Salzkammergut trophy 2011

Data: 08.05.10-09.05.10
Participanti: Alex
Locatie: Austria
Poze (alea de 20 de euro si nu numai): http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Blog-ul asta m-a costat 19.99euro - in viata mea n-am dat bani pe poze sau pe soft. Acuma ma simt de parca as fi fost violat. Promit sa nu mai fac asta! Pana la editia din 2012...

Asta pe langa taxa de inscriere, taxa de schimbarea categoriei, donat 10euro la nu stiu ce dracu de fundatie de copii...

Da' cum ii in reclama aia... Amintirile sunt nepretuite, pentru restul exista cardul...

Niciodata n-am reusit sa pronunt numele asta- Salzkammergut , asa ca acuma nici macar nu ma mai chinui. Cum obsesia mea e legata de "cel mai greu", "cel mai lung", "cel mai abrupt"s.a.m.d, nu se putea sa nu dau de Salzkammergut.

Asta e cel mai mare concurs de MTB din Europa. Care are intre cele 6 trasee unul care imi face cu ochiul: 212km cu 7050m diferenta de nivel. WooooW!!!!

In decembrie sunt deja inscris la el.

Acuma o luna am gresit - n-am mai avut incredere in mine. Asta nu mi se intampla foarte des, eu de obicei ma consider invincibil. Asa ca nu stiu ce dracu mi-a venit in cap (probabil e de la varsta, bat-o vina) si am inceput sa calculez: ca nu sunt suficient de pregatit, ca poate sunt obosit, ca e prea mult.

Asta e o porcarie pentru aia care se antreneaza buchisind carti. Obosit esti atunci cand te simti obosit. Nepregatit esti atunci cand te simti nepregatit. Nu cand scrie in carti.

Ma rog, una peste alta am schimbat categoria si m-am mutat la 120km cu 3848m diferenta de nivel.

Concursul asta vine direct dupa Marathon 7500. Probabil prin carti ar scrie ca acuma trebuie neaparat sa ma odihnesc si sa ma refac. Dar ma simt excelent si dupa numai 6 zile sunt gata sa iau startul la Salzkammergut.

Elena nu s-a inscris din mai multe motive. Pana la urma avea sa mearga la DHS Corvin MTB, sa ia locul 1, dupa cursa de care e cea mai mandra de pana acuma. Asa ca a ales excelent.

Eu plec la drum cu ai mei parinti. E in sange, n-are cum altfel. La peste 70 de ani ai mei au aceiasi pofta de umblat hai hui pe care o avem noi.

Intermezzo: v-am zis-o si pe aia ca a cam ajuns cutitul la os si ca Hoinarii se pregatesc sa plece? Unde? Pai vi-am zis unde! In Bolivia! Ba nu, ca n-avem timp suficient... In India! Bai e prea mare tara aia si nici pentru asta n-avem timp! In Alpi... parca totsi as merge undeva unde n-ajung in week-end.

Asa ca am facut rezervarea pentru Bangkok. Urmeaza Thailada, Cambodia, Laos! Data plecarii e 22 octombrie, biletul e rezervat deja. Asta daca nu ne razgandim pana la urmatorul blog.

Lume!!! Vin Hoinarii!!!

Final de intermezzo.

Tata a visat tot timpul sa vada Alpii. Chiar si daca numai din deparare, dar sa-i vada. Bunicul meu a umblat pe aici acuma peste 70 de ani. E frumos sa stiu ca acuma calc pe urmele lui.

Condusul ma relaxeaza. Uneori ma si adoarme - dar asta e in blogul urmator cand mai un pic si cadeam peste Mardale de cat de adormit eram la volan. Dar acuma doar ma relaxeaza asa ca mancam repede cei 850km pana la destinatie.

Undeva inainte de Salzburg iesim de pe autostrada si intram pe vale. Zona e superba. Tata e fericit (si mama a ramas muta). Au ajuns in Alpi.

Bad Goisern e locul de unde se va da startul. Tot aici ne intalnim si cu familia Falusi si Maier. Ei sunt in concediu aici deja de o saptamana si ne iau in primire.

Primul lucru care trebuie bifat este categoric stocul de Weissbier. Altfel am venit degeaba aici.

Concursul e gigantic. Literalmente gigantic. Cateva mii de participanti impart cele 6 trasee. In Bad Goisern tot satul e invadat de ciclisti. Locul central este Stephaneum (banuiesc ca liceul din zona). Aici au loc insrierile si tot aici este o expozitie de biciclete si echipament sportiv.

Nu ma pot abtine... Cum dracu sa dai 50 de euro pe un tricou de bike ?! Asta-i hotie pe fata - efectiv profiti de pasiunea omului. Mai ales cand stiu ca cel putin doua din firmele renumite de acolo isi croiesc echipamentul la o anumita fabrica din Timisoara si cam stiu cat e pretul acolo :).

Ma holbez si eu pe acolo. Nu pot sa zic ca am picat in cur de uimire. Gasesc si la noi tot ce au si ei acolo. Dar na, e frumoasa atmosfera si e impresionant sa vezi toti marii producatori stransi la un loc si etaland ce au ei mai de valoare.

Purced la inscriere. Aici se vede... probabil rutina. In anii trecuti eram stupefiat de cum organizeaza cei de afara concursurile. Intre timp am realizat ca de fapt nu sunt ei mai cu mot. Clar nu mai destepti. Doar ca au mai multa rutina. Si mult mai multe fonduri. Ceea ce nu face decat sa imi confirme ca a nostri sunt mai "bravi": reusesc cu mult mai putine resurse sa organizeze niste competitii foarte frumoase.

Asa ca intru pe la un capat in masina austriaca de inscris concurenti. la celalat capat ies cu un sac de pliante de la celelalte concursuri care se mai organizeaza la MTB si nu numai - incredibil cate competitii pot sa existe.

Alte chestii utile nu prea gasesc prin sacul de concurs, cu exceptia jeleurilor Powerbar cu umplutura de COla. E clar ca astea au fost inventate pentru mine. As putea sa mananc saci intregi de asa ceva. Din pacate se dau doar pe bani - ce idee tampita. Trebuie sa fac cumva sa gasesc o sursa ieftina de asa ceva si in Romania. De felul meu sunt inventiv...

Ne retragem cu totii catre locul de cazare. Intre timp a venit si Marius si Carla. Stam la un han din 1560 - proprietarii nu s-au obosit prea mult sa ii schimbe aerul antic asa ca locul arata batran si din afara si din interior.

Mie imi aminteste de hanul nebunei din Pucusana - numai Elena stie la ce ma refer. Intr-o semiobscuritate accentuata, o multime de obiecte sunt ingramadite unele peste altele. Costume de scafandru, vesela, sticle, tot felul de chestii stand unele peste altele. Este o atmosfera... "cozy". Imi place aici. Iar localizarea hanului pe malul lacului, cu abruptul stancos oglindindu-se in apa, face toti banii.

Vremea e ciudata. Ne-am invartit toata ziua la o maxima de 12 grade sub amenintarea ploii. Vreme perfecta de biciclit - sper sa ramana exact asa si maine.

Ne strangem in camera lu Gabi pentru a da omoru' la cateva sticle de bere si pentru a mai povesti de una si alta.

Dimineata concursului e diferita de cele de la noi: aici nu am emotii. Nu ii cunosc pe cei cu care concurez, nu exista "pasiunea" de la noi de acasa. Vreau doar sa fac un concurs bun si sa ma bucur de traseu.

Insotit de a mei plec in Bad Goisern. Satul e pustiu la ora asta. Lumina calda a soarelui de dimineata ma face sa ma gandesc ca s-ar putea ca vremea sa nu tina cu mine.

Pe masura ce trec minutele, de pe toate strazile laturalnice incep sa curga rauri-rauri de ciclisti. Ma intalnesc si cu cei de la echipa Merida: Sardan Daniel, Fodor Emese si Doina.

Culoarul delimitat pentru start se umple de concurenti. Exista 3 zone de start si tu te asezi in zona ta in functie de cat timp crezi ca vei scoate. Normal, eu ar trebui sa stau in zona 2. Dar cand vad ca localnicii nu respecta propriile reguli (cum vad asta? hai bai, te uiti si tu la fata omului si vezi ca ala nu are cum sa scoata sub 7.30 ore pe 120km nici cu mototcicleta...) ma duc si eu in zona 1. La timpul pe care l-am scos la final nici macar n-am mustrari de constiinta.

Tot legat de asta cu localnicii si regulile lor: dupa o droaie de ture prin Europa am dedus ca ei nu sunt sub nici o forma mai civilizati nativ decat noi. Cum zicea si taica-meu: civilizatia la ei s-a facut cu bata si acuma le e frica.

Initial am vrut sa iau aparatul foto cu mine pentru a face poze in tura. Dar acuma la start imi vine cheful sa trag asa ca las aparatul la a mei si ma pregatesc pentru start.

Start la care ia parte si Gary Fischer. E o chestie sa pedalezi alaturi de cel care practic a inventat sportul acesta. Tot ce inseamna MTB isi are radacina in ideile lui Gary. La cei 62 de ani ai sai participa la tura de 120km. La final avea sa se claseze pe locul 2 la categoria lui de varsta.

Si numai pentru faptul ca am concurat pe acelasi traseu cu inventatorul MTB-ui si toata excursia asta a meritat cu varf si indesat.

Se da si startul si efectiv intr-o mare pestrita de ciclisti ne punem in miscare. Traseul merge pe sosea pana la iesirea din sat dupa care incepe sa urce abrupt. Dar abrupt! Suficient de abrupt incat sa incep sa ma intreb daca eu chiar mi-am revenit dupa 7500 sau doar mi s-a parut. Nu-mi place cum merg - horcai ca atunci cand fumam, ma dor muschii, imi pocneste capul si in general nu are nimic de-a face cu ideea initiala de a ma bucura de traseu.

Soseaua asta se tot prelungeste si mai rau, se inaspreste. Aici descopar cu uimire si cu totala nemultumire ca, incredibil dar adevarat, exista unii care catara mai bine ca mine. O droaie. Asta ma nemultumeste total. Acuma eu nu venisem aici sa castig, dar chiar sa ma depaseasca atatia pe catarare nu imi pica bine.

Imi iese inima din piept pe urcarea asta si abia astept sa se termine.

Mai departe nu o sa va povestesc toata cursa, ca doar e lunga: 120km si 4000m diferenta de nivel nu trec chiar asa usor.

