Data: 15.05.11-16.05.11
Participanti: Elena, Alex, Raluca, Mircea
Locatie: Defileul Jiului
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes
running: http://www.runmap.net/user/Hoinarii/routes
In week-end-ul acesta sunt doua maratoane de MTB: unul la Preluca si unul la prima editie pe Defileul Jiului.
Chiar adaca imi umbla prin cap ideea se facem o treaba hoinareasca - adica sa participam la amandoua - oboseala cumulata in ultimele saptamani si perspectiva maratonului de la Herculane ne fac sa ne decidem asupra celui de la Jiu.
Motivele au fost simple: e mai aporape si avem sansa sa vedem o zona in care probabil nu am ajunge cu alta ocazie.
Pe concursul acesta mi s-a pus pata. Simt ca pot sa prind podiumul aici. Asa ca incep sa cercetez lista cu cei inscrisi, sa ma uit pe track-ul de la traseu si sa fac calcule.
Voi participa, ca de obicei, la tura lunga. N-am participat niciodata la turele scurte din simplul motiv ca pe langa concursul in sine totusi motivul principal pentru care particip este placerea de a face miscare si dorinta de a vedea zone noi.
Si din punctul asta de vedere mi se pare complet aiurea sa strabat jumatate de tara ca sa pedalez 50km...
Plecam de vineri seara de acasa. In masina sunt cu noi si de data aceasta Raluca cu Mircea - anul asta am avut mai multe iesiri impreuna.
Pentru noaptea de vineri spre sambata mergem pe mana lui Ghita care ne zice de o poienita pe malul stang al Jiului.
A fost o noapte foarte frumoasa: senin, cald, un foc care ardea in mijlocul poienii. Am cu mine scaunul de camping - ii fac o poza si vi-l arat in urmatorul blog. Nimic nu se compara cu senzatia pe care o ai cand iti scoti scaunul din portbagaj, te pui langa un foc cu o telemea si o pita proaspata in fata si deschizi o bere.
Dimineata nu suntem foarte harnici. Fiindca suntem relativ in zona, azi vom merge pe Transalpina dinspre Novaci pana in pasul Urdele. Partea sudica a faimoasei rute care face legatura intre Ardeal si Oltenia peste masivul Parang. Pe partea nordica am fost de nenumarate ori, pe aici niciodata.
Lasam masina la podul din Novaci si ne pregatim de urcare. Vremea este calda - as zice ca prima caldura adevarata din sezonul acesta. Partea aceasta a Transalpinei este integral asfaltata. Si este asfaltata bine si bine intretinuta.
Ar fi mers aici cu o cursiera, dar nu aveam chef sa car dupa mine iara toata garderoba de biciclete. Urcarea incepe pieptis. De fapt partea cea mai abrupta din toata urcarea este chiar la iesirea din sat. Ma simt foarte bine. In mod normal n-ar trebui sa trag azi, avand in vedere ca maine concurez.
Bine, n-ar trebui sa fac multe: sa pierd noptile, sa chefuiesc inainte de curse, sa ma antrenez la bicicleta cand eu am maratoane de alergat si invers...Si multe altele. Dar nici n-am de gand sa ma opresc sau sa schimb ceva. Cat timp ma distrez nu trebuie schimbat nimic :).
Asa ca ma pun sa trag. Am suflu si merge bine. E urcare si sunt in elementul meu. Initial am zis ca ma opresc la 1000m altitudine, dupa aia am zis ca ma opresc la km10. Cumva cu greu m-am oprit abia in Ranca.
In Ranca n-am fost niciodata. E gigantica statiunea si am ramas placut impresionat de cum arata. Adica nu se poate compara cu Straja, Muntele Mic sau Semenic. Aici totusi cineva a avut o idee de dezvoltare. Arata bine statiunea cel putin la capitolul cabane.
Vaga mea impreasie e ca doar la capitolul asta stau bine, desi in zona este efectiv un potential urias pentru turismul hivernal. A venit omu' cu bani, si-a tras o cabana si asa s-a dezvoltat statiunea. Eu am vazut o singura partie mai acatari deservita de un telescaun. Restul sunt niste glume penibile.
Din Ranca drumul capata un aspect mai alpin pe ultimele serpentine catre pasul Urdele. Apare si zapada. Inca nu a fost curatat drumul asa ca nu se poate traversa pe partea cealalta cu masina. Cu bicicleta ajungem pana in pasul Urdele, punctul de maxima altitudine de pe traseu. Aici e ceata si frig, asa ca ne imbracam si coboram repede la masina.
Pe drum ne intalnim cu Mircea si Raluca care erau si ei aproape de pas, dar s-au hotarat sa se intoarca.
Seara, o numeroasa echipa de la club : 23 de persoane ne strangem cu mic cu mare la hotelul Lainici.
Na, si ca sa demonstrez teoria mai sus mentionata, dupa ce am urcat destul de vanjos TransAlpina cu o zi inainte de cursa, seara trec la meniul campionilor: mici cu bere. Daca partea cu berea o gestionez destul de bine, cred ca ideea cu micii a fost cel putin tampita.
Atmosfera de cantonament in hotel (apropo, nu va recomand locatia - tanti de acolo e isterica, nu are nici urma de tact si pare total deazinteresata de afacerea pe care o gestioneaza). Asa de fain ii, ca beau bere dupa bere. Iara exagerez...
A venit si Maus tocmai de la Galati pentru concursul acesta. Si nu numai el. Pe ultima suta de metrii au aparut o multime de nume sonore. Unii au aparut pe liste in ultimele zile, altii sunt numai zvonuri ca o sa vina. Acolo sus, in varful clasamentului exista mai mult ca oriunde spiritul de competitie: "vezi ca s-a inscris si X! Da? Pai m-a batut la concursul precedent; ma duc sa-mi iau revansa".
Asa ca planurile mele de acasa nu mai bat cu realitatea din teren - e aproape imposibil sa prind un loc pe podium. Nu mai tin minte cine a zis ca nu conteaza cine s-a inscris, eu trebuie sa dau tot ce-i mai bun, ca cine stie ce se intampla...
Dimineata ma trezesc mahnmur. Ne deplasam pana la iesirea din Defileu, la uzina Sadu unde este startul. La fata locului mai apar o multime de concurenti care se inscriu acuma. Ma desumflu cand vad cine a venit.
Pentru inceput se va merge in coloana in spatele masinii de politie prin Bumbesti si abia dupa aceea se va da startul.
Dupa start se merge pe plat o bucata. Aici merg prost. Dupa aceea incepe o urcare usoara pe un forestier larg. Aici merg prost. Dupa care urcarea devine mai accentuata. Aici merg prost.
De fapt am mers prost tot drumul. Acuma sunt momentele in care regret totusi chefurile de cu o seara inainte. Nu merge asa sau atunci nu ma mai lamentez. Ca un facut, ma lasa si bicicleta. Pe urcare se bloca schimbatorul si trebuia sa dau cateva pedale in spate pentru a-l debloca. Asta se intampla inevitabil pe ditamai panta unde ramaneam intr-un echilibru precar pana reuseam sa pornesc iara. Si asta s-a tot repetat la nesfarsit incat prima urcare pana in punctul de control am injurat si blestemat in continuu.
Intr-un final se pare doar ca nu aveam ulei pe lant si asta se gripa, dar atunci n-am stiut. Legat de asta, cred ca a venit timpul ca dupa 7 ani sa invat macar sa imi reglez vitezele si sa imi dau seama de unde provine o anumita problema. In continuare sunt de parere ca scopul bicicletei e sa te dai cu ea pana ii sar capacele nu sa bazai la ea si sa tot bibilesti zi de zi. Se strica, da-o in masa, iau alta sau sunt oameni platiti sa faca asta. Dar macar cat sa nu raman ca boul in mijlocul concursului ar trebui sa invat si eu.
Faza cu bicicleta se pare ca a trezit animalul din mine... Daca vrea sa se rupa, sa-l fut de schimbator asa ca am bagat piciorul in el cat am putut. Nu stiu ce a patit, dar m-a lasat in pace pana la final. Si mi-a venit cheful sa trag.
Mircea e in fata, trebuie sa-l prind. Mircea merge foarte bine in general si pe trasee de pana in 60km merge mai bine ca mine. Eu merg mai bine dupa pragul 60-70km. Acuma fug ca nebunul.
Ajung in punctul de alimentare. N-am chef sa ma alimentez. Bag un gel de la mine si iau un pahar de apa, sar in sa si ii dau mai departe.
Traseul are 62km cu 2130m diferenta de nivel. E multa catarare. Foarte multa. Dupa punctul de alimentare incepe o catarare sanatoasa prin padure, pe un drum numai bun de bicicleta. Aici depasesc concurenti si il ajung pe Mircea. Merge foarte bine si el la deal. Imi place mult portiunea aceasta de traseu.
Catar foarte bine, bicicleta ma asculta si ies in golul alpin. Aici traseul va forma o bucla. Pe urcare l-am ajuns si pe Cristi Ghilt. Cu el aveam sa petrec o buna parte din aceasta bucla. Si Mircea si Cristi merg mai bine la vale, ii ajung la deal. Mircea se ambitioneaza sa stea in sa indiferent de panta, Cristi cu mine alegem varianta mai facila a push bike-ului.
Dupa ce bantuim pe nicaieri prin golul alpin - mai jos sunt remarcile la organziare si singurul mare minus e cel legat de traseul la tura lunga. Care e absurd. Din cei ce si-au exprimat parerea relativ la traseu 99% sunt la tura scurta si 1% de la tura lunga sunt...eu. Tura scurta o fi fost OK ca traseu, dar tura lunga nu e bine gandita.
Urmeaza o coborare. Cristi se duce, Mircea la fel. Asta nu e de nasul meu. De fapt mint - chiar a fost de nasul si falca mea. Peste primul prag am sarit ca nu l-am vazut. Inainte de al doilea aveam dileme: sa franez si sa ma dau jos sau sa sar. Dilemele m-au tinut pana cand am ajuns pe marginea pragului. Cand am apasat pe frana din fata. Prima data am tecut peste prag eu cu capul inainte, dupa aceea bicicleta care era legata de mine a descris o parabola perfecta in aer, mi-a trecut peste cap cu tot cu picioarele mele prinse in SPD-uri si s-a oprit ceva mai incolo lasandu-ma cu crampe musculare si cu fata rearanjata.
Consider ca e mai intelept sa cobor pe langa, cel putin pana ma dezmeticesc. Cristi care e mai jos e de aceeasi parere. Facem si un pic de jump bike peste copacii de pe traseu. Dupa care incepem sa urcam pe panta de vis-a-vis prin mijlocul unui parau care nu a avut altceva mai bun de facut decat sa-si croiasca drum pe aici. Orbi de sete (totusi un singur punct de alimentare la atata urcare e cam putin dupa parerea mea) luam apa din mijlocul drumului. Aici nu se pune problema de mers pe bicicleta - pana si push bike-ul e o adevarata provocare.
Localizez pe profilul de pe numar unde suntem si imi dau seama ca ce urmeaza e tot push bike pana cand inchidem bucla. Si dai si impinge. La reintoarcerea in golul alpin dau din nou de Mircea care incredibil e inca pe bicicleta.
Eu nici macar nu imi mai pun problema asa ca imping vartos la ea. Crampele ma incearca de ceva vreme si la push bike chiar sunt bun. Ba mai mult, trec la carry bike. Trantesc toagla in spate si ii dau nervos la deal. Acuma privind in urma nu stiu de ce trageam asa de vartos, ca podiumul nu-l puteam atinge. Dar atunci trageam fiindca era concurs, fiindca de aia luasem startul - ca sa lupt. Inca nu cedasem lupta inainte sa se fi terminat.
Si brusc incepe o serie pe care ar fi trebuit sa mi-o amintesc in saptamana ce avea sa vina...
Tocmai eu, care propovaduiesc lupta pana in ultima secunda indiferent de circumstante...
Pentru inceput, il gasesc pe Dani Rosioru in mijlocul drumului. A avut ceva probleme si a fost nevoit sa abandoneze. Brusc incep sa fac calcule. Cati sunt in fata la categoria 30-39? Calculez si odata cu calculele de nici unde apare si energia. La start n-am fost asa de fresh ca acuma. Si daca, totusi?
Inchid bucla gafaind si sar in sa. Aici e o problema. Mare. Ce urmeaza este exclusiv coborare. Si stim cu totii cat de maestru sunt eu aici. In general problema se pune in termenii: sa nu ma depaseasca prea multi la vale. Ca eu nu depasesc pe nimeni, asta e clar.
Dar acuma n-am alta alternativa. Ma opresc o secunda, inchid ochii, zic un "Hai!" si cam asta a fost.
Ce a urmat a fost demential. Cel putin pentru mine. La ce p**a mea sa mai pui frana?! Ca asa o sa fiu ajuns. Fara frane. Urlu aproape in continuu. Bai, azi nu mai pierdem la vale. Coborarea prin padure cu o bicicleta care zbura pe frunze sau pe cracile de sub ele a fost de nedescris. Nu mi-a placut, am fost terorizat, dar trebuia sa lupt!
Asa ca ii mai dau si cate o pedala pentru a nu pierde din viteza. Ma tot gandesc la Maus: "Nu te uita inapoi, cineva ti-o poate lua inainte". Sunt din nou terorizat ca la Moeciu ca o sa fiu ajuns.
Si acuma cand ma gandesc retrospectiv, exact pentru momentele alea merg la concurs: pentru senzatia aia de lupta, pentru teroarea pe care o ai ca vei fi ajuns sau pentru incrancenarea de a-l prinde pe cel din fata ta. Atunci simt ca traiesc.
Pe coborare ajung un concurent care facuse pana. Imi zice ca sunt al 7-lea. Greseala! Greseala ca l-am crezut. Greseala ca am inceput sa calculez. Greseala!!!
Calculele mele imi zic ca acuma sunt pe locul 3. Pe asta nu-l pierd nici daca imi rup gatul! Asa ca de aici am coborat sinucigas. Vreau locul 3!!!
Cumva supravietuiesc pana in punctul de alimentare. Trec pe acolo ca vijelia. Mai urmeaza ceva kilometrii buni de coborare. Maini nu mai am de mult, curbele le iau pivotand in jurul piciorului scos din SPD. Aici nu trebuie sa ma ratacesc. Sunt pe portiunea comuna urcare-coborare.
Daca pe urcare traseul era marcat bine, pe coborare marcajele au lipsit cu desavarsire. Sunt o multime de intersectii nemaracate. SUnt a naibii de lucid. Nu pierd locul 3 de data asta! Ma opresc. Prefer sa pierd cateva secunde cautand drumul decat sa ma ratacesc acuma. Fac chestia asta de mai multe ori si inlemnesc de fiecare data pana in momentul in care apare un semn ratacit.
Ajung intr-un nor de praf la finish.
Un concurs pe care l-am pornit mahmur, pe parcursul caruia am avut probleme cu bicicleta, dar mai ales pe parcursul caruia am invatat ca indiferent de circumstante trebuie sa lupti pana la capat. Ca nu se stie...
Organizatorii nu stiu sa imi zica pe ce loc sunt. 3 sau 4. Dar aici e toata diferenta de fapt. Asa ca ma duc la Jiu sa imi spal calul pana cand se clarifica lucrurile.
Cand ma intorc il vad pe Maus (care a luat locul 1) si pe Basso (locul 2). Aflu de la el ca Alex Ciocan e pe 3.
Am pierdut podiumul. Mi-e si nu foarte ciuda. Am fost la ani lumina distanta de locul 3 de fapt. Dar cel putin am
tras de mine si am facut cel mai bun concurs de MTB dupa cel de la AAR de anul trecut. Sunt foarte multumit de mine si de cum am mers mai ales pe a doua jumatate a traseului.
Elena a terminat pe locul 1. A facut un concurs foarte bun. Pana la bifurcatiia celor doaua trasee a tras serios de ea, dupa acea a fost doar o chestiune de a termina intr-o bucata cursa.
Despre organizare:
- aproape toate minusurile pot fi intelese considerand ca organizatorii sunt la prima editie.
- felicitari pentru initiativa, pentru eforturile depuse pentru a organiza aceasta competitie in premiera in aceasta parte a tarii cu fondurile pe care le-ati avut la dispozitie.
- laudabila ideea de a premia in bani. Efectul e fost imediat - brusc au aparut la start Greucenii si concursul a devenit cel putin la tura lunga o lupta ca la oricare maraton mai titrat din Romania.
- mai sunt si alte mici amanunte: profilul pe numar, pachetul de finish, atmosfera prietenoasa - care au facut ca evenimentul sa ramana o amintire frumoasa.
Cu minus:
- traseul lung e efectiv stupid. Are un singur aspect pozitiv: e greu si are foarte multa diferenta de nivel - ceea ce personal imi place. Dar e efectiv fortat. Dupa punctul de alimentare ce urmeaza este o incercare disperata de a strange cat mai multi kilometrii.
- e primul maraton la care particip care are o portiune comuna urcare-coborare ceea ce la editiile urmatoare cand probabil o sa vina multi mai multi participanti, o sa poata crea reale probleme. Primii de pe coborare o sa ajunga sa faca popice din cei care inca mai sunt pe urcare.
- marcajul pe urcare este bun. Pe coborare este inexistent. Cristian Ghilt, Mircea Baba, Cosmin Ditomozu si lista e lunga - s-au ratacit. Ceilalti se opreau sa caute marcajele. E absurd ca pe coborare sa trebuiasca sa descoperi traseul. Eu nu m-am ratacit din greseala...
- In general nu folosesc punctele de alimentare. Am inteles ca erau fonduri insuficiente, dar cel putin inca doua puncte in care sa fie apa - doar atat - ar fi fost obligatorii. Asa ca imi luam apa din rau - ceea ce nu m-ar fi deranjat, dar eu trageam la podium.
- Coborarile nu sunt specialitatea mea. Nu m-a deranjat ca a trebuit sa car bicicleta la vale sau ca am picat in cap. Dar nu e normal sa trebuiasca sa sar peste copaci pe traseu. Fa-l oricat de dificil, ma antrenez. Dar n-are sens ca pe traseu sa tot trebuiasca sa sar peste busteni cazuti.
- cu portiunea de push bike (care din nou personal imi place) sunt poate subiectiv. In general daca cineva poate merge pe bicicleta inseamna ca tine doar de antrenament- dar in portiunea respectiva trebuia sa te ancorezi in bicicleta, sa scoti pioletul si sa-i dai la deal. Dar poate ca eram eu obosit acolo...
Pe scurt: cu siguranta toate problemele o sa fie surclasate pana la a doua editie. Cea mai mare este insa traseul in sine la tura lunga. Care ar trebui regandit dupa parerea mea.
Urma Hercules. Din pacate acolo am uitat tot ce m-a invatat maratonul de la Jiu. Ca indiferent de situatie trebuie sa lupti. Asta trebuie s-o tin minte.
P.E.
Data: 08.05.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie:Bucuresti
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes
running: http://www.runmap.net/user/Hoinarii/routes
Eu mi-am facut moftul la Moeciu, e randul Elenei sa participe la concurs.
Imediat dupa finish-ul de la Moeciu (acuma cand scriu blog-ul a trecut ceva timp si Moeciu este deocamdata maratonul meu de referinta), ne urcam in masina si pornim cate Predeal.
Intr-un peisaj tipic de iarna - a inceput sa ninga timid si dupa aceea din ce in ce mai tare - trecem dealul si ajungem in Predeal. De aici il luam pe Alex Almajan.
Acuma suntem 5 persoane in masina, cu bagajele aferente si mai ales cu 5 biciclete deasupra. Faza cu 5 biciclete pe o masina o experimentasem in Thassos, am aprofundat-o acuma si am lasat-o balta. Se poate, dar nu prea are rost.
Ghidati de GPS ajungem repede in Ciofliceni. Habar n-am unde e localitatea aceasta - undeva in jurul Bucurestiului, asta e clar.
Drumul pana aici a trecut repede, povestile lui Andrei, Calin si ale mele de la maratonul proaspat terminat derulandu-se una dupa cealalta.
Scopul prezentei noastre aici este P.E. Asta e prescurtarea de la Prima Evadare. Anul trecut concursul acesta a batut toate recordurile ca numar de participanti (1400?), iar anul acesta se asteapta sa fie si mai multi la start.
In mod normal nu am fi venit pana aici ca sa ne dam cu bicicleta prin padure nici picati cu ceara. Dar avand in vedere ca suntem in zona si ca mai participa o buna parte din echipa de la club, am zis sa vedem si noi despre ce e vorba.
Marius (presedintele clubului) s-a ocupat ca de obicei de absolut tot ce presupune logisitca si mofturi ale fiecarui membru asa ca ne trezim intr-o pensiune pe malul lacului Snagov din cate am inteles.
Afara vremea e "perfecta" de pedalat. Sunt vreo 1-2 grade si ploua marunt. E genul de vreme pe care scoti putin capul de sub plapuma, vezi care e situatia si te ascunzi repede la loc. Sau stai cu ceasca de ceai fierbinte in fata unui joc bun la calculator.
Ne intalnim cu restul echipei la pensiune. Cina o luam de la noi din traista. Preturile de aici imi aduc aminte ca suntem in zona Bucurestiului. Cum dracu' sa imi ceri 5RON pe un ou fiert? Ce naiba? Ti le-ai fiert pe ale tale? Atunci mai bine comand o tata prajita...
Cu trecerea orelor, incepe sa se instaleze febra musculara de dupa maraton. Era inevitabil sa apara si dureri destul de puternice ma impiedica sa fac acuma cele mai elementare miscari.
Calin e baiat destept - el se hotaraste de cu seara sa nu participe la mocirleala care se preconizeaza pentru a doua zi. Noi ceilalti ne culcam cu gandul la startul de a doua zi.
