Apuseni, Gugulani, Tequilla si podium

Data: 25.06.11-26.06.11
Participanti: Elena, Alex, Alin, BAtranu
Locatie: Baisoara, Tarcu
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Week-end greu se anunta! Doua maratoane in doua zile consecutive, la cateva sute de kilometrii distanta unul de celalalt si cu destul de mari probleme logistice.

Dupa cum ziceam acuma vreo 2 saptamani, ca sa birui am nevoie de noroc, masaj si chimie. Am avut pana la urma parte de toate.

Sambata o sa alerg la Apuseni. Elena tocmai ce s-a intors din Toulouse si imediat a a plecat catre Herculane la un team building, asa ca la Apuseni nu o sa alerge.

Dupa ce de-a lungul saptamanii am incercat toate permutarile posibile de oameni si masini, in final ramane combinatia castigatoare: Alin cu masina lui si Batranu cu mine ca pasageri. Pasager n-am mai fost de nici nu mai tin minte cand - dar e fain. Ai timp de o hidratare corespunzatoare.

Dupa un drum nu fara peripetii, ajungem pe la 22.30 sus in Statiunea Muntele Baisorii de unde va avea loc startul.

La maratonul acesta imi era frica de doua lucruri: de caldura si de marcarea traseului. S-a dovedit ca m-am speriat degeaba. Traseul a fost marcat impecabil cap-coada, iar vremea a tinut cu mine.

Ideea de a alerga prin canicula pe un forestier prafuit ma speria la culme. Orb de sete, cu ochii bulbucati si visand la un pahar de apa asa cum viseaza un caine la pomi in desert nu era chiar scenariul perfect.

Sus la pensiunea Andreea ne intalnim cu organizatorii - o echipa tanara si entuziasta (nu ca celelalte concursuri ar fi organizate de babalaci ramoliti, dar organizatorii aici pareau copii - clar imbatranesc). Oamenii au dat dovada de ospitalitate si serviabilitate tot timpul - se vedea ca fac chestia asta cu entuziasm.

La pensiune n-am putut sa ma abtin si sa nu imi mai completez un pic carboloading-ul cu niste drojdie, dupa care am pornit catre cabana unde eram cazati. Am gasit-o cu greu si putin inainte de miezul noptii am inchis ochii.

Dimineata vremea este incurajatoare: burniteaza marunt, bate vantul si afara sunt un pic peste 10 grade. Asta e vreme de alergat, nu canicula aia infecta. Pe vremea asta ai nevoie de lichide mai putine, nu te molesesti - e numai bine.

Incerc sa castig lupta cu macaroanele cu Nutella - iau cate una o fac avioane in drumul spre gura si tot asa cu fiecare macaroana - greu, in curand o sa ma scarbesc de paste fainoase.

Cum Elena nu e aici sunt destul de stresat -inevitabil o sa uit ceva. Asa ca ma concentrez ca macar papucii de alergat sa ii iau cu mine.

Azi alerg fara bete. Am fost aici cu Alin intr-unul din week-end-urile precedente si nu mi se par absolut necesare pe aceast profil. Asa ca azi o sa alerg cu bidonul de bicicleta in mana - v-am mai zis ca prefer la alergat echipamentul de bicicleta: tricoul cu buzunar la spate este ideal pentru a tine acolo tot felul de chestii, iar ca material tricourile mele de bike sunt cam peste orice tricou de alergare...

Sunt bine dispus si nu sunt stresat deloc: mi-am repetat de atatea ori ca nu mai alerg dupa altii si ca alerg cum stiu eu si cum m-am antrenat incat in sfarsit sper ca mi s-a si intiparit undeva in subconstient chestia asta.

Sper...

Dupa sedinta tehnica de dimineata ne pregatim de start. Afara vremea nu prea te imbie sa iesi sa te incalzesti, asa ca imi fac pregatirea in holul pensiunii.

In jurul orei 9 se da si startul. Eu sunt deocamdata in alt film si nu sunt foarte conectat la concurs. Nu-i bai, trebuie sa alerg de placere si sa ma simt bine. Nu asa am zis?