O sa va mai zic... chestii.

S-a terminat si prima urcare, a revenit si pulsul si cam atat, ca de depasit n-am depasit pe nimeni, dar macar am inceput sa ma bucur de traseu.

Peisajul e foarte frumos. In primul rand esti la munte in Alpi. Nu pot sa zic ca a fost cel mai frumos peisaj - de exmplu turele din Chamonix, pedaland la umbra ghetarilor au fost clar mai impresionante - dar merita sa veniti aici ca sa mai schimbati peisajul carpatin.

Traseul in sine mie personal nu imi place. Asta asa ca sa fiu ca de obicei impotriva curentului. Niste drumuri luate la nivela, fara nici un bolovan, fara nici o craca, fara denivelari. Deasupra griblura. Si asta ma enerveaza la culme. O stiu de la Iron Bike. Drumuri forestiere largi, acoperite cu nenorocitul ala de pietris pe care poti derapa in toate felurile.

Avea si portiuni tehnice traseul: 5% sa zic. Foarte frumoase. Aici m-am enervat si mai tare. Era umezeala mare in padure si pietrele alunecau asa ca mie mi s-a facut frica.

Puteti sa va imaginati cum arata o cursa cu 1300 de participanti? Banuiesc ca nu. Nici eu n-am stiut. Tot timpul esti intr-un carnat continuu de oameni.

Revenind la portiunea tehnica. Coborai pe rahatul ala de griblura, dupa care brusc intrai pe o coborare umeda prin padure. M-am oprit pe margine, m-am uitat la vale si am calculat ca nu e bine sa ma dau pe acolo. Ma dau jos si incep sa injure cei din spate. Un sir interminabil de ciclisti se oprise si astepta sa ma dau din drum.

Ma dau din poteca si trec astia vreo 2 minute ca vantul pe langa mine. Bravo voua! Eu merg pe langa bicicleta incepand sa imi amintesc tot mai mult de Iron Bike. La un colt de drum, cand tocmai imi luasem inima in dinti si eram din nou in sa, am dat de o victima. Statea fata pe o banca tremurand din toate incheieturile si tipand de durere. Din genunchi ii tasnea sangele de ziceai ca-i Fontana di Trevi. Deasupra era deja elicopterul care venise sa o ia.

Bun! Asa m-am speriat, ca urmatoarele 10 minute nici nu mi-a dat prin cap sa ma urc pe bicicleta. Si pana aici am mai vazut o gramada care s-au imburdat la vale si au sarit bucati din ei, dar fata asta a pus capac.

Va mai zic ca am avut o portiune de plat pe sosea lunga-lunga. Zona asta era parca desprinsa din cartile de povesti. Traseul asfaltat inconjura lacul. Uluitoare portiune - pot sa spun ca aici a fost zona cea mai frumoasa a traseului, chiar daca era plat si sosea :).

O portiune de vreo 2 km nu au putut austriecii sa sape drum, asa ca au faut o pasarela suspendata deasupra lacului, pe unde trecea si traseul nostru. Minunat.

In zona de plat mi-am cautat si eu un pluton de care sa ma tin. Tot in zona aceasta mi-am dat seama ca dupa ce cu o zi inainte maximele au fost de 12 grade, azi au ajuns la un neverosimil 32 de grade. Mi-am dat seama de asta dupa uscaciunea din gat si presiunea din tample.

Ceva ce n-am mai vazut pana acuma la alte concursuri erau Feed Zone-urile. Astea in traducere inseamna zonele de mancare. Sunt situate cu 1-2km inainte si dupa punctul de alimentare. Asta e o idee geniala. Aici poti sa arunci tot ce vrei pe jos - organizatorii se ocupa de strans gunoiul. Dar sa nu cumva sa te puna dracul sa faci mizerie in afara zonei, ca ala esti!

Acuma nu imi dau seama cat de imbecil trebuie sa fi sa faci mizerie in afara celor 8 zone delimitate, dar banuiesc ca la 4000 de participanti sunt tot felul de specimene.

Punctele de alimentare aveau de toate. Inclusiv o zgipturoaica de Heidi. MILF Heidi! Deja eram nenorocit de caldura cand am ajuns la ea. Si asta facea ceva hocus-spocus: doua masuri Cola, o masura apa plata rece. Am batut pahar dupa pahar. Aia le umplea, eu le beam. Cand sa-l iau pe-al XXX-lea, mi-l ia din mana si imi zice ca gata - acuma sa beau izotonice. Ba pe-a matii!!! Da-mi Cola!!! Nu mi-a dat vrajitoarea...

Aveau si bere fara alcool si salam, carnati, si alte tampenii de astea. N-aveau mult cascaval. Apa nu era neaparat rece. Dar erau multe puncte, bine amplasate si binevenite.

Marcajul ireprosabil. Atat.

Dupa portiunea de plat in jurul lacului, a urmat cea mai faina parte din punct de vedere a MTB-ului de la concurs: urcarea spre mina.

Mama!!! Ce era aici! Asa ceva n-am mai vazut niciunde. O poteca care urca ireal de abrupt se cocota catre salina. Era la limita de abrupta cat sa nu te dai pe spate. Poteca era impecabila asa incat nu puteai sa invoci ca nu se poate urca. Incredibila catarare. Carnatul de ciclcisti semana cu tibetanii care urca la manastirile din muntii ca sa duca ofrande zeilor. Mai si cati ciclisti erau in stare sa stea in sa aici! Pai la noi 99% nici macar nu s-ar fi gandit sa urce pe bicicleta. Alt nivel, atat tot.

N-ai cum sa depasesti pe poteca ingusta. Si oricum nu sunt in stare. Este o provocare incredibila sa stai in sa. Unu cate unu mai renunta si se da jos. Drumul continua in serpentine inguste pana sus. Uluitor, n-am cuvinte sa va descriu urcarea respectiva.

Dar cireasa de pe tort vine de fapt dupa ce iesi de pe poteca si dai in asfalt. Aici n-am inteles cum au reusit sa convinga bitumul sa stea pe panta respectiva. Am realizat ca padurea a fost doar incalzirea pentru ce a urmat.

Momentul meu de glorie. Si nu numai de la Salzkammergut. Pe portiunea asta nimeni (repet nimeni) nu mai era pe bicicleta, desi era asfalt. Cat vedeai cu ochii in fata se intindea cordonul celor care impingeau bicicleta pe o panta criminala sub soarele ucigator.

Daor unu se incapatana sa stea in sa. Dupa ce am trecut de vreo cativa ciclisti, unul m-a impins si m-a incurajat. Din impinsatura lui am mai depasit unul. Asta m-a impins mai departe. Si tot asa. Eram impins din ciclist in ciclist. Multi se oprisera sa se mai odihneasca si ma incurajau de pe margine.

Impresionant moment. N-ai cum sa cedezi cand pe margine ai asa galerie si cand ceilalti te poarta efectiv la deal. Ar fi penibil. Asa ca am ramas in sa pana in varful pantei. Nu m-am dat jos o secunda. Si a fost a naibii de mult pana sus!

Peste ani o sa imi amintesc de la Salzkammergut lacul acoperit de o pacla de ceata si catararea de la mina, cand se auzea cate un "Don't give up!", "Come on, man!" sau multe alte chestii in austriaca. Frumos moment.

Aici am depasit 70 de concurenti. De unde stiu? De la timpii intermediari. Baietii au pe langa rezultate, timpii defalcati pe diferite portiuni ale traseului. Momentul meu de glorie...

Dupa mina a urmat o scurta coborare si... adevarata catarare. Mult mai domoala, dar mult mai lunga. Soarele, oboseala, deshidratarea si ce o mai fi fost au inceput sa isi spuna cuvantul.

Aici realizez ca ma apropii de 80km. Maximul cat l-am facut anul acesta. Cumva asta a fost problema lui 2011. Am fost antrenati pe "sprint". Asta daca 80km poate fi numiti sprint. Dar ideea e ca in anii precedenti aveam la activ mult mai multe ture in care, chiar daca incet, strangeam bine peste 100km.

Problema asta am simtit-o si la 7500. In 2011 am fost antrentati special pentru concursuri - nu am mers la concursuri fiindca eram antrenati din ture. Si e o diferenta foarte mare. De exemplu intre a face 42km de alergare in 5 ore sau a merge 92km in 24ore...

Asa ca pe la kilometrul 90 incep sa dau rateuri. Cum nu stiu profilul turei sunt si precaut - mai sunt inca 30 km si e bine sa mai pastram ceva energie.

Ultimii 20km au fost cei mai urati. Eram obosit. Traseul a devenit soseaua lor publica asa ca acuma coboram printre masini (da, la marele Salzkammergut circulatia nu e oprita, asta pentru cei care comenteaza prin Romania si sunt vesnic nemultumiti).

Mult asfalt, mult plat, putina forta in picioare. 40 de pozitii pierdute pe coborare pe sosea sau pe plat. Asta e - data viitoare ne antrenam pentru anduranta ca in trecut.

Am trecut linia de sosire in 7.51 ore mult mai bine decat am calculat eu de acasa - e adevarat ca si traseul a fost mult mai usor decat mi-am imaginat.

Frumos concurs, foarte frumos. Nici nu se pune problema daca ma intorc. Nici nu se pune problema la ce categorie o sa fiu inscris. 2012 e anul concursurilor mari: Iron Man, Salzkammergut 212km si mai am si alt plan :).

Parintii ma asteapta la linia de sosire. Nu ma simt deloc bine din cauza caldurii. Imi ia ceva timp pana imi revin.

Dupa-amiaza ii iau pe ai mei si vizitam renumitul sat Hallstatt - declarat patrimoniu Unesco si considerat cel mai frumos sat din Austria. Si intr-adevar e deosebit. Este situat exact pe malul lacului si casele se catara cu indarjire pe pantele abrupte de deasupra apei. Aceleasi pante pe care cu cateva ore inainte urcam spre mina.

Stam pana spre seara in sat dupa care ne intoarcem sa sarbatorim cu suc de hamei sfarsitul unei zile pline.

Duminica ne trezim devreme si pornim spre Vienna. In turele prin Europa am trecurt de nenumarate ori pe langa Vienna. Am si oprit, dar atunci ne-am dus direct in parcul de distractii.

Acuma ii duc pe a mei la Schonbrunn. Mama e o persoana foarte citita, pasionata de istorie, de cultura si alte chestii asemanatoare. Asa ca ii face placere sa viziteze palatul. Si aici a fost frumos.