In cazul meu e clar ca particip ca sa ma chinui. Masochistul din mine nu ar putea sa stea deoparte. Si acuma sincer: sunt vreo 55km de drum forestier la campie. Ar trebui sa fie numai buni ca sa ma refac dupa maratonul de ieri.
Elena in schimb a venit la lupta. Cu atatea fete nu a mai dat fata la nici un concurs din Romania pana acuma. Asa ca ea e montanta bine pentru concurs.
Dimineata ne intampina cu aceeasi vreme infecta. Ne prezentam la start. Inca de aici se vede ca e altfel de concurs. Asta e mare. E altceva. Cand zic sute de concurenti, chiar la asta ma refer. Un sir interminabil de ciclisti se incalzeste (si chiar are de ce) in jurul liniei de start.
La puzderia asta de oameni e vital sa iei startul din fata, daca vrei sa lupti.
Aici o sa fac o paranteza: o multime de oameni s-au vaitat ca au avut avut probleme cu noroiul pentru ca au luat startul din spate sau pentru ca nu au avut cauciucuri bune.
Hai s-o zicem pe sleau: antrenati-va si nu va mai vaitati atata. Daca ati fi pierdut 10 minunte de castigatori, da, cauciucurile, locul la start, horoscopul, culoarea tricoului sunt de vina.
Cand ajungi la 4 ore fata de castigatori sa fim seriosi ca la fel ati fi mers si daca aveati perna de aer sub roti si erati singuri pe traseu...
Pana la urma reusim sa luam startul cred ca in primii 100. Acuma pe bicicleta e bine - e altfel de efort decat cel de ieri. Pedalez repede ca sa ajung cat mai in fata. Dupa vreo 2km de sosea se intra pe off road.
De la primul metru e clar ce o sa urmeze (adevarata amploare a dezastrului aveam s-o realizez peste vreo 30km): balti fara fund se succed una dupa alta. Daca majoritatea prefera sa le ocoleasca eu o iau fix prin mijlocul lor.
Urmeaza o portiune cu un fel de single trail unde ne asezam cuminti unul dupa celalalt si incepem cu rugaciunile: sa nu alunec, sa nu derapez, sa nu cada cel din fata.
Noroiul.
L-am experimentat pe indelete in ultimii ani in toate formele lui.
Noroiul bun: asta e ala pe care n-ai vrea sa-l intalnesti. Dar ai luat startul si trebuie sa te consolezi si tu cu ceva. Are decenta sa nu se lipeasca ca mortarul de schimbator si de lant. Te faci ca porcul, dar cel putin poti pedala. In general la noroiul bun iti trebuie si niste ulei de rezerva, ca el vine la pachet cu multa apa care degreseaza angrenajul
Noroiul rau: asta e tot ce nu e noroiul bun. Se prezinta sub o gramada de aspecte.
Avem de exemplu noroiul rau cu frunze. Pe frunzele imbibate cu apa aluneci, roata iti intra de obicei in noroiul de dedesupt. Se lipeste destul de bine de bicicleta si ridica probleme serioase la inaintare. Din cauza frunzelor totusi are un pic de respect fata de bicicleta.
Mai avem de exemplu lutul. Lutul iti ofera posibilitati nebanuite de ati dezvolta echilibrul pe bicicleta. Ajungi de nenumarate ori sa mergi cu lateralul. Doamne Fereste sa te opresit ca ala esti - nici nu mai pleci de pe loc. Aici pedalezi ca hamsterul. Singura parte buna a lui e ca are totusi ceva consistenta si nu te afunzi neaparat pana la gat in el.
Mai avem imala. Asta-i un cuvant din Banat si inseamna noroi. E vorba de ala care apare dupa ce badea a iesit la camp si a dat cateva brazde cu plugul. E pamantul ala de campie intors si dupa aia bine impregant cu apa. Aici esti simplu condamnat. Trebuie sa fi idiot sa intri in el si de-a dreptul imbecil sa crezi ca ai vreo sansa sa pedalezi. Aici esti captiv. Cei indarjiti o sa mareasca cadenta la un ritm infernal si o sa stranga tare din buci ca sa nu alunece. Cei mai putin norocosi sau pregatiti vor face greseala sa se dea jos si atunci pe langa o bicicleta de 30kg o sa aiba si niste picioare pline de noroi.
In general noroiul vine la pachet cu baltile. Si baltile se pot categorisi:
Sunt de exemplu baltile binecuvantate. Cand ajungi sa le consideri asa e clar ca esti deja suficient de futut de noroiul prin care ai trecut. In momentul respectiv orice baltoaca fetida ti se pare o oaza de fericire si te avanti ca dementul prin mijlocul lichidul amestecat cu noroi doar-doar mai scapi de ceva straturi de mizerie de pe tine. Odata cu o cantitate infima de noroi, aici scapi si de ultimele urme de ulei de pe angrenaje, incarci placutele cu nisip si noroi.
La capatul celalalt al spectrului sunt baltile blestemate. Cu ele te intalnesti de obicei de doua ori: la inceput cand esti uscat si bine dispus. Atunci primele balti iti repugna si te feresti de ele ca de dracu'. Cu timpul te impaci cu ideea, cu namolul si mizeria. Te mai intalnesti cu ele la final. E vorba de gropile cu crocodili. Niste mlastini fara fund in care intri si te tot afunzi. Pana la etrier, pana la glezne, pana la genunchi. In top se afla gropile de crocodili cu lut pe fund. Aici dupa ce te-ai afundat pana la mijloc realizezi ca nu mai ai aderenta sa iesi si plonjezi in lichidul respectiv.
Intre cele doua extreme se intalnesc o multime de tipuri de balti.
Asta ar fi o prezentare grosiera a conditiilor din teren intalnite de mine in ultimii 7 ani de pedalat.
Ce a fost insa la P.E. a depasit absolut orice imi puteam imagina in materie de noroi. Mocirleala a capatat o noua dimensiune pentru mine. Luati tot ce am prezentat mai sus, inmultiti-l cu orice factor vreti voi si inca nu va apropiati de ce a fost acolo.
Cum eu nu sunt aici ca sa trag, prioritar devine sa salvez bicicleta de la daune. Si asa nu am uleiul cu mine si schimbatorul pe spate da semne de oboseala. Asa ca nu il fortez deloc.
La un moment dat se intra din nou pe sosea. Aici vad ca Elena e in spate. Ma gandesc sa o ajut si sa-i duc trena. Strang un grup destul de numeros in spate pe care il trag dupa mine. Dupa sosea incep sa dau primele semne de oboseala - era normal dupa maratonul de ieri.
De aici merg undeva la 300m in spatele Elenei (e foarte bine plasata in clasament deocamdata). Nu-i place sa merg cu ea, zice ca o stresez.
La un moment dat il ajung pe Horatiu care se da pe aici cu ciclocross-ul. Cale de vreo 15km am mers impreuna si am mai povestit. Cum eu sunt la plimbare aici singura mea grija e sa nu ma accidentez pe mine sau bicicleta.
Undeva dupa km35 am ramas singur. Asta m-a speriat rau de tot. Sunt deja foarte obosit si incep sa am idei paranoice. De genul:
Cel putin 1000 de oameni au luat startul la maraton. Cum naiba sa raman singur? Ma uit in spate si in pusta regateana nu vad nici tipenie de om. In fata nici atat. Unde naiba sunt ceilalti 999? Acuma m-am speriat de-a binelea. Concluzionez ca probabil am avut un black-out. Poate am picat sau mi s-a facut rau si am ramas ultimul din concurs. Poate ca m-am lovit in cadere si mi-am pierdut memoria. Cum naiba sa raman singur?
Mai trece si un ATV pe langa mine si ma intreaba daca e totul in regula. Poate chiar sunt ultimul...
Pe la km 45km (vreo 8km am mers efectiv singur intr-un maraton cu peste 1000 de participanti) dau de Elena. Aici imi mai revin - nu cred ca sunt ultimul, ca doar Elena a tras si n-o fi ea penultima...
Am desconsiderat concursul acesta: 55km pe plat e tura noastra de antrenament de marti. Asa ca am plecat cu palma in cur. Pana la Elena eu a trebuit sa bag un RedBull ca altfel ramaneam in noroi.
Dau de Elena. Si ea e stoarsa ca o lamaie. Chiar daca e plat si distanta e scurta, noroiul si-a luat tributul. Amandoi suntem in zona rosie cu energia. Daca la mine nu conteaza, Elena e cumplit de stresata sa nu fie ajunsa de celelalte concurente, asa ca ma pune sa ma tot uit in spate sa vad daca vine vreo fata.
Cineva a avut o idee proasta. "Mai ai doar 5km. E momentul sa fi tare". In conditiile date, mesajul de pe banner suna a bataie de joc. In primul rand "doar" se potrivea in alte conditii de vreme. In al doilea rand indemnul ala comunist cu "e momentul sa fi tare" m-a enervat la culme.
Asta n-ar fi fost nimic, dar banner-ele erau plasate din km in km. Mare greseala. Daca cititi celelalte relatari despre tura o sa aflati ca nu sunt singurul care s-a intrebat cat dracu are kilometrul de Bucuresti? Ala dintre km4 si km3. Eram asa de sigur ca am ratat un banner, ca atunci cand l-am vazut totusi pe cel cu 3km mi-a trebuit toata vointa pentru a nu ma duce sa-l fac franjuri.
Printre icnete de foame si epuizare, mergand prin imala pe langa bicicleta sau scormonind prin balti ajungem la final.
Elena a luat locul 4 si este premiata (la fete nu au fost categorii de varsta si s-au premiat primele sapte clasate). A luptat de la start pana la finish - greu concurs. Aici s-a batut efectiv cu toate concurentele din Romania si cu atat mai meritoriu este locul ocupat.
Eu...am venit si eu. Pe locul 70 si ceva. Din vreo 1000 de oameni care au luat startul. Asa ca pot zice ca m-am clasat foarte bine asta in conditiile in care nu am tras nici macar o secunda. Este si motivul pentru care m-am luat de cei care se vaita la inceputul blogului. N-am cauciucuri speciale, n-am plecat primul, n-am tras deloc si am terminat mai mult decat onorabil. A...da...m-am antrenat. Dar asta e la indemana oricui.
Abia la final am inceput sa apreciez eforturile organizatorilor (Dani Sardan, organizatorul e un vechi prieten de-a nostru, il stim inca de la primul Carpathian Adventure).
Corturi uriase incalzite (ati citit bine, incalzite!) unde puteai sa te schimbi. Munti de mancare. Un adevart festin culinar fara limita de cantitate.
Fluvii de RedBull, apa si alte lichide. Staff de organizare prietenos. Asa ceva e clar ca nu se poate organiza altundeva decat in Bucuresti.
Daca a meritat?
Hmmm....Pentru Elena cu siguranta - a fost unul din concursurile ei bune. Pentru bicicleta mea nu, pentru mine nu pot sa zic ca m-a deranjat si am fost placut surpins de locul la final.
A urmat clasicul maraton de final. Pe drumul dintre Bucuresti si Timisoara ne-am oprit pentru cateva minute la Slatina dupa care spre dimineata, cum ne-am obisnuit deja, am ajuns la destinatie.
Participanti: Elena, Alex
Locatie:Bucuresti
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes
running: http://www.runmap.net/user/Hoinarii/routes
Eu mi-am facut moftul la Moeciu, e randul Elenei sa participe la concurs.
Imediat dupa finish-ul de la Moeciu (acuma cand scriu blog-ul a trecut ceva timp si Moeciu este deocamdata maratonul meu de referinta), ne urcam in masina si pornim cate Predeal.
Intr-un peisaj tipic de iarna - a inceput sa ninga timid si dupa aceea din ce in ce mai tare - trecem dealul si ajungem in Predeal. De aici il luam pe Alex Almajan.
Acuma suntem 5 persoane in masina, cu bagajele aferente si mai ales cu 5 biciclete deasupra. Faza cu 5 biciclete pe o masina o experimentasem in Thassos, am aprofundat-o acuma si am lasat-o balta. Se poate, dar nu prea are rost.
Ghidati de GPS ajungem repede in Ciofliceni. Habar n-am unde e localitatea aceasta - undeva in jurul Bucurestiului, asta e clar.
Drumul pana aici a trecut repede, povestile lui Andrei, Calin si ale mele de la maratonul proaspat terminat derulandu-se una dupa cealalta.
In mod normal nu am fi venit pana aici ca sa ne dam cu bicicleta prin padure nici picati cu ceara. Dar avand in vedere ca suntem in zona si ca mai participa o buna parte din echipa de la club, am zis sa vedem si noi despre ce e vorba.
Marius (presedintele clubului) s-a ocupat ca de obicei de absolut tot ce presupune logisitca si mofturi ale fiecarui membru asa ca ne trezim intr-o pensiune pe malul lacului Snagov din cate am inteles.
Afara vremea e "perfecta" de pedalat. Sunt vreo 1-2 grade si ploua marunt. E genul de vreme pe care scoti putin capul de sub plapuma, vezi care e situatia si te ascunzi repede la loc. Sau stai cu ceasca de ceai fierbinte in fata unui joc bun la calculator.
Ne intalnim cu restul echipei la pensiune. Cina o luam de la noi din traista. Preturile de aici imi aduc aminte ca suntem in zona Bucurestiului. Cum dracu' sa imi ceri 5RON pe un ou fiert? Ce naiba? Ti le-ai fiert pe ale tale? Atunci mai bine comand o tata prajita...
Cu trecerea orelor, incepe sa se instaleze febra musculara de dupa maraton. Era inevitabil sa apara si dureri destul de puternice ma impiedica sa fac acuma cele mai elementare miscari.
Calin e baiat destept - el se hotaraste de cu seara sa nu participe la mocirleala care se preconizeaza pentru a doua zi. Noi ceilalti ne culcam cu gandul la startul de a doua zi.
In cazul meu e clar ca particip ca sa ma chinui. Masochistul din mine nu ar putea sa stea deoparte. Si acuma sincer: sunt vreo 55km de drum forestier la campie. Ar trebui sa fie numai buni ca sa ma refac dupa maratonul de ieri.
Elena in schimb a venit la lupta. Cu atatea fete nu a mai dat fata la nici un concurs din Romania pana acuma. Asa ca ea e montanta bine pentru concurs.
Dimineata ne intampina cu aceeasi vreme infecta. Ne prezentam la start. Inca de aici se vede ca e altfel de concurs. Asta e mare. E altceva. Cand zic sute de concurenti, chiar la asta ma refer. Un sir interminabil de ciclisti se incalzeste (si chiar are de ce) in jurul liniei de start.
La puzderia asta de oameni e vital sa iei startul din fata, daca vrei sa lupti.
Aici o sa fac o paranteza: o multime de oameni s-au vaitat ca au avut avut probleme cu noroiul pentru ca au luat startul din spate sau pentru ca nu au avut cauciucuri bune.
Hai s-o zicem pe sleau: antrenati-va si nu va mai vaitati atata. Daca ati fi pierdut 10 minunte de castigatori, da, cauciucurile, locul la start, horoscopul, culoarea tricoului sunt de vina.
Cand ajungi la 4 ore fata de castigatori sa fim seriosi ca la fel ati fi mers si daca aveati perna de aer sub roti si erati singuri pe traseu...
Pana la urma reusim sa luam startul cred ca in primii 100. Acuma pe bicicleta e bine - e altfel de efort decat cel de ieri. Pedalez repede ca sa ajung cat mai in fata. Dupa vreo 2km de sosea se intra pe off road.
De la primul metru e clar ce o sa urmeze (adevarata amploare a dezastrului aveam s-o realizez peste vreo 30km): balti fara fund se succed una dupa alta. Daca majoritatea prefera sa le ocoleasca eu o iau fix prin mijlocul lor.
Urmeaza o portiune cu un fel de single trail unde ne asezam cuminti unul dupa celalalt si incepem cu rugaciunile: sa nu alunec, sa nu derapez, sa nu cada cel din fata.
Noroiul.
L-am experimentat pe indelete in ultimii ani in toate formele lui.
Noroiul bun: asta e ala pe care n-ai vrea sa-l intalnesti. Dar ai luat startul si trebuie sa te consolezi si tu cu ceva. Are decenta sa nu se lipeasca ca mortarul de schimbator si de lant. Te faci ca porcul, dar cel putin poti pedala. In general la noroiul bun iti trebuie si niste ulei de rezerva, ca el vine la pachet cu multa apa care degreseaza angrenajul
Noroiul rau: asta e tot ce nu e noroiul bun. Se prezinta sub o gramada de aspecte.
Avem de exemplu noroiul rau cu frunze. Pe frunzele imbibate cu apa aluneci, roata iti intra de obicei in noroiul de dedesupt. Se lipeste destul de bine de bicicleta si ridica probleme serioase la inaintare. Din cauza frunzelor totusi are un pic de respect fata de bicicleta.
Mai avem de exemplu lutul. Lutul iti ofera posibilitati nebanuite de ati dezvolta echilibrul pe bicicleta. Ajungi de nenumarate ori sa mergi cu lateralul. Doamne Fereste sa te opresit ca ala esti - nici nu mai pleci de pe loc. Aici pedalezi ca hamsterul. Singura parte buna a lui e ca are totusi ceva consistenta si nu te afunzi neaparat pana la gat in el.
Mai avem imala. Asta-i un cuvant din Banat si inseamna noroi. E vorba de ala care apare dupa ce badea a iesit la camp si a dat cateva brazde cu plugul. E pamantul ala de campie intors si dupa aia bine impregant cu apa. Aici esti simplu condamnat. Trebuie sa fi idiot sa intri in el si de-a dreptul imbecil sa crezi ca ai vreo sansa sa pedalezi. Aici esti captiv. Cei indarjiti o sa mareasca cadenta la un ritm infernal si o sa stranga tare din buci ca sa nu alunece. Cei mai putin norocosi sau pregatiti vor face greseala sa se dea jos si atunci pe langa o bicicleta de 30kg o sa aiba si niste picioare pline de noroi.
In general noroiul vine la pachet cu baltile. Si baltile se pot categorisi:
Sunt de exemplu baltile binecuvantate. Cand ajungi sa le consideri asa e clar ca esti deja suficient de futut de noroiul prin care ai trecut. In momentul respectiv orice baltoaca fetida ti se pare o oaza de fericire si te avanti ca dementul prin mijlocul lichidul amestecat cu noroi doar-doar mai scapi de ceva straturi de mizerie de pe tine. Odata cu o cantitate infima de noroi, aici scapi si de ultimele urme de ulei de pe angrenaje, incarci placutele cu nisip si noroi.
La capatul celalalt al spectrului sunt baltile blestemate. Cu ele te intalnesti de obicei de doua ori: la inceput cand esti uscat si bine dispus. Atunci primele balti iti repugna si te feresti de ele ca de dracu'. Cu timpul te impaci cu ideea, cu namolul si mizeria. Te mai intalnesti cu ele la final. E vorba de gropile cu crocodili. Niste mlastini fara fund in care intri si te tot afunzi. Pana la etrier, pana la glezne, pana la genunchi. In top se afla gropile de crocodili cu lut pe fund. Aici dupa ce te-ai afundat pana la mijloc realizezi ca nu mai ai aderenta sa iesi si plonjezi in lichidul respectiv.
Intre cele doua extreme se intalnesc o multime de tipuri de balti.
Asta ar fi o prezentare grosiera a conditiilor din teren intalnite de mine in ultimii 7 ani de pedalat.
Cum eu nu sunt aici ca sa trag, prioritar devine sa salvez bicicleta de la daune. Si asa nu am uleiul cu mine si schimbatorul pe spate da semne de oboseala. Asa ca nu il fortez deloc.
De aici merg undeva la 300m in spatele Elenei (e foarte bine plasata in clasament deocamdata). Nu-i place sa merg cu ea, zice ca o stresez.
La un moment dat il ajung pe Horatiu care se da pe aici cu ciclocross-ul. Cale de vreo 15km am mers impreuna si am mai povestit. Cum eu sunt la plimbare aici singura mea grija e sa nu ma accidentez pe mine sau bicicleta.
Undeva dupa km35 am ramas singur. Asta m-a speriat rau de tot. Sunt deja foarte obosit si incep sa am idei paranoice. De genul:
Cel putin 1000 de oameni au luat startul la maraton. Cum naiba sa raman singur? Ma uit in spate si in pusta regateana nu vad nici tipenie de om. In fata nici atat. Unde naiba sunt ceilalti 999? Acuma m-am speriat de-a binelea. Concluzionez ca probabil am avut un black-out. Poate am picat sau mi s-a facut rau si am ramas ultimul din concurs. Poate ca m-am lovit in cadere si mi-am pierdut memoria. Cum naiba sa raman singur?
Mai trece si un ATV pe langa mine si ma intreaba daca e totul in regula. Poate chiar sunt ultimul...
Pe la km 45km (vreo 8km am mers efectiv singur intr-un maraton cu peste 1000 de participanti) dau de Elena. Aici imi mai revin - nu cred ca sunt ultimul, ca doar Elena a tras si n-o fi ea penultima...
Dau de Elena. Si ea e stoarsa ca o lamaie. Chiar daca e plat si distanta e scurta, noroiul si-a luat tributul. Amandoi suntem in zona rosie cu energia. Daca la mine nu conteaza, Elena e cumplit de stresata sa nu fie ajunsa de celelalte concurente, asa ca ma pune sa ma tot uit in spate sa vad daca vine vreo fata.
Cineva a avut o idee proasta. "Mai ai doar 5km. E momentul sa fi tare". In conditiile date, mesajul de pe banner suna a bataie de joc. In primul rand "doar" se potrivea in alte conditii de vreme. In al doilea rand indemnul ala comunist cu "e momentul sa fi tare" m-a enervat la culme.
