Viata

Data: 26.03.11-27.03.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: and when the road start to climb...
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Track-uri:  (de data asta chiar sunt niste track-uri acolo, nu e pus link-ul doar de umplutura)

Vestea ma loveste ca un baros in moalele capului. Si are darul sa imi alimenteze pofta nebuna de viata. Sa fac tot ce vreau si ce imi place. Sa traiesc fiecare zi ca pe ultima. Si doar atat. Fiindca timpul e a naibii de scurt...

Buna! Suntem noi Hoinarii! Si acolo in colt e partenera de drum a Elenei. Nu am inteles exact cum o cheama; nici macar daca e un el sau o ea, dar se tine dupa noi in fiecazre tura de vreun an si ceva.

Week-end-ul acesta a fost week-end-ul perfect. Cel pe care l-am asteptat de la inceputul iernii. Iesirea pe care am visat-o in timp ce imi frecam degetele inghetate prin pustiurile albe sau in viscolul neiertator.

Prognoza arata promitator. Fac un pariu cu Canicea: ma astept ca sus in creasta sa nu existe zapada si nici noroi, tinand cont de vremea buna din ultimele zile.

Cum a zis si Alin: ramane cum am stabilit. Adica vom merge in Herculane.

Pentru sambata vom face prima tura de MTB din acest an. Dimineata plec numai cu Elena la drum. Dupa o ora si jumatate suntem in Domasnea. Dupa ani de zile in care am facut slalom printre gropi si am asteptat pe la semafoare, iata ca ajungem la munte mai repede decat ies unii din oras.

Parcam masina putin mai sus de cimitirul din Domasnea - am mai fost aici intr-o tura cu Elena anul trecut.

Planul e simplu: vom urca pe culmea Canicea pe drumul care duce din Domasnea prin satul Canicea si dupa aceea urca pana la Pietrele Elisovei. Dupa aceea vom continua pe creasta si vom incerca sa gasim o varianta care coboara inapoi in Domasnea.

Si vom face asta de cat mai multe ori. De ce? Ete de-aia...

Bidiviul Elenei, reconditionat si el. Noi n-avem nici timp, nici talent sa bazaim tot timpul la biciclete. Pentru mine bicicleta e doar mijlocul de a ajunge repede sus sau la finish. Nu ma intereseaza ce culoare are, cate viteze, ce crampoane au cauciucurile si alte detalii din astea. Pentru mine bicicleta e consumabila si eu sunt doar un end user. Din punctul asta de vedere cea mai proasta idee a fost cand am cumparat bicicletele astea noi. Puteti sa ma injurati, dar pe viitor o sa revin la vechile mele "surse"...  Oricum noi distrugem o bicicleta pe an, asa ca e mai ieftin sa apelez la "surse"...

Serios, turele in care caram bicicleta in spate jumatate de noapte erau deliciul blogurilor, dar nu prea aveau nici un sens ca antrenamente. Asa ca acuma o sa ascultam povata lui Maus :"Acuma, lasati si voi mersul pe munte si blogurile - va alegeti un traseu si il tot repetati."

Vremea e perfecta pentru pedalat - nu e urma de balti sau de noroi, iar soarele incepe sa incalzeasca imprejurimile.

Elena e posaca - o doare capul si nu are "tragere". De la masina pornim pe un forestier perfect catre satul Canicea.

Oamenii sunt deja la lucrul campului. Totul in jur e plin de optimism. Chiar daca inca nu "a dat mugurul" - cum zice Indianul- totul e plin de viata.

O tanti imprastie gunoiul pe camp. Batranul ei conduce tractorul spre alta faneata sau cine stie unde. Niste baieti construiesc un gard nou-nout care sa tina vitele in loc. O babuta aplecata de spate duce de mancare la porci.

Le vad pe toate astea cu coada ochiului si din fuga- dar ele raman acolo bine intiparite. Ma bucur de fiecare amanunt pe care il sesizez. Toate soptesc: viata.

Panta 22.3%. Un fel de Bencec, "dar nu chiar".

Ajungem repede in Canicea. Frumos sat. Un sat construit pe povarnisul muntelui cu strazi inguste si abrupte, cu mirosul de balega, cu mirosul de fum de la focurile de primavara, cu zgomotele orataniilor de prin curti, cu oamenii lui cu ochii mari si umezi care se uita mirati la cei doi ciudati care gafaie pe biciclete.

Dupa iesirea din sat incepe urcusul propriu-zis. Si e teapan. Urc de placere, urc de bucuria primei ture. Si urc bine. Si imi place la nebunie. Imi place sa stau aplecat peste ghidon si sa simt cum imi pocnesc gambele sau sa ma ridic in pedale si sa intind de picioare pana la limita. Imi place sa vad cum serpentina cu serpentina castig altitudine, imi place sa aud respiratia sacadata si sa simt transpiratia siroind pe mine. Ador sa catar. Inca nu m-am ramolit complet :).

Drumul urca pieptis pana in creasta la locul numit "Pietrele Elisovei". Imediat dupa iesirea in creasta autostrada noastra se transforma in doua urme abia vizibile prin iarba uscata. Urcarea este in continuare sustinuta, dar acuma inaintam un pic mai greu.

Continuam pe creasta catre...prima "antena". Au aparut niste stalpi inalti pe creasta Canicea fata de anul trecut cand am fost noi pe-aici. Langa antena este o casuta in care se afla paznicul. Nu prea inteleg de ce ar trebui paznic la constructia aia. Omul imi explica ca vin oamenii si taie cablurile care ancoreaza antena, dupa care antena pica...

Tara de cacat, oameni de cacat... Apropo de asta: e evident ca Romania e o tara de cacat. Toate tractoarele si carutele pe care le-am intalnit carau balega. Majoritatea satenilor imprastiau balega pe camp sau prin livezi. Altii o incarcau din grajduri, altii o faceau mormane, altii o imprastiau. Dar numitorul comun era cacatul. Asa ca nu ar trebui sa ma mire ca la unii li se pare misto sa taie cablurile si sa prabuseasca antenele...Probabil lor li s-a urcat cacatul la cap.