Dar la final, inclusiv parintii mei au ramas cu o singura imagine din acest week-end: Aplii ogindindu-se in apa limpede a lacului. Hallstatt-ul cocotat pe deal. Satucele cochete de pe vai.

A fost un week-end frumos. Pana la urma cel mai frumos a fost ca am fost cu parintii mei acolo. Asta e tot ce conteaza la final. Concursurile vin si trec. Dar ei o sa ramana cu imaginea Alpilor in memorie si asta conteaza cel mai mult.

A urmat week-end-ul urmator o tura de 120km prin Semenic. Asa, ca de revenire dupa Salzkammergut.

Acuma incepe morisca: IBO2011, BMM, TransAlpin Bike Maraton si Geiger. Intre trebuie sa ma pregatesc pentru Ciucas.
Hai Hoinarii!!!

-------------------------------------------------------------------
Am mai facut ceva teste si acuma functioneaza ca lumea tracking-ul live de pe Unde sunt Hoinarii?

Asa ca in weeke-end-ul acesta puteti urmari live echipa Hoinarii formata din Bitza si Alex la IBO 2011 incepand cu ora 4.30 dimineata.
-------------------------------------------------------------------

Tehnologie

Imbatranim pe naiba! Deocamdata cream amintiri si nu traim din ele.

Dar nu despre asta e vorba.
Mi-am luat un smartphone din ala "destept" - poveste lunga si cu asta. Varianta scurta si pe care vi-am tot zis-o e ca mie imi place tehnologia si gadget-urile.

Asta-i tare. Am gasit o aplicatie faina pentru el: puteti urmari live pe unde umblam. Pentru asta am creat pagina Unde sunt Hoinarii?. E acolo sus in bara de meniuri sub poza aia cu muntele (pe care apropo trebuie s-o schimb)

Asa ca de acuma o sa puteti vedea in direct cum ne ratacim. In week-end o sa fac o proba prin jurul Semenicului.

A, da...Si sa nu ma sunati de fiecare data cand vi se pare ceva suspect - uneori chiar vrem sa mergem pe acolo!

Na, cam atat, ca mai am de facut un nivel la WoW si dupa aia plec intr-o tura faina de bike.

P.S.: n-am uitat de blogul de la Salzkammergut, da' daca n-am inspiratie nu pot scrie. Barman!!! Inca o bere la baiatu' ca aici e de lucru!

Fara rost....

Azi mi-am vazut doua fire lungi si albe si tot azi cautand  o chestie de lucru gasesc din greseala asta:

Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se transformă în ani... dar ce e mai important se conservă; forţa şi determinarea ta nu au vârstă. Spiritul tău este cel care îndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu. Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp... mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Fă astfel ca în loc de milă să impui respect. Când nu mai poti să alergi, ia-o la trap. Când nu poţi nici asta, ia-o la pas. Când nu poţi să  mergi, ia bastonul. Însă nu te opri niciodată. Maria Tereza

O coincidenta frumoasa.

Imbatranim? Cred ca doar mi se pare, totul e relativ, asa-i?  De altfel depinde cum privesti lucurile, daca ma uit din dreapta nici firele albe nu se mai vad......

Deci sa pedalam in we si sa ne bucuram de prieteni cum stim noi mai bine!

Elena

Motivational

Dupa Elena pragmatica, vine Alex pilit:

Tiiii fain ii asta!!! Am tras ceva acolo! No, urmeaza doua luni de foc cu concursuri in fiecare week-end. Cand mi-e greu ma uit la filmul asta si o sa fie bine.

Pana atunci mai rad o bere...

DHS Corvin MTB

Data: 16.07.2011
Participanti: Elena, echipa DHS Tibiscus Team si muti alti prieteni.
Locatie: Hunedoara
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

A fost DHS Corvin MTB maraton.

Nu sunt un blogger bun, am scris 2 bloguri in total dar in lipsa unui  Alex care nu a putut ajunge din cauza ca a participat la  Salzkammergut ma simt obligata sa va povestesc eu despre el ca ar fi pacat sa nu aflati si voi si sa veniti la anu' daca nu ati ajuns anul asta.

Pai de ce ati face asta?
- Pentru ca e frumos.
- Pentru ca mie mi se pare cel mai bine organizat maraton de MTB de pana acuma. Veti spune ca sunt subiectiva si il laud pentru ca noi suntem parte a DHS Tibiscus Team. Dar va inselati, chiar e foarte bine organizat.
- Pentru ca e un traseu foarte putin tehnic si poate fi facut si de cei cu mai putina experienta dar e o provocare si pentru cei cu foarte multa experienta din cauza ca e un traseu de fuga si coborarile "te fura" daca nu ai grija la viteza.
- Pentru ca startul se da din curtea Castelului Corvinilor pe care macar o data in viata merita sa-l vizitati ca nu aveti foarte multe de genul asta in tara.
- Pentru ca aveti un program "after   race" cum nu veti mai gasi la nici un alt maraton din tara.
- Pentru ca oamenii din zona sunt fenomenali si in punctele de alimentare va vor astepta cu pasiune ca sa va fie de folos.
- Pentru ca marcajul e impecabil (desi eu am facut cateva sute de metri in plus dar doar din proprie neatentie).
- Pentru ca a fost mai multa politie care sa dirijeze traficul decat oriunde altundeva in tara.
- Pentru ca merita sa iesiti din casa ca sa vedeti ca viata (adica chestia aia care ni se intampla o singura data si care la toti ni se termina mai devreme sau mai tarziu) e si altceva decat o telecomada si o bucata de pizza sau 2 mici la gratar.

Si acuma ar fi de povestit cursa. Dar eu nu am multe sa va povestesc. Nu a fost o cursa epopeeica. Nu a fost cursa vietii mele si nu am luptat cu mine ca sa ma depasesc.
A inceput cu o lipsa totala de motivatie. Daca ultimele 2 curse le-am castigat pentru ca am fost acolo trup si suflet si pentru ca motivatia a fost peste limitele  cu care incep in mod normal un concurs (e vorba de  Tara Guglanilor si Maraton7500) nu a fost cazul aici.
Nu m-am decis sa merg la   Salzkammergut pentru ca nu am simtit nevoia sa o fac asa ca ma simt obligata sa merg la Corvin ca si la "munca", e concursul DHS asa ca nu pot lipsi chiar si numai din obligatie fata de sponsor.
Dar  cu o seara inainte ma bucur  ca de obicei de echipa noastra DHS Tibiscus Team, o echipa care ma binedispune de fiecare data si cu care imi face o mare placere sa ma intalnesc la fiecare concurs.

Nu m-am pregatit cu nimic pentru concursul asta asa ca dimineata ma gaseste cu un singur iaurt pe post de mic dejun (in locul clasicelor paste pentru "carbo-loading') pe care il completez cu un gel si un snickers. Hai ca n-o fi asa rau, sunt 60 km si eu pot duce mult mai mult...asa ca nu ma agit din cauza asta.

Startul ma streseaza ca de obicei, nu reusesc nicicum sa ma obisnuiesc cu inghesuiala si nici cu asteptarea numaratorii inverse. Dar cum oricum incepe chiar daca am sau daca n-am eu chef pai atunci sa fie START!
Surpriza organizatorilor e ca vom incepe cu traversare fostului combinat mamut care in curand va fi demolat. Asta asa, ca o aducere aminte a ceea ce a fost candva. Nu iau in seama si ma gandesc ca mi-e totuna cum si pe unde incepe. Iaca nu! Ma razgandesc destul de repede cand imi dau seama ca am ajuns intr-un nor imens de praf prin care nu vezi nimic si nu mai stii nici pe unde pedalezi, nici daca o sa dai in concurentii din fata sau cei din spate o sa dea in tine. Regret lipsa ochelarilor de soare pe care nu ii port la MTB din cauza ca nu-mi plac cand incep sa transpir. Am praf si in ochi si in plamani si ma intreb cat dracu tine chestia asta.  Dar calvarul nu tine mult si incepe o urcare usoara unde incep sa respir si eu cum trebuie oxigen si nu praf.
Fiecare concurs, fie ca esti sau nu motivat sa lupti ca sa iti realizezi scopul, are totusi unul. La mine primul scop e sa fug de colega mea Ramona. Al doilea ar fi ca fugind de Ramona sa o prindem pe Anda de la Geiger Sibiu. Intre timp o remarc si pe Patricia la start deci uite asa apar o multime de motive sa lupt. Si cum pofta vine mancand "m-a prins" febra concursului.

Anda Curuta - Geiger Sibiu - cea mai redutabila adversara de azi.

Pe prima bucata merg cu Anda, mai eu in fata mai ea si imi zic "hai ca nu-i rau deloc ". Ma proptesc o vreme in roata Andei si imi propun sa nu o scap din ochi. Merge treaba si ma gandesc ca oricum e mai rau de ea, ca postul de iepure e mai rau decat cel de urmaritor. Din spate poti analiza mult mai bine cum sta situatia  daca iepurele poate mai mult sau trage cat poate iar ritmul e mai usor de pastrat.
Anda mi-e tare simpatica (de fapt toate fetele de la echipa Geiger imi sunt simpatice ) iar dorinta de a fi mai buna este pentru ca am foarte mult repect pentru ea. Concurenta nu e chestia aia rea, urata in care vrei sa-ti subminezi adversarul. Concurenta e cea care duce la progres si o sa ma laud ca am batut pe x sau pe y numai atunci cand consider ca am reusit o performanta. Restul cazurilor sunt doar locuri pe podium.

La start cu Andreea Zeicu - cea mai vesela membra a echipei Geiger Sibiu si castigatoarea cursei de Hobby. 