Asta n-ar fi fost nimic, dar banner-ele erau plasate din km in km. Mare greseala. Daca cititi celelalte relatari despre tura o sa aflati ca nu sunt singurul care s-a intrebat cat dracu are kilometrul de Bucuresti? Ala dintre km4 si km3. Eram asa de sigur ca am ratat un banner, ca atunci cand l-am vazut totusi pe cel cu 3km mi-a trebuit toata vointa pentru a nu ma duce sa-l fac franjuri.
Printre icnete de foame si epuizare, mergand prin imala pe langa bicicleta sau scormonind prin balti ajungem la final.
Eu...am venit si eu. Pe locul 70 si ceva. Din vreo 1000 de oameni care au luat startul. Asa ca pot zice ca m-am clasat foarte bine asta in conditiile in care nu am tras nici macar o secunda. Este si motivul pentru care m-am luat de cei care se vaita la inceputul blogului. N-am cauciucuri speciale, n-am plecat primul, n-am tras deloc si am terminat mai mult decat onorabil. A...da...m-am antrenat. Dar asta e la indemana oricui.
Abia la final am inceput sa apreciez eforturile organizatorilor (Dani Sardan, organizatorul e un vechi prieten de-a nostru, il stim inca de la primul Carpathian Adventure).
Corturi uriase incalzite (ati citit bine, incalzite!) unde puteai sa te schimbi. Munti de mancare. Un adevart festin culinar fara limita de cantitate.
Fluvii de RedBull, apa si alte lichide. Staff de organizare prietenos. Asa ceva e clar ca nu se poate organiza altundeva decat in Bucuresti.
Daca a meritat?
A urmat clasicul maraton de final. Pe drumul dintre Bucuresti si Timisoara ne-am oprit pentru cateva minute la Slatina dupa care spre dimineata, cum ne-am obisnuit deja, am ajuns la destinatie.
74+11
Data: 26.05.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie:Timisoara
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes
running: http://www.runmap.net/user/Hoinarii/routes
Mai am doua bloguri restante (de la doua concursuri care chiar mi-au reusit). Pana atunci ultima aventura a dat o noua dimensiune pentru chin...
Elenei i-a venit ideea cu Half IronMan undeva prin iarna. Si s-a apucat constiincioasa sa tot inoate si sa se antreneze. Mie nu prea imi surade concursul acesta din cauza inotului - aici sunt cam afon.
M-a tot batut la cap si pana la urma mi-am facut abonament la bazin si am inotat o luna acolo. Din a doua incercare am reusit sa leg cei 1900m de la concurs. Si i-am tot repetat. Una peste alta, sport mai plictisitor si fara sens ca inotul nu imi pot imagina. O fi el sanatos, dar prefer sa imi nenorocesc genunchii la trail running sau sa imi rup membrele pe MTB...
Asa ca dupa ce am reusit sa inot mi-am zis ca ma duc si eu la Half IronMan. Asta cu IronMan-ul e o obsesie de a mea. Cam ca si aceea cu Eco Challege (era pe vremuri un concurs de aventura pe Discovery Channel care m-a impresionat asa de mult ca ne-am apucat si noi de Carpathian Adventure). Si de atunci tot concuram...
Dar revenind la IronMan: tot timpul triatlonistii mi s-au parut supraoameni. Adica ei chiar au ceva in plus. Unii alearga, altii se dau cu bicicleta, altii inoata. Dar ei pot sa le faca pe toate. Acuma o sa ziceti ca nu exceleaza la nici care. Da, dar macar au un univers mai variat si nu sunt cramponati intr-un singur sport.
IronMan-ul nu ma vad sa-l termin niciodata - cere prea multe sacrificii (desi, nu se stie niciodata). Dar Half IronMan-ul pare fezabil.
Realist calculand, fiecare din cele trei probe o fac lejer. Ba mai mult, bicicleta si alergarea le fac chiar bine. Asa ca n-ar trebui sa fie cine stie ce.
Isvan Szokolsky, organizatorul evenimentului de la Oradea, m-a tot intrebat daca am incercat vreoadata sa leg sporturile intre ele. Pai nu, dar ce poate fi asa de greu?!
Cum startul se apropie, Elena propune ca martea sa facem de doua ori bucla de antrenament de la Bencec cu bicicleta si dupa aceea imediat sa alergam.
La 18.00 suntem la iesirea din Timisoara pentru a face tura de bicicleta. Ori a fost vant de spate, ori eram pe prafuri: pana la catararea de la Bencec am mers cu vreo 35km/h media. De aici s-a schimbat placa (la propriu si la figurat). Am lasat-o mai moale si m-am concentrat sa scot o medie de 30. Asta e zona la care pedalez de relaxare si ma odihnesc. Nici in concurs nu am de gand sa fortez mai tare - pentru primul triatlon important o sa fie sa vedem cu ce se mananca asta, nu sa fac pe eroul.
Terminam prima bucla si incet-incet incep sa realizez ca afara e vara, ca vara e cald, ba chiar foarte cald. Ca rebuie sa ma concentrez ca sa tin viteza constanta. Si alte chestii din astea. Ba chiar incepusem sa ma gandesc cu jind la alergare.
Ne intalnim cu grupul de cursieristi cu care mergem de obicei, dar cum nici la concurs nu e voie sa mergi la trena, continuam singuri.
Dupa jumatatea celei de-a doua bucle, parca a fost mai usor. 74km cu o medie de 30.3 la ora si ma simt fresh ("not trash, but freh" :) ). Cu ocazia asta am realizat ca: aproape am scapat de raceala de 2 saptamani (mai am mici probleme la sprinturi unde am nevoie de galeti de oxigen, dar probabil in cateva zile sunt refacut complet), oboseala de dupa Hercules a trecut si a venit cheful de antrenamente.
ACasa schimb repede papucii si iesim la alergat prin cartier. Eu ma duc in Parcul Botanic, Elena alearga pe strada.
Primele ture au fost o placere dupa bicicleta. Na, Isvan, ai vazut? Ce mare lucru?! Alerg cu 12 la ora. Din nou, nici la concurs nu vreau mai mult.
Pana la km5 a fost placut. Dupa care m-a lovit ca un zid.
Bai tata!!! Nu poate fi descrisa senzatia. Aer nu mai aveam, dar asta era ultima problema. Parca picioarele nu mai erau ale mele. Cineva le betonase. Nu mai vroiau sa se ridice de la pamant. Urmatorii 6km au durat cat cel mai lung maraton montan.
Au durat suficient cat sa ajung la concluzia ca maratonul e un sport pentru tanti, bicicleta este pentru lenesi si alte ganduri frustrante de genul asta. As fi alergat inca odata Hercules-ul, dar sa nu fi trebuit sa fac cei 6km.
Probabil Isvan s-ar fi distrat la culme. Eu nu, ca Batman, Batman!!! Ce poate fi greu?! Greu?! In halul asta de greu mi-a mai fost doar la Marathon 7500 cu Alin si Gianina.
Fiecare kilometru imi imaginam ca e un maraton. Asa ca am alergat pe rand Moeciu, Hercules, Ciucas, MPC-ul... Si cred ca si daca le alergam pe toate deodata nu era asa de greu.
Pe Elena am gasit-o lata in pat. Nu s-a miscat de-acolo cateva ore.
No, de ce m-am apucat sa scriu asta...Pai cand o sa mai alerg maratoane sau ma dau cu bicicleta si ma vait ca e greu o sa imi amintesc ca asta e pistol cu apa... Greul are acuma o noua definitie.
Probabil ca ma duc si eu la Half IronMan. Si daca printr-un mircaol ies din apa, probabil ca il si termin. Dar incep sa fiu convins ca va fi cea mai mare provocare de anul acesta...
Pana atunci, in week-end ne gasiti pe soselele din Apuseni la o tura de plimbare/antrenament pentru Iron Bike. Si duminica mergem impreuna cu Alin sa prospectam traseul de la Maraton Apuseni.
Ca veni iara vorba de maratoane:
Vasi avea dreptate. Cel mai inspirat comment pe care l-am primit. Uite-l aici:
"Da-l incolo de podium nebunesc. Orgolii nebunesti.Ne fixam obiective peste cat putem si uitam ca unele zile sunt mai bune ca altele. Amu cateodata se intampla ca ziua alergarii sa fie una dintre alea mai nasoale. Dar alergarea e o placere , nu un chin (iti zic tie sa ma aud si eu, poate asa mai bag la cap). Las ca-i bun asa, ma bucur sa vad oameni alergand la padure."
In felul meu, eu de acolo am inteles ce am vrut: ca alergarea e si trebuie sa fie o placere. Si ca sunt uneori zile proaste.
Am fost prea fixist si prea stresat cu Hercules. Acuma mi-a venit iara cheful de lupta. O sa alerg la Apuseni ca la Moeciu: fara plan de clasament, fara plan de timp, fara stres. La Moeciu i-am batut. O sa-i mai bat odata.
Participanti: Elena, Alex
Locatie:Timisoara
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes
running: http://www.runmap.net/user/Hoinarii/routes
Mai am doua bloguri restante (de la doua concursuri care chiar mi-au reusit). Pana atunci ultima aventura a dat o noua dimensiune pentru chin...
Elenei i-a venit ideea cu Half IronMan undeva prin iarna. Si s-a apucat constiincioasa sa tot inoate si sa se antreneze. Mie nu prea imi surade concursul acesta din cauza inotului - aici sunt cam afon.
M-a tot batut la cap si pana la urma mi-am facut abonament la bazin si am inotat o luna acolo. Din a doua incercare am reusit sa leg cei 1900m de la concurs. Si i-am tot repetat. Una peste alta, sport mai plictisitor si fara sens ca inotul nu imi pot imagina. O fi el sanatos, dar prefer sa imi nenorocesc genunchii la trail running sau sa imi rup membrele pe MTB...
Asa ca dupa ce am reusit sa inot mi-am zis ca ma duc si eu la Half IronMan. Asta cu IronMan-ul e o obsesie de a mea. Cam ca si aceea cu Eco Challege (era pe vremuri un concurs de aventura pe Discovery Channel care m-a impresionat asa de mult ca ne-am apucat si noi de Carpathian Adventure). Si de atunci tot concuram...
Dar revenind la IronMan: tot timpul triatlonistii mi s-au parut supraoameni. Adica ei chiar au ceva in plus. Unii alearga, altii se dau cu bicicleta, altii inoata. Dar ei pot sa le faca pe toate. Acuma o sa ziceti ca nu exceleaza la nici care. Da, dar macar au un univers mai variat si nu sunt cramponati intr-un singur sport.
IronMan-ul nu ma vad sa-l termin niciodata - cere prea multe sacrificii (desi, nu se stie niciodata). Dar Half IronMan-ul pare fezabil.
Realist calculand, fiecare din cele trei probe o fac lejer. Ba mai mult, bicicleta si alergarea le fac chiar bine. Asa ca n-ar trebui sa fie cine stie ce.
Isvan Szokolsky, organizatorul evenimentului de la Oradea, m-a tot intrebat daca am incercat vreoadata sa leg sporturile intre ele. Pai nu, dar ce poate fi asa de greu?!
Cum startul se apropie, Elena propune ca martea sa facem de doua ori bucla de antrenament de la Bencec cu bicicleta si dupa aceea imediat sa alergam.
La 18.00 suntem la iesirea din Timisoara pentru a face tura de bicicleta. Ori a fost vant de spate, ori eram pe prafuri: pana la catararea de la Bencec am mers cu vreo 35km/h media. De aici s-a schimbat placa (la propriu si la figurat). Am lasat-o mai moale si m-am concentrat sa scot o medie de 30. Asta e zona la care pedalez de relaxare si ma odihnesc. Nici in concurs nu am de gand sa fortez mai tare - pentru primul triatlon important o sa fie sa vedem cu ce se mananca asta, nu sa fac pe eroul.
Terminam prima bucla si incet-incet incep sa realizez ca afara e vara, ca vara e cald, ba chiar foarte cald. Ca rebuie sa ma concentrez ca sa tin viteza constanta. Si alte chestii din astea. Ba chiar incepusem sa ma gandesc cu jind la alergare.
Ne intalnim cu grupul de cursieristi cu care mergem de obicei, dar cum nici la concurs nu e voie sa mergi la trena, continuam singuri.
Dupa jumatatea celei de-a doua bucle, parca a fost mai usor. 74km cu o medie de 30.3 la ora si ma simt fresh ("not trash, but freh" :) ). Cu ocazia asta am realizat ca: aproape am scapat de raceala de 2 saptamani (mai am mici probleme la sprinturi unde am nevoie de galeti de oxigen, dar probabil in cateva zile sunt refacut complet), oboseala de dupa Hercules a trecut si a venit cheful de antrenamente.
ACasa schimb repede papucii si iesim la alergat prin cartier. Eu ma duc in Parcul Botanic, Elena alearga pe strada.
Primele ture au fost o placere dupa bicicleta. Na, Isvan, ai vazut? Ce mare lucru?! Alerg cu 12 la ora. Din nou, nici la concurs nu vreau mai mult.
Pana la km5 a fost placut. Dupa care m-a lovit ca un zid.
Bai tata!!! Nu poate fi descrisa senzatia. Aer nu mai aveam, dar asta era ultima problema. Parca picioarele nu mai erau ale mele. Cineva le betonase. Nu mai vroiau sa se ridice de la pamant. Urmatorii 6km au durat cat cel mai lung maraton montan.
Au durat suficient cat sa ajung la concluzia ca maratonul e un sport pentru tanti, bicicleta este pentru lenesi si alte ganduri frustrante de genul asta. As fi alergat inca odata Hercules-ul, dar sa nu fi trebuit sa fac cei 6km.
Probabil Isvan s-ar fi distrat la culme. Eu nu, ca Batman, Batman!!! Ce poate fi greu?! Greu?! In halul asta de greu mi-a mai fost doar la Marathon 7500 cu Alin si Gianina.
Fiecare kilometru imi imaginam ca e un maraton. Asa ca am alergat pe rand Moeciu, Hercules, Ciucas, MPC-ul... Si cred ca si daca le alergam pe toate deodata nu era asa de greu.
Pe Elena am gasit-o lata in pat. Nu s-a miscat de-acolo cateva ore.
No, de ce m-am apucat sa scriu asta...Pai cand o sa mai alerg maratoane sau ma dau cu bicicleta si ma vait ca e greu o sa imi amintesc ca asta e pistol cu apa... Greul are acuma o noua definitie.
Probabil ca ma duc si eu la Half IronMan. Si daca printr-un mircaol ies din apa, probabil ca il si termin. Dar incep sa fiu convins ca va fi cea mai mare provocare de anul acesta...
Pana atunci, in week-end ne gasiti pe soselele din Apuseni la o tura de plimbare/antrenament pentru Iron Bike. Si duminica mergem impreuna cu Alin sa prospectam traseul de la Maraton Apuseni.
Ca veni iara vorba de maratoane:
Vasi avea dreptate. Cel mai inspirat comment pe care l-am primit. Uite-l aici:
"Da-l incolo de podium nebunesc. Orgolii nebunesti.Ne fixam obiective peste cat putem si uitam ca unele zile sunt mai bune ca altele. Amu cateodata se intampla ca ziua alergarii sa fie una dintre alea mai nasoale. Dar alergarea e o placere , nu un chin (iti zic tie sa ma aud si eu, poate asa mai bag la cap). Las ca-i bun asa, ma bucur sa vad oameni alergand la padure."
In felul meu, eu de acolo am inteles ce am vrut: ca alergarea e si trebuie sa fie o placere. Si ca sunt uneori zile proaste.
Am fost prea fixist si prea stresat cu Hercules. Acuma mi-a venit iara cheful de lupta. O sa alerg la Apuseni ca la Moeciu: fara plan de clasament, fara plan de timp, fara stres. La Moeciu i-am batut. O sa-i mai bat odata.
Hercules 2011
Data: 21.05.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Iata ca a venit si ziua lui Hercules. Am asteptat mult concursul acesta si m-am pregatit special pentru el. Mai mult decat atata am inceput sa ma si laud in stanga si-n dreapta ca aici "o sa trag" si eventual prind podiumul la categoria mea.
Raceala m-a prins cu doua zile inainte de maratonul de la Defileul Jiului si nu m-a mai lasat de atunci. La Jiu am mers foarte bine, si dupa aceea am mai avut doua antrenamente - problema era ca nu puteam sa inspir suficient de bine.
Vineri seara ajungem cu Pantani si Adina la pensiunea Dumbrava, de unde ne ridicam pachetele de start. Maratonul este la cea de-a doua editie si este organizat de prietenii nostri Alin si Gianina ajutati de clubul Alternative si de o multime de voluntari.
Alin si Gianina au investit foarte mult timp, energie si pasiune pentru organizarea acestui concurs, lucru care se vede in atentia pe care au dat-o celor mai mici detalii. Totul este excelent pus la punct.
La start ne intalnim cu o multime de prieteni. Nu are rost sa mai spun ca sunt foarte stresat. Am "nerv" si nu prea am stare - abia astept sa inceapa concursul.
Este al cincilea concurs consecutiv - precedentele 4 au mers excelent. Am toate motivele sa cred ca cel pentru care m-am pregatit special va merge la fel de bine.
Cat stam noi acolo la palavre, de peste mari si tari apare Lucian Clinciu, care exact atrunci a terminat incredibila lui tura TransCarpathianRun. A venit in alergare din Predeal pana in Herculane pe parcursul a opt zile. Lucian este un om deosebit din toate punctele de vedere, o persoana care face ceea ce face din pura pasiune - lucru rar.
Dupa ce am mai trecut pentru a mia oara in catalog concurenta la categoria mea si mi-am reevaluat sansele, sunt mai stresat decat la inceput.
E momentul sa plecam - suntem cazati in Herculane, deoarece duminica trebuie sa ne continuam maratonul imediat dupa sosire, cu un drum catre Timisoara si o nunta la un prieten bun.
Pentru prima data la o alergare montana, a venit si Bobi. El vine dupa maratonul de la Vienna. E nsaul meu, dar inainte de toate unul din cei mai buni prieteni. Alaturi de el e "batranul" Pantani, care are deja numeroase maratoane montane la activ. Prietenii din liceu.
De dormit-am dormit bine. Dimineata impreuna cu Elena ne echipam pentru start.
Elena a lasat alergarea pe locul 2 - o pasioneaza mai mult bicicleta - fie ca e vorba de sosea, fie ca e vorba de MTB. Anul acesta partricpia doar la Hercules si la MPC.
Eu vin dupa EcoMarathon unde am alergat excelent si simt ca anul acesta sunt pe val. N-are cum sa nu fie bine: stiu traseul pe dinafara. L-am alergat in primavara si am venit aici special la antrenamente. Calculele de pe hartie arata ca obiectivul este realizabil.
Am muncit mult pentru el - ma mai despart doar 45km de atingerea lui. De data asta n-am emotii ca la Moieciu - sunt sigur de mine.
Ma aliniez la start, imi pun castile si atept linistit numaratoarea inversa.
De la inceput a mers prost. Acuma privind retrospectiv e mai usor sa zic asta, dar si atunci, chiar la start mi-am dat seama ca ceva nu e in regula.
Aer! N-am aer ! Inca sunt racit, dar speram sa nu am probleme cu "aspiratia". Multi concurenti in fata. Nu e problema. Startul e abia la km32 pentru ce mi-am propus eu.
Nu ies foarte bine de pe sosea, dar incepe sfanta urcare. Asta o alerg in orice conditii. Incep sa macin altitudinea cu pasi mici. Merge, dar ceva nu e OK. Deloc. Pot sa alerg, nu ma doare nimic, dar n-am aer!!!
Cu toate astea ajung in spatele lui Zsolt, Isvan si Marc Daniel. Aici sunt pe locul 2 la mine la categorie. Hotarasc ca aici trebuie sa stau, in spatele lor.
Ei merg. Toti. Eu pot sa alerg aici. Stiu asta de anul tecut si de la cele 3 antrenamente de anul acesta. Pot sa alerg intruna de la start pana in Poiana Matului. Asa e si planul. Cu pasi mici, in frecventa, trebuie sa alerg. Am alergat urcarea asta de nenumrate ori.
Nu stiu de ce ma postez in spatele lor si incep sa merg. Inca nu sunt la jumatatea urcarii spre Dobraia si am ajuns sa merg. Nu e bine. Deloc. Dar raman agatat acolo in fata.
Mergand, am reusit sa scot totusi cu 7 minute mai bine ca la antrenamente. Sunt in grafic. Dar deja la Dobraia imi dau seama ca ceva nu e bine. Trecand pe langa bisericuta realizez ca nu am forta. Nu imi dau seama daca prima data mi-a venit ideea asta sau chiar am realizat ca sunt epuizat.
Aer, dati-mi aer ! Am horcait de la start. Stiu ca respiratul in felul asta te darama, dar n-am ce face. Ca si clasament inca e bine. Nusu e primul, dar el nu poate fi atins. Pastrez contactul cu locul 2 - sunt in spatele lui Zsolt.
Asta-i portiunea de maraton care nu imi place. Cea de viteza. De asta trebuie sa scap repede si sa intru pe urcarea din Bogaltin. M-am antrenat si pentru plat, tocmai pentru a nu pierde mult pe portiuni ca aceasta.
In curand realizez ca situatia e nasoala. Aici alerg in general cu 14-15 la ora pe plat si cu vreo 10-11 la deal. Acuma am ajuns sa merg imediat ce apare prima panta. Aici n-am mers in viata mea - nici cand inca mai fumam si alergam doar de doua ori pe an. Asta o alerg in orice conditii. Dar nu azi.