Omul nostru ne confirma ca exista un drum care coboara din creasta pana in Domasnea (altul decat cel pe care am venit) - asa ca ne vom putea face circuitul. Pana acolo mai avem insa doua varfuri. Fiecare dintre ele marcate cu cate o antena si cu paznicul aferent (astea se afla in varful muntelui pe la altitudinea de 1200-1300m).

Ajungem la a treia antena si baiatul care o pazeste nu prea stie sa ne indrume. Continuam pe creasta pana cand deodata ajungem pe zapada. Ar trebui sa fie ceva drum la stanga pe-aici. Gasim ceva urme acoperite cu frunze si incepem sa coboram. In curand ajungem sa sapam prin zapada si ne dam seama ca nu mai suntem pe nici un drum.

Semne clare de batranete: nu insistam, ci ne intoarcem inapoi in creasta. Decizie care a salvat ziua. Ne intoarcem la baiat. De aici se vede drumul pe care trebuie sa ajungem. Baiatul ne zice de ceva stana si de-acolo se vad niste urme care speram sa ajunga in drumul mare.

Incepe prima coborare pe 2011. N-am excelat niciodata la asta. E destul de frustrant sa pierzi pe coborare ce castigi pe urcare, dar asta e...

Nu avem nici un drum - coboram direct pe panta innierbata si plina de bolovani. Si tot prind viteza si degeaba mai franez ca nu se mai opreste bike-ul... Si deoadata apar niste mormane de bolovani in fata. Daca franez, clar zbor in cap. Asa ca iau mainile de pe frane si urlu cat ma tin bojocii. Si ii mai dau si o pedala. Supradoza adrenalina. Bai, fain ii !!!

De la stana intram in padure. Aici este un drum destul de bine conturat. Doar ca e acoperit cu o patura groasa de frunze moarte, sub care si-au gasit culcusul bolovani instabili si o multime de crengi umede. In primii 50 de metri imi dau seama ca o sa fie o adevarata minune daca scap intreg de aici.

Ca si dificultate este peste tot ce am facut anul trecut. Si asta e prima coborare. Am lasat situl jos si dai. Niciodata nu am mai vociferat atata. Intreaga coborare a fost o onomatopee plina de "sa-mi bag", "sa-mi scot" si multe alte chestii ginecologice si religioase si mixturi din amandoua s.a.m.d.

Juca bicicleta sub mine de parca eram pe ski-uri. Cu doza de adrenalina luata pe tot sezonul supravietuiesc si dam in drumul mare.

Elena a urcat fara chef, dar bine ca timp. Si de coborat a coborat clar mai bine. Tot timpul s-a descurcat mai bine pe suprafetele alunecoase.

Din drumul mare mai avem vreo 5km de coborare-viteza unde Elena se duce ca glontul la vale. Ajungem la intersectie si incheiem astfel prima tura.

Eu vreau pestisorul de aur! Hap! Epic!!! (pentru cei neavizati- referinte Robotzi episodul 8 -asta ca e pacat sa nu va culturalizati si voi)

Soarele arde acuma sus pe cer si ne moleseste. Aduc masina la intersectie si ne punem la picnic. Elena isi face o mixtura din Cola cu ness (care si-a facut repede efectul asa ca a putut sa se bucure de tura), eu infulec clisa de Slatina si dupa ce lenevim un timp, ne pregatim de tura 2.

Asta clar a mers mai bine - stiam deja drumul si ne puteam concentra asupra efortului. Daca nu ne-am plictisit repetand tura? Deloc - tura are 20km si esti la munte. Peisajul este superb. La inceput treci prin satul Canicea, dupa aceea pe masura ce urci se deschide o perspectiva larga catre muntii Semenicului. Din creasta, se vedea perfect creasta inca inzapezita a Muntilor Cernei si mai departe Godeanu se uita si el la noi.

Ne reintalnim cu omul nostru de la care aflu acuma ca de fapt alea nu sunt antene, ci doar suporti de giruete. Toata Canicea o sa fie impanzita de eoliene si au nevoie de date despre cat de tare bate vantul in zona. Pe mine nu o sa ma deranjeze eolienele lor: o sa pot sa ma dau mai departe linistit cu bicicleta.

Dar facem pariu ca o sa apara ceva grupuri de ecologisti disperati care o sa strige ca se distruge nu stiu ce ecosistem ? OK. Probabil au dreptate. Dar din iarba pe care o fumeaza ei nu se poate obtine energie asa ca ceva tot trebuie facut ca sa nu trebuiasca sa mergi cu opaitul la buda... Efectiv ma scot din pepeni disperatii care vor sa salveze lumea, dar n-au nici un fel de solutii alternative.

Mai mult decat astia ma enerveaza doar aia care vor sa ma salveze pe mine si pe ceilalti de-o seama: o sa mori de tigari, o sa mori de bautura, o sa mori daca mai mananci carne, o sa mori daca nu-l gasesti pe Dumnezeu, o sa mori de la excese... Hai facem pariu ca tu o sa mori inaintea mea inecat cu un cocolos de brocoli ? Despre astia in blog-ul urmator - ideea e ca ma dispera.

Despre cazaturi: prima si cea mai dureroasa am luat-o pe urcare, pe drum drept. Am picat pur si simplu si m-am tatuat pe ambele picioare. A doua a fost la coborare cand dupa ce am nimerit cu rotula intr-o piatra parsiva am facut vreo 2 minute dansul ploii in jurul Elenei din cauza durerii. Pana la sfarsitul zilei, aveam picioarele si coatele belite. Banuiesc ca asa o fi normal la inceput de sezon...