Pai multe nu sunt de povestit...in prima parte.

Alergam destul de relaxat si destul de departe in plutonul de concurenti. Portiunea pana la Pietrele Marunte am alergat-o integral. Nu cred ca am alergat-o si bine, dar eu nu puteam mai mult.

Nu imi dau seama daca incepe sa se simta oboseala cumulata concurs dupa concurs, week-end de week-end. Sper ca nu. M-am simtit bine si am tras cat am putut, fara sa fortez.

Aici ar fi trebuit sa fiu destul de in fata, deoarece din Pietrele Marunte urmeaza doar coborare si dupa aceea plat cale de 8km. Doua portiuni la care nu excelez deloc.

Pe coborare nu am pierdut foarte multe pozitii in clasament. Destul de repede am ajuns si la gater, la mlastina, la tanti si intr-un final aproape de Sagacea.

V-am zis ca nu sunt multe de povestit - am alergat pe un traseu care mie mi se pare foarte frumos din punctul de vedere a peisajului, m-am simtit excelent si am facut ce imi place. Ce poti sa iti doresti mai mult ?!

Momentul prost
Inainte de Sagacea e o coborare mai accentuata. Care din nefericire iti ofera o perspectiva destul de buna asupra urmatorilor 2 km de traseu.

Aici am vazut concurentii din fata. Si s-a dus dracului toata autosugestia din ultimele saptamani...

Hmmm... pai daca aici sunt numai cu cateva sute de metrii in fata mea, daca trag un pic mai tare poate pe plat ii ajung inainte sa inceapa catararea. Si acolo ii mananc!!!

In prima instanta am reusit sa alung aceste ganduri malefice. Dar numai pe moment. Apucasera deja sa prinda radacina si acuma scoteau capul tot mai des.

Inainte de start am mancat bine, mi-am luat gelurile si m-am hidratat. Planul era sa fac ca la Half Iron Man pe partea ce tine de mancare si hidratare de-a lungul cursei.

Momentul Daniela
Asta a fost mai prost decat momentul prost. Daniela alerga cu o foita de vant rosie in jurul braului asa ca o reperam usor pe traseu. La Hercules m-a batut cu o ora. Pe platul de dupa Sagagea am vazut-o dupa o curba.

Si am inceput sa alerg dupa ea. Alearga mai bine ca mine pe plat - asta e clar. Dar ma chinuiam sa nu mareasca prea tare distanta.

Ideea e ca aici am alergat anaerob incercand sa n-o pierd din vizor. Pe la km20 imi amintesc ca nu am mancat nimic si imi dau seama ca numai ideea de gel imi repugna acuma. Cand nu mai am pofta de geluri e clar ca deja sunt pe rosu - scot totusi unu si alerg cu el in mana. Imi ia vreun sfert de ora sa reusesc sa-l mananc pe tot si sa imi inghit voma de pe gat.

Urmand o strategie "perfecta", in punctul de alimentare nu ma opresc sa mananc si sa ma hidratez si pornesc imediat mai departe in speranta ca mai castig cateva secunde.

Dupa punctul de alimentare realizez ca am gresit, dar acuma nu o sa ma intorc din drum. Urmeaza trei kilometrii agonizanti de plat. Aici am crezut ca o sa clachez.

In sfarsit ajung si in Belioara unde traseul coteste brusc la stanga si se incepe urcarea de 16km spre Baisoara. Aici o prind in sfarsit pe Daniela si pe unul din fratii Mihu.

Ignor complet punctul de alimentare 3. Nu ma intrebati de ce. Era...


Momentul Vali
A inceput o urcare abrupta. Foarte abrupta. Destul de grea fara bete si cu rezervele de energie pe 0. Ajung un grup destul de numeros de concurenti pe urcare, printre care si Vali.

Bun, trebuie sa-l intrec. Oricum planul cu "alerg de placere, nu ma intrec cu nimeni" fusese de mult abandonat undeva deasupra de Sagagea.