Din nou retrospectiv aici am realizat (sau mi-am bagat eu ideea asta in cap) ca obiectivul e pierdut si ca ...s-ar putea sa abandonez. Nu stiu de ce mi-a venit ideea asta in momentul in care eram pe locul 2 la categoria mea, kilometrii treceau si ma indreptam catre Bogaltin, de unde de fapt incepea partea mea favorita.
Si mai ciudat e ca in fata Zsolt merge la fel, Isvan nu se descurca mai bine, Gabi Solomon merge si el pe urcari. Ceva nu e OK. Astia sunt ai grei. Aia cu care ma bat pentru podium. Eu nu ma regasesc, dar chiar toti sa aiba probleme?! E o jignire sa mergi aici.
Doi concurenti merg bine: Vali Maier si Marc. Nusu e mai in fata. Ei alearga. Exact! Asta trebuie facut! Noi mergem. Deocamdata sunt pe locul 3 (Vali e la categoria mea) si inca sunt in grafic ca pozitie.
Plumb in picioare. N-a venit chiar brusc, dar a venit. A venit ca o confirmare a ideii incoltite deja in cap. Ca nu e bine, ca ceva nu e OK. Pana aici n-ar fi trebuit sa merg un pas. Nu am facut-o la nici un antrenament. Mi-e din ce in ce mai greu sa trec din mers in alergare.
Pe o coborare Gabi trece cu niste pasi uriasi pe langa mine. Imi zic ca o sa-l prind pe urcare. Dar se indeparteaza rapid. Trece si Zsolt si Isvan. E km12. Aici eu am incetat lupta. M-am dat batut. Nu stiu de ce. Logic n-avea nici un sens. Mai am cativa kilometrii, incepe urcarea favorita si ii mananc.
Dar aici am cedat. Aer! Vreau aer! Si picioare fara plumb. Nu inteleg de ce ma dor. Imi zic ca doar din cauza ca nu am reusit sa ma oxigenez ca lumea si muschii au fost privati de aer. Dar nu prea conteaza. Pana in punctul de revitalizare ma mai depasesc 2 concurenti. E deja un kilometru de cand stiu ca am pierdut podiumul. Si asta nu e usor de digerat.
Beau pahar, dupa pahar, dupa pahar de apa. Nici asta nu e OK. Eu functionez cu foarte putina apa. Aici am baut peste un litru. Sus, deasupra capului, dusmanul meu imi rade. A fost cald, mult prea cald pentru gustul meu. Ma gandesc cu placere la ninsoarea de la EcoMarathon. Acolo a fost bine.
Dupa punct ii ajung iara pe Zsolt si Isvan si Gabi. Teoretic sunt din nou in lupta. Dar azi nu gasesc niciunde puterea sa trag. Azi lipseste inversunarea si dorinta de lupta. Azi cand ar fi trebuit sa trag la limita, ma uit strain la cei din fata si nu am "rautatea" caracteristica pentru a-i vana. Si mai mult decat toate, azi nu am forta.
km16. Cumva normal - a venit. Neputinta m-a lovit dintr-o data. Aproape m-am oprit in mijlocul coborarii spre Bogaltin, sub un soare neiertator. Complet secatuit. Uscat, horcaind si complet neputincios. Alta data in situatiile astea mi-e ciuda, imi vine sa plang de nervi si renasc. Acuma sunt mult prea secatuit ca sa mai fac asa ceva.
Nu mai pot sa ma misc. Sunt complet vlaguit, asa de gol nu m-am mai simtit niciodata. Fara energie fizica, fara forta si dorinta de a lupta.
O sa abandonez in Bogaltin. N-are rost sa mai continui. Mai am vreo 3km si abandonez. Asta e.
Mi se face brusc rusine. Pai de ce sa abandonez?! Ca nu sunt accidentat, nu ma doare nimic. Doar ca azi nu pot. Si asta nu e motiv de abandon. Ar fi o lasitate imensa.
Mi se face rusine de organizatori - ar insemna sa imi bat joc de ei daca abandonez. Mi se face rusine de toti ceilalti concurenti. Cum dracu' sa abandonez? De ce? Ca am pierdut podiumul? Adica sa ii explic asta unuia care da tot ce poate ca sa isi indeplineasca visul si sa termine acest maraton? Sa ii zic ca mie mi-a pierit cheful cand am vazut ca sunt intrecut si am abandonat? Nu merge...
Dar cel mai rusine mi se face de mine. Cum naiba de mi-a si dat prin cap ideea asta ? Cum am si putut sa ma gandesc sa abandonez?!
Aici daca fizicul ar fi fost de partea mea as fi ajuns inca pe podium. Si destul de sus... Dar desi psihic m-am intors brusc in concurs, azi fizicul m-a lasat balta.
Nu o sa abandonez. O sa-l termin. Doar ca nu mai am forta necesara sa trag. Vreau aer! Incep deja ca caut vinovatii.
Oricum o iau, sunt singurul de vina.
Clar ca sunt racit si eu zic ca asta m-a scos din functiune. De la start am horcait continuu incercand sa gasesc cate o gura de oxigen salvator. Incet, dar sigur picioarele au cedat cand nu au fost alimentate cu suficient oxigen. Dar nimeni nu m-a obligat sa iau startul bolnav....
Clar soarele m-a terminat. Nu imi place vremea asta. Nu imi place sa trebuiasca sa ma hidratez constant. Dar banuiesc ca si pe ceilalti concurenti i-a batut acelasi soare in moalele capului...
La fel de clar e ca e al cincilea concurs consecutiv. La precedentele 4 am tras pana la limita. Poate ca am obosit. Dar din nou, nimeni nu m-a obligat sa iau startul...
Facand asa recenzia, am ajuns la Mardale in Bogaltin. Mardale e un prieten adevarat. A zis ca ma asteapta cu sisha pregatita si nu a glumit. Dar tot Mardale vede ca sunt scos din uz asa ca nu insista. Cum ideea cu abandonul am lasat-o deoparte, pornesc pe urcarea spre Ciumerna.
E si prima data cand ma uit la ceas. Si sunt si mai trist. Cu toata "tragedia" din precedentii 18km, am scos un timp bun pana aici. Daca aici as mai putea alerga nimic nu ar fi pierdut inca. Incerc sa alerg si ma sufoc instantaneu. Ma opresc sa rasuflu. Acuma imi pare rau. Foarte rau. Dar nu am ce face. Asa ca incep sa merg. Si asa am facut 26km pana la start. Nu am mai alergat nici macar un metru la deal. Mai alergam doar pe plat si la vale.
Apuc sa ii mai vad odata pe Zsolt, Isvan si Gabi. Nu exista nici un fel de resurse pentrui a-i ajunge azi. Si gata. De acuma inainte au inceput sa ma depaseasca constant concurenti. Pe urcare. Asta nu se intampla de obicei.
M-am calmat brusc si am trecut in regim de avarie. O sa termin maratonul, dar acuma nu mai are nici un sens sa ma rup. O sa merg in modul de avarie, la limita la care ar trebui sa ma chinui. Cu asta in cap nu ma mai deranjeaza ca sunt depasit si nu mai alerg dupa aboslut nici un concurent.
Undeva pe la mijlocul urcarii se produce o schimbare. In bine de data asta.
Pe una din acele serpentine, horcaind fara aer, iau startul la Apuseni. Si la Ciucas. Si la MPC. OK, aici am dat-o in bara. Asta e. Acuma nu mai am ce face. Gata cu lamentarile - concursul asta e compromis. La lupta pentru urmatoarele. Ne facem bine, ne odihnim, continuam antrenamentele si mergem sa luam ce ni se cuvine.
Nu e genul meu sa ma deprim. Am ratat acuma, dar stiu cat m-am antrenat si sunt un luptator. Hai ca ii mancam la urmatoru1!!!
Urmatorii 24km au trecut destul de usor. Nu m-am chinuit, nu am apasat pe acceleratie, am mers/alergat ca sa termin cat mai repede concursul in conditiile date.
Asa ca fara alte povesti, trec linia de sosire in 5.26 ore. Locul 23 la general si locul 10 la categorie. Departe de ce mi-am propus.
Mi-e greu sa le explic la toti ce s-a intamplat cand nici macar eu nu stiu sigur.
Acuma astept sa vina Elena. Si apare. Pe locul 3 la categorie! Cel mai bun maraton de alergat al ei. A alergat formidabil Panda meu. Sunt foarte mandru de ea. Si ea este foarte multumita si are si de ce. A reusit sa isi mentina concentrarea si sa traga de-a lungul celor 44km ai maratonului si a facut un concurs excelent.
Bobi a terminat foarte bine prima lui alergare montana si se pare ca o sa mai incerce asa ceva. Si Pantani a venit bine.
Cum eu deja am luat startul la celelate maratoane sunt destul de bine dispus si povestesc cu cei de la finish. Singurul regret e ca pentru a nu stiu cata oara suntem pe fuga si nu o sa reusesc sa stau cu prietenii mei mai mult. Dar promit ca e pentru ultima data.
Cum am mai zis, organizarea a fost ireprosabila. Poate ca sunt subiectiv, dar asta e. Echipa lui Alin s-a dat peste cap ca totul sa iasa perfect si eu zic ca a a reusit.
La final: La Multi Ani Elena! Si felicitari pentru cel mai frumosc cadou pe care ti l-ai oferit singura!
(Din nou povestea ei este mai interesanta si sigur nu asa de depresiva ca a mea - o puteti intreba voi cum a fost batalia celor 44km).
Urmeaza Medias, IronMan, Apuseni si multe altele. Si stiu ca va fi bine!
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Iata ca a venit si ziua lui Hercules. Am asteptat mult concursul acesta si m-am pregatit special pentru el. Mai mult decat atata am inceput sa ma si laud in stanga si-n dreapta ca aici "o sa trag" si eventual prind podiumul la categoria mea.
Raceala m-a prins cu doua zile inainte de maratonul de la Defileul Jiului si nu m-a mai lasat de atunci. La Jiu am mers foarte bine, si dupa aceea am mai avut doua antrenamente - problema era ca nu puteam sa inspir suficient de bine.
Vineri seara ajungem cu Pantani si Adina la pensiunea Dumbrava, de unde ne ridicam pachetele de start. Maratonul este la cea de-a doua editie si este organizat de prietenii nostri Alin si Gianina ajutati de clubul Alternative si de o multime de voluntari.
Alin si Gianina au investit foarte mult timp, energie si pasiune pentru organizarea acestui concurs, lucru care se vede in atentia pe care au dat-o celor mai mici detalii. Totul este excelent pus la punct.
La start ne intalnim cu o multime de prieteni. Nu are rost sa mai spun ca sunt foarte stresat. Am "nerv" si nu prea am stare - abia astept sa inceapa concursul.
Este al cincilea concurs consecutiv - precedentele 4 au mers excelent. Am toate motivele sa cred ca cel pentru care m-am pregatit special va merge la fel de bine.
Cat stam noi acolo la palavre, de peste mari si tari apare Lucian Clinciu, care exact atrunci a terminat incredibila lui tura TransCarpathianRun. A venit in alergare din Predeal pana in Herculane pe parcursul a opt zile. Lucian este un om deosebit din toate punctele de vedere, o persoana care face ceea ce face din pura pasiune - lucru rar.
Dupa ce am mai trecut pentru a mia oara in catalog concurenta la categoria mea si mi-am reevaluat sansele, sunt mai stresat decat la inceput.
E momentul sa plecam - suntem cazati in Herculane, deoarece duminica trebuie sa ne continuam maratonul imediat dupa sosire, cu un drum catre Timisoara si o nunta la un prieten bun.
Pentru prima data la o alergare montana, a venit si Bobi. El vine dupa maratonul de la Vienna. E nsaul meu, dar inainte de toate unul din cei mai buni prieteni. Alaturi de el e "batranul" Pantani, care are deja numeroase maratoane montane la activ. Prietenii din liceu.
De dormit-am dormit bine. Dimineata impreuna cu Elena ne echipam pentru start.
Elena a lasat alergarea pe locul 2 - o pasioneaza mai mult bicicleta - fie ca e vorba de sosea, fie ca e vorba de MTB. Anul acesta partricpia doar la Hercules si la MPC.
Eu vin dupa EcoMarathon unde am alergat excelent si simt ca anul acesta sunt pe val. N-are cum sa nu fie bine: stiu traseul pe dinafara. L-am alergat in primavara si am venit aici special la antrenamente. Calculele de pe hartie arata ca obiectivul este realizabil.
Am muncit mult pentru el - ma mai despart doar 45km de atingerea lui. De data asta n-am emotii ca la Moieciu - sunt sigur de mine.
Ma aliniez la start, imi pun castile si atept linistit numaratoarea inversa.
De la inceput a mers prost. Acuma privind retrospectiv e mai usor sa zic asta, dar si atunci, chiar la start mi-am dat seama ca ceva nu e in regula.
Aer! N-am aer ! Inca sunt racit, dar speram sa nu am probleme cu "aspiratia". Multi concurenti in fata. Nu e problema. Startul e abia la km32 pentru ce mi-am propus eu.
Nu ies foarte bine de pe sosea, dar incepe sfanta urcare. Asta o alerg in orice conditii. Incep sa macin altitudinea cu pasi mici. Merge, dar ceva nu e OK. Deloc. Pot sa alerg, nu ma doare nimic, dar n-am aer!!!
Cu toate astea ajung in spatele lui Zsolt, Isvan si Marc Daniel. Aici sunt pe locul 2 la mine la categorie. Hotarasc ca aici trebuie sa stau, in spatele lor.
Ei merg. Toti. Eu pot sa alerg aici. Stiu asta de anul tecut si de la cele 3 antrenamente de anul acesta. Pot sa alerg intruna de la start pana in Poiana Matului. Asa e si planul. Cu pasi mici, in frecventa, trebuie sa alerg. Am alergat urcarea asta de nenumrate ori.
Nu stiu de ce ma postez in spatele lor si incep sa merg. Inca nu sunt la jumatatea urcarii spre Dobraia si am ajuns sa merg. Nu e bine. Deloc. Dar raman agatat acolo in fata.
Mergand, am reusit sa scot totusi cu 7 minute mai bine ca la antrenamente. Sunt in grafic. Dar deja la Dobraia imi dau seama ca ceva nu e bine. Trecand pe langa bisericuta realizez ca nu am forta. Nu imi dau seama daca prima data mi-a venit ideea asta sau chiar am realizat ca sunt epuizat.
Aer, dati-mi aer ! Am horcait de la start. Stiu ca respiratul in felul asta te darama, dar n-am ce face. Ca si clasament inca e bine. Nusu e primul, dar el nu poate fi atins. Pastrez contactul cu locul 2 - sunt in spatele lui Zsolt.
Asta-i portiunea de maraton care nu imi place. Cea de viteza. De asta trebuie sa scap repede si sa intru pe urcarea din Bogaltin. M-am antrenat si pentru plat, tocmai pentru a nu pierde mult pe portiuni ca aceasta.
In curand realizez ca situatia e nasoala. Aici alerg in general cu 14-15 la ora pe plat si cu vreo 10-11 la deal. Acuma am ajuns sa merg imediat ce apare prima panta. Aici n-am mers in viata mea - nici cand inca mai fumam si alergam doar de doua ori pe an. Asta o alerg in orice conditii. Dar nu azi.
Din nou retrospectiv aici am realizat (sau mi-am bagat eu ideea asta in cap) ca obiectivul e pierdut si ca ...s-ar putea sa abandonez. Nu stiu de ce mi-a venit ideea asta in momentul in care eram pe locul 2 la categoria mea, kilometrii treceau si ma indreptam catre Bogaltin, de unde de fapt incepea partea mea favorita.
Si mai ciudat e ca in fata Zsolt merge la fel, Isvan nu se descurca mai bine, Gabi Solomon merge si el pe urcari. Ceva nu e OK. Astia sunt ai grei. Aia cu care ma bat pentru podium. Eu nu ma regasesc, dar chiar toti sa aiba probleme?! E o jignire sa mergi aici.
Doi concurenti merg bine: Vali Maier si Marc. Nusu e mai in fata. Ei alearga. Exact! Asta trebuie facut! Noi mergem. Deocamdata sunt pe locul 3 (Vali e la categoria mea) si inca sunt in grafic ca pozitie.
Plumb in picioare. N-a venit chiar brusc, dar a venit. A venit ca o confirmare a ideii incoltite deja in cap. Ca nu e bine, ca ceva nu e OK. Pana aici n-ar fi trebuit sa merg un pas. Nu am facut-o la nici un antrenament. Mi-e din ce in ce mai greu sa trec din mers in alergare.
Pe o coborare Gabi trece cu niste pasi uriasi pe langa mine. Imi zic ca o sa-l prind pe urcare. Dar se indeparteaza rapid. Trece si Zsolt si Isvan. E km12. Aici eu am incetat lupta. M-am dat batut. Nu stiu de ce. Logic n-avea nici un sens. Mai am cativa kilometrii, incepe urcarea favorita si ii mananc.
Dar aici am cedat. Aer! Vreau aer! Si picioare fara plumb. Nu inteleg de ce ma dor. Imi zic ca doar din cauza ca nu am reusit sa ma oxigenez ca lumea si muschii au fost privati de aer. Dar nu prea conteaza. Pana in punctul de revitalizare ma mai depasesc 2 concurenti. E deja un kilometru de cand stiu ca am pierdut podiumul. Si asta nu e usor de digerat.
Beau pahar, dupa pahar, dupa pahar de apa. Nici asta nu e OK. Eu functionez cu foarte putina apa. Aici am baut peste un litru. Sus, deasupra capului, dusmanul meu imi rade. A fost cald, mult prea cald pentru gustul meu. Ma gandesc cu placere la ninsoarea de la EcoMarathon. Acolo a fost bine.
Dupa punct ii ajung iara pe Zsolt si Isvan si Gabi. Teoretic sunt din nou in lupta. Dar azi nu gasesc niciunde puterea sa trag. Azi lipseste inversunarea si dorinta de lupta. Azi cand ar fi trebuit sa trag la limita, ma uit strain la cei din fata si nu am "rautatea" caracteristica pentru a-i vana. Si mai mult decat toate, azi nu am forta.
km16. Cumva normal - a venit. Neputinta m-a lovit dintr-o data. Aproape m-am oprit in mijlocul coborarii spre Bogaltin, sub un soare neiertator. Complet secatuit. Uscat, horcaind si complet neputincios. Alta data in situatiile astea mi-e ciuda, imi vine sa plang de nervi si renasc. Acuma sunt mult prea secatuit ca sa mai fac asa ceva.
Nu mai pot sa ma misc. Sunt complet vlaguit, asa de gol nu m-am mai simtit niciodata. Fara energie fizica, fara forta si dorinta de a lupta.
O sa abandonez in Bogaltin. N-are rost sa mai continui. Mai am vreo 3km si abandonez. Asta e.
Mi se face brusc rusine. Pai de ce sa abandonez?! Ca nu sunt accidentat, nu ma doare nimic. Doar ca azi nu pot. Si asta nu e motiv de abandon. Ar fi o lasitate imensa.
Mi se face rusine de organizatori - ar insemna sa imi bat joc de ei daca abandonez. Mi se face rusine de toti ceilalti concurenti. Cum dracu' sa abandonez? De ce? Ca am pierdut podiumul? Adica sa ii explic asta unuia care da tot ce poate ca sa isi indeplineasca visul si sa termine acest maraton? Sa ii zic ca mie mi-a pierit cheful cand am vazut ca sunt intrecut si am abandonat? Nu merge...
Dar cel mai rusine mi se face de mine. Cum naiba de mi-a si dat prin cap ideea asta ? Cum am si putut sa ma gandesc sa abandonez?!
Aici daca fizicul ar fi fost de partea mea as fi ajuns inca pe podium. Si destul de sus... Dar desi psihic m-am intors brusc in concurs, azi fizicul m-a lasat balta.
Nu o sa abandonez. O sa-l termin. Doar ca nu mai am forta necesara sa trag. Vreau aer! Incep deja ca caut vinovatii.
Oricum o iau, sunt singurul de vina.
Clar ca sunt racit si eu zic ca asta m-a scos din functiune. De la start am horcait continuu incercand sa gasesc cate o gura de oxigen salvator. Incet, dar sigur picioarele au cedat cand nu au fost alimentate cu suficient oxigen. Dar nimeni nu m-a obligat sa iau startul bolnav....
Clar soarele m-a terminat. Nu imi place vremea asta. Nu imi place sa trebuiasca sa ma hidratez constant. Dar banuiesc ca si pe ceilalti concurenti i-a batut acelasi soare in moalele capului...
La fel de clar e ca e al cincilea concurs consecutiv. La precedentele 4 am tras pana la limita. Poate ca am obosit. Dar din nou, nimeni nu m-a obligat sa iau startul...
Facand asa recenzia, am ajuns la Mardale in Bogaltin. Mardale e un prieten adevarat. A zis ca ma asteapta cu sisha pregatita si nu a glumit. Dar tot Mardale vede ca sunt scos din uz asa ca nu insista. Cum ideea cu abandonul am lasat-o deoparte, pornesc pe urcarea spre Ciumerna.
E si prima data cand ma uit la ceas. Si sunt si mai trist. Cu toata "tragedia" din precedentii 18km, am scos un timp bun pana aici. Daca aici as mai putea alerga nimic nu ar fi pierdut inca. Incerc sa alerg si ma sufoc instantaneu. Ma opresc sa rasuflu. Acuma imi pare rau. Foarte rau. Dar nu am ce face. Asa ca incep sa merg. Si asa am facut 26km pana la start. Nu am mai alergat nici macar un metru la deal. Mai alergam doar pe plat si la vale.