Terminam in forta tura a doua si de data asta nu ne mai oprim decat pentru a reface rezervele de lichide. Legat de asta, ca sa il intart pe Indian nu de alta: ceva mai fara gust decat apa de munte nu imi imaginez. Am luat-o pe urmele lui Alin: decat sa beau apa goala, mai bine sufar de sete. Asa ca imi prepar izotonicul si pornim in tura a 3-a.

And when the road start to climb it's my time to shine ! N-a zis-o Elena, n-am zis-o eu, dar imi place cum suna. Adevaru-i ca e singurul lucru la care ma pricep. Pot eu sa ma antrenez cat  ii ziua de lunga, pot sa fac orice, eu tot la catarari o sa fiu bun. Daca ar fi dupa mine toate concursurile ar fi numai catarare; fara nici un pic de plat sau coborare.

 

Daca faceti zoom, acolo sus in varf se vede antena de la care am coborat.

Inca nu incape vorba de plictiseala sau de rutina. Dar odata cu tura a 3-a apare si oboseala. Trebuie sa folosesc uneori si foaia mica pe urcare - picioarele nu ma mai tin. Facem per total cea mai buna tura ca timp, dar baterille se apropie de zona rosie. Reusesc sa fac o coborare fara sa cad.

Anul asta mananc Geiger tura lunga!!!

Inapoi la masina si Elena se declara multumita cu 3 ture. Am urcat 2550m diferenta de nivel deocamdata.

Eu ma hotarasc sa continui. De ce? Nu stiu. Si tocmai de-aia. Asa am biruit anii trecuti - facand chestii fara vreun scop sau cu vreo ratiune. Vreau sa vad daca mai sunt in stare sa ma agat de o idee si sa o duc la capat oricat e de idioata.

Le Cube!!! Aceiasi bicicleta ca anul trecut, din care n-a mai ramas de fapt decat cadrul... Anul asta promit ca nu o sa o mai blestem si o sa fiu mai ingaduitor cu ea.

Pentru inceput zic ca o sa mai urc pana scrie pe GPS - 3000 total ascent. Iara ma intreb de ce as face asta? Ca doara mi-e bine acuma. Cum imi trece gandul asta prin cap e clara treaba ca trebuie sa ma urc pe bicicleta si sa mai fac o catarare. Nu e voie sa imi pun intrebari din astea.

Pornesc in a 4-a tura. Singurul scop a fost sa vad ca mai sunt in stare psihic sa fac asa ceva. Sa imi golesc capul de orice gand si sa pedalez mai departe.

Iata si datele tehnice ale turei ca sa nu ziceti ca aberez:

Cu ochii cand pe GPS, cand la bornele kilometrice de pe marginea drumului catar metru cu metru. Bornele alea au devenit cei mai dragi prieteni a mei. Si capul e gol. Si pedalez maniacal fara nici o idee decat de a marca cat mai multe borne. Si ma dor picioarele si mi-e sete si bornele trec incet-incet.

Pe GPS scrie 3000m. Da' daca tot am ajuns pana aici, nu mai bine urc eu pana la 1000m altitudine ?! Parca suna mai bine. Si dai mai departe. Altitudine 1000m. Si daca tot am ajuns pana aici nu mai bine merg eu pana in creasta?! Ar fi aiurea sa te opresti asa in mijlocul catararii...

 

Profilul turei

Pana la urmatoarea tura o sa ma autointitulez: King of Canicea!

Din creasta ma intorc pe acelasi drum. Elena ma asteapta la masina. Continui cura cu clisa de Slatina, rosii si telemea, dupa care odata cu lasarea serii plecam catre Herculane.

Locul de intalnire este poiana de la Dumbrava. O adevarata tabara de corturi este deja instalata aici. Toti prietenii nostri sunt aici. Intr-un colt se pregateste mancare la ceaun; mai incolo unii isi iau deja cina; majoritatea inca transporta materiale de la masini la poiana.

Mardale imi comunica planul pentru asta seara - plan la care ma conformez imediat. Majoriatea au fost la o tura de catarare la cascada Vanturatoarea, ceilalti au fost la rafting pe Cerna.

Ne strangem la o bere la Dumbrava pentru a urmari un meci anost din care n-am inteles nimic in afara de faptul ca am pierdut (cand ai "determinarea" respectiva , poti sa zici mersi ca bosniacii la final nu au ridicat piciorul sa faca pipi pe tine...). Dar motivul principal al reuniunii este paharul de vorba si de bere.

Dupa meci ne inghesuim unul intr-altul in jurul focului. Povesti de tot felul, glume, rasete si voie buna. Prieteni. Viata. O seara superba. Si timpul ar trebui sa se opreasca iara.

Dimineata poiana este impanzita de oamenii care au preferat o noapte sub bolta instelata. S-a schimbat ora, berea incepe sa se evapore abia cu primele raze mai consistente de soare, lenea e la ordinea zilei la toata lumea.

Pentru azi avem planificata o alta premiera: primul trail running din 2011. Ieri am observat ca biciclitul outdoor difera sensibil fata de datul prin sufragerie (categoric, trainer-ul a fost vital si am iesit din iarna mai bine pregatit decat am intrat - dar e nevoie de mult antrenament afara). Acuma sunt curios cat difera alergatul la banda fata de "situatia din teren".

Nu am alergat niciodata pe traseul de semimaraton de la Hercules. Alin ne explica cu lux de amanunte intreaga tura. Pe la ora 12.00 (dupa noua ora - ca sa avem si noi o scuza), Elena, Calin, Cosmin si cu mine suntem gata de plecare.

Ca sa fie treaba-treaba, alergam incetisor pana la punctul de start oficial de la podul catre Vanturatoarea.