Gratie probabil miilor de kilometri pe care i-am facut cu cursiera, pe plat si fals plat stau mai bine ca Anda  asa ca inainte de primul CP "schimb trena" si  o iau in fata.
Na! aici intrevine o chestie psihologica, eu i-as zice adrenalina/extazul primului loc.  Exista o alta motivatie cand esti primul, un fel de surescitare a faptului ca esti cel mai bun. Asta te tine in priza pentru ca fiind in fata nu stii niciodata daca ai lasat ritmul sau nu, daca ai avans sau l-ai pierdut. Mai nou ma bazez pe motto-ul lui Maus: "Nu te uita inapoi, cineva ti-o poate lua inainte". Asa ca nu uit niciodata in spate. Cat pot duc, cand nu mai pot nu mai duc! E simplu: nu exista minuni in sport...in general cam cat te-ai antrenat atat faci (exceptiile sunt putine si nu o sa le comentez aici si nici nu vorbesc de probleme tehnice sau accidente care sunt altceva).
Ma "agat" de baietii de pe traseu si asa incerc sa nu fiu sub ritmul "plutonului". Imi iau tot felul de iepuri si imi pun tot felul de tinte: "baiatul galben s-a departat: hai Elena tine cadenta!",  "am trecut de baiatul rosu, hai nu lasa ritmul", "o bucata de push bike? Hai mai repede ca esti maratonista!",etc. Ma distrez de cei care se ridica in picioare la inceputul unei urcari de 5 km si-mi spun ca unde nu-i cap vai de picioare. Pe majoritatea de genul asta ii gasesc de obicei rupti 2 km mai sus plangandu-se de crampe..... Incerc sa nu ma demotivez cand din spate trece ca acceleratul cate un baiat care a facut o pana intre timp si incearca sa recupereze. Si uite asa trece urcare cu urcare.

[OT] Dedicatie pentru Doctoru' care va intelege mesajul :)(sus: Pantani la 10%, jos: doctorul la 150%)

Despre coborari sa va zic? Pai nu va zic multe. Am zile in care imi place la nebunie sa cobor, zile in care mintea mea e acolo si fiecare neuron lupta alaturi de mine, in care adrenalina ajunge pana in varful picioarelor si fiecare derapaj imi provoaca un fel de extaz sinucigas. Azi nu e nici pe departe o zi din aia! Am reusit sa-mi convin picioarele sa faca un concurs bun dar nicicum nu am reusit sa-mi aduc si mintea aici. Stiu ca nu-s cu totul aici si asta ma face sa ma simt nesigura la fiecare coborare. O iau catinel, injur in gand cand vad cum trec baietii de mine dar daca nu e ziua aia asta e, nu vreau sa-mi rup gatul din prostie. Las' ca maresc cadenta si schimb un pinion pe plat si recuperez....

Asa ca dupa o serie de urcari bune, coborari proaste, foarte putin push-bike si un tunel mult mai lung decat as fi vrut prin care  alerg pe langa bicicleta intr-o bezna totala  (am fost zgarcita si nu am vrut sa dau 60 RON pe un bec crezand ca ma descurc cu lumina de la celular care s-a dovedit a fi zero)  trec de linie de finish cu un timp de 4:05.
Sunt prima, sunt multumita de mine si sunt fericita ca am  fost azi, aici la DHS Corvin. Ma bucur cand imi aud numele in difuzoare si primesc cu placere felicitarile celor din jur.
Sunt multumita ca am intrecut-o "la mustata" pe Anda care vine cu 2 minute mai tarziu si sunt mandra de Ramo care vine a treia dupa ce s-a luptat serios cu Patricia (bravo fata!). Sunt multumita de locul 29 la general din 163 de concurenti .Sunt mandra de echipa noastra care a reusit  din nou locul I la echipe cu podiumuri pe care nu le enumar pentru ca-s prea multe si daca sunteti curiosi le veti vedea pe site-ul competiei.
Si in general sunt fericita dar asta e o alta poveste. :)

Ati putea invata de aici cum sa va motivati cand nu aveti motivatie, cum sa pedalati la deal sau la vale dar eu cred ca cel mai de invatat lucru (sau cea ceea ce am invatat eu de aici) e ca chiar si atunci cand ti se pare ca nu ai chef de ceva  incearca totusi pentru ca nu stii niciodata ce satisfactie iti va aduce. Multumirile vin de multe ori atunci cand te astepti cel mai putin.

Nota1: Multa lume ma intreba cat ma antrenez  si cand mai am timp. Si asa imi aduc minte de o reclama la nu-mai-stiu-ce pe care am vazut-o prin Bucuresti si care suna cam asa:

"Timpul este suficient pentru cei care stiu sa-l foloseasca"

Pentru cei care cred ca facem doar sport toata ziua, nu e adevarat. Avem o munca de inginer-soarece-de-birou (munca fara de care nu am avea finantele care sa ne sustina pasiunile) de la ora 9 la ora 18  in medie iar antrenamentele mele le contorizez cu GARMINConect-ul si de la inceputul anului 2011 au adunat:    
102:56:56 h:m:s de alergare   = 726,33 km, 
162:49:30 h:m:s de bicicleta  = 3.147,16 km, 
  40:15:14 h:m:s de inot          = 74,80 km, 
plus multe ture de trekking sau ski (alpin sau de tura) necontorizare cu Garmin-ul si neconsiderate antrenamente. 
Gatesc (in unele perioade mult, in altele deloc in functie de cum am chef), fac curat, ies in oras din cand in cand , citesc beletristica aproape in fiecare seara si fac cam tot ce fac si restul oamenilor.
Asa ca data viitoare cand vi se pare ca nu aveti timp, cititi maxima de mai sus si mai ganditi-va inca o data: oare asa sa fie?

Nota2:   Eu sunt ignoranta de felul meu in multe domenii, nu ma uit la televizor decat la Discovery&Co, nu ma uit la filme decat in cazuri exceptionale si habar nu am de stirile locale sau mondiale. Printre altele ascult muzica tot timpul: ascult acasa, ascult la lucru (mult mai tare decat ar vrea colegii de birou :)), ascult in masina, nu ma pot antrena fara muzica si muzica imi e un foarte bun prieten  in majoritatea curselor pe care le fac (pentru cei ingrijorati: opresc tot timpul mp3-ul pe coborari :)). De ce va spun asta? Pentru ca dupa ce am ajuns acasa de la Corvin am vazut o poza pe site si mi-am dat seama ca am avut onoarea sa povestesc o vreme cu Tavi de la Cargo....nu l-am recunoscut pentru ca eu nu ma uit la muzica ci o ascult. Asa ca chiar daca e mai tarziu as vrea sa spun doar  "Respect Tavi!",  ascult muzica voastra cu placere iar cateva piese chiar cu pasiune :). Inca o data "Respect" si sper sa va tot vedem la maratoane.  La schimb promit sa merg la urmatorul concert al vostru din Timisoara. :)

Marathon 7500

Data: 07.07.11-09.07.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Bucegi
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

--------------------
Limits?! What limits?! We can do it!
--------------------

7500 e... 7500. E special. E altceva. Il faci prima data fiindca e o adevarata provocare. O nebunie si numai sa te inscrii la el. O nebunie mult mai mare sa il duci la sfarsit.

Il termini si iti juri ca nu mai treci prin asa ceva. E ceva... cumplit de frumos. Cumplit pe toata durata lui. Frumos pe masura ce zilele trec si raman doar amintirile.

Trec lunile si uiti oboseala, uiti epuizarea, uiti tot. Ramane doar satisfactia uriasa ca ai trecut linia de sosire. Sentimentul pe care il ai cand treci pe sub poarta de la 7500 dupa peste 24 de ore de concurs nu se compara cu nimic. E unic.

Vii si in anul urmator. Si acuma promiti ca e pentru ultima oara - te-ai invatat minte. E intr-adevar cumplit. Dar totusi asa de frumos la final....

--------------------

Suntem pentru a 3-a oara la startul singurului ultramaraton din Romania. Un cu totul altfel concurs. Care nu seamana cu nimic din ce se organizeaza la noi.

Daca crezi ca maratoanele montane sunt pregatire suficienta pentru 7500 te inseli. Aici n-ai sa alergi. Decat pe coborare. La deal o sa te cateri si in 4 labe. Aici concursul nu se termina dupa 5 ore. 5 ore e doar incalzirea. Aici nu esti de capul tau - faci parte dintr-o echipa.

Aici iti trebuie mult mai mult decat antrenamentele de la banda, de la stadion sau de la alte maratoane montane. Aici ca sa il termini iti trebuie Pasiune. Multa pasiune, dar si multa nebunie.

Aici inevitabil o sa ajungi in punctul in care fiecare celula din tine o sa urle: Nu mai pot!!! Nu mai vreau!!! Si acolo se va face diferenta intre cine termina si cine abandoneaza la 7500.

Ca sa termini 7500 trebuie sa fi facut din alt aluat. Si asta o vezi in ochii fiecaruia dintre cei care au trecut pe sub poarta aceea. Aici e vorba cu mult mai mult decat putere si pregatire fizica. Nici un antrenament nu te poate pregati pentru un asa concurs. Fie ai puterea sa te ridici si sa continui atunci cand orice logica iti spune ca e cazul sa te opresti, fie... iti raman celelalte maratoane montane.

Iar ca sa termini si bine un 7500... asta e deja cu totul alta poveste. Urmatoarea poveste.

---------------------------

Elena nu era foarte convinsa ca mai participam si anul acesta. Cu vreo 2 saptamani inainte insa a devenit mai extaziata decat mine la ideea de concurs.

Anul acesta sunt mult mai multe echipe inscrise - organizatorii au facut treaba excelenta la editiile precedente si au reusit sa adune anul acesta peste 300 de participanti la cele 2 categorii.

Ajungem vineri destul de tarziu in tabara de baza de la Padina. Abia daca mai avem timp sa pregatim rucsacii pentru a doua zi, sa ne inscriem si sa ne aruncam in cort pentru a fura cateva ore de somn.

Eu sunt foarte relaxat. Am mai terminat de 2 ori maratonul, anul acesta sunt mult mai bine antrenat asa ca n-am de ce sa-mi fac griji. Toata presiunea e pe umerii Elenei.

Oricum o iei, la mixt castiga sau pierde fata. Eu nu trebuie decat sa nu o incurc si eventual sa o ajut daca e nevoie la carat rucsacul sau oral.

Asa ca eu nu am emotii - de aici au inceput problemele.

Dupa o noapte proasta in care totusi am descoperit ca nu sunt asa de fier pe cat credeam si am fost destul de stresat, pe la 4.00 nu mai aveam somn. La 5.00 dimineata a sunat in sfarsit ceasul si dupa probabil nici 2 ore legate de somn facem ultimele pregatiri inaintea plecarii.

Vremea e perfecta: dupa doua saptamani de vreme rea, situatia s-a imbunatatit si pentru cursa se anunta senin si cald.

Avem un obiectiv clar: sa mergem cat putem noi de bine. Scriind asta imi dau seama cat de ambiguu suna. Ideea e ca nu vrem sa alergam dupa cineva, ci sa ne facem concursul asa cum vrem noi.