Apuc sa ii mai vad odata pe Zsolt, Isvan si Gabi. Nu exista nici un fel de resurse pentrui a-i ajunge azi. Si gata. De acuma inainte au inceput sa ma depaseasca constant concurenti. Pe urcare. Asta nu se intampla de obicei.
M-am calmat brusc si am trecut in regim de avarie. O sa termin maratonul, dar acuma nu mai are nici un sens sa ma rup. O sa merg in modul de avarie, la limita la care ar trebui sa ma chinui. Cu asta in cap nu ma mai deranjeaza ca sunt depasit si nu mai alerg dupa aboslut nici un concurent.
Undeva pe la mijlocul urcarii se produce o schimbare. In bine de data asta.
Pe una din acele serpentine, horcaind fara aer, iau startul la Apuseni. Si la Ciucas. Si la MPC. OK, aici am dat-o in bara. Asta e. Acuma nu mai am ce face. Gata cu lamentarile - concursul asta e compromis. La lupta pentru urmatoarele. Ne facem bine, ne odihnim, continuam antrenamentele si mergem sa luam ce ni se cuvine.
Nu e genul meu sa ma deprim. Am ratat acuma, dar stiu cat m-am antrenat si sunt un luptator. Hai ca ii mancam la urmatoru1!!!
Urmatorii 24km au trecut destul de usor. Nu m-am chinuit, nu am apasat pe acceleratie, am mers/alergat ca sa termin cat mai repede concursul in conditiile date.
Asa ca fara alte povesti, trec linia de sosire in 5.26 ore. Locul 23 la general si locul 10 la categorie. Departe de ce mi-am propus.
Mi-e greu sa le explic la toti ce s-a intamplat cand nici macar eu nu stiu sigur.
Acuma astept sa vina Elena. Si apare. Pe locul 3 la categorie! Cel mai bun maraton de alergat al ei. A alergat formidabil Panda meu. Sunt foarte mandru de ea. Si ea este foarte multumita si are si de ce. A reusit sa isi mentina concentrarea si sa traga de-a lungul celor 44km ai maratonului si a facut un concurs excelent.
Bobi a terminat foarte bine prima lui alergare montana si se pare ca o sa mai incerce asa ceva. Si Pantani a venit bine.
Cum eu deja am luat startul la celelate maratoane sunt destul de bine dispus si povestesc cu cei de la finish. Singurul regret e ca pentru a nu stiu cata oara suntem pe fuga si nu o sa reusesc sa stau cu prietenii mei mai mult. Dar promit ca e pentru ultima data.
Cum am mai zis, organizarea a fost ireprosabila. Poate ca sunt subiectiv, dar asta e. Echipa lui Alin s-a dat peste cap ca totul sa iasa perfect si eu zic ca a a reusit.
La final: La Multi Ani Elena! Si felicitari pentru cel mai frumosc cadou pe care ti l-ai oferit singura!
(Din nou povestea ei este mai interesanta si sigur nu asa de depresiva ca a mea - o puteti intreba voi cum a fost batalia celor 44km).
Urmeaza Medias, IronMan, Apuseni si multe altele. Si stiu ca va fi bine!
EcoMarathon 2011
Data: 07.05.11
Participanti: Elena, Alex, Andrei, Calin
Locatie: Moeciu
Poze:
Din masina nu s-a dat jos Alex. Cu el m-am intalnit doar peste 4.26 ore....
E ianuarie si e noapte. Mai nou am inceput sa alerg in jurul cvartalului de blocuri. Oamenii zgribuliti, indreptandu-se catre casele lor se uita uimiti la nebunul imbracat in pantaloni mulati care face slalom printre ei.
E ora 12.00 si meeting-ul asta nu se mai termina odata. Abia astept sa ajung la sala si sa alerg pe banda. Mi-am si pus in calendar ca alerg ca sa stie si ceilalti sa nu imi mai puna sedinte la ora asta.
Am alergat de cand am venit din Indonesia. La inceput mi-am facut un program strict de alergare. Distante, timpi, kilometrii pe saptamana. La inceput inregistram fiecare antrenament sa vad daca am progresat. Nu m-a tinut mult. Dupa cateva saptamani alergam cat, cand si cum aveam chef.
Am alergat cu Bobi la stadion prin februarie. Am alergat si in jurul stadionului sub privirile mirate ale baietasilor care se strangeau acolo sa isi etaleze masinile si sa asculte muzica la maxim.
Am alergat seara prin toata Timisoara, pe bulevardele luminoase sau pe strazile laturalnice din cartierele marginase.
Am alergat la Slatina pe camp pe sub liniile de inalta tensiune. La pista de alergare imi displace cel mai mult sa alerg - in general merg acolo sa ma intalnesc cu prietenii si sa vad ce mai fac acestia.
Mult mai mult imi place banda de alergare - poate ca o sa imi si cumpar una anul viitor si o pun la parinti in casa.
Am alergat pana la Sara Motors sa imi iau masina de la reparat. Alerg uneori de la servici pana acasa cand ii trebuie Elenei masina la inot.
Am alergat cu Alin de mai multe ori. Si cu Pantani. Foarte mult am alergat cu Elena.
Dar de departe cel mai mult am alergat singur. Printre masini, prin noroaie, noaptea, prin Parcul Botanic printre mamicile care isi plimba copiii in carut, peste tot. Nu m-am plictisit niciodata. Tot timpul mi-a fost mai usor sa ma motivez sa alerg decat sa ma urc pe bicicleta.
Si cand alergam visam cum o sa fie la vara, cum o sa particip la maratoanele montane cum o sa intrec alti alergatori. Lupta aceea e totul pentru mine. Pentru fiecare mica batalie pe care o dau cu cel din fata mea indiferent ca e vorba de locul 10, 100 sau 1000, pentru acea batalie traiesc.
E un paradox: nu m-a interesat niciodata cat timp scot sau cati kilometrii am alergat. Banuiesc ca am alergat multi kilometrii din iarna pana acuma (mai nou alerg si fara ceas fiindca ma enerveaza). In schimb m-a interesat tot timpul cine m-a depasit. Cine e in fata, cine vine din spate.
Am alergat cu Elena pe traseul de la Hercules de curand. Au fost 2 ture superbe unde am alergat doar de placerea alergatului.
Initial am vrut sa particip la maraton la Viena. Dar n-am gasit nici o motivatie in a face asta - in ziua respectiva tin minte ca m-am dus seara si am alergat pe strazile orasului printre masini si oameni inghesuiti cale de 28 de km.
Primul maraton de anul acesta este Ecomarathon-ul de la Moieciu. Am fost aici si anul trecut. Atunci mi-am luat-o peste nas. Ma credeam invincibil - in inocenta mea credeam ca pot sa prind si podiumul. A fost un dus rece; nu sunt singurul care alearga in tara.
Acuma m-am intors. Mult mai bine pregatit. Cu o alta mentalitate. Si cu un obiectiv mult mai realist: vreau locul 10 la categoria mea. Zi de zi m-am uitat peste lista celor inscrisi. I-am impartit pe categorii, i-am cautat pe la alte concursuri, m-am uitat ce timpi au scos. Vreau locul 10. Dar o sa fie greu. O sa fie cea mai grea lupta de pana acuma.
E greu sa imi gasesc motivatia. Foarte greu. Pana anul trecut participam la concursuri "la supravietuire". Trebuia doar sa le termin - si asta imi dadea o energie de nebanuit. Acuma trebuie sa ma agat de altceva ca ma motivez sa trag. Stiu ca pot sa alerg maratonul si legat la ochi si intr-un picior. Dar vreau sa il alerg bine.
Pe mine condusul ma relaxeaza. Acuma suntem patru persoane in masina: Elena, Calin, Andrei si cu mine. De o saptamana nu fac altceva decat mananc si dorm. Si am mai facut ultimele antrenamente.
Thassos a fost o reusita si pentru mine si pentru Elena. Sper sa reusesc sa ma refac si sa pot trage la Moeciu. Si mai mult decat orice sper sa vina motivatia.
Cazarea o avem in Moeciu de Jos. Tarziu in noapte ne ridicam pachetele de concurs de la organizatori. Am nevoie de bere ca sa dorm bine.
Dimineata ne intampina cu 0 grade si cu o vreme plumburie si umeda.
Elena nu alearga azi. Ei nu ii plac concursurile. Ea e o specie rara - face sport doar de dragul sportului. Si acuma asteapta cu nerabdare sa vina iarna si sa trebuiasca sa se antreneze doar de dragul sportului, nu pentru un concurs anume.
Asa ca ea anul acesta nu o sa mai alerge decat la Hercules si MPC. In rest se da cu bicicleta. Si azi o sa fie echipa mea tehnica.
Mananc o portie de paste mai mult de nevoie decat de pofta. Am strans deja ceva experienta la maratoane asa ca azi stiu ce sa iau cu mine.
Adica nimic in afara de bete. Fara bidoane cu apa, fara rucsac, fara camel back. Ma duc sa ma lupt cu Greucenii, nu sa supravietuiesc pe traseu. De aceea exista puncte de revitalizare, de aceea se chinuie organizatorii - ca sa le foloseasca cineva.
Chiar daca e frig o sa merg usor imbracat: iegarii lungi dar subtiri, un tricou de bicicleta si o vesta de bicicleta. Prefer de departe echipamentul de bicicleta la alergare deoarece pot sa car chestii in buzunarele din spate, iar tricourile bune sunt cel putin la acelasi nivel ca cele de alergare.
Gelurile Sponser in spate. O sa fie nevoie de ele. Nu fac minuni, nu alearga pentru voi, trebuie sa stii cand sa le iei, trebuie sa bei o tona de apa dupa, iti intorc stomacul pe dos. Dar sunt vitale daca le folosesti corect.
Manusile - urasc sa imi fie frig la maini.
Anul acesta o sa plec de la start cu betele telescopice. Stiu sa le folosesc si prefer sa le car aiurea 75% din cursa pentru a le folosi pe ultimul sfert, decat sa imi nenorocesc genunchii.
Si cel mai important: papuceii.
M-am gandit mult daca sa scriu asta, dar avand in vedere experienta personala si a tututor cunoscutilor...Nu va cumparati Salomon! Niciodata !
6 luni am stat anul trecut fara unghii. Acuma 2 saptamani mi-au nenorocit inca odata degetele. Lista oamenilor cu unghii negre si degete distruse de Salomon e prea lunga ca s-o insir aici: Alin, Calin, Andrei...
Cu papucii lor nu poti sa alergi la vale. Alergi la deal si pe plat - sunt foarte buni pentru asa ceva, dar atat. La vale iti nenorocesc picioarele. Sper ca le-am facut suficienta anti-reclama si o sa le fac de cate ori am ocazia.
Risc: imi comand de pe Internet o pereche de Asics (Trail Attack 7). Papucii ajung joi in Timisoara si imi sunt ca turnati. (asta ca sa nu mai zic ca sunt la 50% fata de pretul Salomon-ului). O sa fac ce nu face nici un alergator: o sa testez papucii exact la maraton. Alternativa oricum e mai neplacuta.
In urma maratonului le-am scris celor de la Asics sa le multumesc pentru ca au inventat asa ceva - a fost pentru prima data cand alergatul la vale nu a fost chinuitor.
Ajungem la linia de start. Aici deja sunt o multime de concurenti.
Brusc mi se face frica. Si ma fac mic-mic de tot. Mi-a disparut tot tupeul si ma uit speriat in jur. Sportivi echipati la patru ace, cu fete increzatoare si vorbind tare sunt peste tot in jurul meu.
Daca n-am alergat destul? daca m-am amagit tot timpul? Si ceilalti sigur au muncit, nu sunt singurul care s-a antrenat.
Mi se face aproape rau de frica. Ma incalzesc doar vreo 5 minute. Nu mai suport. Nu am chef sa vorbesc cu nimeni - si aici sunt aproape toti prietenii mei. Era mult mai fain cand problema era daca termini cursa. Acuma nu imi place si incep s-o inteleg pe Elena.
Ma ascund in masina, ma afund in scaun si dau drumul la maxim la casetofon. Cu mana tremurand si acoperit de o transpiratie rece caut.
Mago de Oz: Cantata de diablo
Ruslana: ... "You fight to live, I LIVE TO FIGHT!!!!!!!!"....
Din masina nu s-a dat jos Alex. Cu el m-am intalnit doar peste 4.26 ore. Nu stiu cine a coborat din masina. Dar de acolo a iesit unul cu o expresie dementiala intiparita pe fata.
Si a fost asa de usor... Unul dintre cele mai usoare concursuri la care am participat. Pun castile in urechi si ma aliniez la start.
700 de concurenti. E o multime de lume aici. Incerc sa ocup un loc cat mai in fata pentru a lua un start bun. Nu mai am nici un fel de emotie - de fapt rar am mai fost asa de relaxat.
L-am lasat pe celalalt Alex sa dicteze tot ritmul. Eu doar privesc de undeva din afara. Nu pare ca se prea strofoaca pentru inceput. O mare de oameni se vede in fata. Ma depasesc o multime de concurenti. Il ajung pe Pepi si incropim o conversatie. Salut pe cunoscutii care ma depasesc si cu unii mai schimb si cate o replica.
Diaconescu Radu: unul din cei 9 pe care i-am calculat in fata. Pe Radu nu il pot depasi asa ca ma postez cuminte in spatele lui si ii urmaresc facinat gambele. Mi-e cam greu sa ridic ochii de acolo ca altfel pierd ritmul lui.
Intram pe urcare.
Banda mi-a fost prietena ultimele 5 luni. Am preferat sa alerg pe banda decat sa alerg pe scari. Urcarea asta e, ca in Thasos, o bula de oxigen. Aici ma pot relaza si odihni. In continuare nu imi place platul si coborarea.
Urcare, asta ii trebuie. Alex se hotaraste sa depasim. Hoarde de concurenti. Calupuri de catre 5-6 deodata. Nu se mai opreste sa isi traga rasuflarea - o sa se termine urcarea si stie ca atunci o sa fie ajuns si depasit.
Lucru care se si intampla. Pe coborare il depasesc multi (prea multi) din cei pe care i-a intrecut la deal. Dar Alex nu pare sa se panicheze. Stie unde e cheia maratonului. Aici e important sa nu piarda contactul cu plutonul. Si sa iasa cat mai bine de pe nenorocitele astea de coborari.
Alearga cu Isvan, Radu si Gabi. In sensul ca ei il depasesc lejer pe coborari si el se chinuie sa ii prinda pe catarari. Alex e in al-9lea cer. Macar uite ca a reusit: alearga cu cei din fruntea listelor. E si el acolo cu ei, chiar daca numai pentru o bucata de timp. N-a muncit degeaba.
La intrarea pe sosea il prinde pe Silviu. Dar acuma urmeaza soseaua si asta in general nu ii place lui Alex... Totusi nu foarte multi il mai depasesc aici.
Mai un pic si prima bucla e gata. Stiu traseul de parca as fi fost ieri pe aici nu acuma un an. Zona e foarte frumoasa. Am fost pe aici si cu versioarele mele si la 3 Munti si cu alte ocazii...
Acuma insa centrul universului lui Alex sunt pietrele de pe forestierul ingust dintre pasunile oamenilor. Fiecare bolovan ii capteaza atentia. Betele il ajuta mult aici. Pluteste.
Nu este ajuns pana la coborarea care duce la punctul central. Aici papuceii isi fac datoria si pentru prima data coboara asa cum o facea cand era copil cateva dealuri mai incolo in Tarlungeni. Nu alearga - decoleaza si foloseste solul doar pentru a castiga moment pentru urmatorul salt.
Prima bucla s-a terminat fara sa isi dea seama. Elena e acolo. O intreaba: "E bine ?". El stie ca e foarte bine. Elena il minte: "Da, da, bine!". Dar ea nu crede asta.
Gatorade - atata vrea. Doar o gura de Gatorade.
Incepe bucla a 2-a. Batalia cu Isvan, Radu, Gabi si Silviu s-a terminat aici.
Alex e singur. Pe urcarea asta nu se poate alerga. Pe asta nu o mai retine de anul trecut. Aici a cedat atunci. Acuma inchide ochii, se lasa in bete, da MP3-ul la maxim si urca.
Habar n-am cand a ajuns la coborarea spre sosea. Cu increderea data de prima coborare, acuma astepta ca un copil rasfatat sa mai primeasca o portie din prajitura favorita. Nu am crezut ca o sa mai pot sa ma bucur de alergatul la vale. Multam Asics...
In sosea nu e Elena. Punct de revitalizare. Cu o fata de dement (trebuie sa vedeti pozele, ma indoiesc ca o sa recunoasteti personajul) trece fara sa isi ia nimic de acolo.
Aici e cheia maratonului. Calcaiul lui Achile. Cine alearaga aici, face diferenta. Alex stie. A repetat alergarea asta pe banda. A repetat-o chiar inainte de maraton. 5.5km - 420m diferenta de nivel. Adica panta de 10% cu 10km la ora pe banda.
Alex a alergat asta din amintirea benzii. Nu cred ca a vazut ceva, a simtit vreo oboseala sau a avut vreo reactie. Nu vedea decat peretele de la sala de fitness.
Odata a vazut pe o serpentina cum se apropie sacalii. Si atunci s-a speriat. Dar era abia mijlocul urcarii. Si oricum nu putea sa traga mai tare. Daca e sa-l ajunga asta e. N-a fost sa fie insa.
Nu i-a fost greu nici o secunda. De fapt pana acuma Alex nu parea ca a tras. Dar banuiesc ca e usor sa comentezi din afara.
Juniorul pe care l-a ajuns a fost simpatic. Mergea tarandu-se. Cand a ajuns in dreptul lui, a inceput sa alerge. "La ce categorie esti? " il intreaba. "Sunt batran raspunde Alex. 32 de ani.". Juniorul se opreste - nu prezenta un pericol pentru el.
Una dintre cele mai mari satisfactii la final am avut-o cand am vazut ca am fost intrecut de un singur junior. Atat. Inca mai poate Alex...
Sus la Gradistea e Elena. Nu-i vine sa creada. Si de data asta e sincera si se manifesta ca atare. Alex aproape cade acolo. Gatorade, nu ii trebuie nimic altceva. Primul gel il consumase inaintea urcarii. Acuma ii trebuia zeama aia dulce.
Elena il incurajeaza. De asta avea cea mai mare nevoie. De pe biscuitii de beton se ridica acelasi Alex, dar renascut.
Si la fel de calm. Stie ca de aici nimeni, absolut nimeni nu il mai poate ajunge, daca el nu cedeaza. Intrecerea s-a terminat aici. Restul e supravietuire. Si mai stie ca si cei din spate stiu asta.
Coboara relaxat pana in punctul de control. Aici ajunge inaintea Elenei. Dar acolo e Gianina care se ocupa de el. Din nou incurajari. De astea are acuma nevoie. Nu-i mai trebuie decat apa. Apa rece. Acuma e deja tarziu pentru energizante si sucuri dulci. Apa rece de izvor.
Stie ca se apropie de zona rosie, dar mai e un pic. Si e acolo unde ii place.
Alex porneste in bulca a 3-a. Cumplita urcare. Doamne-ajuta. Betele il trag acuma la deal. Departe, departe se vede in varful dealului oala de la antenele de telefonie.
Dar pana acolo trebuie sa treaca prin arena cu serpi. Aici au venit si anul trecut. Aici vin si acuma. La inceput incet, ii simte facandu-si loc pe sub ciorapii de compresie in sus pe gamba. Unul la inceput, dupa aceea din ce in ce mai multi.
Alex ii stie. Aici a colapsat anul trecut din cauza lor. Acuma face pasii mici si nu mai ridica picioarele de la sol. Trecerile peste garduri le face lent: se opreste, isi prinde piciorul cu mainile, il trece peste gard si repeta miscarea la celalalt.
Chinuitor, pana sus la antena ii dreseaza. Dupa aia ii face sa plece. Aici i se face brusc rau si ii vine sa vomite. Se opreste si incearca sa verse, dar nu reuseste.
Singur cat vede cu ochii. Ajunge la bunicuta. In scaun sta o batranica. Pe masa in fata ei se afla o cana cu apa iar in jur niste cani mici de metal. Sta un moment si se uita la tabloul asta. Bunicuta se uita la el si zice molcom: "Hai maica si bea niste apa".
Alex o asculta cuminte si bea din apa rece. Nici un izotonic nu a fost mai bun vreodata.
O lasa pe batranica si coboara catre Bangaleasa. Hai Alex, mai un pic. Uraste portiunea de forestier pana la urcarea spre Gutan. Nu mai poate. E daramat si pe punctul de a ceda. Se agata disperat de muzica din casti. Dar nici de acolo nu mai pare sa vina ajutorul.
Punctul de alimentare. Mai cade odata. Nu mai intelege nimic din ce e in jurul lui.
Si Alex pleaca...
De aici am revenit eu. Cu frica mea, cu teroarea ca o sa fiu ajuns, cu stomacul intors pe dos, cu o neputinta cat tot maratonul asta.
Dar mai ales cu teroarea ca o sa fiu ajuns. Pe cat de detasat a alergat Alex pana aici, pe atat de terifianta a devenit cursa pentru mine. Urcarea spre Gutan o fac aplecat la 90 de grade vorbind cu mine si cu capul intors in sapte. Nu vine inca nimeni, dar daca?!
Hai mama matii, trage!!!
Alex nu injura, nu parea sa aiba emotii. Eu trag acuma ca un caine vorbind in continuu singur.
Se termina urcarea si asta nu e neaparat bine. Urmeaza 7km de coborare usoara - adica exact capitolul la care eu nu sunt deloc bun. Am incercat anul asta sa ma antrenez pe plat si sa cresc viteza. Am facut progrese remarcabile, dar sunt constient ca nu ma pot compara cu nici unul dintre urmaritorii mei.
