Viata

Data: 26.03.11-27.03.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: and when the road start to climb...
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Track-uri:  (de data asta chiar sunt niste track-uri acolo, nu e pus link-ul doar de umplutura)

Vestea ma loveste ca un baros in moalele capului. Si are darul sa imi alimenteze pofta nebuna de viata. Sa fac tot ce vreau si ce imi place. Sa traiesc fiecare zi ca pe ultima. Si doar atat. Fiindca timpul e a naibii de scurt...

Buna! Suntem noi Hoinarii! Si acolo in colt e partenera de drum a Elenei. Nu am inteles exact cum o cheama; nici macar daca e un el sau o ea, dar se tine dupa noi in fiecazre tura de vreun an si ceva.

Week-end-ul acesta a fost week-end-ul perfect. Cel pe care l-am asteptat de la inceputul iernii. Iesirea pe care am visat-o in timp ce imi frecam degetele inghetate prin pustiurile albe sau in viscolul neiertator.

Prognoza arata promitator. Fac un pariu cu Canicea: ma astept ca sus in creasta sa nu existe zapada si nici noroi, tinand cont de vremea buna din ultimele zile.

Cum a zis si Alin: ramane cum am stabilit. Adica vom merge in Herculane.

Pentru sambata vom face prima tura de MTB din acest an. Dimineata plec numai cu Elena la drum. Dupa o ora si jumatate suntem in Domasnea. Dupa ani de zile in care am facut slalom printre gropi si am asteptat pe la semafoare, iata ca ajungem la munte mai repede decat ies unii din oras.

Parcam masina putin mai sus de cimitirul din Domasnea - am mai fost aici intr-o tura cu Elena anul trecut.

Planul e simplu: vom urca pe culmea Canicea pe drumul care duce din Domasnea prin satul Canicea si dupa aceea urca pana la Pietrele Elisovei. Dupa aceea vom continua pe creasta si vom incerca sa gasim o varianta care coboara inapoi in Domasnea.

Si vom face asta de cat mai multe ori. De ce? Ete de-aia...

Bidiviul Elenei, reconditionat si el. Noi n-avem nici timp, nici talent sa bazaim tot timpul la biciclete. Pentru mine bicicleta e doar mijlocul de a ajunge repede sus sau la finish. Nu ma intereseaza ce culoare are, cate viteze, ce crampoane au cauciucurile si alte detalii din astea. Pentru mine bicicleta e consumabila si eu sunt doar un end user. Din punctul asta de vedere cea mai proasta idee a fost cand am cumparat bicicletele astea noi. Puteti sa ma injurati, dar pe viitor o sa revin la vechile mele "surse"...  Oricum noi distrugem o bicicleta pe an, asa ca e mai ieftin sa apelez la "surse"...

Serios, turele in care caram bicicleta in spate jumatate de noapte erau deliciul blogurilor, dar nu prea aveau nici un sens ca antrenamente. Asa ca acuma o sa ascultam povata lui Maus :"Acuma, lasati si voi mersul pe munte si blogurile - va alegeti un traseu si il tot repetati."

Vremea e perfecta pentru pedalat - nu e urma de balti sau de noroi, iar soarele incepe sa incalzeasca imprejurimile.

Elena e posaca - o doare capul si nu are "tragere". De la masina pornim pe un forestier perfect catre satul Canicea.

Oamenii sunt deja la lucrul campului. Totul in jur e plin de optimism. Chiar daca inca nu "a dat mugurul" - cum zice Indianul- totul e plin de viata.

O tanti imprastie gunoiul pe camp. Batranul ei conduce tractorul spre alta faneata sau cine stie unde. Niste baieti construiesc un gard nou-nout care sa tina vitele in loc. O babuta aplecata de spate duce de mancare la porci.

Le vad pe toate astea cu coada ochiului si din fuga- dar ele raman acolo bine intiparite. Ma bucur de fiecare amanunt pe care il sesizez. Toate soptesc: viata.

Panta 22.3%. Un fel de Bencec, "dar nu chiar".

Ajungem repede in Canicea. Frumos sat. Un sat construit pe povarnisul muntelui cu strazi inguste si abrupte, cu mirosul de balega, cu mirosul de fum de la focurile de primavara, cu zgomotele orataniilor de prin curti, cu oamenii lui cu ochii mari si umezi care se uita mirati la cei doi ciudati care gafaie pe biciclete.