La 6.00 se da startul la cea de-a treia editie a 7500. Se pleaca in alergare. Planul e simplu: Elena va merge in fata si va dicta ritmul, iar eu o voi seconda.

Cei de la Truly sunt urmaritorii nostri directi. Mihai si Catalina sunt o echipa foarte buna care s-a antrenat mult in ultimul timp.

Prima urcare pana la Vf. cu Dor a trecut fara probleme si am pus prima stampila dupa fix o ora de la start in acelasi timp cu Truly.

De aici urmeaza coborarea spre cota 1400. Elena o ia in fata si ... alearga repede! Acuma nu ca asta ar fi o premiera, dar mi-e destul de greu sa tin ritmul acela pe coborare. Elena nu e deloc multumita ca o tin in loc, dar nici n-am de gand sa trag pe aici. Prefer sa pastram energia pentru mai tarziu.

Aici apar in poveste Pepi si Gica. Ei parasec drumul forestier si o iau pe ceva poteca care se dovedeste a fi o scurtatura inspirata catre 1400.

Truly au luat-o mult in fata -coboara exceptional. Drumul catre Schitul Sf. Ana este un forestier cu serpentine. Pe care ne hotaram sa le taiem ca sa mai castigam timp. Desi am luat startul 46 de echipe, aici suntem efectiv singuri. Tot taiem curbe pana cand dam de asfalt.

Un fior rece ma trece. Mai, nu-i bine, in editiile anterioare n-am ajuns la asfalt. O opresc pe Elena ca sa vedem pe unde e traseul. Am si GPS-ul cu mine. Dar nu gasesc sateliti! Mama lui de gadget idiot!

Minutele trec si ne hotaram sa ne intoarcem pe forestier. Din fericire nu taiasem prea multe serpentine asa ca reintram pe traseu destul de repede. Alergam pana in CP2 unde ajungem la 7 minute dupa Truly.

Urmeaza urcarea catre Piatra Arsa, portiune pe care Elena a avut dificultati la editiile precedente. Aici soarele te bate in cap, inca nu e suficient de "treaza" si urcarea asta o cam stoarce.

De data asta e altfel. Incep sa cred ca m-am supra estimat si ca s-ar putea sa nu fie chiar asa simplu cum calculam de acasa cu berea in mana. Elena trage de ea cat poate, doar ca si eu incep sa ma fortez sa tin ritmul ei. Si asta nu prea planificasem.

Daca in anii trecuti Elena se mai tot oprea in bete sa isi traga sufeltul, acuma a urcat dintr-o suflare fara sa ma lase sa respir. Pe urcare am tot depasit echipe de baieti. Mi-e greu sa imi imaginez ce gandeau cand vedeau o fata galopand pe langa ei pe urcarea aia...

La finalul urcarii mi-a iesit "dopul" - cam asa se intampla la fiecare concurs. Astept cumine momentul cand dupa start imi intru in ritmul meu favorit. Cred ca Elena e inca nemultumita de ratacire si de minutele pierdute.

Pe platul pana la CP mergem cam incet, dar macar am timp sa imi mananc gelurile si sa imi incarc bateriile. Dupa stampila din CP2 dau sa plecam mai departe cand pe cine vad acolo?

"Tu ce p**a mea faci aici?!" Altceva nu mi-a trecut sa-l intreb. Era Alin acolo. Din cauza unei probleme fizice pe care o trage de la Apuseni, a fost nevoit sa abandoneze. Asta m-a cam bulversat: Alin s-a antrenat mult pentru concursul acesta si impreuna cu Zsolt faceau o echipa formidabila care ar fi schimbat cu siguranta fata clasamentului final la masculin. Banuiesc ca trebuie sa fie cumplit sa iei hotararea respectiva si sa abandonezi.

Alin ne incurajeaza si noi plecam mai departe pe coborarea pe Jepii Mari. Din nou Elena coboara mai bine si se tot uita in spate daca o secondez. Odata ca mi-e frica sa alerg repede pe aici si a doua oara acuma ma macina si ideea ca ma pot accidenta si am tot felul de scenarii in cap. Asta in timp ce saream din lant in lant si mai puneam cateodata frama pe cate un tanc de stanca, cat sa nu ma prabusesc in gol...

Ajungem cu Pepi si Gica jos in Busteni. Urmeaza urcarea pe Jepii Mici pana la Cabana Babele. O urcare frumoasa. 4 ore jumatate traseu turistic. Trebuie scoasa bine sub 2 ore.

Urcam cu coechipierii nostri. Ne place ritmul lui Pepi asa ca ii secondam pe pantele abrupte din padure.

Eu alerg cu camel back-ul in spate, chestie de care m-am dezobisnuit si nu prea beau apa. Elena are la ea bidoane de 500ml pe care le umplem metodic de fiecare cand traseul intersecteaza cate un fir de apa. La o alimentare din aceasta ne despartim de Pepi si continuam mai departe singuri.

Odata iesiti de la adapostul padurii, un soare puternic ne ia in primire. Elena e in continuare in fata, dar acuma pare ca se chinuie destul de serios sa tina ritmul.

Fara pauza ajungem la baza peretelui abrupt de sub Caraiman. Aici ne intalnim cu Adi si cu Pes. Aflam de la Adi ca suntem prima echipa de mixt - nu stim unde, dar i-am depasit pe Truly.

Ultimele pante spre Caraiman reprezinta o proba de vointa, dar ajunsi acolo Elena parca prinde iarasi aripi si o zbugheste inainte.

Tot aici pe platou imi dau seama ca eu am probleme tot mai mari. Incerc exact aceiasi stare de neputinta ca la Apuseni: nu mi-e greu, dar nici nu pot trage mai tare. De data asta mi-am mancat gelurile, am fost cuminte, dar nu pot trage mai tare.

Mai urmeaza o coborare si suntem inapoi in tabara de baza. Sper ca acolo o sa dreg motorul si urmatoarea parte a cursei o sa imi revin.

De la Babele cobor mediocru in spatele unei Elene care azi mi se pare ca se crede la ski nu la trail running. In incurajarile celor din tabara de baza ajungem cu 40 de minute mai bine decat la editia precedenta.

Amandoi suntem cu stomacul dat peste cap de gelurile ingurcitate asa ca Elena propune o mancare inedita: branza frantuzeasca mucegaita. Adevaru-i ca a intrat ca unsa. In loc de un vin rosu, servim o Cola rece ca gheata si ne pregatim sa luam adevaratul start la maraton.

Urmeaza prima din cele 3 urcari pe varful Omu. Este o urcare cuminte si intinsa, numai buna sa iti reintri in ritm. Impreuna cu Pepi si Gica parcurgem buna parte din urcare. De sus din sa ne incurajeaza Alin si Zsolt. Treaba pare sa mearga din nou ca pe roate (pentru mine, ca Elena nu a parut sa dea rateuri decat pe finalul urcarii din Jepi).

Cu zambetul pe buze ajungem la Omu. Anul acesta aproape toate punctele de control s-au transformat si in puncte de revitalizare. De exemplu pe Omu avem apa si izotonice la discretie.

Urmeaza coborarea pe Valea Cerbu. Asta e infecta. Aici iti poti distruge pe langa nervi si picioarele. Anul acesta optam pentru alta tactica: vom alerga metodic pe toate seprentinele, chiar daca asta inseamna sa dublam efectiv distanta. Cel putin asa protejam picioarele. Ideea s-a dovedit geniala.

Am track-ul de la Alin si sper sa gasesc intrarea in scurtatura care duce la Diham. In final memoria Elenei de conduce pe drumul cel bun, nu de alta dar scula dracului nu vrea sa gaseasca satelitii, iar cand ii gaseste este setata intr-un mod asa de ciudat ca nu inteleg nimic din ce imi arata.

Balaurim destul de mult prin padure in cautarea scurtaturii, pentru ca intr-un final sa o luam direct la vale. Eram pe o panta de 60 de grade in mijlocul padurii coborand habar n-am unde. Asta nu prea are darul sa ma linistesca si incep sa ma vaicaresc. Cacatul de GPS are bunul simt sa isi revina si ne dam seama ca suntem la 300m de poteca.

Iesim in forestierul de la Diham tarandu-ne pe burta pe sub o sarma ghimpata, asta spre deliciul lui Pepi si Gica care veneau pe drumul normal.

La Diham am alimentat cu Cola. De 5.5 RON - sa-ti moara caii la caruta de hot nenorocit!

Urmeaza o portiune usoara pana in Prepeleac. In mod normal ai putea sa o alergi integral daca n-ai avea deja atatia kilometrii in spate. Oricum e o portiune de viteza. Aici m-am simtit excelent - probabil singura portiune pe care m-am simtit bine.

Merg eu in fata acuma si impun ritmul. Elena ma intreaba daca cred ca putem cobora sub timpul lui Alin de anul trecut. Acuma inclin sa cred ca da - stim amandoi ca pana aici am mers mult mai bine decat la editiile precedente si acuma ne simtim in forma maxima.

In postul de la Prepeleac nu au apa si eu am facut greseala sa nu ma alimentez la Izvoarele, bazandu-ma pe un izvor care nu mai exista.

Bucosiu...inceputul si sfarsitul maratonului. E interesant cum un maraton de 91.5km si 7500m diferenta de nivel se rezuma de fapt la o singura portiune: urcarea din Prepeleac peste Bucsoiu pana la Omu si dupa aceea coborarea pe Ciubotea.

Toate echipele o sa va zica aceeasi placa: Bucsoiu. Si Ciubotea. Aici e greu.

Daca treci de Bucosiu ai cam terminat cursa. Oricum esti asa de epuizat fizic, incat daca nu abandonezi in Omu inseamna ca ai acel ceva de care e nevoie ca sa termini. Daca va uitati peste statistica o sa vedeti ca am dreptate. Majoritatatea abandoneaza dupa Bucsoiu. Cei care trec de Omu a doua oara, termina cursa.

In Omu cam toti sunt terminati. Doar ca unii uita de limite si merg mai departe. Si in general termina.

Pana una alta trebuie sa trecem de Bucsoiu asta. In fiecare an mi-a facut probleme. Aici m-au doborat crampele doua editii la rand.

Portiunea de jungla din Prepeleac pana in creasta o urcam ireal. Parca acuma s-a dat startul. Acuma sunt convins ca putem cobora sub 23 de ore. Deja calculez traseul in avans si planific timpi si strategii. Merge totul ca pe roate.