Crampele au aparut destul de repede pe urcare. Strang din dinti, din buci, din gambe si ii dau sontac la deal. Portiunea stancoasa o urc in patru labe printr-o ploaie torentiala.

Urcarea pare ca nu se mai termina, dar merg destul de bine. Reusesc sa fac crampele sa dispara.

La noi la antrenamente de sosea la ciclism se fac tot felul de sprinturi pe parcursul turei. Ideea e ca nimeni nu stie niciodata cand se fac sprinturi sau unde se termina. La un moment dat cate unul din pluton evadeaza si alearga cat il tin puterile. Tot plutonul o ia nebuneste dupa el. Savoarea e la berea de dupa cand discutiile sunt tot timpul dupa acelasi tipar:

"Am castigat sprintul de la Pischia"
"Da' de cand dracu' sprintam noi acolo?!"
"Si oricum trebuia sa terminam sprintul mai incolo!"
"Nu conteaza, v-am batut!"

No, asa a fost si acuma. Pe finalul urcarii realizez ca nu mai am energie - nu sunt foarte nervos, singur mi-am facut-o. Asa ca sprintul meu se va termina la capatul urcarii, de unde drumul devine din nou alergabil. Trebuie sa castig sprintul pana acolo :).

Momentul liniste
Dupa ce am iesit de pe portiunea de catarare am realizat cu surprindere ca inca pot sa alerg. De acuma alerg din nou linistit si fara scop.

Dar asta dintr-un motiv foarte simplu: nu mai pot altfel. Si daca as forta acuma, maine nu mai concurez nici daca ma alearga gugulanii cu furcile din spate.

In departare se vede deja Baisoara. Dar stiu ca mai e mult pana acolo. Daca nu as fi facut traseul inainte, probabil as fi cedat psihic sa aflu ca mai am 9km pana la finish.

Urmeaza o portiune plata, chiar putina coborare - reusesc sa imi relaxez picioarele greu incercate de crampe.

Ignor si punctul de alimentare de la Zapodie. De data asta insa o fac constient - nu mai pot asimila nimic. Tot ce imi doresc e Sfanta Cola. Sau orice lichid care are bule. Multe bule. Fiindca nu m-am alimentat si hidratat la timp, acuma si simpla idee de a bea izotonice ma face sa vomit.

Mai am 7km. Astia au fost tare ciudati... Adica cumva eram terminat. Plumb in gambe, capul tulbure, ametit. Dar puteam sa alerg indiferent de panta, nu horcaiam si nu simteam ca mor. Dar nici de accelerat nu mai eram in stare.

Momentul ... care o mai fi fost si asta
In deja tiparul bine pus la punct ignor si punctul de alimentare 5. Acuma din spatele monitorului o sa se trezeasca multi sa zica ca: "Bai, dar atunci de ce te mai miri?! Daca te incapatanai sa nu te alimentezi si sa bei !".

N-ati inteles nimic... Greseala a fost ca nu am fost cuminte pana in Sagagea. De-acolo nu a mai contat. Oricum nu mai pot asimila nimic si mi-as strica stomacul daca as baga ceva in mine acuma.

3.5km. De vis. Adica vreau sa spun ca i-am alergat in vis. Singura mea preocupare era sa nu vomit. Asta imi ocupa tot timpul.

Dar iara trebuie sa repet ca a fost ciudat: n-am mai avut senzatia asta de oboseala niciodata: nu tu durere in picioare, nu tu respiratie sacadata. Doar complet ametit si fara forta. Tare ciudat...

Am alergat integral pana la final.

Am scos 4.17 ore. Locul 19 la general si locul 9 la categorie. De data asta sunt multumit de mine. A fost un concurs care mi-a placut, pe care l-am alergat bine - cu toate prostiile pe care vi le-am prezentat. Un maraton la care o sa ma intorc cu placere in anii ce urmeaza.

