Social Icons

EcoMarathon 2011

Data: 07.05.11
Participanti: Elena, Alex, Andrei, Calin
Locatie: Moeciu
Poze:

Din masina nu s-a dat jos Alex. Cu el m-am intalnit doar peste 4.26 ore....

E ianuarie si e noapte. Mai nou am inceput sa alerg in jurul cvartalului de blocuri. Oamenii zgribuliti, indreptandu-se catre casele lor se uita uimiti la nebunul imbracat in pantaloni mulati care face slalom printre ei.

E ora 12.00 si meeting-ul asta nu se mai termina odata. Abia astept sa ajung la sala si sa alerg pe banda. Mi-am si pus in calendar ca alerg ca sa stie si ceilalti sa nu imi mai puna sedinte la ora asta.

Am alergat de cand am venit din Indonesia. La inceput mi-am facut un program strict de alergare. Distante, timpi, kilometrii pe saptamana. La inceput inregistram fiecare antrenament sa vad daca am progresat. Nu m-a tinut mult. Dupa cateva saptamani alergam cat, cand si cum aveam chef.

Am alergat cu Bobi la stadion prin februarie. Am alergat si in jurul stadionului sub privirile mirate ale baietasilor care se strangeau acolo sa isi etaleze masinile si sa asculte muzica la maxim.

Am alergat seara prin toata Timisoara, pe bulevardele luminoase sau pe strazile laturalnice din cartierele marginase.

Am alergat la Slatina pe camp pe sub liniile de inalta tensiune. La pista de alergare imi displace cel mai mult sa alerg - in general merg acolo sa ma intalnesc cu prietenii si sa vad ce mai fac acestia.

Mult mai mult imi place banda de alergare - poate ca o sa imi si cumpar una anul viitor si o pun la parinti in casa.

Am alergat pana la Sara Motors sa imi iau masina de la reparat. Alerg uneori de la servici pana acasa cand ii trebuie Elenei masina la inot.

Am alergat cu Alin de mai multe ori. Si cu Pantani. Foarte mult am alergat cu Elena.

Dar de departe cel mai mult am alergat singur. Printre masini, prin noroaie, noaptea, prin Parcul Botanic printre mamicile care isi plimba copiii in carut, peste tot. Nu m-am plictisit niciodata. Tot timpul mi-a fost mai usor sa ma motivez sa alerg decat sa ma urc pe bicicleta.

Si cand alergam visam cum o sa fie la vara, cum o sa particip la maratoanele montane cum o sa intrec alti alergatori. Lupta aceea e totul pentru mine. Pentru fiecare mica batalie pe care o dau cu cel din fata mea indiferent ca e vorba de locul 10, 100 sau 1000, pentru acea batalie traiesc.

E un paradox: nu m-a interesat niciodata cat timp scot sau cati kilometrii am alergat. Banuiesc ca am alergat multi kilometrii din iarna pana acuma (mai nou alerg si fara ceas fiindca ma enerveaza). In schimb m-a interesat tot timpul cine m-a depasit. Cine e in fata, cine vine din spate.

Am alergat cu Elena pe traseul de la Hercules de curand. Au fost 2 ture superbe unde am alergat doar de placerea alergatului.

Initial am vrut sa particip la maraton la Viena. Dar n-am gasit nici o motivatie in a face asta - in ziua respectiva tin minte ca m-am dus seara si am alergat pe strazile orasului printre masini si oameni inghesuiti cale de 28 de km.


Primul maraton de anul acesta este Ecomarathon-ul de la Moieciu. Am fost aici si anul trecut. Atunci mi-am luat-o peste nas. Ma credeam invincibil - in inocenta mea credeam ca pot sa prind si podiumul. A fost un dus rece; nu sunt singurul care alearga in tara.

Acuma m-am intors. Mult mai bine pregatit. Cu o alta mentalitate. Si cu un obiectiv mult mai realist: vreau locul 10 la categoria mea. Zi de zi m-am uitat peste lista celor inscrisi. I-am impartit pe categorii, i-am cautat pe la alte concursuri, m-am uitat ce timpi au scos. Vreau locul 10. Dar o sa fie greu. O sa fie cea mai grea lupta de pana acuma.