De frica aproape ca mi se taie picioarele. Alerg cat pot cu capul pe spate.
"Nu te uita in spate. Cineva ti-o poate lua inainte!" - asa zice Maus. Acuma ma incapatanez sa nu ma uit inapoi. Un film de groaza cumplit. Ma simt urmarit.
Alerg cat ma tin picioarele de parca viata mea ar depinde de asta.
Incepe sa ninga violent si in rafale. Excelent - nu mai reuseam sa ma racoresc asa ca ninsoarea asta e binevenita. Secole, milenii de singuratate se scurg incet. Asa de incet incat am inceput sa cred ca nu o sa se mai termine niciodata.
A fost agonizant. Imi venea sa plang, dar am zis ca nu ma uit in spate. Garmin-ul e singurul meu prieten acuma: timpul afisat acolo este incredibil.
Stiu ca am alergat formidabil, stiu ca am facut cel mai bun maraton al meu. Dar mai e un pic.
Se aude muzica din vale si imediat se vede si poarta de sosire.
Valul se ridica. Ma mai uit odata in spate - nimeni. Am castigat!!!
Ce? Daca nu ati incercat niciodata nici nu o sa puteti intelege. Am castigat locul 10. E mult ? E putin? Nu stiu. In primul rand e ceea ce mi-am dorit. Pentru ce am muncit. Obiectivul pe care mi l-am propus si pentru care am muncit.
E cel mai frumos cadou.
Trec apa, intru pe sosea si imi vine deja sa dansez. E greu de descris starea de euforie pe care am avut-o.
Acolo e Elena si imi face o poza. E singura poza pe care mi-a facut-o in concurs, dar cea mai frumoasa pe care o am. Si cea mai draga mie.
Si cum atunci cand imi era greu, ma uitam la poza lui Alex de la finalul etapei 4 de la Iron Bike, asa o sa ma uit la poza asta pe viitor.
Am terminat in 4.26 ore. Am ocupat locul 10 la general si locul 7 la categoria mea. N-am plans de bucurie - invingatorii nu plang - ei se bucura sincer.
Alin a reusit un formidabil loc 3 la general. Felicitari!
Si cel mai important lucru - am reusit dupa un an de zile sa il fac pe Alex sa coboare din masina. Iar in data de 07.05.2011 la EcoMarathon, putini in tara asta i-ar fi putut sta in cale lui Alex...
Organizarea: Sisele sunt la a doua incercare. Nu o sa fac acuma recenzia plusurilor pe care le-a avut acest maraton, nu de alta dar as mai scrie un blog.
Nu am absolut nici o obiectie referitoare la nimic. Doar o nedumerire legata de categoriile de varsta: nu mi se par cinsitie categoriile "18-22" si "23-39". Pe mine nu ma afecteaza personal, fiindca anul asta oricum nu puteam mai mult, iar la anul o sa fiu pe podium :), dar parca categoria "23-39" este prea larga.
Noi aveam sa ne continuam mai departe aventura la Bucuresti la Prima Evadare si in urmatorul blog.
Pana atunci vreau sa ii multumesc Elenei ca a avut incredere in mine si lui Alex ca m-a ajutat sa imi indeplinesc visul.
Sper sa ma intalnesc cu acelasi Alex si la Hercules... E musai...
Participanti: Elena, Alex, Andrei, Calin
Locatie: Moeciu
Poze:
Din masina nu s-a dat jos Alex. Cu el m-am intalnit doar peste 4.26 ore....
E ianuarie si e noapte. Mai nou am inceput sa alerg in jurul cvartalului de blocuri. Oamenii zgribuliti, indreptandu-se catre casele lor se uita uimiti la nebunul imbracat in pantaloni mulati care face slalom printre ei.
E ora 12.00 si meeting-ul asta nu se mai termina odata. Abia astept sa ajung la sala si sa alerg pe banda. Mi-am si pus in calendar ca alerg ca sa stie si ceilalti sa nu imi mai puna sedinte la ora asta.
Am alergat de cand am venit din Indonesia. La inceput mi-am facut un program strict de alergare. Distante, timpi, kilometrii pe saptamana. La inceput inregistram fiecare antrenament sa vad daca am progresat. Nu m-a tinut mult. Dupa cateva saptamani alergam cat, cand si cum aveam chef.
Am alergat cu Bobi la stadion prin februarie. Am alergat si in jurul stadionului sub privirile mirate ale baietasilor care se strangeau acolo sa isi etaleze masinile si sa asculte muzica la maxim.
Am alergat seara prin toata Timisoara, pe bulevardele luminoase sau pe strazile laturalnice din cartierele marginase.
Am alergat la Slatina pe camp pe sub liniile de inalta tensiune. La pista de alergare imi displace cel mai mult sa alerg - in general merg acolo sa ma intalnesc cu prietenii si sa vad ce mai fac acestia.
Mult mai mult imi place banda de alergare - poate ca o sa imi si cumpar una anul viitor si o pun la parinti in casa.
Am alergat pana la Sara Motors sa imi iau masina de la reparat. Alerg uneori de la servici pana acasa cand ii trebuie Elenei masina la inot.
Am alergat cu Alin de mai multe ori. Si cu Pantani. Foarte mult am alergat cu Elena.
Dar de departe cel mai mult am alergat singur. Printre masini, prin noroaie, noaptea, prin Parcul Botanic printre mamicile care isi plimba copiii in carut, peste tot. Nu m-am plictisit niciodata. Tot timpul mi-a fost mai usor sa ma motivez sa alerg decat sa ma urc pe bicicleta.
Si cand alergam visam cum o sa fie la vara, cum o sa particip la maratoanele montane cum o sa intrec alti alergatori. Lupta aceea e totul pentru mine. Pentru fiecare mica batalie pe care o dau cu cel din fata mea indiferent ca e vorba de locul 10, 100 sau 1000, pentru acea batalie traiesc.
E un paradox: nu m-a interesat niciodata cat timp scot sau cati kilometrii am alergat. Banuiesc ca am alergat multi kilometrii din iarna pana acuma (mai nou alerg si fara ceas fiindca ma enerveaza). In schimb m-a interesat tot timpul cine m-a depasit. Cine e in fata, cine vine din spate.
Am alergat cu Elena pe traseul de la Hercules de curand. Au fost 2 ture superbe unde am alergat doar de placerea alergatului.
Initial am vrut sa particip la maraton la Viena. Dar n-am gasit nici o motivatie in a face asta - in ziua respectiva tin minte ca m-am dus seara si am alergat pe strazile orasului printre masini si oameni inghesuiti cale de 28 de km.
Primul maraton de anul acesta este Ecomarathon-ul de la Moieciu. Am fost aici si anul trecut. Atunci mi-am luat-o peste nas. Ma credeam invincibil - in inocenta mea credeam ca pot sa prind si podiumul. A fost un dus rece; nu sunt singurul care alearga in tara.
Acuma m-am intors. Mult mai bine pregatit. Cu o alta mentalitate. Si cu un obiectiv mult mai realist: vreau locul 10 la categoria mea. Zi de zi m-am uitat peste lista celor inscrisi. I-am impartit pe categorii, i-am cautat pe la alte concursuri, m-am uitat ce timpi au scos. Vreau locul 10. Dar o sa fie greu. O sa fie cea mai grea lupta de pana acuma.
E greu sa imi gasesc motivatia. Foarte greu. Pana anul trecut participam la concursuri "la supravietuire". Trebuia doar sa le termin - si asta imi dadea o energie de nebanuit. Acuma trebuie sa ma agat de altceva ca ma motivez sa trag. Stiu ca pot sa alerg maratonul si legat la ochi si intr-un picior. Dar vreau sa il alerg bine.
Thassos a fost o reusita si pentru mine si pentru Elena. Sper sa reusesc sa ma refac si sa pot trage la Moeciu. Si mai mult decat orice sper sa vina motivatia.
Cazarea o avem in Moeciu de Jos. Tarziu in noapte ne ridicam pachetele de concurs de la organizatori. Am nevoie de bere ca sa dorm bine.
Dimineata ne intampina cu 0 grade si cu o vreme plumburie si umeda.
Elena nu alearga azi. Ei nu ii plac concursurile. Ea e o specie rara - face sport doar de dragul sportului. Si acuma asteapta cu nerabdare sa vina iarna si sa trebuiasca sa se antreneze doar de dragul sportului, nu pentru un concurs anume.
Asa ca ea anul acesta nu o sa mai alerge decat la Hercules si MPC. In rest se da cu bicicleta. Si azi o sa fie echipa mea tehnica.
Mananc o portie de paste mai mult de nevoie decat de pofta. Am strans deja ceva experienta la maratoane asa ca azi stiu ce sa iau cu mine.
Adica nimic in afara de bete. Fara bidoane cu apa, fara rucsac, fara camel back. Ma duc sa ma lupt cu Greucenii, nu sa supravietuiesc pe traseu. De aceea exista puncte de revitalizare, de aceea se chinuie organizatorii - ca sa le foloseasca cineva.
Chiar daca e frig o sa merg usor imbracat: iegarii lungi dar subtiri, un tricou de bicicleta si o vesta de bicicleta. Prefer de departe echipamentul de bicicleta la alergare deoarece pot sa car chestii in buzunarele din spate, iar tricourile bune sunt cel putin la acelasi nivel ca cele de alergare.
Gelurile Sponser in spate. O sa fie nevoie de ele. Nu fac minuni, nu alearga pentru voi, trebuie sa stii cand sa le iei, trebuie sa bei o tona de apa dupa, iti intorc stomacul pe dos. Dar sunt vitale daca le folosesti corect.
Manusile - urasc sa imi fie frig la maini.
Anul acesta o sa plec de la start cu betele telescopice. Stiu sa le folosesc si prefer sa le car aiurea 75% din cursa pentru a le folosi pe ultimul sfert, decat sa imi nenorocesc genunchii.
Si cel mai important: papuceii.
M-am gandit mult daca sa scriu asta, dar avand in vedere experienta personala si a tututor cunoscutilor...Nu va cumparati Salomon! Niciodata !
6 luni am stat anul trecut fara unghii. Acuma 2 saptamani mi-au nenorocit inca odata degetele. Lista oamenilor cu unghii negre si degete distruse de Salomon e prea lunga ca s-o insir aici: Alin, Calin, Andrei...
Cu papucii lor nu poti sa alergi la vale. Alergi la deal si pe plat - sunt foarte buni pentru asa ceva, dar atat. La vale iti nenorocesc picioarele. Sper ca le-am facut suficienta anti-reclama si o sa le fac de cate ori am ocazia.
Risc: imi comand de pe Internet o pereche de Asics (Trail Attack 7). Papucii ajung joi in Timisoara si imi sunt ca turnati. (asta ca sa nu mai zic ca sunt la 50% fata de pretul Salomon-ului). O sa fac ce nu face nici un alergator: o sa testez papucii exact la maraton. Alternativa oricum e mai neplacuta.
In urma maratonului le-am scris celor de la Asics sa le multumesc pentru ca au inventat asa ceva - a fost pentru prima data cand alergatul la vale nu a fost chinuitor.
Ajungem la linia de start. Aici deja sunt o multime de concurenti.
Brusc mi se face frica. Si ma fac mic-mic de tot. Mi-a disparut tot tupeul si ma uit speriat in jur. Sportivi echipati la patru ace, cu fete increzatoare si vorbind tare sunt peste tot in jurul meu.
Daca n-am alergat destul? daca m-am amagit tot timpul? Si ceilalti sigur au muncit, nu sunt singurul care s-a antrenat.
Mi se face aproape rau de frica. Ma incalzesc doar vreo 5 minute. Nu mai suport. Nu am chef sa vorbesc cu nimeni - si aici sunt aproape toti prietenii mei. Era mult mai fain cand problema era daca termini cursa. Acuma nu imi place si incep s-o inteleg pe Elena.
Ma ascund in masina, ma afund in scaun si dau drumul la maxim la casetofon. Cu mana tremurand si acoperit de o transpiratie rece caut.
Mago de Oz: Cantata de diablo
Ruslana: ... "You fight to live, I LIVE TO FIGHT!!!!!!!!"....
Din masina nu s-a dat jos Alex. Cu el m-am intalnit doar peste 4.26 ore. Nu stiu cine a coborat din masina. Dar de acolo a iesit unul cu o expresie dementiala intiparita pe fata.
Si a fost asa de usor... Unul dintre cele mai usoare concursuri la care am participat. Pun castile in urechi si ma aliniez la start.
700 de concurenti. E o multime de lume aici. Incerc sa ocup un loc cat mai in fata pentru a lua un start bun. Nu mai am nici un fel de emotie - de fapt rar am mai fost asa de relaxat.
L-am lasat pe celalalt Alex sa dicteze tot ritmul. Eu doar privesc de undeva din afara. Nu pare ca se prea strofoaca pentru inceput. O mare de oameni se vede in fata. Ma depasesc o multime de concurenti. Il ajung pe Pepi si incropim o conversatie. Salut pe cunoscutii care ma depasesc si cu unii mai schimb si cate o replica.
Diaconescu Radu: unul din cei 9 pe care i-am calculat in fata. Pe Radu nu il pot depasi asa ca ma postez cuminte in spatele lui si ii urmaresc facinat gambele. Mi-e cam greu sa ridic ochii de acolo ca altfel pierd ritmul lui.
Intram pe urcare.
Banda mi-a fost prietena ultimele 5 luni. Am preferat sa alerg pe banda decat sa alerg pe scari. Urcarea asta e, ca in Thasos, o bula de oxigen. Aici ma pot relaza si odihni. In continuare nu imi place platul si coborarea.
Lucru care se si intampla. Pe coborare il depasesc multi (prea multi) din cei pe care i-a intrecut la deal. Dar Alex nu pare sa se panicheze. Stie unde e cheia maratonului. Aici e important sa nu piarda contactul cu plutonul. Si sa iasa cat mai bine de pe nenorocitele astea de coborari.
La intrarea pe sosea il prinde pe Silviu. Dar acuma urmeaza soseaua si asta in general nu ii place lui Alex... Totusi nu foarte multi il mai depasesc aici.
Mai un pic si prima bucla e gata. Stiu traseul de parca as fi fost ieri pe aici nu acuma un an. Zona e foarte frumoasa. Am fost pe aici si cu versioarele mele si la 3 Munti si cu alte ocazii...
Acuma insa centrul universului lui Alex sunt pietrele de pe forestierul ingust dintre pasunile oamenilor. Fiecare bolovan ii capteaza atentia. Betele il ajuta mult aici. Pluteste.
Prima bucla s-a terminat fara sa isi dea seama. Elena e acolo. O intreaba: "E bine ?". El stie ca e foarte bine. Elena il minte: "Da, da, bine!". Dar ea nu crede asta.
Gatorade - atata vrea. Doar o gura de Gatorade.
Alex e singur. Pe urcarea asta nu se poate alerga. Pe asta nu o mai retine de anul trecut. Aici a cedat atunci. Acuma inchide ochii, se lasa in bete, da MP3-ul la maxim si urca.
Habar n-am cand a ajuns la coborarea spre sosea. Cu increderea data de prima coborare, acuma astepta ca un copil rasfatat sa mai primeasca o portie din prajitura favorita. Nu am crezut ca o sa mai pot sa ma bucur de alergatul la vale. Multam Asics...
In sosea nu e Elena. Punct de revitalizare. Cu o fata de dement (trebuie sa vedeti pozele, ma indoiesc ca o sa recunoasteti personajul) trece fara sa isi ia nimic de acolo.
Aici e cheia maratonului. Calcaiul lui Achile. Cine alearaga aici, face diferenta. Alex stie. A repetat alergarea asta pe banda. A repetat-o chiar inainte de maraton. 5.5km - 420m diferenta de nivel. Adica panta de 10% cu 10km la ora pe banda.
Alex a alergat asta din amintirea benzii. Nu cred ca a vazut ceva, a simtit vreo oboseala sau a avut vreo reactie. Nu vedea decat peretele de la sala de fitness.
Odata a vazut pe o serpentina cum se apropie sacalii. Si atunci s-a speriat. Dar era abia mijlocul urcarii. Si oricum nu putea sa traga mai tare. Daca e sa-l ajunga asta e. N-a fost sa fie insa.
Nu i-a fost greu nici o secunda. De fapt pana acuma Alex nu parea ca a tras. Dar banuiesc ca e usor sa comentezi din afara.
Una dintre cele mai mari satisfactii la final am avut-o cand am vazut ca am fost intrecut de un singur junior. Atat. Inca mai poate Alex...
Elena il incurajeaza. De asta avea cea mai mare nevoie. De pe biscuitii de beton se ridica acelasi Alex, dar renascut.
Si la fel de calm. Stie ca de aici nimeni, absolut nimeni nu il mai poate ajunge, daca el nu cedeaza. Intrecerea s-a terminat aici. Restul e supravietuire. Si mai stie ca si cei din spate stiu asta.
Coboara relaxat pana in punctul de control. Aici ajunge inaintea Elenei. Dar acolo e Gianina care se ocupa de el. Din nou incurajari. De astea are acuma nevoie. Nu-i mai trebuie decat apa. Apa rece. Acuma e deja tarziu pentru energizante si sucuri dulci. Apa rece de izvor.
Stie ca se apropie de zona rosie, dar mai e un pic. Si e acolo unde ii place.
Alex porneste in bulca a 3-a. Cumplita urcare. Doamne-ajuta. Betele il trag acuma la deal. Departe, departe se vede in varful dealului oala de la antenele de telefonie.
Dar pana acolo trebuie sa treaca prin arena cu serpi. Aici au venit si anul trecut. Aici vin si acuma. La inceput incet, ii simte facandu-si loc pe sub ciorapii de compresie in sus pe gamba. Unul la inceput, dupa aceea din ce in ce mai multi.
Alex ii stie. Aici a colapsat anul trecut din cauza lor. Acuma face pasii mici si nu mai ridica picioarele de la sol. Trecerile peste garduri le face lent: se opreste, isi prinde piciorul cu mainile, il trece peste gard si repeta miscarea la celalalt.
Chinuitor, pana sus la antena ii dreseaza. Dupa aia ii face sa plece. Aici i se face brusc rau si ii vine sa vomite. Se opreste si incearca sa verse, dar nu reuseste.
Singur cat vede cu ochii. Ajunge la bunicuta. In scaun sta o batranica. Pe masa in fata ei se afla o cana cu apa iar in jur niste cani mici de metal. Sta un moment si se uita la tabloul asta. Bunicuta se uita la el si zice molcom: "Hai maica si bea niste apa".
Alex o asculta cuminte si bea din apa rece. Nici un izotonic nu a fost mai bun vreodata.
O lasa pe batranica si coboara catre Bangaleasa. Hai Alex, mai un pic. Uraste portiunea de forestier pana la urcarea spre Gutan. Nu mai poate. E daramat si pe punctul de a ceda. Se agata disperat de muzica din casti. Dar nici de acolo nu mai pare sa vina ajutorul.
Punctul de alimentare. Mai cade odata. Nu mai intelege nimic din ce e in jurul lui.
Si Alex pleaca...
De aici am revenit eu. Cu frica mea, cu teroarea ca o sa fiu ajuns, cu stomacul intors pe dos, cu o neputinta cat tot maratonul asta.
Dar mai ales cu teroarea ca o sa fiu ajuns. Pe cat de detasat a alergat Alex pana aici, pe atat de terifianta a devenit cursa pentru mine. Urcarea spre Gutan o fac aplecat la 90 de grade vorbind cu mine si cu capul intors in sapte. Nu vine inca nimeni, dar daca?!
Hai mama matii, trage!!!
Alex nu injura, nu parea sa aiba emotii. Eu trag acuma ca un caine vorbind in continuu singur.
Se termina urcarea si asta nu e neaparat bine. Urmeaza 7km de coborare usoara - adica exact capitolul la care eu nu sunt deloc bun. Am incercat anul asta sa ma antrenez pe plat si sa cresc viteza. Am facut progrese remarcabile, dar sunt constient ca nu ma pot compara cu nici unul dintre urmaritorii mei.
De frica aproape ca mi se taie picioarele. Alerg cat pot cu capul pe spate.
"Nu te uita in spate. Cineva ti-o poate lua inainte!" - asa zice Maus. Acuma ma incapatanez sa nu ma uit inapoi. Un film de groaza cumplit. Ma simt urmarit.
Alerg cat ma tin picioarele de parca viata mea ar depinde de asta.
Incepe sa ninga violent si in rafale. Excelent - nu mai reuseam sa ma racoresc asa ca ninsoarea asta e binevenita. Secole, milenii de singuratate se scurg incet. Asa de incet incat am inceput sa cred ca nu o sa se mai termine niciodata.
A fost agonizant. Imi venea sa plang, dar am zis ca nu ma uit in spate. Garmin-ul e singurul meu prieten acuma: timpul afisat acolo este incredibil.
Stiu ca am alergat formidabil, stiu ca am facut cel mai bun maraton al meu. Dar mai e un pic.
Se aude muzica din vale si imediat se vede si poarta de sosire.
Valul se ridica. Ma mai uit odata in spate - nimeni. Am castigat!!!
Ce? Daca nu ati incercat niciodata nici nu o sa puteti intelege. Am castigat locul 10. E mult ? E putin? Nu stiu. In primul rand e ceea ce mi-am dorit. Pentru ce am muncit. Obiectivul pe care mi l-am propus si pentru care am muncit.
E cel mai frumos cadou.
Trec apa, intru pe sosea si imi vine deja sa dansez. E greu de descris starea de euforie pe care am avut-o.