Dupa iesirea din sat incepe urcusul propriu-zis. Si e teapan. Urc de placere, urc de bucuria primei ture. Si urc bine. Si imi place la nebunie. Imi place sa stau aplecat peste ghidon si sa simt cum imi pocnesc gambele sau sa ma ridic in pedale si sa intind de picioare pana la limita. Imi place sa vad cum serpentina cu serpentina castig altitudine, imi place sa aud respiratia sacadata si sa simt transpiratia siroind pe mine. Ador sa catar. Inca nu m-am ramolit complet :).

Drumul urca pieptis pana in creasta la locul numit "Pietrele Elisovei". Imediat dupa iesirea in creasta autostrada noastra se transforma in doua urme abia vizibile prin iarba uscata. Urcarea este in continuare sustinuta, dar acuma inaintam un pic mai greu.

Continuam pe creasta catre...prima "antena". Au aparut niste stalpi inalti pe creasta Canicea fata de anul trecut cand am fost noi pe-aici. Langa antena este o casuta in care se afla paznicul. Nu prea inteleg de ce ar trebui paznic la constructia aia. Omul imi explica ca vin oamenii si taie cablurile care ancoreaza antena, dupa care antena pica...

Tara de cacat, oameni de cacat... Apropo de asta: e evident ca Romania e o tara de cacat. Toate tractoarele si carutele pe care le-am intalnit carau balega. Majoritatea satenilor imprastiau balega pe camp sau prin livezi. Altii o incarcau din grajduri, altii o faceau mormane, altii o imprastiau. Dar numitorul comun era cacatul. Asa ca nu ar trebui sa ma mire ca la unii li se pare misto sa taie cablurile si sa prabuseasca antenele...Probabil lor li s-a urcat cacatul la cap.

Omul nostru ne confirma ca exista un drum care coboara din creasta pana in Domasnea (altul decat cel pe care am venit) - asa ca ne vom putea face circuitul. Pana acolo mai avem insa doua varfuri. Fiecare dintre ele marcate cu cate o antena si cu paznicul aferent (astea se afla in varful muntelui pe la altitudinea de 1200-1300m).

Ajungem la a treia antena si baiatul care o pazeste nu prea stie sa ne indrume. Continuam pe creasta pana cand deodata ajungem pe zapada. Ar trebui sa fie ceva drum la stanga pe-aici. Gasim ceva urme acoperite cu frunze si incepem sa coboram. In curand ajungem sa sapam prin zapada si ne dam seama ca nu mai suntem pe nici un drum.

Semne clare de batranete: nu insistam, ci ne intoarcem inapoi in creasta. Decizie care a salvat ziua. Ne intoarcem la baiat. De aici se vede drumul pe care trebuie sa ajungem. Baiatul ne zice de ceva stana si de-acolo se vad niste urme care speram sa ajunga in drumul mare.

Incepe prima coborare pe 2011. N-am excelat niciodata la asta. E destul de frustrant sa pierzi pe coborare ce castigi pe urcare, dar asta e...

Nu avem nici un drum - coboram direct pe panta innierbata si plina de bolovani. Si tot prind viteza si degeaba mai franez ca nu se mai opreste bike-ul... Si deoadata apar niste mormane de bolovani in fata. Daca franez, clar zbor in cap. Asa ca iau mainile de pe frane si urlu cat ma tin bojocii. Si ii mai dau si o pedala. Supradoza adrenalina. Bai, fain ii !!!

De la stana intram in padure. Aici este un drum destul de bine conturat. Doar ca e acoperit cu o patura groasa de frunze moarte, sub care si-au gasit culcusul bolovani instabili si o multime de crengi umede. In primii 50 de metri imi dau seama ca o sa fie o adevarata minune daca scap intreg de aici.

Ca si dificultate este peste tot ce am facut anul trecut. Si asta e prima coborare. Am lasat situl jos si dai. Niciodata nu am mai vociferat atata. Intreaga coborare a fost o onomatopee plina de "sa-mi bag", "sa-mi scot" si multe alte chestii ginecologice si religioase si mixturi din amandoua s.a.m.d.

Juca bicicleta sub mine de parca eram pe ski-uri. Cu doza de adrenalina luata pe tot sezonul supravietuiesc si dam in drumul mare.