E greu sa imi gasesc motivatia. Foarte greu. Pana anul trecut participam la concursuri "la supravietuire". Trebuia doar sa le termin - si asta imi dadea o energie de nebanuit. Acuma trebuie sa ma agat de altceva ca ma motivez sa trag. Stiu ca pot sa alerg maratonul si legat la ochi si intr-un picior. Dar vreau sa il alerg bine.

Pe mine condusul ma relaxeaza. Acuma suntem patru persoane in masina: Elena, Calin, Andrei si cu mine. De o saptamana nu fac altceva decat mananc si dorm. Si am mai facut ultimele antrenamente.

Thassos a fost o reusita si pentru mine si pentru Elena. Sper sa reusesc sa ma refac si sa pot trage la Moeciu. Si mai mult decat orice sper sa vina motivatia.

Cazarea o avem in Moeciu de Jos. Tarziu in noapte ne ridicam pachetele de concurs de la organizatori. Am nevoie de bere ca sa dorm bine.

Dimineata ne intampina cu 0 grade si cu o vreme plumburie si umeda.

Elena nu alearga azi. Ei nu ii plac concursurile. Ea e o specie rara - face sport doar de dragul sportului. Si acuma asteapta cu nerabdare sa vina iarna si sa trebuiasca sa se antreneze doar de dragul sportului, nu pentru un concurs anume.

Asa ca ea anul acesta nu o sa mai alerge decat la Hercules si MPC. In rest se da cu bicicleta. Si azi o sa fie echipa mea tehnica.

Mananc o portie de paste mai mult de nevoie decat de pofta. Am strans deja ceva experienta la maratoane asa ca azi stiu ce sa iau cu mine.

Adica nimic in afara de bete. Fara bidoane cu apa, fara rucsac, fara camel back. Ma duc sa ma lupt cu Greucenii, nu sa supravietuiesc pe traseu. De aceea exista puncte de revitalizare, de aceea se chinuie organizatorii - ca sa le foloseasca cineva.

Chiar daca e frig o sa merg usor imbracat: iegarii lungi dar subtiri, un tricou de bicicleta si o vesta de bicicleta. Prefer de departe echipamentul de bicicleta la alergare deoarece pot sa car chestii in buzunarele din spate, iar tricourile bune sunt cel putin la acelasi nivel ca cele de alergare.

Gelurile Sponser in spate. O sa fie nevoie de ele. Nu fac minuni, nu alearga pentru voi, trebuie sa stii cand sa le iei, trebuie sa bei o tona de apa dupa, iti intorc stomacul pe dos. Dar sunt vitale daca le folosesti corect.

Manusile - urasc sa imi fie frig la maini.

Anul acesta o sa plec de la start cu betele telescopice. Stiu sa le folosesc si prefer sa le car aiurea 75% din cursa pentru a le folosi pe ultimul sfert, decat sa imi nenorocesc genunchii.

Si cel mai important: papuceii.

M-am gandit mult daca sa scriu asta, dar avand in vedere experienta personala si a tututor cunoscutilor...Nu va cumparati Salomon! Niciodata !

6 luni am stat anul trecut fara unghii. Acuma 2 saptamani mi-au nenorocit inca odata degetele. Lista oamenilor cu unghii negre si degete distruse de Salomon e prea lunga ca s-o insir aici: Alin, Calin, Andrei...

Cu papucii lor nu poti sa alergi la vale. Alergi la deal si pe plat - sunt foarte buni pentru asa ceva, dar atat. La vale iti nenorocesc picioarele. Sper ca le-am facut suficienta anti-reclama si o sa le fac de cate ori am ocazia.

Risc: imi comand de pe Internet o pereche de Asics (Trail Attack 7). Papucii ajung joi in Timisoara si imi sunt ca turnati. (asta ca sa nu mai zic ca sunt la 50% fata de pretul Salomon-ului). O sa fac ce nu face nici un alergator: o sa testez papucii exact la maraton. Alternativa oricum e mai neplacuta.