Si cum atunci cand imi era greu, ma uitam la poza lui Alex de la finalul etapei 4 de la Iron Bike, asa o sa ma uit la poza asta pe viitor.
Alin a reusit un formidabil loc 3 la general. Felicitari!
Si cel mai important lucru - am reusit dupa un an de zile sa il fac pe Alex sa coboare din masina. Iar in data de 07.05.2011 la EcoMarathon, putini in tara asta i-ar fi putut sta in cale lui Alex...
Organizarea: Sisele sunt la a doua incercare. Nu o sa fac acuma recenzia plusurilor pe care le-a avut acest maraton, nu de alta dar as mai scrie un blog.
Nu am absolut nici o obiectie referitoare la nimic. Doar o nedumerire legata de categoriile de varsta: nu mi se par cinsitie categoriile "18-22" si "23-39". Pe mine nu ma afecteaza personal, fiindca anul asta oricum nu puteam mai mult, iar la anul o sa fiu pe podium :), dar parca categoria "23-39" este prea larga.
Noi aveam sa ne continuam mai departe aventura la Bucuresti la Prima Evadare si in urmatorul blog.
Pana atunci vreau sa ii multumesc Elenei ca a avut incredere in mine si lui Alex ca m-a ajutat sa imi indeplinesc visul.
Sper sa ma intalnesc cu acelasi Alex si la Hercules... E musai...
Thassos 2011
Data: 30.04.11-01.05.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Thassos Grecia
Poze: Thassos
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes
running: http://www.runmap.net/user/Hoinarii/routes
Sa incepem cu sfarsitul: asta e blog-ul ala fara lamentari si fara frustari.
M-am tot antrenat peste iarna si abia am asteptat sa am ocazia sa vad daca am mai progresat fata de anul trecut sau daca am pierdut timpul de pomana.
Si de data aceasta i-am vazut pe Greuceni, am pedalat alaturi de unii dintre ei, am reusit sa reduc ecartul din anii trecuti fata de altii. M-am intors de acolo foarte multumit – pentru asta am muncit ultímele luni.
De cealalta parte, Elena a iesit din groapa cu ghinioane si i-a reaparut zambetul in pozele...de pe podium.
Si acuma povestea mai pe (foarte) indelete...
Thassos e cea mai nordica insula a Greciei. O bucata de pamant cu circumferinta de 90km se ridica accidentat din mare. Aici de ceva ani buni si-au gasit teren de joaca o multime din ciclisti din Romania.
De Thassos auzisem inca de anii trecuti de la Alin, Cristi Ghilt sau Maus. In general insula e folosita pe post de cantonament pentru concursurile ce stau sa vina.
Mergi acolo la inceput de sezon linistit cu sotia si copiii - ai parte de concediu intr-o zona superba si pe langa asta ai un teren perfect de joaca fie ca esti ciclist, fie ca esti alergator.
Am zis sa mergem si noi anul acesta. Doar ca vom fi intr-o mare fuga. Motivul e ca... dupa Indonesia suna bine Patagonia :). Si pentru aia trebuie zile de concediu, asa ca timpul nostru este dramuit la fiecare concurs.
O sa fie o cursa contra-cronometru. Cu noi mai vine Bitza si Corina.
A fost cea mai nepregatita tura pe care am facut-o vreodata in afara tarii. Habar n-aveam ruta pana acolo, nici prin ce tari trecem, nici ce moneda au aia macar si nici despre concurs nu stiam prea multe.
De plecat, am plecat joi seara din Timisoara. Dupa ce inca de la granita romana ne intreaba vamesul de actele de la biciclete, imi dau seama ca trebuie sa imi folosesc “papagalul” ca sa nu o incurcam. E bine si sa stii sa dai din gura: "Club ! Concurs ! Da, Da! Uite trofeul! A luat locul trei! Avem acte pe ele, normal!" Am trecut asa din vama in vama, dar pare destul de riscant sa iti scoti "bijuteriile" fara acte, cel putin intr-o anumita parte a Europei. Si cum a zis si Elena - e buna civilizatia si Occidentul. In Vest n-am avut niciodata probleme, in schimb aici fiecare spera ca ii pica ceva...
Pe sarbi nu-i inghit. Asa ca m-am bucurat ca am iesit din tara lor.
In Macedonia nu mai fusesem niciodata. Tara de cacat, oameni de cacat. Atat. Nu va duceti pe acolo. Sigur nu noaptea.
Primii ne-au oprit niste imbecili undeva pe la 3 dimineata. Ca cica mergeam cu nu stiu cat la ora si sa platesc amenda de 45 de euro ca altfel imi retin pasaportul. Mi-am dat seama ca astia vor sa ne jecmaneasca si m-am facut ca nu inteleg nimic. Ei pe-a lor, eu pe-a mea. Un euro nu le dau la impotentii astia!!!
Evident ca n-aveau neam de radar (le-am zis sa-mi arate si mie poza sa vad cu cat mergeam). S-au chinuit vreo 10 minute sa ma faca sa inteleg ca trebuie sa le dau bani. Eu m-am facut ca nu inteleg si pana la urma m-au lasat sa plec.
In vama, alt idiot. Ca cica cartea verde nu e originala (asta nici macar imaginatia infantila a primilor nu o avea). Vamesul nu s-a mai obosit sa o imbrobodeasca. "10 euro and everything is OK". Tara de cacat, oameni de cacat...
In Grecia ne-am ratacit - pe GPS nu aparea autostrada pe care mergeam si noi insistam sa o gasim...
Urcam “rosia” pe ferry boat si trecem in Thassos. De aici mai avem 45km pana in Potos unde avem cazarea. Norocul a facut sa avem cazarea la gramada cu Maus & CO.
Vremea e superba si ne imbie sa pornim imediat intr-o tura - dar pentru inceput trebuie sa dorm ca altfel colapses.
E frumos pe-aici. Insula s-a trezit bursc la viata odata cu aparitia unui puhoi de ciclisti: romani, bulgari, greci, si alte natii mai pestrite.
Mi-am dat seama de ce le place la a nostri sa vina aici. Bagi un antrenament de trail running dimineata pe racoare, dupa care te retragi la un gratar de jivine marine stropit din belsug cu un Mythos rece. Dupa aia poti sa bagi un antrenament de inot in apele calme care inconjoara insula. Te mai hidratezi un pic si iti aduci aminte pe seara cand se mai racoreste ca poti sa bagi o catarare teapana de MTB.
Asa ca asta e intr-adevar locul ideal de joaca. Pe de alta parte, nu inteleg ce ai face toata ziua daca nu ti-ai ocupa-o cu sportul. Am un scenariu terifiant in cap: zaci ca balega la soare pana faci coaja, te tarasti intr-un restaurant, dupa care dormi ca e soarele prea puternic, mai faci un rebus dupa-amiza si seara o lalai pe o terasa...
Insula asta imi seamana cu un fel de sanatoriu. Niste satuce cu cate una-doua pensiuni si o terasa linistita. Langa, o plaja micuta cu niste maslini. Nu tu cluburi, un tu baruri, nu tu zgomot...viata?! Si nu sunt ironic acuma.
Acuma din fericire e diferit. Toata lumea e ocupata cu periat fiecare centimetru patrat de poteca sau fiecare bucatica de sosea.
Pranzul e primul prilej de a ne intalni cu prietenii pe care nu i-am mai vazut de sezonul trecut. Ii recunoasteti si voi in poze asa ca nu mai stau sa ii enumar.
Orb de foame m-am aventurat la un calamar umplut cu chestii. Interesanta mancare. La fel de bine a picat si Mythos-ul de dupa. Majoritatea prietenilor sunt aici de cateva zile bune asa ca ne mai informeaza despre concurs, insula si alte cele.
Dupa-amiaza nu pierdem timpul si plecam pe sosea spre Theologos - un sat situat la 12km pe vale in sus. Faina tura de dezmortire dupa cei 1000km de stat teapan in masina.
Satul este frumos – pe aici va trece si traseul de la MTB. Stradute inguste, pietruite si care imi amintesc de satele din Italia de la Iron Bike. Dupa tura am pregatit o cina bazata pe paste (nefierte, ca am uitat cand le-am pus in apa) si la culcare.
Startul la tura de sosea este la ora 12.00 – avem timp berechet sa lancezim pe terasa de la pensiune. Camerele au fost spartane, dar aveam cam tot ce ne-a trebuit. Si pretul a fost pe masura extra sezonului – 10 euro de persoana.
Tura de sosea inconjoara insula. Ca o ciudatenie: se va merge 50 de km in spatele masinii tehnice, pentru ca abia dupa aceea sa se dea startul efectiv.
Cei 50km de plimbare in pluton au fost inediti si foarte faini. Se mergea cu 25km/h asa ca aveai timp sa vorbesti cu prietenii si sa admiri peisajul. Si cam aveai ce vedea. A fost o tura deosebita – ceva diferit fata de Bencecul pe care il facem in pusta banateana in fiecare saptamana.
Am inteles si de ce se numeste insula de smarald, dupa ce am vazut apa a carei culoare ne amintea de Indonesia. Plutonul a luat o pauza in Thassos, dupa care s-a pornit din nou la drum pentru ultimii kilometrii dinaintea startului oficial.
Nota Bene: am pedalat 50 de kilometrii alaturi de Maus si Daniel Rosioru. Si de alti Greuceni. Putini se pot lauda cu asta :).
Pe la mijlocul unei urcari, masina tehnica a accelerat si a inceput concursul propriu-zis.
Primul grup s-a departat instantaneu. Am “reusit” sa raman singur. Urmaream plutonul fruntas, iar fata de cei din spate ma indepartam vizibil. Din cei din fata se mai desprindeau grupulete, pe care le depaseam, dar tot nu puteam sa-i prind pe primii.
P.S.: am cateva obiective (foarte ambitioase) pentru anul acesta. Dar trebuie totusi sa imi stiu si lungul nasului. Si eu nu sunt la nivelul de a fi in plutonul fruntas la un concurs international de sosea.
Oricum m-am umflat in pene ca am reusit sa tin destul de aproape de ei. Asta pe urcari.
Al doilea P.S.: aceeasi vesnica placa: iubesc urcarile. A...da. Si urasc coborarile. Nici platul un ma prea atrage.
Dupa prima urcare am ramas complet singur. Pe coborare: in primul rand mi-e frica, in al doilea rand un ma ajuta fizicul sa trag. Asa ca am inceput sa ma uit obsedant in spate, doar-doar vine vreun grup de care sa ma lipesc si eu.
A venit grupul lui Bitza (vreo 6 ciclisti). Problema era ca nu prea eram in stare sa ma tin de ei. Pe coborare nici vorba, iar pe plat horcaiam sa tin ritmul.
Cam asa s-a derulat tot concursul. Venea catararea, (multumesc Doamne ca au fost multe) dispaream din grup si plecam “in treaba mea”. Ajuns sus, “asteptam” sa vina grupul, dupa care incepea chinul cumplit de a ma tine dupa ei pe coborare si pe plat.
In grup se tot schimba trena. Inevitabil venea si randul meu. Dar daca ceilalti duceau trena cu 42-45 la ora, cand venea randul meu, o duceam cu maxim 37km/h. Ca eu nu pot mai mult, ce sa fac?! Si asa horcaiam sa nu pierd trena, de unde dracu’ forta sa o mai si duc?!
Majoritatea cred ca s-au prins ca nu de rea-vointa merg asa incet, dar era acolo un mos isteric care a inceput sa ma tot pipaiei pe cur si sa ma impinga: “Go fast! Go fast!”.
"Fi atent aici ma muie! Nu pot sa merg mai repede! Vad ca nici voi nu puteti scapa de mine, asa ca n-ai decat sa urli cat vrei, asta e situatia! "
"A...da! Si apropo, tu de ce nu ai dus deloc trena tot concursul?!"
"Tipi ca boul..."
Asta e varianta fina la ce i-am zis la mos de-a lungul concursului. Sper sincer sa fi inteles macar o parte. Cand l-am vazut la final pe locul 2 la categoria lui am crezut ca innebunesc: adica mosul ala fraier nu a dus deloc trena, a facut scandal tot timpul, ca la final sa mai ia si premii?! Crapati-ar ficatul...
Ultimele catarari au fost efectiv adevarate baloane de oxigen dupa coborarile si platul epuizant. Acolo ma simteam bine si reuseam sa ma odihnesc - nu sunt ironic. E singurul lucru care imi place. Si motivul pentru care regret ca nu am avut noroc sa merg la Soelden...
Cu grupul meu am trecut si linia de sosire.
A fost un concurs care mi-a placut si la finalul caruia am fost multumit de mine si de rezultat. Chiar foarte multumit. Noi am venit imediat dupa plutonul fruntas si nu am ce sa imi reprosez. Poate ca in vreo 2-3 ani o sa am suficienta forta sa fiu si eu acolo. Dar deocamdata a fost perfect.
Acuma astept sa vina Elena. Apare prima fata (cu blonda asta am mers cei 50km de incalzire - parea hotarata). Si ca in povesti apar urmatoarele doua fete. Asta a fost de infarct: Elena se tot apropia, dar nici grecoaica nu statea pe loc. Au sprintat amandoua, dar grecoaica a avut jumatate de roata avans la final.
Elena zice ca tot timpul a visat sa se bata pentru podium la sprint. Dar tot ea mai zice ca in visul ei, ea castiga. Na, acuma a avut parte de un finish de poveste. Si de un loc 3 muncit pe branci. Cica a alergat dupa ea tot concursul si se apropia sistematic. A tras serios ca sa o ajunga, dar pana la urma a pierdut sprintul.
Dar a castigatl locul 3.
Romanii nostri s-au prezentat exemplar: Maus locul 1, Dinu Vlad locul 3 fiecare la categoria lui. Si si-au pastrat sansele pentru cucerirea cupei Thassos.
Dupa cursa mergem din nou la "calamarul umplut". Unii intra in apa pentru recuperare (era mult prea rece pentru a face baie, dar se putea sta in ea pana la genunchi).
A fost o seara excelenta petrecuta impreuna cu Greucenii. A fost suficeint de fain incat sa ne convinga sa venim "cu timp" anul viitor si sa avem parte de cat mai multe seri din astea.
Proba de MTB este mai apreciata - se vede asta si dupa numarul mai mare de concurenti prezenti la start. Azi pornim de la 9.00 dimineata, de pe plaja.
Nu v-am mai povestit de pregatirirle dinaintea cursei. Si de emotii si stres. Pai emotii n-am avut - sper sa apara la celelalte concursuri, deoarece alea aduc un procent important de indarjire in timpul cursei.
Am muzica la mine: folosesc "ajutorul" asta doar in curse, nu si la antrenamente. Au fost si azi momente in care cantam ce auzeam in casti, asa ca a fost o idee buna sa le iau.
De asemenea la antrenamente nu folosesc gelurile. Sa "uite" organismul de ele. In primul rand sa se invete sa traga fara ajutoare din afara. Si in al doilea rand m-as ruina financiar daca as folosi gelurile la fiecare antrenament.
Dar acuma e cursa asa ca apelez la "prietenii" mei de incredere. Un Sponser si o Cola inainte de cursa. Mai bag si un Gatorade (bai ce imi place asta, dar iara e prea scump ca sa il beau zi de zi...). Mai am in spate 2 geluri Sponser si o supa izotonica in bidon. Cam asta e toata pregatirea.
Startul pe nisip "il fur". Ma dau jos de pe bicicleta si alerg pe langa ea, ca e mai simplu asa. Aproape imediat incepe urcarea.
Este!!!! Hai ca nu va mai zic povestea aia cu mine si urcarile... Dar le iubesc!!!
Asa... Acuma hai sa recuperam frumos ce am pierdut la start si pe primii 2km de plat. Ma "alimentez" cu fiecare ciclist pe care il depasesc pe catarare. Nu imi trebuie mult si am in vizor primii ciclisti. E bine!!!
Catararea este destul de tehnica - un teren nisipos si plin de bolovani - te obliga sa fi atent cum urci ca sa nu trebuiasca sa te dai jos din sa. Terenul este foarte apropiat de ce am avut la Iron Bike. Parca as pedala acolo.
Aceeasi placa obositoare, dar asta e: prima urcare se termina mult prea repede si pe coborarea ce urmeaza sunt ajuns de o buna parte din ciclistii pe care i-am depasit.
Incerc sa ma calmez. Reusesc cu greu. Are dreptate Elena: de aia e MTB. Asta implica si coborare. Nu pot sa ma enervez ca pierd pe coborare tot ce castig pe urcari. Imi tot repet asta pana ma calmez. Nu imi ramane decat sa urc cat mai repede ca sa nu poata ei sa recupereze...
Coborarile sunt infecte. Parerea mea. Un deliciu! Parerea Elenei. Ma impacasem dupa prima cu ideea ca o sa derapez, o sa ma belesc tot sau cine stie ce alte chestii mai nasoale.
Pe drumul ala mie mi se parea ca singura varianta e sa tot franezi ca sa nu scapi bicicleta de sub control - plin de nisip si bolovani mari pe care bitigla dansa ca pe cel mai infuriat rock. Capatul coborarii era in general un moment de adevarata bucurie pentru mine.
Cam asa a decurs si azi tot concursul: mi-am gasit un grup (destul de mic azi) pe care il depaseam constant pe urcari si care ma depasea invariabil pe coborari...
A doua urcare este mai lunga si mai sustinuta si se termina la un observator. Simt ca dau sa apara primele crampe si sunt de-a dreptul entuziasmat. Asta e semn clar ca am tras de mine. Perfect! De-aia particip la concursuri, pentru plimbari stau acasa. Cuminte incep sa mananc gelul si sa beau supa izotonica.
Termin urcarea ridicat in pedale. Mai vreau! Coborarea care urmeaza e OK - e asa de tehnica ca aici toti s-au dat jos. Trebuie sa alergi cu bicicleta dupa tine. Sa alergi ai zis? Muhahaha! Na, ca pe coborarea asta nu m-a depasit nimeni!
Ce urmeaza dupa aceea a fost cumplit pentru mine, ma tot trageam din poteca bolovanoasa sa nu ii incurc pe ceilalti ciclisti care veneau vijelios la vale...
Coborarea se termina in satul Theologos si aici e Bitza care ma anunta ca stau bine in clasament. Stiu! Si mai stiu ca de aici urmeaza o catarare. Povestea se repeta si recuperez ce am pierdut pe coborare.
Mult prea scurta urcarea, dar nu totul e cum vreau eu (nu?!). Si mai trist e ca urmeaza o coborare pe forestier unde toti pedalau, numai eu franam...
Si se intra pe single-trail. Paradoxal asta mi-a placut la culme. Aici ma simteam in siguranta cumva. Nu aveam bolovani si eram in padure nu pe costise de munte. Asa ca aici m-am apucat sa pedalez ca dementul. Si nu m-a mai intrecut nimeni.
Pana la final am mai prins 2 concurenti si nu am mai pierdut nici un loc (pe 10km).
Inca o cursa la finalul careia m-am declar ultra satisfacut. Daca ma uit pe clasament, vad ca in fata mea au fost efectiv doar Greucenii. Asta nu inseamna ca inca ma bat cu ei, dar sunt pe aproape :).
Cu un ranjet de satisfactie pe fata astept sa vina Elena. Fara a fi poetic, m-am tot gandit la ea. Pe toate coborarile. Stiam ca ea o "sa-i dea" pe acolo. Nu o sa aiba frica mea. Si asta ma ingrijora la culme.
Vine prima fata - o grecoaica.
Si din nou un final de poveste (de mutle povesti) pentru Elena. Apare si bulgaroaica cu ochii bulbucati si tragand de parca il vazuse pe Scaraotchi. Scaraotchi apare dupa nici 20 de secunde.
Na, ca a mai avut parte de un finish la mustata...
Povestea ei sigur e mai interesanta: Elena zice ca nu a mai tras de ea asa la nici un concurs de bike. A dat tot ce a putut. Cica au mers roata in roata aproape tot concursul. Pe urcari mergea mai bine bulgaroaica. Pe coborari o intrecea Elena (de asta eram eu asa de ingrijorat, banuiam ca o sa ii dea bice acolo). Pe single trail au mai facut rocada de cateva ori, dar nu era loc acolo de depasit. Pe platul de la final s-a dus bulgaroaica.
Dar povestea de la aceste doua curse incredibile pentru Elena o sa vi-o zica ea cand ne vom intalni.
Elena bifeaza un doilea loc 3. Si la final este pe locul 1 la fete la general. Asta daca ar fi exista si clasamentul general la fete (dar ceva imi spune ca incepand cu anul viitor o sa fie si la fete :) ).
Maus, "capul rautatilor" !
Romanii nostri au facut-o "lata":
Daniel Rosioru - locul 2 la categoria lui
Maus - locul 1 la categoria lui
Iar la general (clasamentul cumulat al celor doua curse):
Daniel Rosioru - locul 1
Maus - locul 3
Si la fete pe 1 ar fi Elena...
Asa ca si anul acesta, cupa Thassos ramane o afacere romaneasca. Felicitari!
Felicitari si celorlati romani si romance care ne-au reprezentat mai mult decat onorabil. Clasamentele sunt aici:
Rezultate sosea
Rezultate MTB
Imediat dupa cursa, incepe celalalt concurs - unul de anduranta extrema: condusul pana in Romania. Impachetam pe fuga, punem bicicletele pe masina, dupa care asistam la festivitatea de premiere.
Ne luam la revedere de la vechi si noi prieteni si pornim la drum. Inainte de imbarcarea pe ferry boat mai avem timp pentru o ultima masa greceasca.
Parasim insula cu promisiunea de a reveni la anul pentru cel putin o saptamana cu ocazia concursului. Sa stam pe indelete la o poveste, un Mythos si multe ture de bicicleta. Fain loc de joaca.
