RT

Data: 05.02.11-06.02.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Retezat
Poze: uite aici
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Da,da, n-am uitat de blog... Doar ca viata mea tihnita a fost intrerupta de o activitate scarboasa si injositoare - munca. O rezolv eu si pe asta...

Revenind la week-end, pe ultima suta de metri raman doar eu cu Elena. Vineri seara plecam pe rand in Retezat, la Tarcu, in Retezat, pe Tarcu si tot asa.

Dimineata la 5.30 incepem sa facem bagajele. Pe la Lugoj (inca nu stim unde mergem) cad doborat de somn si schimbam soferii. In Otelul Rosu, Elena o ia spre Poiana Marului, dar inainte de asta mai facem o pauza ca acuma ii este somn ei. Dupa ce ne trezim plecam mai departe spre ...Retezat.

Ajungem in Carnic neobisnuit de repede pentru atatea tergiversari. Brusc parca imi mai vine cheful si propun sa innoptam in Bucura daca tot am ajuns asa de devreme.

Ar fi aberant sa va povestesc drumul (pe care l-am facu deja de prea multe ori) asa ca hai sa vedem niste poze:

Asta e la iesirea din padure in drum spre Gentiana. Zapada era....undeva. Din pacate descrierea "la rece" facuta de Alin e cat se poate de realista. Doar ca pe noi efectiv nu ne intereseaza de ski-uri, asa ca urcam pe ele prin padure. Era destul de interesant cand calcam peste bolovanii tipici de Retezat cu ski-urile in picioare, miscandu-ne cat se poate de precaut ca sa minimizam totusi pagubele.

De fapt poza precedenta era de pe drumul forestier (ca abia aici intram in padure), dar n-o sa mai schimbam acuma textul...  Vremea a fost superba. Aici.

Bun, acuma suntem in padure. Nu va lasati inselati de patura alba care se vede in poza. Avea o grosime de maxim 5cm. Si aia se duceau cand calcai pe ei.

Uite si cabana Gentiana. Drumul de la Carnic pana la Gentiana nu mi-a placut decat o singura data: acuma multi, multi ani, cand mi-am uitat celularul la cabana si am fugit din Carnic pana aici impreuna cu Isvan. A fost printre primele mele ture de trail running.

Asta e creatia cursantilor de la o tabara de iarna tinuta de clujeni. Bag seama ca au avut muuuuuuuuuult timp la dispozitie sa incropeasca asa ceva avand in vedere calitatea zapezii (era efectiv o pulbere).

Mare figura Loli!
"Loli? E zapada la Gentiana?"
"Cum sa nu fie zapada?"
"Pai vrem sa venim cu ski-urile"
"Puteti veni si cu ski-urile de tura si cu cele de apa si cu ce vreti..."

Adevaru-i ca a zis el ceva de ski-urile de apa.... Pana una alta stam la o poveste si la un ceai fierbinte.

Asta e din noua mea lucrare: "Apocalipsa dupa Suca".
Cum am iesit din padure am sesizat ca pe creste "adia" vantul. Ce se vede deasupra Bucurei este un nor format din zapada spulberata de pe creste.

Elena e incantata de tura. Vremea este superba, chiar daca adie vantul. Inca. Aici suntem la Bordul Tomii, punct de referinta pe drumul dintre Gentiana si Bucura.

Bun, nu eram la Bordul Tomii, eram de fapt la Lacul Pietrele si Elena se echipeaza pentru temperaturi mai hivernale.

De data asta am nimerit matematic intrarea in traseul catre saua de iarna, saua Berbecilor, saua Pelegutei sau cum s-o fi chemand ea. Data trecuta am bantuit cu Pantani pana sa ajungem unde trebuie.

Aici suntem in saua respectiva. De cand vin in Retzeat, tot timpul am avut impresia ca de aici incepe adevarata salbaticie. Linia asta de creasta e ca o granita. Pana aici vine toata lumea: fie ca vor sa urce pana pe Peleaga, fie ca vor doar sa vada ce e dincolo. Dar aproape toti se intorc la ceaiul lui Loli.

"Dincolo" in schimb e ....mult mai mult liniste, mai salbatic, mai...cum trebuie sa fie la munte.

Acolo e o zona unde macar nu esti spulberat de vant si Elena s-a adapostit pana cand eu fac niste poze.

Planul initial prevedea sa urcam pe Peleaga si sa coboram de acolo la refugiu - ne-am miscat foarte repede si mai avem ceva ore de lumina in fata. Pentru a doua oara in iarna asta renunt la Peleaga din exact acelasi loc. Precedenta data am fost nervos si nemultumit ca m-am intors. Atunci a avut loc accidentul lui Nutu.

Acuma nici macar nu stau pe ganduri. In conditiile astea de vant si de zapada e clar ca nu putem urca pe ski-uri. Si mi-e mult prea lene sa car ski-urile in spate si la deal si la vale. Si vantul e suficient de puternic ca sa intervina si un vag instinct de supravietuire.

Asa ca o luam direct la vale catre fundul caldarii si catre refugiul de la Bucura. Nu ma intereseaza prea mult pe unde cobor, zapada asta nu pleaca nici daca pun o bomba la baza ei (taica-meu ma suna a doua zi sa-mi spuna ca au fost prinsi niste turisit de avalansa in Iezer...). Dar noi sezonul acesta nu avem in plan avalanse.