In urma maratonului le-am scris celor de la Asics sa le multumesc pentru ca au inventat asa ceva - a fost pentru prima data cand alergatul la vale nu a fost chinuitor.

Ajungem la linia de start. Aici deja sunt o multime de concurenti.

Brusc mi se face frica. Si ma fac mic-mic de tot. Mi-a disparut tot tupeul si ma uit speriat in jur. Sportivi echipati la patru ace, cu fete increzatoare si vorbind tare sunt peste tot in jurul meu.

Daca n-am alergat destul? daca m-am amagit tot timpul? Si ceilalti sigur au muncit, nu sunt singurul care s-a antrenat.

Mi se face aproape rau de frica. Ma incalzesc doar vreo 5 minute. Nu mai suport. Nu am chef sa vorbesc cu nimeni - si aici sunt aproape toti prietenii mei. Era mult mai fain cand problema era daca termini cursa. Acuma nu imi place si incep s-o inteleg pe Elena.

Ma ascund in masina, ma afund in scaun si dau drumul la maxim la casetofon. Cu mana tremurand si acoperit de o transpiratie rece caut.

Mago de Oz: Cantata de diablo
Ruslana: ... "You fight to live, I LIVE TO FIGHT!!!!!!!!"....

Din masina nu s-a dat jos Alex. Cu el m-am intalnit doar peste 4.26 ore. Nu stiu cine a coborat din masina. Dar de acolo a iesit unul cu o expresie dementiala intiparita pe fata.

Si a fost asa de usor... Unul dintre cele mai usoare concursuri la care am participat. Pun castile in urechi si ma aliniez la start.


700 de concurenti. E o multime de lume aici. Incerc sa ocup un loc cat mai in fata pentru a lua un start bun. Nu mai am nici un fel de emotie - de fapt rar am mai fost asa de relaxat.

L-am lasat pe celalalt Alex sa dicteze tot ritmul. Eu doar privesc de undeva din afara. Nu pare ca se prea strofoaca pentru inceput. O mare de oameni se vede in fata. Ma depasesc o multime de concurenti. Il ajung pe Pepi si incropim o conversatie. Salut pe cunoscutii care ma depasesc si cu unii mai schimb si cate o replica.


Diaconescu Radu: unul din cei 9 pe care i-am calculat in fata. Pe Radu nu il pot depasi asa ca ma postez cuminte in spatele lui si ii urmaresc facinat gambele. Mi-e cam greu sa ridic ochii de acolo ca altfel pierd ritmul lui.

Intram pe urcare.

Banda mi-a fost prietena ultimele 5 luni. Am preferat sa alerg pe banda decat sa alerg pe scari. Urcarea asta e, ca in Thasos, o bula de oxigen. Aici ma pot relaza si odihni. In continuare nu imi place platul si coborarea.

Urcare, asta ii trebuie. Alex se hotaraste sa depasim. Hoarde de concurenti. Calupuri de catre 5-6 deodata. Nu se mai opreste sa isi traga rasuflarea - o sa se termine urcarea si stie ca atunci o sa fie ajuns si depasit.

Lucru care se si intampla. Pe coborare il depasesc multi (prea multi) din cei pe care i-a intrecut la deal. Dar Alex nu pare sa se panicheze. Stie unde e cheia maratonului. Aici e important sa nu piarda contactul cu plutonul. Si sa iasa cat mai bine de pe nenorocitele astea de coborari.

Alearga cu Isvan, Radu si Gabi. In sensul ca ei il depasesc lejer pe coborari si el se chinuie sa ii prinda pe catarari. Alex e in al-9lea cer. Macar uite ca a reusit: alearga cu cei din fruntea listelor. E si el acolo cu ei, chiar daca numai pentru o bucata de timp. N-a muncit degeaba.

La intrarea pe sosea il prinde pe Silviu. Dar acuma urmeaza soseaua si asta in general nu ii place lui Alex... Totusi nu foarte multi il mai depasesc aici.

Mai un pic si prima bucla e gata. Stiu traseul de parca as fi fost ieri pe aici nu acuma un an. Zona e foarte frumoasa. Am fost pe aici si cu versioarele mele si la 3 Munti si cu alte ocazii...