Despre concurs:
Organizatorii n-au trebuit sa faca (si nici n-au facut) eforturi deosebite. Locatia si data aleasa pentru concurs au facut toata treaba pentru ei. Marcajul a fost bun si cam atata la capitolul plusuri. Asta chiar e concurs international si ai ocazia sa te compari si cu alti ciclisti nu numai cu cei pe care ii stii de acasa. La minusuri nimic de adaugat.
Traseele superbe, dar de asta s-a ocupat mama natura... Cel de MTB a fost diferit fata de tot ce avem la noi. Ei au nisip si bolovani, noi avem noroaie si frunze. Ceva ma face sa prefer varianta lor...
Drumul pana acasa a fost chinuitor. Ne-am intors prin Bulgaria (eu in Macedonia nu mai pun roata) si dimineata dupa ce am coborat din masina eram apti de mers la servici - v-am zis ca zilele sunt numarate asa ca nu permitem sa pierdem niciuna.
Cum v-am zis si la inceput - totul a mers ca pe roate. Nu ne-am antrenat in van, n-am avut ghinioane, totul a tinut cu noi.
Urmeaza EcoMarathon si primul obiectiv din 2011. Aici vreau locul 10 (asa-i corect, sa zici dinainte ce vrei, nu la final sa o scalzi ca esti multumit si nu sperai mai multe...) - si o sa trag ca sa iau "ce mi se cuvine". In continuare vad concursul asta ca pregatire pentru Hercules - ala e obiectivul principal al anului la alergat. La Hercules TREBUIE sa scriu blogul de pe podium - totul pentru concursul acela.
Elena nu o sa participe la EcoMarathon- alergatul a trecut pe locul 2 dupa bicicleta pentru ea. Dar totusi nu poate sa zica nu la Hercules si MPC :).
Ca veni vorba, va mai puteti inscrie aici: Hercules
Si fiindca noi suntem "deosebiti", imediat dupa cursa probabil o sa pornim spre Bucuresti. Acolo, la Prima Evadare, cineva are de luat o revansa in fata unei anumite bulgaroaice... :).
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Thassos Grecia
Poze: Thassos
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes
running: http://www.runmap.net/user/Hoinarii/routes
Sa incepem cu sfarsitul: asta e blog-ul ala fara lamentari si fara frustari.
M-am tot antrenat peste iarna si abia am asteptat sa am ocazia sa vad daca am mai progresat fata de anul trecut sau daca am pierdut timpul de pomana.
Si de data aceasta i-am vazut pe Greuceni, am pedalat alaturi de unii dintre ei, am reusit sa reduc ecartul din anii trecuti fata de altii. M-am intors de acolo foarte multumit – pentru asta am muncit ultímele luni.
Si acuma povestea mai pe (foarte) indelete...
Thassos e cea mai nordica insula a Greciei. O bucata de pamant cu circumferinta de 90km se ridica accidentat din mare. Aici de ceva ani buni si-au gasit teren de joaca o multime din ciclisti din Romania.
De Thassos auzisem inca de anii trecuti de la Alin, Cristi Ghilt sau Maus. In general insula e folosita pe post de cantonament pentru concursurile ce stau sa vina.
Am zis sa mergem si noi anul acesta. Doar ca vom fi intr-o mare fuga. Motivul e ca... dupa Indonesia suna bine Patagonia :). Si pentru aia trebuie zile de concediu, asa ca timpul nostru este dramuit la fiecare concurs.
A fost cea mai nepregatita tura pe care am facut-o vreodata in afara tarii. Habar n-aveam ruta pana acolo, nici prin ce tari trecem, nici ce moneda au aia macar si nici despre concurs nu stiam prea multe.
De plecat, am plecat joi seara din Timisoara. Dupa ce inca de la granita romana ne intreaba vamesul de actele de la biciclete, imi dau seama ca trebuie sa imi folosesc “papagalul” ca sa nu o incurcam. E bine si sa stii sa dai din gura: "Club ! Concurs ! Da, Da! Uite trofeul! A luat locul trei! Avem acte pe ele, normal!" Am trecut asa din vama in vama, dar pare destul de riscant sa iti scoti "bijuteriile" fara acte, cel putin intr-o anumita parte a Europei. Si cum a zis si Elena - e buna civilizatia si Occidentul. In Vest n-am avut niciodata probleme, in schimb aici fiecare spera ca ii pica ceva...
Pe sarbi nu-i inghit. Asa ca m-am bucurat ca am iesit din tara lor.
In Macedonia nu mai fusesem niciodata. Tara de cacat, oameni de cacat. Atat. Nu va duceti pe acolo. Sigur nu noaptea.
Primii ne-au oprit niste imbecili undeva pe la 3 dimineata. Ca cica mergeam cu nu stiu cat la ora si sa platesc amenda de 45 de euro ca altfel imi retin pasaportul. Mi-am dat seama ca astia vor sa ne jecmaneasca si m-am facut ca nu inteleg nimic. Ei pe-a lor, eu pe-a mea. Un euro nu le dau la impotentii astia!!!
Evident ca n-aveau neam de radar (le-am zis sa-mi arate si mie poza sa vad cu cat mergeam). S-au chinuit vreo 10 minute sa ma faca sa inteleg ca trebuie sa le dau bani. Eu m-am facut ca nu inteleg si pana la urma m-au lasat sa plec.
In vama, alt idiot. Ca cica cartea verde nu e originala (asta nici macar imaginatia infantila a primilor nu o avea). Vamesul nu s-a mai obosit sa o imbrobodeasca. "10 euro and everything is OK". Tara de cacat, oameni de cacat...
In Grecia ne-am ratacit - pe GPS nu aparea autostrada pe care mergeam si noi insistam sa o gasim...
Vremea e superba si ne imbie sa pornim imediat intr-o tura - dar pentru inceput trebuie sa dorm ca altfel colapses.
E frumos pe-aici. Insula s-a trezit bursc la viata odata cu aparitia unui puhoi de ciclisti: romani, bulgari, greci, si alte natii mai pestrite.
Asa ca asta e intr-adevar locul ideal de joaca. Pe de alta parte, nu inteleg ce ai face toata ziua daca nu ti-ai ocupa-o cu sportul. Am un scenariu terifiant in cap: zaci ca balega la soare pana faci coaja, te tarasti intr-un restaurant, dupa care dormi ca e soarele prea puternic, mai faci un rebus dupa-amiza si seara o lalai pe o terasa...
Insula asta imi seamana cu un fel de sanatoriu. Niste satuce cu cate una-doua pensiuni si o terasa linistita. Langa, o plaja micuta cu niste maslini. Nu tu cluburi, un tu baruri, nu tu zgomot...viata?! Si nu sunt ironic acuma.
Acuma din fericire e diferit. Toata lumea e ocupata cu periat fiecare centimetru patrat de poteca sau fiecare bucatica de sosea.
Dupa-amiaza nu pierdem timpul si plecam pe sosea spre Theologos - un sat situat la 12km pe vale in sus. Faina tura de dezmortire dupa cei 1000km de stat teapan in masina.
Satul este frumos – pe aici va trece si traseul de la MTB. Stradute inguste, pietruite si care imi amintesc de satele din Italia de la Iron Bike. Dupa tura am pregatit o cina bazata pe paste (nefierte, ca am uitat cand le-am pus in apa) si la culcare.
Tura de sosea inconjoara insula. Ca o ciudatenie: se va merge 50 de km in spatele masinii tehnice, pentru ca abia dupa aceea sa se dea startul efectiv.
Cei 50km de plimbare in pluton au fost inediti si foarte faini. Se mergea cu 25km/h asa ca aveai timp sa vorbesti cu prietenii si sa admiri peisajul. Si cam aveai ce vedea. A fost o tura deosebita – ceva diferit fata de Bencecul pe care il facem in pusta banateana in fiecare saptamana.
Am inteles si de ce se numeste insula de smarald, dupa ce am vazut apa a carei culoare ne amintea de Indonesia. Plutonul a luat o pauza in Thassos, dupa care s-a pornit din nou la drum pentru ultimii kilometrii dinaintea startului oficial.
Nota Bene: am pedalat 50 de kilometrii alaturi de Maus si Daniel Rosioru. Si de alti Greuceni. Putini se pot lauda cu asta :).
Pe la mijlocul unei urcari, masina tehnica a accelerat si a inceput concursul propriu-zis.
Primul grup s-a departat instantaneu. Am “reusit” sa raman singur. Urmaream plutonul fruntas, iar fata de cei din spate ma indepartam vizibil. Din cei din fata se mai desprindeau grupulete, pe care le depaseam, dar tot nu puteam sa-i prind pe primii.
P.S.: am cateva obiective (foarte ambitioase) pentru anul acesta. Dar trebuie totusi sa imi stiu si lungul nasului. Si eu nu sunt la nivelul de a fi in plutonul fruntas la un concurs international de sosea.
Oricum m-am umflat in pene ca am reusit sa tin destul de aproape de ei. Asta pe urcari.
Al doilea P.S.: aceeasi vesnica placa: iubesc urcarile. A...da. Si urasc coborarile. Nici platul un ma prea atrage.
Dupa prima urcare am ramas complet singur. Pe coborare: in primul rand mi-e frica, in al doilea rand un ma ajuta fizicul sa trag. Asa ca am inceput sa ma uit obsedant in spate, doar-doar vine vreun grup de care sa ma lipesc si eu.
A venit grupul lui Bitza (vreo 6 ciclisti). Problema era ca nu prea eram in stare sa ma tin de ei. Pe coborare nici vorba, iar pe plat horcaiam sa tin ritmul.
Cam asa s-a derulat tot concursul. Venea catararea, (multumesc Doamne ca au fost multe) dispaream din grup si plecam “in treaba mea”. Ajuns sus, “asteptam” sa vina grupul, dupa care incepea chinul cumplit de a ma tine dupa ei pe coborare si pe plat.
In grup se tot schimba trena. Inevitabil venea si randul meu. Dar daca ceilalti duceau trena cu 42-45 la ora, cand venea randul meu, o duceam cu maxim 37km/h. Ca eu nu pot mai mult, ce sa fac?! Si asa horcaiam sa nu pierd trena, de unde dracu’ forta sa o mai si duc?!
Majoritatea cred ca s-au prins ca nu de rea-vointa merg asa incet, dar era acolo un mos isteric care a inceput sa ma tot pipaiei pe cur si sa ma impinga: “Go fast! Go fast!”.
"Fi atent aici ma muie! Nu pot sa merg mai repede! Vad ca nici voi nu puteti scapa de mine, asa ca n-ai decat sa urli cat vrei, asta e situatia! "
"A...da! Si apropo, tu de ce nu ai dus deloc trena tot concursul?!"
"Tipi ca boul..."
Asta e varianta fina la ce i-am zis la mos de-a lungul concursului. Sper sincer sa fi inteles macar o parte. Cand l-am vazut la final pe locul 2 la categoria lui am crezut ca innebunesc: adica mosul ala fraier nu a dus deloc trena, a facut scandal tot timpul, ca la final sa mai ia si premii?! Crapati-ar ficatul...
Ultimele catarari au fost efectiv adevarate baloane de oxigen dupa coborarile si platul epuizant. Acolo ma simteam bine si reuseam sa ma odihnesc - nu sunt ironic. E singurul lucru care imi place. Si motivul pentru care regret ca nu am avut noroc sa merg la Soelden...
Cu grupul meu am trecut si linia de sosire.
A fost un concurs care mi-a placut si la finalul caruia am fost multumit de mine si de rezultat. Chiar foarte multumit. Noi am venit imediat dupa plutonul fruntas si nu am ce sa imi reprosez. Poate ca in vreo 2-3 ani o sa am suficienta forta sa fiu si eu acolo. Dar deocamdata a fost perfect.
Acuma astept sa vina Elena. Apare prima fata (cu blonda asta am mers cei 50km de incalzire - parea hotarata). Si ca in povesti apar urmatoarele doua fete. Asta a fost de infarct: Elena se tot apropia, dar nici grecoaica nu statea pe loc. Au sprintat amandoua, dar grecoaica a avut jumatate de roata avans la final.
Elena zice ca tot timpul a visat sa se bata pentru podium la sprint. Dar tot ea mai zice ca in visul ei, ea castiga. Na, acuma a avut parte de un finish de poveste. Si de un loc 3 muncit pe branci. Cica a alergat dupa ea tot concursul si se apropia sistematic. A tras serios ca sa o ajunga, dar pana la urma a pierdut sprintul.
Proba de MTB este mai apreciata - se vede asta si dupa numarul mai mare de concurenti prezenti la start. Azi pornim de la 9.00 dimineata, de pe plaja.
Nu v-am mai povestit de pregatirirle dinaintea cursei. Si de emotii si stres. Pai emotii n-am avut - sper sa apara la celelalte concursuri, deoarece alea aduc un procent important de indarjire in timpul cursei.
Am muzica la mine: folosesc "ajutorul" asta doar in curse, nu si la antrenamente. Au fost si azi momente in care cantam ce auzeam in casti, asa ca a fost o idee buna sa le iau.
De asemenea la antrenamente nu folosesc gelurile. Sa "uite" organismul de ele. In primul rand sa se invete sa traga fara ajutoare din afara. Si in al doilea rand m-as ruina financiar daca as folosi gelurile la fiecare antrenament.
Dar acuma e cursa asa ca apelez la "prietenii" mei de incredere. Un Sponser si o Cola inainte de cursa. Mai bag si un Gatorade (bai ce imi place asta, dar iara e prea scump ca sa il beau zi de zi...). Mai am in spate 2 geluri Sponser si o supa izotonica in bidon. Cam asta e toata pregatirea.
Startul pe nisip "il fur". Ma dau jos de pe bicicleta si alerg pe langa ea, ca e mai simplu asa. Aproape imediat incepe urcarea.
Este!!!! Hai ca nu va mai zic povestea aia cu mine si urcarile... Dar le iubesc!!!
Asa... Acuma hai sa recuperam frumos ce am pierdut la start si pe primii 2km de plat. Ma "alimentez" cu fiecare ciclist pe care il depasesc pe catarare. Nu imi trebuie mult si am in vizor primii ciclisti. E bine!!!
Catararea este destul de tehnica - un teren nisipos si plin de bolovani - te obliga sa fi atent cum urci ca sa nu trebuiasca sa te dai jos din sa. Terenul este foarte apropiat de ce am avut la Iron Bike. Parca as pedala acolo.
Aceeasi placa obositoare, dar asta e: prima urcare se termina mult prea repede si pe coborarea ce urmeaza sunt ajuns de o buna parte din ciclistii pe care i-am depasit.
Incerc sa ma calmez. Reusesc cu greu. Are dreptate Elena: de aia e MTB. Asta implica si coborare. Nu pot sa ma enervez ca pierd pe coborare tot ce castig pe urcari. Imi tot repet asta pana ma calmez. Nu imi ramane decat sa urc cat mai repede ca sa nu poata ei sa recupereze...
Coborarile sunt infecte. Parerea mea. Un deliciu! Parerea Elenei. Ma impacasem dupa prima cu ideea ca o sa derapez, o sa ma belesc tot sau cine stie ce alte chestii mai nasoale.
Pe drumul ala mie mi se parea ca singura varianta e sa tot franezi ca sa nu scapi bicicleta de sub control - plin de nisip si bolovani mari pe care bitigla dansa ca pe cel mai infuriat rock. Capatul coborarii era in general un moment de adevarata bucurie pentru mine.
Cam asa a decurs si azi tot concursul: mi-am gasit un grup (destul de mic azi) pe care il depaseam constant pe urcari si care ma depasea invariabil pe coborari...
A doua urcare este mai lunga si mai sustinuta si se termina la un observator. Simt ca dau sa apara primele crampe si sunt de-a dreptul entuziasmat. Asta e semn clar ca am tras de mine. Perfect! De-aia particip la concursuri, pentru plimbari stau acasa. Cuminte incep sa mananc gelul si sa beau supa izotonica.
Termin urcarea ridicat in pedale. Mai vreau! Coborarea care urmeaza e OK - e asa de tehnica ca aici toti s-au dat jos. Trebuie sa alergi cu bicicleta dupa tine. Sa alergi ai zis? Muhahaha! Na, ca pe coborarea asta nu m-a depasit nimeni!
Ce urmeaza dupa aceea a fost cumplit pentru mine, ma tot trageam din poteca bolovanoasa sa nu ii incurc pe ceilalti ciclisti care veneau vijelios la vale...
Coborarea se termina in satul Theologos si aici e Bitza care ma anunta ca stau bine in clasament. Stiu! Si mai stiu ca de aici urmeaza o catarare. Povestea se repeta si recuperez ce am pierdut pe coborare.
Mult prea scurta urcarea, dar nu totul e cum vreau eu (nu?!). Si mai trist e ca urmeaza o coborare pe forestier unde toti pedalau, numai eu franam...
Si se intra pe single-trail. Paradoxal asta mi-a placut la culme. Aici ma simteam in siguranta cumva. Nu aveam bolovani si eram in padure nu pe costise de munte. Asa ca aici m-am apucat sa pedalez ca dementul. Si nu m-a mai intrecut nimeni.
Pana la final am mai prins 2 concurenti si nu am mai pierdut nici un loc (pe 10km).
Inca o cursa la finalul careia m-am declar ultra satisfacut. Daca ma uit pe clasament, vad ca in fata mea au fost efectiv doar Greucenii. Asta nu inseamna ca inca ma bat cu ei, dar sunt pe aproape :).
Cu un ranjet de satisfactie pe fata astept sa vina Elena. Fara a fi poetic, m-am tot gandit la ea. Pe toate coborarile. Stiam ca ea o "sa-i dea" pe acolo. Nu o sa aiba frica mea. Si asta ma ingrijora la culme.
Vine prima fata - o grecoaica.
Si din nou un final de poveste (de mutle povesti) pentru Elena. Apare si bulgaroaica cu ochii bulbucati si tragand de parca il vazuse pe Scaraotchi. Scaraotchi apare dupa nici 20 de secunde.
Na, ca a mai avut parte de un finish la mustata...
Povestea ei sigur e mai interesanta: Elena zice ca nu a mai tras de ea asa la nici un concurs de bike. A dat tot ce a putut. Cica au mers roata in roata aproape tot concursul. Pe urcari mergea mai bine bulgaroaica. Pe coborari o intrecea Elena (de asta eram eu asa de ingrijorat, banuiam ca o sa ii dea bice acolo). Pe single trail au mai facut rocada de cateva ori, dar nu era loc acolo de depasit. Pe platul de la final s-a dus bulgaroaica.
Dar povestea de la aceste doua curse incredibile pentru Elena o sa vi-o zica ea cand ne vom intalni.
Elena bifeaza un doilea loc 3. Si la final este pe locul 1 la fete la general. Asta daca ar fi exista si clasamentul general la fete (dar ceva imi spune ca incepand cu anul viitor o sa fie si la fete :) ).
Romanii nostri au facut-o "lata":
Daniel Rosioru - locul 1
Maus - locul 3
Si la fete pe 1 ar fi Elena...
Asa ca si anul acesta, cupa Thassos ramane o afacere romaneasca. Felicitari!
Felicitari si celorlati romani si romance care ne-au reprezentat mai mult decat onorabil. Clasamentele sunt aici:
Rezultate sosea
Rezultate MTB
Imediat dupa cursa, incepe celalalt concurs - unul de anduranta extrema: condusul pana in Romania. Impachetam pe fuga, punem bicicletele pe masina, dupa care asistam la festivitatea de premiere.
Parasim insula cu promisiunea de a reveni la anul pentru cel putin o saptamana cu ocazia concursului. Sa stam pe indelete la o poveste, un Mythos si multe ture de bicicleta. Fain loc de joaca.
Despre concurs:
Organizatorii n-au trebuit sa faca (si nici n-au facut) eforturi deosebite. Locatia si data aleasa pentru concurs au facut toata treaba pentru ei. Marcajul a fost bun si cam atata la capitolul plusuri. Asta chiar e concurs international si ai ocazia sa te compari si cu alti ciclisti nu numai cu cei pe care ii stii de acasa. La minusuri nimic de adaugat.
Traseele superbe, dar de asta s-a ocupat mama natura... Cel de MTB a fost diferit fata de tot ce avem la noi. Ei au nisip si bolovani, noi avem noroaie si frunze. Ceva ma face sa prefer varianta lor...
Drumul pana acasa a fost chinuitor. Ne-am intors prin Bulgaria (eu in Macedonia nu mai pun roata) si dimineata dupa ce am coborat din masina eram apti de mers la servici - v-am zis ca zilele sunt numarate asa ca nu permitem sa pierdem niciuna.
Cum v-am zis si la inceput - totul a mers ca pe roate. Nu ne-am antrenat in van, n-am avut ghinioane, totul a tinut cu noi.
Urmeaza EcoMarathon si primul obiectiv din 2011. Aici vreau locul 10 (asa-i corect, sa zici dinainte ce vrei, nu la final sa o scalzi ca esti multumit si nu sperai mai multe...) - si o sa trag ca sa iau "ce mi se cuvine". In continuare vad concursul asta ca pregatire pentru Hercules - ala e obiectivul principal al anului la alergat. La Hercules TREBUIE sa scriu blogul de pe podium - totul pentru concursul acela.
Elena nu o sa participe la EcoMarathon- alergatul a trecut pe locul 2 dupa bicicleta pentru ea. Dar totusi nu poate sa zica nu la Hercules si MPC :).
Ca veni vorba, va mai puteti inscrie aici: Hercules
Si fiindca noi suntem "deosebiti", imediat dupa cursa probabil o sa pornim spre Bucuresti. Acolo, la Prima Evadare, cineva are de luat o revansa in fata unei anumite bulgaroaice... :).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