In forma maxima iesim in creasta. Suntem pe val acuma. Obiectivele noastre se schimba: pe ce loc suntem la general? Unde e urmatoarea echipa de baieti? Pe ei!!!

Urmeaza 3 varfuri pana ajungi pe Bucsoiu. Stim la ce sa ne asteptam asa ca le luam metodic.

Hoinarii au azi momentul lor de glorie!!!

Pe dracu...

Pe la mijlocul primei urcari o simt ca vine. Acolo n-a mai venit niciodata. Sus pe pulpa. Pe prima o ignor. Pana sus au venit deja cu zecile in ambele pulpe. Odata cu ele a venit si lipsa de aer. Si contractiile din stomac.

Caderea a fost asa de crunta incat nu o pot compara decat cu o lovitura de ciocan in moalele capului. Cu cinci minute in urma eram aproape convins ca putem urca pana pe 3 la general. Acuma nu ma mai pot misca. Nu imi mai pot controla respiratia. Totul s-a rupt in cateva minute.

Echipa... Echipa e totul. Pic in fund. Elena imi maseaza muschii. Daca ar fi numai crampele ca in anii trecuti stiu ca le pot face sa treaca in cateva minute. Dar cine dracu poate face sa dispara ceata?! Si contractiile din stomac. Si sfarseala?!

Al doilea si al treile varf pana pe Bucosiu a fost cumplit. Ritmul a sczut, chiar daca nu foarte tare, dar eu simteam ca acolo mor.

De pe Bucsoiu cobori o panta mica pentru ca dupa aceea sa mai urci cale de cateva minute o galma pana pe Omu. Ete galma aia a fost cat tot maratonul al un loc.

Sus era Vali Zanfir care ne incuraja. Dar parea asa de sus... Il vedeam in ceata imbracat in negru si mi se parea ca tot creste si ma acapareaza. Pe Elena o auzeam undeva in fundal:"Hai ca mai ai cativa metrii pana sus si iei izotonice!". Mai incolo auzeam niste voci care strigau: "Hai Hoinarii!!!"

Aveam vedenii. Si nici crampele din stomac nu le mai puteam tine sub control. Am vomitat. Mai degraba am scuipat ceva fiere. Nu ceva foarte demn, dar eram terminat.

Am ajuns cumva la Vali, panta s-a domolit si am ajuns verde translucid in punctul de control.

Nici o secunda nu mi-a dat prin cap sa abandonez. Asta e exclus. Nici daca de aici imi car ficatul in punga si perfuzia in locul camel back-ului. Nici daca imi amputez picioarele si ma tarai ca melcul pana la final - de abandonat oricum nu abandonez.

Doar ca planul era sa mergem cat mai bine, nu sa supravietuim. Asa ca aici beau vreo 8 (opt, o.p.t.) izotonice, ma dau cu zapada si apa rece ca gheata pe picioare, mai rad inca vreun litru de apa si mananc lamaie dupa lamaie.

Cred ca aratam ingrozitor. Abia ma puteam tine pe picioare. Pe masura ce imi reveneam si nu mai vedeam in ceata, am realizat ca mi-e frig.

Asa ca am luat-o repede la vale. Plecand de la Omu era clar ca am terminat concursul (oricum nu se punea problema asta) - acuma trebuia sa imi revin.

Una peste alta, Ciubotea am coborat-o foarte bine. Deja inainte de a iesi din creasta mi-am revenit termic, iar pe masura ce coboram am inceput sa vorbesc tot mai mult.

Eu cand vorbesc e semn de bine. Pana in vale mi-am revenit complet. Picioarele imi erau inca grele si asa aveau sa raman pana la final, dar restul era OK.

Pe masura ce coboram o foame cumplita ne-a lovit pe amandoi. Daca ti-e foame e de bine. Jos in Bran ne asteapta un punct de control cu paste asa ca avem motive serioase sa ne grabim.

Este prima data cand prindem Ciubotea pe lumina si trebuie sa va zic ca peisajul e de vis la asfintit aici.

Pe finalul coborarii ne ajung Pepi si Gica. In CP 11 avem pastele promise si ca bonus supa de taitei.

Imi vine sa plang la propriu. In 31 de ani n-am ami mancat o supa mai buna si niste paste mai gustoase.

Si numai pentru pastele respective si pentru supa pot sa declar ca 7500 e cel mai bine organizat concurs la care am fost. Sunt eu subiectiv, dar poate ca voi n-ati mancat supa aia!

Ca veni vorba de organziare: le-am zis si celor de la CPNT si va zic si voua sa ctiti: au facut o treaba exemplara. De nota 11!

Traseul a ramas nemodificat. Traseul in sine este magistral gandit si aici nu exagerez. Este genial organizat. Orice modificare l-ar da peste cap si ar iesi o porcarie.

De la an la an organizatorii au imbunatatit diferite aspecte si au reusit sa stranga un numar tot mai mare de echipe. In spate sta o echipa de tineri (toti sunt foarte tineri) enrtuziasti dar si cu multa experienta montana.

Fac ce fac din suflet si asta s-a vazut in fiecare detaliu. Dupa cum am zis au invatat din greseli si au adus multe imbunatatiri anul acesta. Cea mai mare mi se pare transformarea punctelor de control in puncte de revitalizare: aveai in majoritate numai apa, dar nici nu trebuie altceva. La Omu aveai izotonice si geluri, iar in Bran mancarea zeilor.

In punctele de control de data aceasta ne asteptau niste oamneni plini de entuziasm indiferent de ora la care soseam.

Nu pot sa zic decat: Jos palaria CPNT pentru tot ceea ce faceti si fie ca 7500 sa imbatraneasca odata cu mine!

Dupa masa copioasa pornim pe lumina pe ultima urcare spre Omu. Din nou e interesant de remarcat ca aproape nici o echipa nu se plange de urcarea pe valea Gaura, desi e vorba de "o amarata" catarare de 1500m diferenta de nivel.

Aici esti probabil ca in Legiunea Straina dupa ce ti-au distrus si ultimul dram de personalitate. Esti o carpa plimbareata. Nu mai ai nici un gand in cap in afara de ala ca trebuie sa urci pe Omu. Cam aia iti ocupa tot capul.

La inceputul urcarii ne-am ratacit doi ani la rand. Acuma organizatorii au marcat traseul explicit cu banda ca la biciclete. Inspirata idee si foarte bine pusa in practica.

Noi am pierdut ceva minute buna pe forestier, dar pana la urma ne-am incadrat pe traseu si am inceput urcarea.

Urcam excelent prin padure. Pe drum ELena ma intreaba cat facem pana pe Omu. Ii zic ca vreo 2 ore daca nu am eu probleme. Din urmatorul punct de control. Face ea nu stiu ce calcule si ii da ca facem peste 24 de ore. Mama ce s-a enervat!!!

Na si mai tine-te dupa ea daca poti!

M-a fugarit pana la intrarea pe valea Gaura. De acolo da-i si aleraga mai departe. Pe indicator scria 4 ore pana pe Omu, noi am facut putin sub 1.30 asta dupa vreo 18 ore de concurs...

La baza peretelui vedem niste lumini de frontale. Hmmm... O echipa de baieti. Ncii Elena nici eu nu tinem musai sa ii prindem, in schimb se vede ca ei fug de noi. Trecem repede de lanturi. de pante abrupte, peste mari si tari, prin campii intinse si oceane adanci... Pac si dupa aia m-am trezit brusc si eram deja iara in creasta sub varful Scara.

Aici o voce bine cunoscuta ne intampina. Era Luci Clinciu care pelcase in intapminarea Andreei. Luci e o mare figura. M-a "citit" imediat. Odata iesit in creasta iara nu ma-m simtit foarte bine. Elena era in filmul ei de 24 de ore asa ca avea alt ritm, dar eu trebuia sa ma chinui sa rezist.

Asa ca Luci s-a pus fix in fata mea si efectiv mi-a dus trena perfect pana la cabana Omu. Mii de multumiri. Mare om! Aparut de niciunde in mijlocul noptii pe o creasta din Bucegi.

La Omu aflam ca luminile din fata erau Pepi si Gica care ne-au fentat si au iesit in fata noastra pe urcare.

Tot aici e si Vali care se ofera sa ne arate coborarea spre Gutanu. Mare om si Vali - nu de alta dar la halul de oboseala a nostru probabil o luam pe Valea Doamnei pana in tabara de baza.

Pentru prima data alergam efectiv intre Omu si saua Batrana. Acuma e personal: trebuie sa il prindem pe Pepi. Am scos un timp excelent pana in sa.

Aha! Uite-i aici. Am recuperat enorm si acuma sunt la cateva zeci de metrii sub noi. Ba mai mult se mai vede o echipa jos la post.

Si iara ma simt bine si imi vin idei.

Si exact ca pe Bucsoiu se intampla...

De la primii metri de coborare muschii nu m-au mai ascultat. A fost cea mai lunga si mai infecta coborare pana in Gutanu din istorie. Elena era exasperata, dar nu puteam cobora mai repede.

Dracu' stie cand am ajuns la CP. Pe bajbaite ca am si pierdut traseul si cu muschii facuti franjuri.

Elena e nervoasa ca nu intram sub 24 de ore. Mai avem 2 ore pana atunci. Naiba stie cat faci din Gutanu pana la finish. Dar acuma ma enervez si eu - asta se inampla foarte rar.

Calculul e simplu si chiar pe asta l-am facut: in cel mai rau caz pot sa fac ceva ruptura musculara sau o cadere urata de glicemie. Mai mult de atat nu imi imaginez ce mi se poate intampla. Si din asta nu a murit inca nimeni...

Na bun... Cat sunt de varza ii dau acuma cat pot eu de tare fara sa ma mai menajez deloc.

Drumul trece fix printr-o stana. Noaptea. Merita vazuta faza: vreo 5 dulai au sarit pe noi din toate partile.

"Bade ia-ti cainii din poteca turistica ca ti-i omor!!!" Asta era Elena. Sincer eu sunt convins ca au inteles cainii ce a zis si au crezut-o pe cuvant. Altfel nu imi explic cum niste ciobanesti mioritici ne-au lasat sa trecem nestingheriti prin mijlocul stanii. Oricum nu ne opream nici daca aveam cate unul prins de fiecare buca... Acuma chiar ne grabeam.