Acuma insa centrul universului lui Alex sunt pietrele de pe forestierul ingust dintre pasunile oamenilor. Fiecare bolovan ii capteaza atentia. Betele il ajuta mult aici. Pluteste.

Nu este ajuns pana la coborarea care duce la punctul central. Aici papuceii isi fac datoria si pentru prima data coboara asa cum o facea cand era copil cateva dealuri mai incolo in Tarlungeni. Nu alearga - decoleaza si foloseste solul doar pentru a castiga moment pentru urmatorul salt.

Prima bucla s-a terminat fara sa isi dea seama. Elena e acolo. O intreaba: "E bine ?". El stie ca e foarte bine. Elena il minte: "Da, da, bine!". Dar ea nu crede asta.

Gatorade - atata vrea. Doar o gura de Gatorade.

Incepe bucla a 2-a. Batalia cu Isvan, Radu, Gabi si Silviu s-a terminat aici.

Alex e singur. Pe urcarea asta nu se poate alerga. Pe asta nu o mai retine de anul trecut. Aici a cedat atunci. Acuma inchide ochii, se lasa in bete, da MP3-ul la maxim si urca.

Habar n-am cand a ajuns la coborarea spre sosea. Cu increderea data de prima coborare, acuma astepta ca un copil rasfatat sa mai primeasca o portie din prajitura favorita. Nu am crezut ca o sa mai pot sa ma bucur de alergatul la vale. Multam Asics...

In sosea nu e Elena. Punct de revitalizare. Cu o fata de dement (trebuie sa vedeti pozele, ma indoiesc ca o sa recunoasteti personajul) trece fara sa isi ia nimic de acolo.

Aici e cheia maratonului. Calcaiul lui Achile. Cine alearaga aici, face diferenta. Alex stie. A repetat alergarea asta pe banda. A repetat-o chiar inainte de maraton. 5.5km - 420m diferenta de nivel. Adica panta de 10% cu 10km la ora pe banda.

Alex a alergat asta din amintirea benzii. Nu cred ca a vazut ceva, a simtit vreo oboseala sau a avut vreo reactie. Nu vedea decat peretele de la sala de fitness.

Odata a vazut pe o serpentina cum se apropie sacalii. Si atunci s-a speriat. Dar era abia mijlocul urcarii. Si oricum nu putea sa traga mai tare. Daca e sa-l ajunga asta e. N-a fost sa fie insa.

Nu i-a fost greu nici o secunda. De fapt pana acuma Alex nu parea ca a tras. Dar banuiesc ca e usor sa comentezi din afara.

Juniorul pe care l-a ajuns a fost simpatic. Mergea tarandu-se. Cand a ajuns in dreptul lui, a inceput sa alerge. "La ce categorie esti? " il intreaba. "Sunt batran raspunde Alex. 32 de ani.". Juniorul se opreste - nu prezenta un pericol pentru el.

Una dintre cele mai mari satisfactii la final am avut-o cand am vazut ca am fost intrecut de un singur junior. Atat. Inca mai poate Alex...

Sus la Gradistea e Elena. Nu-i vine sa creada. Si de data asta e sincera si se manifesta ca atare. Alex aproape cade acolo. Gatorade, nu ii trebuie nimic altceva. Primul gel il consumase inaintea urcarii. Acuma ii trebuia zeama aia dulce.

Elena il incurajeaza. De asta avea cea mai mare nevoie. De pe biscuitii de beton se ridica acelasi Alex, dar renascut.

Si la fel de calm. Stie ca de aici nimeni, absolut nimeni nu il mai poate ajunge, daca el nu cedeaza. Intrecerea s-a terminat aici. Restul e supravietuire. Si mai stie ca si cei din spate stiu asta.


Coboara relaxat pana in punctul de control. Aici ajunge inaintea Elenei. Dar acolo e Gianina care se ocupa de el. Din nou incurajari. De astea are acuma nevoie. Nu-i mai trebuie decat apa. Apa rece. Acuma e deja tarziu pentru energizante si sucuri dulci. Apa rece de izvor.