Elena a urcat fara chef, dar bine ca timp. Si de coborat a coborat clar mai bine. Tot timpul s-a descurcat mai bine pe suprafetele alunecoase.

Din drumul mare mai avem vreo 5km de coborare-viteza unde Elena se duce ca glontul la vale. Ajungem la intersectie si incheiem astfel prima tura.

Eu vreau pestisorul de aur! Hap! Epic!!! (pentru cei neavizati- referinte Robotzi episodul 8 -asta ca e pacat sa nu va culturalizati si voi)

Soarele arde acuma sus pe cer si ne moleseste. Aduc masina la intersectie si ne punem la picnic. Elena isi face o mixtura din Cola cu ness (care si-a facut repede efectul asa ca a putut sa se bucure de tura), eu infulec clisa de Slatina si dupa ce lenevim un timp, ne pregatim de tura 2.

Asta clar a mers mai bine - stiam deja drumul si ne puteam concentra asupra efortului. Daca nu ne-am plictisit repetand tura? Deloc - tura are 20km si esti la munte. Peisajul este superb. La inceput treci prin satul Canicea, dupa aceea pe masura ce urci se deschide o perspectiva larga catre muntii Semenicului. Din creasta, se vedea perfect creasta inca inzapezita a Muntilor Cernei si mai departe Godeanu se uita si el la noi.

Ne reintalnim cu omul nostru de la care aflu acuma ca de fapt alea nu sunt antene, ci doar suporti de giruete. Toata Canicea o sa fie impanzita de eoliene si au nevoie de date despre cat de tare bate vantul in zona. Pe mine nu o sa ma deranjeze eolienele lor: o sa pot sa ma dau mai departe linistit cu bicicleta.

Dar facem pariu ca o sa apara ceva grupuri de ecologisti disperati care o sa strige ca se distruge nu stiu ce ecosistem ? OK. Probabil au dreptate. Dar din iarba pe care o fumeaza ei nu se poate obtine energie asa ca ceva tot trebuie facut ca sa nu trebuiasca sa mergi cu opaitul la buda... Efectiv ma scot din pepeni disperatii care vor sa salveze lumea, dar n-au nici un fel de solutii alternative.

Mai mult decat astia ma enerveaza doar aia care vor sa ma salveze pe mine si pe ceilalti de-o seama: o sa mori de tigari, o sa mori de bautura, o sa mori daca mai mananci carne, o sa mori daca nu-l gasesti pe Dumnezeu, o sa mori de la excese... Hai facem pariu ca tu o sa mori inaintea mea inecat cu un cocolos de brocoli ? Despre astia in blog-ul urmator - ideea e ca ma dispera.

Despre cazaturi: prima si cea mai dureroasa am luat-o pe urcare, pe drum drept. Am picat pur si simplu si m-am tatuat pe ambele picioare. A doua a fost la coborare cand dupa ce am nimerit cu rotula intr-o piatra parsiva am facut vreo 2 minute dansul ploii in jurul Elenei din cauza durerii. Pana la sfarsitul zilei, aveam picioarele si coatele belite. Banuiesc ca asa o fi normal la inceput de sezon...

Terminam in forta tura a doua si de data asta nu ne mai oprim decat pentru a reface rezervele de lichide. Legat de asta, ca sa il intart pe Indian nu de alta: ceva mai fara gust decat apa de munte nu imi imaginez. Am luat-o pe urmele lui Alin: decat sa beau apa goala, mai bine sufar de sete. Asa ca imi prepar izotonicul si pornim in tura a 3-a.

And when the road start to climb it's my time to shine ! N-a zis-o Elena, n-am zis-o eu, dar imi place cum suna. Adevaru-i ca e singurul lucru la care ma pricep. Pot eu sa ma antrenez cat  ii ziua de lunga, pot sa fac orice, eu tot la catarari o sa fiu bun. Daca ar fi dupa mine toate concursurile ar fi numai catarare; fara nici un pic de plat sau coborare.

 

Daca faceti zoom, acolo sus in varf se vede antena de la care am coborat.

Inca nu incape vorba de plictiseala sau de rutina. Dar odata cu tura a 3-a apare si oboseala. Trebuie sa folosesc uneori si foaia mica pe urcare - picioarele nu ma mai tin. Facem per total cea mai buna tura ca timp, dar baterille se apropie de zona rosie. Reusesc sa fac o coborare fara sa cad.