V-am tot spus ca urasc iarna. De fapt urasc frigul. Sesiunea de poze si-a luat tributul: mi-au inghetat mainile. Nu stiu cum reusesc asta, dar de fiecare data imi iese. Dupa care nu mai am absolut nici un fel de control in ele. E groaznic. Si nu am mai intalnit cazuri chiar asa de disperate... Apropo, la refugiu erau -2 grade, o temperatura, mai mult decat acceptabila pentru marea majoritate. Dar eu se pare ca reprezint mica minoritate...

Ultima data cand am dormit aici, a trebuit sa intram prin geamul de la pod: acuma usa era deschisa si zapada cat se vede in poza. Frigul si faza cu mainile ma consuma destul de repede asa ca eu ma retrag in pod, in timp ce Elena se pune pe facut curatenie in refugiu.

Noaptea a fost a naibii de lunga: undeva la 14 ore. Evident ca nu poti sa dormi atat. Eu sunt obisnuit sa dorm 5 ore, asa ca noaptea asta a durat cat 3 la un loc. Dimineata Elena a facut poze cu rasaritul.

Chiar daca stiam ca e imposibil, toata noaptea am avut impresia ca vantul va darama refugiul. In loc sa se mai domoleasca, parea sa se inteteasca de la o ora la alta. Dimineata batea asa de tare incat daca ieseai afara, abia daca mai puteai respira.

Nici prin cap nu ne trece sa urcam pana pe Peleaga (desi sincer, ar fi iesit "one hell of a blog"). Incepem deja sa ne gandim daca avem vreo sansa sa trecem dincolo de Curmatura Bucurei. Situatia cere o minima planificare, asa ca dupa ce discutam, hotaram ca e mai precaut sa ne intoarcem pe unde am coborat aseara, decat sa mergem catre Curmatura Bucurei.

Decizia se dovedeste inteleapta: odata intrati in caldarea de sub Peleaga suntem relativ protejati de vantul napraznic si putem sa folosim si ski-urile. Ultima portiune pana in sa suntem nevoiti sa le luam in spate. Elena echipeaza si coltarii si trece la piolet.

Ca de obicei, in momentele cu adevarat memorabile nu prea iti arde de facut poze. Eu asa vant nu am mai "mancat" ca acolo in sa. Era suficient de puternic ca sa te ridice de la sol. Asta in conditiile in care amandoi mergeam in patru labe si cand venea cate o rafala ne lipeam cu tot corpul de sol. Si tot nu parea suficient. A durat cateva minute bune pana cand am reusit sa trecem de cealalta parte a crestei.

Si gata...Suntem de partea "civilizata"a crestei. Vantul e acceptabil si pot sa revin la facut poze. Bucura si peretele ei de catarare se vad in poza de mai sus.

Iar ala de acolo e Retezatul.

Poza e facuta langa lacul Pietrele in conditiile in care aici vantul abia adia comparatic cu ce era in creasta.

S-o zicem franc: nici noi nu ne prea pricepem. Dar la fel de adevarate sunt cuvintele lui Loli: ski-ul e ala unde mergi pe urmele de ratrack. Restul e doar o incercare de a-ti mentine echilibrul. Si daca mai ai si rucsac greu in spate sa fi multumit daca reusesti si asta. Adevarate cuvinte...

Ski-ul de tura e..."sa il urci". Asta e plagiata de la un coleg de-a meu care zicea : "femeile e ca sa il f***". Si oricat de obscena, paralela e adevarata. Metaforic vorbind: adica da, ski-urile sunt foarte utile cat timp urci (desi trebuie sa fie un anumit tip de zapada si intr-o anumita cantitate ca sa ai randament mai mare decat pe jos). Cand vine vorba de coborat, adevaru-i ca mergi mai repede decat pe jos, dar ala nu poate fi numit skiat.

Uite, apar si eu in poza. Elena se saturase deja sa ma auda repetand obsedant aceeasi placa: gata cu iarna, in sfarsit se duce, papuceii de padure, alergam, ne dam cu bicicleta. Si tot asa am tinut-o tot drumul pana la masina.

Na, pentru cei care au mai fost iarna in Retezat: voua vi se pare ca asta e iarna?!  In luna mai am mult mai multa zapada de obicei decat am avut toata iarna asta.

Si din nou vorbele lui Alin s-au adeverit: singura portiune in care s-a putut skia a fost drumul forestier pana la masina. 

Si asa se termina o noua tura de iarna in care Elena a fost mai mult decat ingaduitoare cu mofturile mele.

Si acuma ajungem la partea mea favorita: automotivarea de final de blog. Asa...

Thassos (MTB si cursiera), Salzkammergut (aici m-am inscris la tura de 211km, ce dracu', ma antrenez destul...), Otztaler (cursiera). Cand imi dispare cheful, ma uit pe site-uri si ma urc iar pe bicicleta. Nu ma duc acolo sa ma fac de ras si nici sa supravietuiesc.

Mai am doua saptamani de "build-up" si dupa aceea schimb placa - trebuie sa trec la antrenamentele de intensitate.  Daca pana acuma n-am reusit sa fac o baza, mai am de asteptat un sezon. Dar eu sper c-o sa fie bine.

Si acuma trebuie sa inchei blog-ul si sa ma inscriu la Hercules Maraton si la Eco Maraton unde sper sa va vad pe toti cu mic cu mare.

P.S: ideea lui Alin Ciula pare sa prinda roade asa ca o echipa inedita va pregateste un maraton de MTB in Muntii Tarcu. Revenim cu detalii...