As fi vrut sa scot sub 4 ore si asta m-a nemultumit pe moment. Dar per total am alergat bine si Apuseni o sa ramana trecut in blogosfera in partea de "maratoane alergate bine". De data asta nu mai am motive sa ma vait. "Ca daca" faceam aia, sau "daca faceam aia" atunci ar fi fost altfel. Daca faceam totul ca la carte, eventual intram sub 4 ore. Dar nu sunt sigur nici de asta.

La final Adi Valean imi face cinste cu o Cola. O termin si revin cu picioarele pe Pamant, cu chef de vorba si voie buna. Senzatia de voma eliminata, acuma ma simt excelent si plin de viata.

Despre organizare:
La cate concursuri au ajuns sa se organizeze la noi, e normal sa evidentiezi doar ce nu a fost bine sau ce e diferit si aduce un plus de valoare.

Negativ - nimic. Serios. Ca la IronMan-ul lui Istvan. Nu imi dau seama ce ar trebui schimbat sau ce a fost rau - personal nu am sesizat nimic.

Pozitiv: traseul, echipa de organizare si toate chestiile astea care mai tin de organizare. Un plus pentru entuziasmul oamenilor din punctele de alimentare si din punctele de control.

Ce mi-a placut in mod deosebit (adica ce a fost diferit fata de alte maratoane):
Aveau un sistem inedit de afisare a rezultatelor in timp real - sistem care poate inlocui cu succes cip-urile. Aveau si un calculator pus la dispozitia concurentilor asa ca fiecare putea verifica oricand situatia clasamentului.

Si masajul! In primul rand profesionist. In al doilea rand gratuit.

Si eu aveam nevoie de el ca de Cola. Tanti aia stia ce face. A fost primul masaj dupa cele de la IronBike-ul din Italia in care am simtit ca maseuza stie excat ce face si nu doar ma mangaie. De pe scaun m-am ridicat cu o noua pereche de picioare. Multam frumos!

Alin a luat locul 3 la genereal si 2 la categorie. Bravo tati!!!

Nu e timp de pierdut. Gianina trebuie sa nasca dintr-un moment in altul asa ca avem motive serioase sa ne grabim in Timisoara. De data asta dupa un drum rapid si fara peripetii ajungem la 20.30 acasa.

Inca odata felicitari organizatorilor pentru o prima editie excelenta a maratonului montan din Apuseni.

Dupa cum spuneam, la 20.30 eram in Timisoara. La 21.06 eram cu bicicletele pe masina mea, cu Alex Almajan in dreapta si in drum spre Herculane. Incepe al doilea maraton.

Drumul pana la Herculane a fost complet gol asa ca am putut sa ma joc de-a raliul cale de 180km. Am oprit doar in Caransebes - raul de dupa Apuseni a trecut complet si acuma aveam o vagauna uriasa in stomac care se cerea umpluta de urgenta.

Pe la miezul noptii am ajuns si la Dumbrava unde are loc team building-ul la care este si Elena prezenta. Aici cheful este in toi, lumea se distreaza si danseaza.

Elena are deja o noapte in care s-a culcat la 6.30 dimineata si nici acuma nu vrea sa sacrifice un chef bun de dragul unui concurs. Si eu pot sa inteleg asta perfect. Pe primul loc e clar distractia!!!

Alex cu mine cadem lati de oboseala in schimb.

Trezirea este la 6.30. Cu o Elena care a acumulat 4 ore de somn in 48 de ore si 2 Tequilla si cu un sofer pe trei sferturi adormit, ne indreptam catre Poiana Marului.

Ajungem acolo cu o ora inainte de startul cursei. Elena n-are nici o sansa sa termine cursa de 80km - ar insemna sa se chinuie efectiv, asa ca schimba categoria.

Eu sunt complet buimac si picioarele imi sunt destul de grele. Plus asta, observ ca BB cups-urile s-au dus dracului asa ca trebuie sa apas cu toata forta in pedale pentru a le face macar sa se miste. Cacat...

La start e si Luci Clinciu. Si el vine direct de la Apuseni unde a alergat foarte bine. Impreuna cu el voi participa la tura de 80km.