Stie ca se apropie de zona rosie, dar mai e un pic. Si e acolo unde ii place.

Alex porneste in bulca a 3-a. Cumplita urcare. Doamne-ajuta. Betele il trag acuma la deal. Departe, departe se vede in varful dealului oala de la antenele de telefonie.

Dar pana acolo trebuie sa treaca prin arena cu serpi. Aici au venit si anul trecut. Aici vin si acuma. La inceput incet, ii simte facandu-si loc pe sub ciorapii de compresie in sus pe gamba. Unul la inceput, dupa aceea din ce in ce mai multi.

Alex ii stie. Aici a colapsat anul trecut din cauza lor. Acuma face pasii mici si nu mai ridica picioarele de la sol. Trecerile peste garduri le face lent: se opreste, isi prinde piciorul cu mainile, il trece peste gard si repeta miscarea la celalalt.

Chinuitor, pana sus la antena ii dreseaza. Dupa aia ii face sa plece. Aici i se face brusc rau si ii vine sa vomite. Se opreste si incearca sa verse, dar nu reuseste.

Singur cat vede cu ochii. Ajunge la bunicuta. In scaun sta o batranica. Pe masa in fata ei se afla o cana cu apa iar in jur niste cani mici de metal. Sta un moment si se uita la tabloul asta. Bunicuta se uita la el si zice molcom: "Hai maica si bea niste apa".

Alex o asculta cuminte si bea din apa rece. Nici un izotonic nu a fost mai bun vreodata.

O lasa pe batranica si coboara catre Bangaleasa. Hai Alex, mai un pic. Uraste portiunea de forestier pana la urcarea spre Gutan. Nu mai poate. E daramat si pe punctul de a ceda. Se agata disperat de muzica din casti. Dar nici de acolo nu mai pare sa vina ajutorul.

Punctul de alimentare. Mai cade odata. Nu mai intelege nimic din ce e in jurul lui.

Si Alex pleaca...

De aici am revenit eu. Cu frica mea, cu teroarea ca o sa fiu ajuns, cu stomacul intors pe dos, cu o neputinta cat tot maratonul asta.


Dar mai ales cu teroarea ca o sa fiu ajuns. Pe cat de detasat a alergat Alex pana aici, pe atat de terifianta a devenit cursa pentru mine. Urcarea spre Gutan o fac aplecat la 90 de grade vorbind cu mine si cu capul intors in sapte. Nu vine inca nimeni, dar daca?!

Hai mama matii, trage!!!

Alex nu injura, nu parea sa aiba emotii. Eu trag acuma ca un caine vorbind in continuu singur.

Se termina urcarea si asta nu e neaparat bine. Urmeaza 7km de coborare usoara - adica exact capitolul la care eu nu sunt deloc bun. Am incercat anul asta sa ma antrenez pe plat si sa cresc viteza. Am facut progrese remarcabile, dar sunt constient ca nu ma pot compara cu nici unul dintre urmaritorii mei.

De frica aproape ca mi se taie picioarele. Alerg cat pot cu capul pe spate.

"Nu te uita in spate. Cineva ti-o poate lua inainte!" - asa zice Maus. Acuma ma incapatanez sa nu ma uit inapoi. Un film de groaza cumplit. Ma simt urmarit.

Alerg cat ma tin picioarele de parca viata mea ar depinde de asta.

Incepe sa ninga violent si in rafale. Excelent - nu mai reuseam sa ma racoresc asa ca ninsoarea asta e binevenita. Secole, milenii de singuratate se scurg incet. Asa de incet incat am inceput sa cred ca nu o sa se mai termine niciodata.

A fost agonizant. Imi venea sa plang, dar am zis ca nu ma uit in spate. Garmin-ul e singurul meu prieten acuma: timpul afisat acolo este incredibil.

Stiu ca am alergat formidabil, stiu ca am facut cel mai bun maraton al meu. Dar mai e un pic.


Se aude muzica din vale si imediat se vede si poarta de sosire.

Valul se ridica. Ma mai uit odata in spate - nimeni. Am castigat!!!