Luam si stampila din Saua Strunga si de aici incepe ultima coborare pana in tabara de baza. Din nou habar n-am daca sunt sanse sa ne incadram in timp dar trebuie luptat pana la capat. Probabil daca aveam mentalitatea asta undeva pe Bucsoiu ne atingeam si celalalt obiectiv. Dar asta e deja povestea de anul viitor...

Pana una alta, cu o miscare ce simula alergatul ne indreptam cat de repede catre finish. Odata iesiti in forestierul de la Padina am realizat amandoi ca o sa ne incadram in timp. La limita, dar o sa reusim.

Alergam pe forestier cu ochii pe ceas.

Alin e sus si ne incurajeaza frenetic. In ritmurile Queen : "We are the champions!"
trecem linia de sosire in 23.52 ore.

Ar mai fi atatea de povestit... Si din timpul cursei si povestile cu prietenii de dupa.

Un ultramaraton te schimba. Un ultramaraton in echipa te schimba si mai mult. Singur faci ce te taie capul. In echipa iti dai seama din ce esti facut tu si partenerul tau. Dupa 20 de ore de alergatura pe munte orice strat de spoiala se da la o parte si ramai acolo gol cum te-a lasat mata. Asa cum esti tu de fapt. Fara prefacaturi fara mis-masuri. Vezi ce fel de om esti tu sau cel de langa tine.

Si probabil de-aia Hoinarii au dus-o de fiecare data la capat cumva: fiindca sunt o echipa si asta conteaza mai mult decat orice.

Bine, Elena in 2011 la 7500 a parut a fi imbatabila si mie imi pare rau ca nu am putut sa trag eu de ea pana la epuizare sa vedem ce timp am fi scos. Asta-i singurul regret, dar poate vom avea sansa sa mai incercam.

Ar mai fi enorm de multe de povestit... Un 7500 il povestesti de 1000 de ori si nu te plictisesti.

Am luat locul 1 la mixt. Un loc muncit, un loc meritat, cu o concurenta demna de tot respectul.

Daca ne mai intoarcem aici? Hmmm... sigur ca da! Intr-o formula sau alta Hoinarii vor reveni la 7500. Deja am uitat Bucsoiu, crampele, voma, delirul, vedeniile. A ramas numai partea frumoasa.

Ne-am bucurat enorm de rezultatul muncii noastre. Dar la fel de sincer ELena a zis ca nu e acelasi sentiment ca acuma doi ani cand am urcat prima data pe podium. Sau ca la finalul de la Half IronMan.

Primul lucru pe care l-am facut cand am venit acasa a fost sa ma uit a nu stiu cata oara la filmulete cu IronMan. Drogul e deja in sange.

Pana atunci ne auzim din Asutria de la Salzkammergut unde ma duc sa ma bat cu 120km si 1300 de participanti. Asta daca imi revin pana atunci. Daca nu... tot ma duc ca doar n-o sa stau cu telecomanda in mana scarpinandu-ma la coaie...

A fost odata 7500... Faian treaba.... Multumesc Elena!

Duna maraton

Data: 01.07.11-02.07.11
Participanti:Alex
Locatie: Visegrad, Ungaria
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Clar - e cazul sa ne mai si odihnim. Nu prea merge din concurs in concurs, mai ales ca urmeaza unul greu : 7500. Asa ca dupa week-end-ul foarte frumos in care am concurat sambata la Apuseni si duminica la Gugulani, satisfacut de mine - mi-am zis sa iau o pauza.

Asa ca shawrma cu cat mai multa maioneza, pizza si bere! Am zis asta fiindca multi ma intreaba ce mananc inainte si dupa curse. Ca sa fie treaba simpla: eu nu sunt un exemplu de urmat. Mananc orice, oricand si in orice fel de cantitati. De obicei mananc cat 2 oameni normali. Sunt in stare sa procesez absolut orice.

Sunt si un gurmand notoriu. Procesul mancatului efectiv imi provoaca placere. Iubesc si numai gandul de a manca. Am aceiasi greutate din clasa a 9-a de liceu cu fluctuatii de maxim 200g-300g. Pot sa nu mananc 2 zile sau pot sa stau la masa non stop si rezultatul e acelasi. Dar mie chiar imi place sa mananc.

Dar arderile astea fenomenale au si un revers - sunt dependent de energizante/mancare in cursele de anduranta. Trebuie sa mananc constant de-a lungul unui maraton. Eu nu imi prea permit sa trec pe ars grasimi dintr-un motiv foarte simplu... nu le prea am. Uit sa imi iau tubul de gel, plicul de energizant sau izotonicul si sunt cam fript. Cat timp pun lemne pe foc treaba merge ca pe roate - uit o singura data sa alimentez si motorul incepe sa dea rateuri si nu prea mai pot sa il readuc la normal.

Din toamna cand voi incepe pregatirea pentru Iron Man imi voi crea si un regim (cu siguranta aceleasi cantitati sau chiar mai mari - dar probabil o sa inlocuiesc shawrma si pizza cu altceva. La Cola si bere nu o sa renunt.)

Asa ca ma pun pe mancat si dormit. Treaba asta merge luni. Si marti. Miercuri simt deja ca o iau razna, asa ca ma duc sa alerg la stadion.

Joi e aproape clara treaba, iar vineri planul e facut: ma duc la maraton la Duna. Altfel intru in sevraj. Sunt dependent de concursuri si ca orice drogat trebuie sa imi iau doza de placere.

E vorba de nu stiu ce maraton de MTB de langa Budapesta (chiar nu m-a interesat despre ce e vorba - concurs sa fie). O sa fie al treilea concurs la care merg anul acesta in Ungaria, am mai fost la unul in Grecia, peste 2 saptamani sunt in Austria... Probabil chiar sunt dependent...

Aveam de ales intre Duna si Baia Mare - decizia a fost simpla: pana la Budapesta ajung in 4 ore, pana la Baia Mare intr-o zi.

Elena e mai cumpatata (ca de obicei) si ea isi ofera un week-end de catarat cu echipa Alternative la Herculane. Asa ca nu o sa fim impreuna week-end-ul acesta (lucru care repet - ma streseaza. Inevitabil o sa fac numai tampenii).

Pana una alta, Elena a alergat in week-end semimaratonul de la Hercules in putin sub 2.30 ore. Personal Best. Un timp cu care ar fi castigat concursul. Mai interesant e ca a alergat cu 30 minute mai bine decat la ultimul antrenament pe acelasi traseu.

Dar nu asta e important: important e ca a fost efectiv incantata de alergatul in sine. A fost singura si doar a alergat de dragul alergatului. Si a fost o placere sa o asculti cat de incantata a fost la final. Mult mai incantata decat dupa locul 3 de la maraton. A zis ca s-a simtit ca Forest Gump: sa alergi efectiv de placerea alergatului, sa te bucuri de peisaj si sa te simti bine. Pana la urma exact la asta se rezuma tot.

Din Timisoara am plecat 4 in masina: Doru, Daniel Gabi si cu mine. Sambata pe la ora 10.00. Ne-am mai oprit prin Decathlon-ul din Budapesta si am ajuns si in visegrad - locul unde se va desfasura maratonul.

Visegrad-ul este un satuc turistic situat pe malul Dunarii. Zona este superba: dealuri impadurite te strajuiesc de  o parte si de alta. Parca nu am fi in Ungaria. Aici nu e pusta obisnuita, seamana cu zona Zarandului sa zicem.

Ne inscriem. Eu particip la 92km - daca tot am batut atata drum, macar sa pedalez.

De dormit, vom dormi la cort chiar langa locul de start. Aici de fapt este un eveniment de 3 zile. Sambata s-a tinut un triatlon si inca mai sosesc participanti.

Pe scurt: aici totul e la alta scara decat la noi: nu mai bine sau mai rau, doar la alta scara. Este considerat printre cele mai mari concursuri de MTB din centrul si estul Europei si este anul acesta la cea de-a 12-a editie.

Intr-o zona uriasa pe malul Dunarii se afla tot felul de standuri ale producatorilor de biciclete si echipamente. Corturi unde se serveste mancarea, stand-uri cu energizante. Totul in numar mare.

Anul trecut au fost 1800 de participanti si anul acesta se preconizeaza o participare si mai numeroasa. Sunt 3 categorii: 92km, 68km si 30km.

Mai pe seara plec cu Dani prin sat sa gasim ceva de mancare si pana la urma ajung sa mananc un gulas-supa si la felul 2 un gulas care se tinea mai bine. Berea e proasta aici, apropo.

Am dormit bine si dimineata am lenevit destul de mult prin cort. Vremea e perfecta pentru o cursa; e innorat si racoare. Daca se abtine sa ploua este ideal.

Despre organizare o sa va zic acuma:
- daca tot te lauzi ca ai concurs international la care vin participanti din 8-10 tari, atunci e de bun simt sa faci anunturile macar si intr-o limba de circulatie internationala si nu doar in mambo-jumbo-ul ala din care nu inteleg nimic.
- la noi se plang oamenii de entuziasmul din punctele de alimentare sau de la intersectii. Acolo stateau oamenii si citeau ziarul, ba unul chiar tricota (era un el care tricota, da , vad si eu ce am scris) impasibili si fara nici o reactie pe fata.
- tot la noi sunt nemultumitii care nu au primit meniul de 5 stele la punctul de alimentare. Apa, izotonice si banane era aici. Uneori si glucoza, ca doar n-ai venit sa te ingrasi, ai venit sa concureszi. Si mi se pare normal asa.
- tot la noi trebuie sa ii multumesti pe toti cu tricou, cu diploma personalizata cu tot felul de amintiri. Eventual sa si ridici o statuie la fiecare concurent. Si fiecare e expert inainte sau dupa cursa si da sfaturi de organizare. Mentalitate tampita...

Hai sa fie clar: nu este nimic uluitor, maret si mai ales unic in a termina un concurs (aici ma refer la cele dedicate maselor de sportivi) indiferent de varsta. Afara chestia asta se practica de cateva zeci de ani. La noi inca e mentalitatea ca daca ai terminat mai stiu eu ce concurs trebuie sa se plece toti in fata ta ca esti miezul din franzela...

Si cand incepem sa ne simtim si noi asa, trecem frumos granita, participam la un concurs din strainatate si realizam cam pe unde ne situam :).