Abia apuc sa fac ultimele pregatiri inainte de startul concursului. Sunt curios cum o sa ma simt. Acuma 2 ani am reusit sa termin cursa de 7 zile de la IronBike. Mai sunt in stare sa fac zi de zi cate un concurs?

Nici aici nu sunt multe de povestit. Aici am mers perfect. De ce? Fiindca acuma am fost cuminte. Foarte cuminte. Ca la Half IronMan. M-am baricadat cu geluri Sponser si cu Activatoare. Apropo, am furat ideea de la alti concurenti si am vazut ca e excelent sa depozitezi gelurile sub colantii de bicicleta. Asa le ai tot timpul la indemana si nu risti sa le pierzi. Risti sa se scurga pe picioare, dar asta e...

Un gel inainte de start. Plecam cei de la 80km primii.

11km de forestier pana in Saua Jigoria. Am pornit timid ca sa vad cum reactioneaza organismul. Totul pare a fi OK, nu am febra musculara, picioarele parca un pic grele, dar trece. Am urcat bine pana in sa.

Aici am luat primul gel cu mult izotonic. Din Jigoria urcarea devine mai sportiva catre Cuntu. Aici m-am trezit un pic si i-am dat mai voiniceste la deal - partea asta chiar mi-a placut.

Cuntu - cel de-al doilea punct de revitalizare a coincis cu al doilea gel. Urmeaza o coborare dificila pe un drum foarte bolovanos. Cand am fost prima data pe aici mi-a fost destul de frica pe aceasta bucata. Acuma am coborat foarte bine si chiar mi-a placut.

Dupa aceea s-a intamplat ceva straniu. Drumul era drept, lat si fara nici un obstacol. Nu o sa inteleg cum si mai ales de ce am iesit de pe forestier ca sa ajung undeva aiurea in balarii. Am avut un black-out de cateva secunde si m-am trezit in afara drumului. Imi dau seama ca o sa incep sa dau rateuri si bag primul Activator.

Pe coborare fac si prima pana din sezon. Cum obiectivul e sa termin maratonul, ma inarmez cu rabdare si incerc fara nerv sa fac pana. Imi belesc pielea pe degete - n-am considerat necesar sa iau levierele. Intre timp apare si Luci.

Cu Luci am mers o bucata din Varciorova catre Borlova. E o placere compania lui.

Luci e un om deosebit. Unul din putinii pe care ii stiu care face ceea ce face efectiv doar din pasiune si din dragoste fata de sport.

Din Borlova incepe partea a doua a maratonului - urcarea spre Muntele Mic pe drumul militar. Intre timp am epuizat al treilea si al patrulea gel.

Urc bine pe forestierul rapid pana la exploatarea forestiera. De aici panta se inaspreste, asa ca iau al doilea Activator. Am terminat toate rezervele asa ca ar face bine sa imi ajunga.

Drumul a fost... neplacut in cel mai bun caz. Push bike-ul indelungat a facut sa apara primele semne de crampe. La Fantana Voinii m-am oprit si am alimentat cu apa.

Iara push bike pana dupa iesirea din padure. De aici s-a putut merge pe bicicleta pana in statiune.

Mai departe urmeaza un asfalt abrupt care te duce pana la cruce. Intoarcerea m-a luat prin surprindere - se va cobora pe sosea pana in saua Jigoria - traseul se pare ca a fost modificat.

Sus e un frig de iti clantane dintii in gura la propriu. Nu am nimic la mine pentru a ma imbraca si voi stiti care sunt relatiile mele cu frigul. Senzatia de frig este accentuata si de un vant care bate destul de tare.

Pe scurt: am inghetat cumplit pana in Jigoria. De aici mai urmeaza 11km de coborare pe un forestier bolovanos. Astia au fost groaznici. A trebuit sa ma opresc de nenumarate ori pentru a opri tremuratul, altfel riscam sa pic de pe bicicleta - nu o mai puteam controla din cauza frigului.

Inghetat bocna am trecut linia de sosire. Astept sa vad rezultatele, dar m-am clasat undeva la mijlocul clasamentului la general si cred ca pe locul 4 la categorie.