Ce? Daca nu ati incercat niciodata nici nu o sa puteti intelege. Am castigat locul 10. E mult ? E putin? Nu stiu. In primul rand e ceea ce mi-am dorit. Pentru ce am muncit. Obiectivul pe care mi l-am propus si pentru care am muncit.

E cel mai frumos cadou.

Trec apa, intru pe sosea si imi vine deja sa dansez. E greu de descris starea de euforie pe care am avut-o.

Acolo e Elena si imi face o poza. E singura poza pe care mi-a facut-o in concurs, dar cea mai frumoasa pe care o am. Si cea mai draga mie.

Si cum atunci cand imi era greu, ma uitam la poza lui Alex de la finalul etapei 4 de la Iron Bike, asa o sa ma uit la poza asta pe viitor.
Am terminat in 4.26 ore. Am ocupat locul 10 la general si locul 7 la categoria mea. N-am plans de bucurie - invingatorii nu plang - ei se bucura sincer.

Alin a reusit un formidabil loc 3 la general. Felicitari!

Si cel mai important lucru - am reusit dupa un an de zile sa il fac pe Alex sa coboare din masina. Iar in data de 07.05.2011 la EcoMarathon, putini in tara asta i-ar fi putut sta in cale lui Alex...

Organizarea: Sisele sunt la a doua incercare. Nu o sa fac acuma recenzia plusurilor pe care le-a avut acest maraton, nu de alta dar as mai scrie un blog.

Nu am absolut nici o obiectie referitoare la nimic. Doar o nedumerire legata de categoriile de varsta: nu mi se par cinsitie categoriile "18-22" si "23-39". Pe mine nu ma afecteaza personal, fiindca anul asta oricum nu puteam mai mult, iar la anul o sa fiu pe podium :), dar parca categoria "23-39" este prea larga.

Noi aveam sa ne continuam mai departe aventura la Bucuresti la Prima Evadare si in urmatorul blog.

Pana atunci vreau sa ii multumesc Elenei ca a avut incredere in mine si lui Alex ca m-a ajutat sa imi indeplinesc visul.

Sper sa ma intalnesc cu acelasi Alex si la Hercules... E musai...

7 comentarii:

SiS spunea...

Felicitari!!!
Dorintele se implinesc!! :-)
ma bucur ca am fost la finish cand ai terminat!! Cornelia

bitza spunea...

Bravo, baaa! Acum stiu ca ma pot baza pe tine la IBO :))

Cristi Trandafir spunea...

Felicitari pentru cursa !
Mi-a placut mult relatarea ta !
Mult succes in continuare si multa sanatate sa iti poti indeplinii visele!

Si apropo de alergatu printre mamici cu bebe in cariucior....sa vezi ce fain e sa alergi impingand cariucioru cu bebe ;)

Serban spunea...

Felicitari!!
Iar relatarea m-a tinut cu sufletul la gura. Bravo ;)

Gianina spunea...

Pe lista cu unghi negre si apoi cazute poti sa ma treci si pe mine :) Mi-am achizitionat si eu 2 perechi de Asics, abia astept sa ii alerg :D sunt un fel de motivatie pt mine. Sper ca revenirea mea sa fie mai usoara cu ei. Mai ales ca vara asta unghiile nu imi vor pica deloc, se vor fixa bine si sper ca pe viitor sa le prastrez. Prea mult le-am schimbat anul trecut :D
Ziceai ca la start te-ai facut mic-mic de tot... apoi sa stii ca chiar asa a fost: nu te-am zarit deloc!
Desi sunt super ocupata cu organizarea totusi pentru blogul tau mi-am facut timp :) pentru ca merita, pentru ca meriti.
Pentru Hercules ramane cum am stabilit ;) te astept cu medalia!

Robert spunea...

BRAVO!

Iar papuceii Salomon sunt excelenti ... pt MTB ;-)

Diaconescu Radu spunea...

Bravo!, foarte fain scris, cred ca e cel mai zen jurnal pe care l-ai scris pana acum.

Ma bucur ca am alergat cu tine mica parte din maraton pe care ne-am intersectat. Sa ne vedem sanatosi la Hercules.