- traseul e punctul forte al maratonului asta. O sa va intrebati cum naiba, ca doar e vorba de Ungaria, tara aia fara munti. Mai - si aici am gandit bine inainte sa scriu - eu nu am concurat in Romania pe multe trasee mai faine de MTB... Peisaj zero, e adevarat - mergi tot timpul prin paduri si nu vezi nimic. Dar nu ma refer la peisaj acuma, ci la traseul in sine: Ciclabil cap-coada, fara nici o portiune fortata. Traseul a fost curatat in prealabil, au fost amenajate rampe in anumite portiuni sau lasat salbatic cat sa trebuiasca sa te chinui ca sa stai in sa in alte portiuni.

Mie mi-a placut la nebunie traseul. A fost un fel de XCO de 92 de km. Vreo 12 catarari scurte, dar foarte abrupte, urmate de coborari tehnice si foarte tehnice.

- marcajul a fost ireal. Ca sa nu fie probleme erau si zone de kilometrii intregi in care mergeai efectiv printr-un culoar delimitat de benzi. Imposibil sa te ratacesti - inca nu am vazut niciunde asa marcaj.

Na, ca se apropie si startul. Cum nu inteleg nimic din pasareasca aia ma pun cuminte la capatul unei cozi interminabile de concurenti. Aici vad ca sunt doar cei de la tura medie. Si dai si cara bicicleta in spate si fa slalom pana dau de grupul celor de la 92 de km. Ajung si eu acolo cu 1 minut inainte de start.

Start!

Cum am mai avut experiente precedente la concursurile in Ungaria, stiu ce le poate la astia... picioarele si bicicleta asa ca singurul meu scop e sa concurez cat pot eu de bine.

Dar abia ce se da startul si incep sa ma enervez. Futu-va mama voastra de ciclisti de sosea!!! Aaaaaaaa!!!! Bai, trec astia de mine in valuri de parca eu as sta pe loc. Gagici, copii, mosnegi, merg de zici ca au mancat taciune.

Cum am mai muscat-o odata anul asta la Tour de Pecs pe sosea cand am realizat ca ei sunt undeva in alta lume fata de noi la cursiera, incerc sa imi pastrez calmul. Dar parca e greu si te simti ca curu' cand o vezi pe maica-ta sau pe taica-tu cum trec ca glontul pe langa tine...

Si soseaua pare ca tot continua intr-o usoara si dulce catarare care pare ca le prieste de milioane la astia...

Dupa vreo 5km in care m-am resemnat complet, cineva a inasprit panta. Futu-va mama voastra a doua oara! Muhahaha!!!

Aha, deci cand trecem un pic de 8%-9% parca nu mai merge, hai smecherilor?! Aici am oprit teava celor care m-au depasit pana acuma (cateva sute bune oricum). Moralul mi-a mai revenit si am reusit sa imi reglez si eu respiratia pe masura ce panta devenea mai accentuata.

Treaba cu urcatul pe sosea a tinut vreo 10km dupa care traseul a cotit-o brusc pe off-road si pe o catarare de-a nostra.

Futu-va mama voastra a treia si ultima oara! Mumu! Gata soseaua! Hopa! Care-i problema? A furat cineva bitumul?! urmatorii 82 de km m-a mai depasit un singur tip care  facuse pana si dupa aceea a recuperat. In rest timp de vreo 4.30 ore am depasit doar eu. Vreo cateva sute :)

Daca mai continua mult portiunea aia de sosea cred ca ma opream sa plang... Acuma e perfect, doar ca trebuie sa fiu atent la cei care pica in fata mea si sa imi caut cate un culoar pentru a putea sa depasesc.

Primul punct de alimentare il ignor si continui mai departe. Cum habar n-am de zona prin care am fost sau cine erau cei pe care ii depaseam, nu prea am multe sa va povestesc.

Dupa vreo 15km de la start realizez ca ma simt excelent. Contribui la starea asta si cu un gel si ii dau mai departe.

Nu sunt misogin, dar... A, da, si n-am nimic cu oamenii grasi (in afara de faptul ca ii urasc), dar...

Era o tipa de la tura medie pe care o depaseam destul de greu pe urcari si care ma ajungea cand panta se domolea. Asta m-a scos din sarite. Nu conteaza ca e penibil sa te compari cu o fata, ca ea isi vedea de treaba ei si ca e infantil sa faci din astea - ideea e ca mi-a sarit mustarul. N-are cum sa ma intreaca, ce dracu' azi sunt in forma de zile mari.

Ma postez in spatele ei si nu o mai depasesc pe urcari ca sa imi conserv energia. Scap de ea pe prima coborare tehnica. Amara vicorie, dar considerand ca la precedentul concurs in ungaria m-au batut vreo 10 fete, ma consolez si eu cu ce pot.

Am trecut si de bifurcatia de trasee si de acuma inainte mai am in fata doar concurenti de la 92km. Dupa o victorie rasunatoare asupra unei fete imi iau urmatoarea tinta: un batranel. Si asta mi-a scos peri albi. Mult mai mult decat fata. Un obiectiv colosal :).

Deja am consumat vreo 3 geluri si stiu ca am cel mai bun concurs de bike de anul acesta. Ma simt excelent si cu pofta de tras - nu am mai avut de mult asa energie.

Hai trage de tine! Trage pana crapi! Doar de-aia ai venit pana aici, nu sa te lamentezi. Baga! Nu las ochii din roata batranelului. Zicea si Maus: nu trebuie sa-i lasi sa scape, trebuie sa te agheti de ei si daca simti ca crapi.

Apoi aia si fac: trag pana simt ca pocnesc, dar nu-l las sa ia avans. Am mers cu el vreo 20km sau poate chiar mai mult. Pe parcurs am tot depasit concurenti: unii cu pana, altii care probabil chiar se intrebau unde e bitumul, altii care cred ca citisera gresit categoria:29km in loc de 92km. Multi altii de care ne lipeam sa ne mai tragem sufletul pentru ca dupa cateva minute sa plecam mai departe doar noi doi.

Pe plat se ducea mult mai bine decat mine - avea niste gambe cat Parlamentul ala a lor din Budapesta. Sansa mea erau catararile care pe portiunea asta devenisera criminale: trebuia sa lasi toata greutatea pe roata din fata pentru a nu te imburda pe spate. Aici il ajungeam. As fi putut sa-l depasesc aici, dar n-avea rost. Lasa presiunea pe el; sa traga el sa scape de mine - n-am chef sa impun eu ritmul.

Stateam la 10cm de roata lui si nu ma miscam de acolo. Omu' a impus un ritm efectiv infernal. Am mers ca dementii pe urcari abrupte, coborari bolovanoase sau pe platul de forestier.

M-am gandit destul de mult daca are rost sa-l depasesc. Mi se parea ca mai tare de atat nu pot sa trag, asa ca imi convenea sa dicteze el ritmul. Vad ca urmeaza o urcare lunga si sustinuta si o iau in fata totusi. Trag pana imi pocnesc tamplele pana in varful ei, dupa care ii dau ca dementul la vale printre bolovani si pe noroi.

Nu l-am mai vazut pe batranel pana la final...

Dupa doua batalii epice cu o fata si un batran, m-am trezit singur. Iau si ultimul gel si pedalez cat pot eu de repede. Ma simt perfect in continuare asa ca nu am nici un motiv sa nu trag de mine pana la capat.

Traseele se intersecteaza din nou si acuma imi iau calupuri de concurenti de la categoria medie ca reper de depasit. Printre ei se vede imediat cate unul care pedaleza mai cu spor - stiu ca ala e de la mine de la categorie asa ca pedalez sa ii prind.

Epic! Asa de mult mi-a placut concursul asta ca mi-e greu sa il povestesc. Deveneam tot mai stresat pe masura ce se apropia finish-ul: hai mai cativa kilometrii sa mai prind ceva concurenti. De ce naiba au avut aia 10km de sosea la inceput?!!!

Ultimii 7km am ajuns in spatele unuia "de-a meu". Omul mergea in dorul lelii - asta pana l-am prins. Dupa aceea a calcat-o ca si cuprins de streche. Fenomenali kilometrii de final. Rar urc pe foaia mare cu 25-26km la ora - unde unii impingeau bicicleta.

Nu-l lasa!!! Mai ai un pic! Inamicul e in fata, prinde-l! Poti sa il ajungi, trage! Hai trage, nu te multumi cu putin! Probabil sunt pe locul 60 si daca il depasesc ajung pe 59 (sa zicem). Dar nu conteaza. Ce conteaza e ca aici e un concurs, am un concurent in fata si trebuie sa il prind.

As fi putut sa pedalez linistit ultimii 7km ca tot aia e. Ce mi-e locul 59, ce mi-e locul 60. Ete mumu! Si atunci de ce mai merg la concursuri?! Ca sa trag cand? Sa ma menajez pentru ce? Hai ma!!! Fa bine si trage acuma pana pocnesti!!!

Superbi kilometrii. Omu' coboara clar mai bine decat mine. Pe urcari ma apropii simtitor de el, dar nu cat sa-l depasesc. Ultima coborare am luat curbele pivotand in jurul piciorului - un fel de dementa m-a cuprins de parca luptam pentru locul 1.

Pe ultima coborare l-am pierdut din vizor, dar asta nu m-a impiedicat sa pedalez cat pot pana la final. Habar n-am pe ce loc sunt (ca la ditamai concursul nu au avut decenta sa si publice rezultatele, desi aveau sistem cu cip-uri) .

Dupa ce am ajuns la masina, am mancat, m-am schimbat si i-am asteptat pe ceilalti colegi. Undeva pe la ora 20.00 am plecat din Visegrad si putin dupa miezul noptii eram acasa in Timisoara.

Duna maraton si-a facut un loc special in calendarul din 2012 - o sa ma intorc aici cu cea mai mare placere. Un concurs deosebit ca traseu si ca atmosfera (e o chestie sa vezi 2000 de participanti pe un traseu de bicicleta). Dar o sa imi aduc aminte de el mai ales ca de maratonul unde am putut sa trag de mine ca dementul si unde m-am simtit excelent.



Urmeaza 7500. Sper sa ma recuperez pana vineri. Si stiu (stiu, nu cred) ca o sa merg cu Elena ca acuma doi ani. Acolo cel mai important e sa fii echipa. Sa fii Forest Gump-ul de la Herculane sau Contador-ul de la Visegrad - dar mai important decat astea e sa fii echipa.

Daca o sa fim sanatosi si o sa avem mentalitatea de acuma 2 ani, restul e deja...blog :). A,da...si mai trebuie si mult noroc.