Elena a reusit unul din cele mai bune concursuri ale ei si a iesit pe locul 1. Felicitari Panda!!! A putut sa traga si a avut o mentaliatate excelenta (era constienta ca o sa pice fizic din cauza oboselii acumulate asa ca a plecat pe principiul sa traga cat poate pana cand se termina bateriile).

In cazul amandoura chimia a fost cea care ne-a scos la liman. Fara gelurile Sponser si Activatoare nu aveam nici cea mai mica sansa sa terminam sau daca totusi reuseam, probabil eram complet scosi din functiune pentru mult timp de acuma inainte.

Traiasca chimia!!!

P.S.: gelurile nu sunt magice. Sunt aia 5% de care ai nevoie cand esti foarte bine antrenat. Cu ele nu o sa termini maratonul de 80km daca tu te-ai dat numai la 50km. Nu fac minuni. Asta ca nu cumva sa credeti ca aruncati felia de pizza, luati niste geluri si deveniti campioni... Din frazele de mai sus a se retine in principal: "cand esti foarte bine antrenat".

Si ce am mai re-re-re invatat (de data asta amandoi): concureaza fara scop, bucura-te de traseu! Fii calm si fa ce stii cat mai bine. Din pacate nu tot timpul planul de acasa functioneaza la fata locului.

Despre organizare:

Pai corect e sa comentam obiectiv chiar daca pentru partea de alegere a traseului ni s-a cerut si noua (Elena si mie) parerea. Ba chiar noi am sugerat traseul lung.

Negativ:
- marcajul pe tura lunga a fost dezastruos. Punct. Eu am ales traseul si era sa ma ratacesc pe el. Maus, Logican, Tudi s-au ratacit. Ei n-o sa comenteze, dar nici nu mai vin a doua oara si asta nu e bine.

- drumul militar nu a fost "gustat" de nimeni. Aici e greseala noastra ca am insistat sa fie pe acolo. Se pare ca varianta pe sosea ar fi fost mai agreata decat push bike-ul respectiv. Traseul la tura lunga trebuie regandit complet, asta e clar.

- probleme la centralizarea rezultatelor. Se dorea a fi un sistem similar cu cel de la Apuseni, dar aici  se pare ca a clacat si au fost contestatii si nelamuriri legate de clasament.

- ideea cu tragerea la sort la loterie a fost stranie si mai ales consumatoare de timp.

Pozitiv:
- numar mare de participanti. Au venit multi ciclisti din partea de vest a tarii si asta e foarte bine. Pentru multi dintre ei este peste mana financiar sau logistic sa ajunga la concursurile din centrul tarii - asa ca este foarte important ca acest maraton sa devina o traditie - ofera o sansa si celor de aici sa se "afirme".

- gulas bun.

Problemele pot fi corectate pana la urmatoarea editie - accentul trebuie pus pe alegerea bine gandita a traseelor si pe marcarea lor corespunzatoare - restul sunt doar bonusuri.

Ne vedem la Gugulani 2012! Anul viitor promitem sa ne implicam mai mult pe partea ce tine exclusiv de trasee si sa ne implicam pe partea de marcarea acestora.

Un week-end la sfarsitul caruia aveam senzatia ca a trecut o eternitate de cand am plecat spre Baisoara. Doua maratoane fara vaiete, fara lamentari. Doua maratoane la care angrenajul a mers "ca uns". Inca odata felicitari Panda pentru un concurs excelent.

A...da. Felicitari si mie. Chiar daca la limita, am reusit sa imi pastrez calmul in Apuseni, iar la Gugulani am mers ca ceasul. Inca poate mosu'...

Si odata intrat drogul in sange, nu mai iese: acuma privesc doar catre IronMan - comparativ cu acela tot ce urmeaza e doar incalzire. Am un an ca sa ma antrenez pentru provocarea aceasta.

Dar pana atunci o sa va mai ametesc cu doua blog-uri restante si sa ne vedem sanatosi la 7500!

Hai Hoinarii!!!