Anul asta mananc Geiger tura lunga!!!

Inapoi la masina si Elena se declara multumita cu 3 ture. Am urcat 2550m diferenta de nivel deocamdata.

Eu ma hotarasc sa continui. De ce? Nu stiu. Si tocmai de-aia. Asa am biruit anii trecuti - facand chestii fara vreun scop sau cu vreo ratiune. Vreau sa vad daca mai sunt in stare sa ma agat de o idee si sa o duc la capat oricat e de idioata.

Le Cube!!! Aceiasi bicicleta ca anul trecut, din care n-a mai ramas de fapt decat cadrul... Anul asta promit ca nu o sa o mai blestem si o sa fiu mai ingaduitor cu ea.

Pentru inceput zic ca o sa mai urc pana scrie pe GPS - 3000 total ascent. Iara ma intreb de ce as face asta? Ca doara mi-e bine acuma. Cum imi trece gandul asta prin cap e clara treaba ca trebuie sa ma urc pe bicicleta si sa mai fac o catarare. Nu e voie sa imi pun intrebari din astea.

Pornesc in a 4-a tura. Singurul scop a fost sa vad ca mai sunt in stare psihic sa fac asa ceva. Sa imi golesc capul de orice gand si sa pedalez mai departe.

Iata si datele tehnice ale turei ca sa nu ziceti ca aberez:

Cu ochii cand pe GPS, cand la bornele kilometrice de pe marginea drumului catar metru cu metru. Bornele alea au devenit cei mai dragi prieteni a mei. Si capul e gol. Si pedalez maniacal fara nici o idee decat de a marca cat mai multe borne. Si ma dor picioarele si mi-e sete si bornele trec incet-incet.

Pe GPS scrie 3000m. Da' daca tot am ajuns pana aici, nu mai bine urc eu pana la 1000m altitudine ?! Parca suna mai bine. Si dai mai departe. Altitudine 1000m. Si daca tot am ajuns pana aici nu mai bine merg eu pana in creasta?! Ar fi aiurea sa te opresti asa in mijlocul catararii...

 

Profilul turei

Pana la urmatoarea tura o sa ma autointitulez: King of Canicea!

Din creasta ma intorc pe acelasi drum. Elena ma asteapta la masina. Continui cura cu clisa de Slatina, rosii si telemea, dupa care odata cu lasarea serii plecam catre Herculane.

Locul de intalnire este poiana de la Dumbrava. O adevarata tabara de corturi este deja instalata aici. Toti prietenii nostri sunt aici. Intr-un colt se pregateste mancare la ceaun; mai incolo unii isi iau deja cina; majoritatea inca transporta materiale de la masini la poiana.

Mardale imi comunica planul pentru asta seara - plan la care ma conformez imediat. Majoriatea au fost la o tura de catarare la cascada Vanturatoarea, ceilalti au fost la rafting pe Cerna.

Ne strangem la o bere la Dumbrava pentru a urmari un meci anost din care n-am inteles nimic in afara de faptul ca am pierdut (cand ai "determinarea" respectiva , poti sa zici mersi ca bosniacii la final nu au ridicat piciorul sa faca pipi pe tine...). Dar motivul principal al reuniunii este paharul de vorba si de bere.

Dupa meci ne inghesuim unul intr-altul in jurul focului. Povesti de tot felul, glume, rasete si voie buna. Prieteni. Viata. O seara superba. Si timpul ar trebui sa se opreasca iara.

Dimineata poiana este impanzita de oamenii care au preferat o noapte sub bolta instelata. S-a schimbat ora, berea incepe sa se evapore abia cu primele raze mai consistente de soare, lenea e la ordinea zilei la toata lumea.

Pentru azi avem planificata o alta premiera: primul trail running din 2011. Ieri am observat ca biciclitul outdoor difera sensibil fata de datul prin sufragerie (categoric, trainer-ul a fost vital si am iesit din iarna mai bine pregatit decat am intrat - dar e nevoie de mult antrenament afara). Acuma sunt curios cat difera alergatul la banda fata de "situatia din teren".