Start. Urmeaza vreo 5km de alergat pe sosea si doar increderea in explicatiile lui Alin ne fac sa mergem mai departe. Trecem Cerna si brusc incepe urcarea. Criminala. Dar nu e voie sa merg - musai sa o alerga toata oricat de incet. In momentele importante, fac ce fac si nu am "uneltele" la mine: asa ca habar n-am ce puls am, dar tinand cont ca tocmai am inceput sa imi mestec un ventricul de la inima care da sa iasa din piept, bag seama ca e mareeeee pulsul ala.

Cosmin de la inceput a trecut la mersul rapid. Eu ma chinui sa alerg. Eu nu castig nimic ca rapiditate, dar amandoi stim ca tranzitia spre fuga este mai grea daca mergi si dupa aia vrei sa alergi.

N-am prea inteles mare lucru din urcarea asta :). Eram ocupat sa nu mor si sa continui sa alerg. Dupa o eternitate ajungem pe o panta mai omeneasca. Suntem in Inelet si un localnic ne indruma catre Prisacina.

A urmat o portiune efectiv superba. Cum acuma suntem pe o curba de nivel unde inima are timp sa isi revina pot sa ma bucur de peisaj. Si ai de ce sa te bucuri. Traseul de la semimaraton este mai frumos decat cel de la maraton (acuma in noua varianta si cei de la maraton se vor "bucura" de portiunea asta - asta daca cumva dupa 32km de alergat mai ai forta de asa ceva).

Alergam prin padurea despuiata avand in stanga abrutpurile mehedintene. Trecem pe langa case izolate, alergam repede prin patura groasa de frunze moarte si de peste tot, din toate ungherele, sub soarele arzator se simte cum intreaga natura se trezeste la viata.

La un moment dat drumul ne duce in fundul unei vai si acuma suntem pe malul uni rau destul de agitat. Nu sunt sigur ca asta e traseul, dar macar am certitudinea ca drumul duce in Prisacina, asa ca o sa continuma pe aici. Iesim intr-o poiana si in departare, ceva mai sus se vad primele case din catun. Ne intersectam la fix cu traseul de la maraton de anul trecut.

De aici mai urmeaza o urcare "psihologica" pana la biserica din Dobraia. Coborarea este un bun prilej de a testa amortizoarele. Functioneaza, nu scartaie, arcurile mai au elasticitate - e bine.

 Nani, nani broasca mamii!!!

Gata semimaratonul si tura de azi. Ajung la masina si comit o blasfemie: scot izoprenul si ma intind sub soarele dogoritor. Si e bine. Si nu am nici o remuscare (chiar daca nu am tras la rupere, alergarea m-a copnsumat suficient de mult cat sa nu mai trebuiasca sa fac altceva azi).

Vin rand pe rand si ceilalti coechipieri si ocupa si ei cate un loc pe iarba. Mancam si motaim pana cand soarele incepe sa ne impunga - e momentul sa plecam. Ne luam la revedere de la echipa de balaceala, mai stam vreo ora cu Mardale la pod la Vanturatoarea la o poveste, dupa care pornim catre Caransebes.

Mardale are aici un "loc secret" unde ne oprim pentru traditionala masa de sfarsit de tura.

Tura perfecta - asa ar trebui sa fie toate. Multi prieteni, multa voie buna si distractie. Mult efort fizic. Peisaj superb. Mai e mult pana vineri?!

Si vestea vine ca o bomba: Adina a murit in urma unei caderi de sub varful Peleaga. Am fost cu ea in ture, o stiam de ceva ani. A fost sa prinda un ultim rasarit pe muntele ei drag.

Nu e absoult nimic de spus aici, poate doar motto-ul de pe site-ul ei:
"If I had a wish, my wish would be: To be free, to be wild,
And to be just like a child"

"And if I get lost, I really don't mind
Cause I'm me, doing just fine"

Sa am optimismul ei. Pofta ei de viata. Sa fac numai ce imi place. Fiindca timpul e scurt...

Drum bun, Adina!

Nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai.

Diverse

Data: 08.05.10-09.05.10 Participanti: Elena, Alex
Locatie:Resita, Bencec, Debrecen
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Si iata ca se anunta primul week-end de primavara. Sau oricum  primul week-end in care soarele isi face aparitia dupa cateva luni in care am vazut doar o patura groasa si cenusie de nori.

Entuziasti, propunem ca prima tura o iesire pe sosea in zona Resita - inca nu se poate pune problema de impachetari cu noroi  semi inghetat pe off road.

La apel se prezinta Bitza si Alex Almajan din Timisoara.

Locul de intalnire este clasic: parcarea de la Profi. Din Resita ni se alatura Marian si George Popovici. In poza, "mafiotul" este reprezentat de Dani Crista. Dani a suferit un accident urat saptamana trecuta si nu putem decat sa-i dorim insanatosire grabnica.

Din Timisoara soseste si masina tehnica: Doctorul nu putea sa lipseasca de la acest eveniment. Alaturi de el este Dana si Vladimir.

Masina era deja pregatita de ceva saptamani bune cu suportii de biciclete, dar vremea s-a incapatanat sa fie neprielnica asa ca abia acuma Zuzu mobilul se simte intregit.

 

Pregatirile sunt in toi, mai facem o ultima poza de grup si suntem gata de plecare.

Fiind prima tura in care am iesit din cusca, sunt curios cum merge. Pe scurt - merge foarte bine. Vremea a fost perfecta pentru tura (sau cel putin acuma orice mi s-ar fi parut mai bine decat pedalatul prin sufragerie). Vedeta turei a fost Elena, care s-a "miscat" excelent.

La Alex se vede varsta si antrenamentul pe care l-a facut de la inceputul anului - a fost mai tot timpul in fata. Prea multe despre tura nu sunt de povestit: s-a mers foarte repede.

Prima oprire de regrupare am facut-o la podul din Carasova unde Marian ne-a parasit, intorcandu-se in Resita.

Pe masura ce ne apropiam de Anina, peisajul a inceput sa se schimbe - am intrat intr-o iarna cu soare. Pe sosea era umezeala de la zapada care se topea pe marginea drumului. Si zapada era destula in zona, ca intr-o zi autentica de iarna.

Doctou' se oprea in pozitii strategice de unde ne facea poze sau ne alimenta cu apa sau cu cate o vorba de duh...

Din Anina am inceput lunga coborare catre paralela 45 - punctul de unde urma sa ne intoarcem. Pe coborare am reusit sa ne acoperim cu o platosa sanatoasa de noroi.

La Paralela 45 in afara de semnul acela obosit nu prea ai ce vedea sau ce face. Poate doar o noua poza de grup.

Intoarcerea a fost mai palpitanta. Speriati de perspectiva unei semicatarari anoste si ude de vreo 20 de km - am bagat piciorul serios in pedala asa ca aici am gafait un pic.

 A...da...laitmotivul turei a fost Cola - am reusit sa consumam 2 baxuri de lichid negru si dulce carat dupa noi consecvent de Doctoru'.

Pai cam asta a fost prima zi de cursiera outdoor din 2011. Moralul a fost destul de ridicat la toata lumea la sfarsit, iarna nu ne-a amortit complet.

Duminica este planificata prima iesire cu cei de la club.

Apropo de asta, a mai aparut o sectiune pe blog  2% - ne puteti ajuta sa ne cumparam yacht-uri si jeep-ane. 

Sau pentru multe alte chestii nesemnificative gen:
- crearea oportunităţilor de organizare şi desfăşurare a unor competiţii sportive pentru membrii  clubului şi alţi sportivi;
- organizarea de antrenamente în scopul pregătirii sportivilor clubului;
- participarea sportivilor clubului la competiţii sportive organizate în ţară şi străinătate;
- promovarea ciclismului in zona;
- amenajarea de trasee cicloturistice;

Cum scrie si acolo: Directionarea a 2% din impozitul pe venit nu este o donatie! Este vorba de o suma datorata statului (ca impozit) dar puteti decide modul si cui va fi ea alocata. 

Revenind la tura de duminica, ne-am strans destul de multi membrii in parcarea de la Dunca. Vantul care se vedea in prognoza de pe net ne-a intampinat si el punctual.

Tura este "El clasico": Bencec. Aceast Mount Ventoux al cursieristilor de prerie ne asteapta sa-l cucerim pentru prima data in 2011.

S-a mers...fiecare in ritmul lui. Unii erau cu MTB-urile, unii mai antrenati, altii mai putin, asa ca in general a fost vorba de un contratimp individual.

Cei trei muschetari (Bitza, Remus si Almajan) au apasat o singura data mai tare, dar suficient cat sa ma rup de ei, asa ca am mers singur pana in Pischia. Asta ar fi trebuit sa imi dea de gandit ca ar mai fi cazul si de niste antrenamente de sprint...

Fiorosul Bencec s-a lasat destul de usor cucerit, dupa care tura s-a futut complet. Asa de tare batea vantul din lateral ca trebuia sa mergi aplecat serios pentru a contrabalansa.

Daca la dus mergeam bitejeste cu o medie de peste 40km (si cu Eol suflandu-ne in panze), pe intoarcere 27 la ora era o viteza care te scotea din functiune dupa cateva secunde.

Finalul turei a fost insa apreciat de toata lumea: bodega de la intrarea in Dumbravita ne-a gazduit pentru o hidratare corespunzatoare.

De la stanga la dreapta: Bitza (cu el o sa fac echipa la IBO anul asta si ii mancam pe toti - pe Maus nu, ca e prea mare si ne pica greu dupa aia...). Remus, Alex si juniorul Victor. Baga astia si trebuie sa muncesc serios sa ma pot tine dupa ei.

 Caii de curse

 Si azi Elena a facut o tura buna - sper sa isi fi mancat portia de ghinioane la sfarsitul anului trecut.

Si asa se termina primul week-end de scos nasul pe-afara.

A urmat deschiderea sezonului de concursuri. Asta a fost...ca sa am ce sa scriu pe blog...

Initial trebuia sa mnergem la Tihany (asta-i pe malul lacului Balaton) la o cursa de cursiera. Pe site sunt deja inscrisi peste 200 de concurenti asa ca se anunta o cursa serioasa.

Vremea ne va schimba planurile: se anunta temperaturi apropiate de 0 grade si vant puternic. Hotaram ca nu are rost sa facem 900 de km pentru asta. In ultimul moment gasim o alta cursa de sosea la Debrecen.

Apropo de asta: ungurii au 3 competii mari de sosea care se desfasoara pe mai multe etape - cumulat numara veo 35 de etape. Asa ca avem de unde alege.

Pana la Debrecen sunt 600km dus intors (ar fi trebuit sa ma gandesc ca 600 nu e mult mai mic decat 900 si sa fi mers la Tihany...).

Ne trezim la 4.00 (ca doar asa e la concurs). Iesim din Romania cu Remus si Alex Grosu in masina cu noi. Vremea e caineasca. Eu am probleme serioase cu frigul si de pedalat nu pedalez daca sunt sub 5-6 grade. Acuma sunt zero si afara e lapovita.

Pe niste drumuri pustii trecem prin pusta ungara catre Debrecen si bazandu-ne pe GPS si amintirle lui Alex si Remus ajungem intr-o parcare in care nu e nimeni, dar unde presupunem ca e startul.

Tot ce imi doresc e sa nici nu vina nimeni si sa plecam acasa... Apar insa organizatorii si vreo cativa ciclisti. Asta e...se pare ca vom concura. Cursa consta in patru ture de 20km.

Fara absolut nici un chef iesim din masini si ne inscriem.

Elena ia prima startul si castiga fara probleme la proba ei. Primul loc intai pe sezon. Chiar daca e mai mult de palmares e important pentru moral.

Se pregateste startul si la categoria mea (18-40ani). Sunt vreo 20 de concurenti la start. Fara prea multe ceremonii se porneste. Se merge lejer - as minti daca as zice ca am emotiile de la alte concursuri, dar parca sunt totusi mai motivat decat la antrenamente.

Stau in fata (nu duc trena, stau chiar in coada primului). Trec asa 5km si trebuie sa intoarcem. Aici era o gaselnita: trebuia sa intorci pe loc in mijlocul drumului in jurul unei tanti carte statea acolo. Remus cu Alex mi-au zis sa fiu atent ca aici se produc ruperi de ritm. Da' ce se poate intampla?!

Scot tacticos piciorul din pedala, il pun jos, ma rotesc molcom, incerc sa-mi bag piciorul inpoi si am ceva dificultati cu placuta. Ma mai chinui cateva secunde si ridic capul. Incepusem intoarcerea al treilea din pluton. Acuma toti sunt la vreo 200m in fata.

Cum p***a mea ?! Aiiiiii! !@@!$!$%! Ce naiba s-a inamplat in 10 secunde ?! Ideea e ca sunt ultimul (u.l.t.i.m.u.l). Dai si baga sprint sa-i prinzi pe astia. 42, 43, 44, 45 la ora. Nici asta n-ar fi greu, dar astia se indeparteaza incet si constant de mine! Ajung din urma doi obositi, dar asta nu ma prea incanta.

Trag cat pot dupa pluton, dar nu prea am sanse sa-l ajung. Si acuma ma gandesc cand am fost ultima oara asa de nervos (da, uneori pana si eu ma enervez...): nu prea tin minte. De fapt asa de tare m-am enervat ca brusc s-a lasat liniste.

Ideea mea pentru 2011 e cu totul alta decat aceea de a termina concursurile - in asta nu mai gasesc nici o motivatie. Asta faceam anii trecuti si nu pentru asta am muncit atata. Si nici sa trag ca boul 80km contratimp pe lapovita nu imi surade.

Asa ca m-am oprit la linia de start si am abandonat. Nu tocmai cel mai bun inceput de sezon, dar eram prea nervos pentru a continua cursa.

Alex Grosu a avut o soarta identica cu a mea, dar el a mai avut vointa sa se plimbe singur vreo 20km. Remus s-a clasat cel mai bine, terminand cu plutonul - obiectivul pe care si-l propusese.

Ne intoarcem in Timisoara de data asta prin Oradea-Arad unde cineva glumet a furat tot drumul si a lasat doar gropile in urma.

Asta a fost al doilea week-end lipsa din blog.

Ce-am mai facut... mi-am continuat antrenamentele de bike si alergat si la insistentele asidue ale Elenei m-am dus si eu la bazin.

Prima tura: dupa vreo 30m ma opresc in mijlocul bazinului si ma uit unde naiba se termina. La a doua tura a trebuit sa ma opresc de 2 ori ca altfel ma scufundam. Asa ca m-am enervat iara (nu ca la Debrecen, acuma m-am indarjit) si am inotat 2km si brusc imi incolteste o idee...

A doua oara am inotat 2km in 57 de minute. A treia oara in 54 si aproape nu a fost cazul sa ma opresc.  Maine trebuie sa inot in 50 de minute si sa folosesc marginea bazinului doar ca sa ma imping...

Iron Man (Half - ca totusi am si eu o viata de trait...) pregateste-te ca vin!!!

Dupa experienta cu Debrecen-ul urmatorul concurs o sa fie tot la unguri in 10 aprilie. De fapt o sa fie 3 concursuri in 2 zile. Si acuma muncesc serios la sprinturi...

Dar pana atunci o sa va mai povestesc ceva de pe la Herculane...data viitoare.

Solitudine

Data: 05.03.11-06.03.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Retezat
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

De data asta stabilim destinatia destul de rapid si fara prea multe tergiversari: va fi reeditarea unei ture facute acuma 2 ani intr-o formula mult mai numeroasa atunci. Vom merge la cabana Zanoaga din masivul Retezat.

Prognoza este de partea noastra in acest week-end: sambata vremea va fi perfecta, iar duminica asisderea cel putin in prima parte a zilei.

De data aceasta suntem numai noi doi in aceasta tura. Nu am mai fost singuri de ceva timp. Ajungem pe la 10.00 la barajul de la Gura Apei. Este complet inghetat (acuma am putea traversa fara sosetele de neopren catre Godeanu). Dar noi nu mergem acuma catre Godeanu - dupa 1km de mers pe drumul care inconjoara barajul, ne aflam la intrarea in traseul catre cabana Zanoaga.

Pe indicator scrie un optimist (chiar si in conditii de vara, cu echipament putin) 4 ore. Stiu de la tura precedenta ca o sa facem mult mai mult. Cand ma uit la intrarea in traseu, ingalbenesc. Nici o sansa sa urcam pe ski-uri. Cel putin aici nu este nici o urma de zapada. Piciorul pe care trebuie sa urcam este orientat spre SV, asa ca aici soarele si-a facut de cap si a topit toata neaua.

Sunt deprimat, demoralizat, desfiintat. Da, mi-e lene sa car rucsacul, mi-e lene sa merg incet, mi-e lene, mi-e foarte lene. Daca anii trecuti inca mai gaseam farmecul "turelor de demult" cu calabalacul dupa mine, acuma astea ma scot din sarite.

Pun fara nici un chef si ski-urile pe rucsac si cu o tona in spate, bag capul in pamant si incepem sa urcam. Stiu ca sunt lipsit de poezie, nu m-a atins maretia muntelui, chemarea singuratatilor si alte eufemisme de genul asta -> dar acuma (am mai zis-o si in alt blog) daca cineva incearca sa ma convinga ca e mai frumos sa mergi cu casa in spate, capul in piept, asudand de transpiratie si horcaind, decat sa alergi numai cu un bidon de apa la tine si betele in mana -> nu il mai bat. Il compatimesc...

Mi se pare ca urcam de o vesnicie. Nu sunt obisnuit sa merg asa de incet. Si tot mergem printr-o padure fara sfarsit in care zapada se incapataneaza sa nu apara. Iar cand in sfarsit apare, ritmul in care incepe sa se ingroase stratul este de-a dreptul deprimant.

Asa, pe scurt: nu mi-a placut absolut deloc urcarea asta. La un moment dat, dupa ceva ce mi s-a parut o eternitate de la plecare ma uit pe altimetru si inghet: 1400m. Asta inseamna ca am urcat doar vreo 350m. Limita padurii e pe undeva pe la 1800m. Simt ca lesin...

Pe la 1500m ma hotarasc sa pun ski-urile in picioare - zapada este suficienta pentru a incerca sa mergem pe ele. Doar ca afara temperatura aerului este undeva pe la 6-8 grade si toata zapada s-a inmuiat. Si in momentul in care am inceput sa mergem pe ski-uri s-a lipit instantaneu de piei.

Dupa vreo 300m ma hotarasc ca e mai bine sa car ski-urile in spate decat sa ma chinui sa car toata zapada de pe piei dupa mine. Elena se incapataneaza sa inainteze pe piei.

Pe la 1600m nu mai pot inainta - zapada e prea mare pentru a mai avea randament la mersul pe jos in clapari intr-o zapda uda si grea si ma impac cu ideea ca o sa trebuiasca sa car munti de zapada la deal.

Agonizant de incet ajungem la iesirea din padure. De aici tura a devenit brusc superba. Vremea este perfecta - suntem inconjurati din toate partile de munti. Si suntem numai noi doi.

Incepem printr-o pauza de alimentare- urcusul prin padure ne-a stors de vlaga pe amandoi. De aici, zapada este mai putina, din fericire -nu sunt ironic. Macar nu o sa ma caram atata balast dupa noi. De asemenea, in afara padurii este si o pojghita subtire de gheata care ne mai tine cat de cat la suprafata.

In poza se vede lopata profesionala de iarna a echipei Hoinarii. Nu o sa ma convinga nimeni sa dau 100 de euro pe o lopata de scobit in zapda. Dar asta e parerea mea... Asa ca noi am apelat la lopata Dedeman de 10RON. Care la o prima estimare e si mai usoara decat lopata profesionista...

Urme de laba:). Nu ma pricep la interpretat urmele, dar sigur nu e urs - banuiesc ca e vulpea din Retezat, am uitat cum o cheama - prietena lui Iulius si Alin.

Cocarjat de greutatea rucsacului. Dar cel putin acuma tura imi place. In orice parte ma uit creste inzapezite imi fac cu ochiul. E superb.

Dupa cum se poate vedea si din poza, zapada nu prea era. De fapt la baza nu era zapada deloc, dupa aceea era o bariera de zapada foarte mare undeva intre 1600m-1800m - acolo unde a fost depozitata de vantul care a spulberat-o de pe creste. Dupa aceea, pe platou si pe creste era un strat destul de subtire.

Tarziu spre dupa-amiaza ajungem in saua de unde se coboara catre refugiul Zanoaga. Aici mai luam o pauza pentru a admira peisajul. Ne apropiem de inima masivului si pantelor line si platourilor nesfarsite, le iau locul crestele ascutite si varfurile semete.

Acuma 2 ani de aici a plecat Alin cu avalansa. Si acuma exact in locul respectiv erau urmele de la o miniavalansa - asa ca locul mi se apre ca este predispus la asa ceva. Noi coboram pe piciorul mai stancos din dreapta culoarului si ajungem la intrarea in refugiu odata cu ultimele raze de soare.

Lopata am carat-o inutil cu noi - zapada era doar inauntru - depozitata de viscol. Ca sa nu zic ca am adus-o degeaba ma pun sa fac curatenie in refugiu.

Zanoaga este refugiul favorit al Elenei. Si al meu. Curat, construit cu cap, iti ofera tot confortul pe care il poti cere in mijlocul iernii in inima muntelui.

Ne instalam confortabil la etaj. Soarele de peste zi a incalzit acoperisul de tabla asa ca in pod este "sufocant de cald".

Exact la scurgerea din lac este o mica "oaza". Un singur punct pe intinderea alba in care se poate avea acces la apa. Dar nici nu avem nevoie de mai mult de atata. Ma bucur, dar totusi ma si intristez. Acuma 2 ani cand am venit aici peisajul era cu totul altul - atunci erau munti de zapada asa cum trebuie sa fie la munte la mijloc de martie.

Sunt trist cand ma gandesc ca probabil in cativa ani acelea vor fi doar niste amintiri pe un blog. Dar cum sunt optimist de felul meu, vad problema asa: bine ca macar am avut sansa sa mai prindem ultimele ierni. Daca nu o sa mai fie, o sa ma dau mai mult cu bicicleta si o sa alerg. Doar tontii se vaita si se lamenteaza traind din amintiri - restul se adapteaza.

Pregatim o cina copioasa dupa care adormim in linistea si singuratatea refugiului pierdut in munti si intr-o mare de stele.

Duminica suntem matinali - stim ca trebuie sa ne miscam repede - Internet-ul nu minte si nu are sentimente. Acolo sta scris ca pe la 15.00 o sa se schimbe vremea.

La 7.00 suntem la iesirea din refugiu. Deocamdata vremea este la fel de superba ca si ieri si avem sansa sa prindem un rasarit de vis in timp ce urcam spre varful Sesele Mari.

Am mai avut un motiv pentru plecarea matinala - sa prindem crusta de dimineata. Asa ca inaintam repede deocamdata.

Iesim in creasta care face legatura cu saua Judele. Ma uit in stanga si raman incremenit: toata tara Hategului, de fapt tot cat pot cuprinde cu vederea se afla sub o mare de nori cum rar am mai vazut. Raman cateva minute sa savurez privelistea.

In stanga se profileaza varful Retezat - si de aici de unde am facut poza, denumirea pare mai mult decat inspirata. Vantul bate destul de puternic aici in creasta. Este cald, dar totusi e cazul sa tragem gluga. Ne apropiem de saua Judele incet-incet: ma opresc de nenumarate ori pentru a poza imprejurimile.

Acum mi-a venit ideea si pentru titlul blogului. Nu e nimeni. Si atunci cand nu bate vantul este incredibil de liniste. Nici tipenie de om, nici un sufelt cat poti cuprinde cu privirea. Solitudine. In doi.

Si pe Valea Lapusnicului se vede o mare de nori. Stim ca in momentul in care norii vor urca catre creste se va termina si cu vremea buna, asa ca trebuie sa ne grabim.

Ajungem in Saua Judele de unde avem deschidere catre intreaga caldare a Bucucrei. Se vad toti granzii Retezatului: Retezat, Bucura 1, Bucura 2, Peleaga, Papusa, Custura Mare...

Se vede si refugiul Bucura si doua puncte minuscule care se indreapta spre Curmatura Bucurei. Noi vom continua pe creasta catre vf. Slaveiu si mai departe catre Crucea Trasnitului.

Portiunea aceasta de creasta este destul de accidentata ca sa trebuiasca sa trecem la coltari si la piolet.

Dupa o portiune mai stancoasa, urmeaza o traversare mai expusa si dupa aceea urcarea spre vf. Santamaria. Imi place varful asta. Arata alpin. E varful meu preferat din Retezat. Abia acuma am vazut ca se cheama Santamaria: denumirea aceasta nu apare pe toate hartile. Am crezut ca nu are nici un nume si am vrut sa-i zic varful lui Suca, dar pare ca mi-a luat-o cineva inainte.

El chupacabra!!!

De pe varf mai continuam o portiune destul de lunga pe picioare. Suntem insotiti de privelistea deosebita a caldarii Bucurei pe partea stanga - se deslusec destul de bine suprafetele inghetate ale salbei de lacuri glaciare.

Ajungem in rafalele unui vant care pare ca s-a suparat pe noi pe varful Slaveiu. Nu avem timp de odihna - fereastra de vreme buna se inchide rapid si inainte sa apucam sa ne dezmeticim suntem intr-o ceata suficient de deasa incat sa trebuiasca sa apelez la GPS.

Portiunea dintre varful Slaveiu si Crucea Trasnitului este un platou descendent foarte foartttttttttttte larg pe care nu iti trebuie multa imaginatie ca sa te ratacesti. Inutil sa mentionez ca traseul nu este marcat. Iar de acasa n-am pus pe GPS decat hartile si niste waypoint-uri, nu si un track...Vechi obiceiuri, ce sa-i faci... Asa ca incerc sa imi amintesc din anii trecuti pe unde e traseul asa ca tinem cat de mult stanga.

Pe GPS am marcat ceva punct - vf. Clince, doar ca nu stiu pe unde trece drumul fata de el. Inaintam o perioada destul de lunga prin ceata mentinand directia de pe GPS - catre Valea Lapusnicului. Intr-un tarziu se ridica si ceata si coroborat cu amintirile si informatiile de pe GPS iesim exact la indicatorul care marcheaza locul numit "Crucea Trasnitului".

In zare, iesind ca dintr-un cazan ce tocmai sta sa dea in clocot se profileaza culmea Oslei.

Apucam sa facem si un pic de ceva ce cu multa imaginatie (foarte multa) se poate numi ski -dar tinand cont de rucsacii din spate, vant si calitatea zapezii suntem scuzati din start.

De aici nu mai nimerim drumul si avem pareri divergente. Ajungem intr-un punct de unde nu poate fi vorba de coborat pe ski-uri. Ne retragem, ne intoarcem si tot asa de cateva ori. Pana la urma Elena hotaraste sa continue pe creasta si dupa aceea pe o curba de nivel in speranta ca vom iesi in poiana de acuma doi ani.

Dupa ce am inotat o vreme printre niste jnepeni nu foarte amabili cu skiorii, ajungem exact in poiana respectiva. De aici am prins poteca punct galben care coboara pana in Lunca Berhina. Anul acesta am reusit sa urmarim matematic poteca si am iesit la fix in drumul forestier din fundul vaii.

Pentru cei care doresc sa faca acest circuit - partea de rezistenta mentala este abia la sfarsit. Pentru a ajunge inapoi la masina ai de mers ceva kilometrii buni (vreo 10) pe ski-uri pe un drum forestier. Noi am avut un noroc chior anul acesta. Greul a fost facut de alti skiori care au creat un sant de toata frumusetea pe care inaintam repede si fara sa ne afundam.

De asemenea zapada uda aluneca foarte bine pe talpa fara foca a ski-ului asa ca nu facem decat 2 ore (istovitoare e drept) pana la masina.

Vremea e radical diferita fata de momentul in care am inceput tura: acuma ninge viscolit si furios. Pare ca acuma incepe iarna. Stratul de zapada creste vazand cu ochii pe drum asa ca plecam repede catre casa.

Asta a fost tura de iarna pe care am asteptat-o tot sezonul. Asta inseamna iarna, ski de tura, munte. Si solitudine. In doi.

Dar partea cea mai buna abia acuma vine. Stau si ma uit pe prognoza : 12 grade maxima in week-end. Cu soare!!! Gata! Am scapat! S-a terminat cu abureala asta de anotimp. Si stim toti ce inseamna asta: bicicleta si papucei de padure. Soare, bere si concursuri. Youpieeeee!!!

Adio iarna rea si cenusie!