Nu am alergat niciodata pe traseul de semimaraton de la Hercules. Alin ne explica cu lux de amanunte intreaga tura. Pe la ora 12.00 (dupa noua ora - ca sa avem si noi o scuza), Elena, Calin, Cosmin si cu mine suntem gata de plecare.

Ca sa fie treaba-treaba, alergam incetisor pana la punctul de start oficial de la podul catre Vanturatoarea.

Start. Urmeaza vreo 5km de alergat pe sosea si doar increderea in explicatiile lui Alin ne fac sa mergem mai departe. Trecem Cerna si brusc incepe urcarea. Criminala. Dar nu e voie sa merg - musai sa o alerga toata oricat de incet. In momentele importante, fac ce fac si nu am "uneltele" la mine: asa ca habar n-am ce puls am, dar tinand cont ca tocmai am inceput sa imi mestec un ventricul de la inima care da sa iasa din piept, bag seama ca e mareeeee pulsul ala.

Cosmin de la inceput a trecut la mersul rapid. Eu ma chinui sa alerg. Eu nu castig nimic ca rapiditate, dar amandoi stim ca tranzitia spre fuga este mai grea daca mergi si dupa aia vrei sa alergi.

N-am prea inteles mare lucru din urcarea asta :). Eram ocupat sa nu mor si sa continui sa alerg. Dupa o eternitate ajungem pe o panta mai omeneasca. Suntem in Inelet si un localnic ne indruma catre Prisacina.

A urmat o portiune efectiv superba. Cum acuma suntem pe o curba de nivel unde inima are timp sa isi revina pot sa ma bucur de peisaj. Si ai de ce sa te bucuri. Traseul de la semimaraton este mai frumos decat cel de la maraton (acuma in noua varianta si cei de la maraton se vor "bucura" de portiunea asta - asta daca cumva dupa 32km de alergat mai ai forta de asa ceva).

Alergam prin padurea despuiata avand in stanga abrutpurile mehedintene. Trecem pe langa case izolate, alergam repede prin patura groasa de frunze moarte si de peste tot, din toate ungherele, sub soarele arzator se simte cum intreaga natura se trezeste la viata.

La un moment dat drumul ne duce in fundul unei vai si acuma suntem pe malul uni rau destul de agitat. Nu sunt sigur ca asta e traseul, dar macar am certitudinea ca drumul duce in Prisacina, asa ca o sa continuma pe aici. Iesim intr-o poiana si in departare, ceva mai sus se vad primele case din catun. Ne intersectam la fix cu traseul de la maraton de anul trecut.

De aici mai urmeaza o urcare "psihologica" pana la biserica din Dobraia. Coborarea este un bun prilej de a testa amortizoarele. Functioneaza, nu scartaie, arcurile mai au elasticitate - e bine.

 Nani, nani broasca mamii!!!

Gata semimaratonul si tura de azi. Ajung la masina si comit o blasfemie: scot izoprenul si ma intind sub soarele dogoritor. Si e bine. Si nu am nici o remuscare (chiar daca nu am tras la rupere, alergarea m-a copnsumat suficient de mult cat sa nu mai trebuiasca sa fac altceva azi).

Vin rand pe rand si ceilalti coechipieri si ocupa si ei cate un loc pe iarba. Mancam si motaim pana cand soarele incepe sa ne impunga - e momentul sa plecam. Ne luam la revedere de la echipa de balaceala, mai stam vreo ora cu Mardale la pod la Vanturatoarea la o poveste, dupa care pornim catre Caransebes.

Mardale are aici un "loc secret" unde ne oprim pentru traditionala masa de sfarsit de tura.

Tura perfecta - asa ar trebui sa fie toate. Multi prieteni, multa voie buna si distractie. Mult efort fizic. Peisaj superb. Mai e mult pana vineri?!

Si vestea vine ca o bomba: Adina a murit in urma unei caderi de sub varful Peleaga. Am fost cu ea in ture, o stiam de ceva ani. A fost sa prinda un ultim rasarit pe muntele ei drag.

Nu e absoult nimic de spus aici, poate doar motto-ul de pe site-ul ei:
"If I had a wish, my wish would be: To be free, to be wild,
And to be just like a child"

"And if I get lost, I really don't mind
Cause I'm me, doing just fine"

Sa am optimismul ei. Pofta ei de viata. Sa fac numai ce imi place. Fiindca timpul e scurt...

Drum bun, Adina!

Nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai.