Marathon 7500

Data: 07.07.11-09.07.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Bucegi
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

--------------------
Limits?! What limits?! We can do it!
--------------------

7500 e... 7500. E special. E altceva. Il faci prima data fiindca e o adevarata provocare. O nebunie si numai sa te inscrii la el. O nebunie mult mai mare sa il duci la sfarsit.

Il termini si iti juri ca nu mai treci prin asa ceva. E ceva... cumplit de frumos. Cumplit pe toata durata lui. Frumos pe masura ce zilele trec si raman doar amintirile.

Trec lunile si uiti oboseala, uiti epuizarea, uiti tot. Ramane doar satisfactia uriasa ca ai trecut linia de sosire. Sentimentul pe care il ai cand treci pe sub poarta de la 7500 dupa peste 24 de ore de concurs nu se compara cu nimic. E unic.

Vii si in anul urmator. Si acuma promiti ca e pentru ultima oara - te-ai invatat minte. E intr-adevar cumplit. Dar totusi asa de frumos la final....

--------------------

Suntem pentru a 3-a oara la startul singurului ultramaraton din Romania. Un cu totul altfel concurs. Care nu seamana cu nimic din ce se organizeaza la noi.

Daca crezi ca maratoanele montane sunt pregatire suficienta pentru 7500 te inseli. Aici n-ai sa alergi. Decat pe coborare. La deal o sa te cateri si in 4 labe. Aici concursul nu se termina dupa 5 ore. 5 ore e doar incalzirea. Aici nu esti de capul tau - faci parte dintr-o echipa.

Aici iti trebuie mult mai mult decat antrenamentele de la banda, de la stadion sau de la alte maratoane montane. Aici ca sa il termini iti trebuie Pasiune. Multa pasiune, dar si multa nebunie.

Aici inevitabil o sa ajungi in punctul in care fiecare celula din tine o sa urle: Nu mai pot!!! Nu mai vreau!!! Si acolo se va face diferenta intre cine termina si cine abandoneaza la 7500.

Ca sa termini 7500 trebuie sa fi facut din alt aluat. Si asta o vezi in ochii fiecaruia dintre cei care au trecut pe sub poarta aceea. Aici e vorba cu mult mai mult decat putere si pregatire fizica. Nici un antrenament nu te poate pregati pentru un asa concurs. Fie ai puterea sa te ridici si sa continui atunci cand orice logica iti spune ca e cazul sa te opresti, fie... iti raman celelalte maratoane montane.

Iar ca sa termini si bine un 7500... asta e deja cu totul alta poveste. Urmatoarea poveste.

---------------------------

Elena nu era foarte convinsa ca mai participam si anul acesta. Cu vreo 2 saptamani inainte insa a devenit mai extaziata decat mine la ideea de concurs.

Anul acesta sunt mult mai multe echipe inscrise - organizatorii au facut treaba excelenta la editiile precedente si au reusit sa adune anul acesta peste 300 de participanti la cele 2 categorii.

Ajungem vineri destul de tarziu in tabara de baza de la Padina. Abia daca mai avem timp sa pregatim rucsacii pentru a doua zi, sa ne inscriem si sa ne aruncam in cort pentru a fura cateva ore de somn.

Eu sunt foarte relaxat. Am mai terminat de 2 ori maratonul, anul acesta sunt mult mai bine antrenat asa ca n-am de ce sa-mi fac griji. Toata presiunea e pe umerii Elenei.

Oricum o iei, la mixt castiga sau pierde fata. Eu nu trebuie decat sa nu o incurc si eventual sa o ajut daca e nevoie la carat rucsacul sau oral.

Asa ca eu nu am emotii - de aici au inceput problemele.

Dupa o noapte proasta in care totusi am descoperit ca nu sunt asa de fier pe cat credeam si am fost destul de stresat, pe la 4.00 nu mai aveam somn. La 5.00 dimineata a sunat in sfarsit ceasul si dupa probabil nici 2 ore legate de somn facem ultimele pregatiri inaintea plecarii.

Vremea e perfecta: dupa doua saptamani de vreme rea, situatia s-a imbunatatit si pentru cursa se anunta senin si cald.

Avem un obiectiv clar: sa mergem cat putem noi de bine. Scriind asta imi dau seama cat de ambiguu suna. Ideea e ca nu vrem sa alergam dupa cineva, ci sa ne facem concursul asa cum vrem noi.

La 6.00 se da startul la cea de-a treia editie a 7500. Se pleaca in alergare. Planul e simplu: Elena va merge in fata si va dicta ritmul, iar eu o voi seconda.

Cei de la Truly sunt urmaritorii nostri directi. Mihai si Catalina sunt o echipa foarte buna care s-a antrenat mult in ultimul timp.

Prima urcare pana la Vf. cu Dor a trecut fara probleme si am pus prima stampila dupa fix o ora de la start in acelasi timp cu Truly.

De aici urmeaza coborarea spre cota 1400. Elena o ia in fata si ... alearga repede! Acuma nu ca asta ar fi o premiera, dar mi-e destul de greu sa tin ritmul acela pe coborare. Elena nu e deloc multumita ca o tin in loc, dar nici n-am de gand sa trag pe aici. Prefer sa pastram energia pentru mai tarziu.

Aici apar in poveste Pepi si Gica. Ei parasec drumul forestier si o iau pe ceva poteca care se dovedeste a fi o scurtatura inspirata catre 1400.

Truly au luat-o mult in fata -coboara exceptional. Drumul catre Schitul Sf. Ana este un forestier cu serpentine. Pe care ne hotaram sa le taiem ca sa mai castigam timp. Desi am luat startul 46 de echipe, aici suntem efectiv singuri. Tot taiem curbe pana cand dam de asfalt.

Un fior rece ma trece. Mai, nu-i bine, in editiile anterioare n-am ajuns la asfalt. O opresc pe Elena ca sa vedem pe unde e traseul. Am si GPS-ul cu mine. Dar nu gasesc sateliti! Mama lui de gadget idiot!

Minutele trec si ne hotaram sa ne intoarcem pe forestier. Din fericire nu taiasem prea multe serpentine asa ca reintram pe traseu destul de repede. Alergam pana in CP2 unde ajungem la 7 minute dupa Truly.

Urmeaza urcarea catre Piatra Arsa, portiune pe care Elena a avut dificultati la editiile precedente. Aici soarele te bate in cap, inca nu e suficient de "treaza" si urcarea asta o cam stoarce.

De data asta e altfel. Incep sa cred ca m-am supra estimat si ca s-ar putea sa nu fie chiar asa simplu cum calculam de acasa cu berea in mana. Elena trage de ea cat poate, doar ca si eu incep sa ma fortez sa tin ritmul ei. Si asta nu prea planificasem.

Daca in anii trecuti Elena se mai tot oprea in bete sa isi traga sufeltul, acuma a urcat dintr-o suflare fara sa ma lase sa respir. Pe urcare am tot depasit echipe de baieti. Mi-e greu sa imi imaginez ce gandeau cand vedeau o fata galopand pe langa ei pe urcarea aia...

La finalul urcarii mi-a iesit "dopul" - cam asa se intampla la fiecare concurs. Astept cumine momentul cand dupa start imi intru in ritmul meu favorit. Cred ca Elena e inca nemultumita de ratacire si de minutele pierdute.

Pe platul pana la CP mergem cam incet, dar macar am timp sa imi mananc gelurile si sa imi incarc bateriile. Dupa stampila din CP2 dau sa plecam mai departe cand pe cine vad acolo?

"Tu ce p**a mea faci aici?!" Altceva nu mi-a trecut sa-l intreb. Era Alin acolo. Din cauza unei probleme fizice pe care o trage de la Apuseni, a fost nevoit sa abandoneze. Asta m-a cam bulversat: Alin s-a antrenat mult pentru concursul acesta si impreuna cu Zsolt faceau o echipa formidabila care ar fi schimbat cu siguranta fata clasamentului final la masculin. Banuiesc ca trebuie sa fie cumplit sa iei hotararea respectiva si sa abandonezi.

Alin ne incurajeaza si noi plecam mai departe pe coborarea pe Jepii Mari. Din nou Elena coboara mai bine si se tot uita in spate daca o secondez. Odata ca mi-e frica sa alerg repede pe aici si a doua oara acuma ma macina si ideea ca ma pot accidenta si am tot felul de scenarii in cap. Asta in timp ce saream din lant in lant si mai puneam cateodata frama pe cate un tanc de stanca, cat sa nu ma prabusesc in gol...

Ajungem cu Pepi si Gica jos in Busteni. Urmeaza urcarea pe Jepii Mici pana la Cabana Babele. O urcare frumoasa. 4 ore jumatate traseu turistic. Trebuie scoasa bine sub 2 ore.

Urcam cu coechipierii nostri. Ne place ritmul lui Pepi asa ca ii secondam pe pantele abrupte din padure.

Eu alerg cu camel back-ul in spate, chestie de care m-am dezobisnuit si nu prea beau apa. Elena are la ea bidoane de 500ml pe care le umplem metodic de fiecare cand traseul intersecteaza cate un fir de apa. La o alimentare din aceasta ne despartim de Pepi si continuam mai departe singuri.

Odata iesiti de la adapostul padurii, un soare puternic ne ia in primire. Elena e in continuare in fata, dar acuma pare ca se chinuie destul de serios sa tina ritmul.

Fara pauza ajungem la baza peretelui abrupt de sub Caraiman. Aici ne intalnim cu Adi si cu Pes. Aflam de la Adi ca suntem prima echipa de mixt - nu stim unde, dar i-am depasit pe Truly.

Ultimele pante spre Caraiman reprezinta o proba de vointa, dar ajunsi acolo Elena parca prinde iarasi aripi si o zbugheste inainte.

Tot aici pe platou imi dau seama ca eu am probleme tot mai mari. Incerc exact aceiasi stare de neputinta ca la Apuseni: nu mi-e greu, dar nici nu pot trage mai tare. De data asta mi-am mancat gelurile, am fost cuminte, dar nu pot trage mai tare.

Mai urmeaza o coborare si suntem inapoi in tabara de baza. Sper ca acolo o sa dreg motorul si urmatoarea parte a cursei o sa imi revin.

De la Babele cobor mediocru in spatele unei Elene care azi mi se pare ca se crede la ski nu la trail running. In incurajarile celor din tabara de baza ajungem cu 40 de minute mai bine decat la editia precedenta.

Amandoi suntem cu stomacul dat peste cap de gelurile ingurcitate asa ca Elena propune o mancare inedita: branza frantuzeasca mucegaita. Adevaru-i ca a intrat ca unsa. In loc de un vin rosu, servim o Cola rece ca gheata si ne pregatim sa luam adevaratul start la maraton.

Urmeaza prima din cele 3 urcari pe varful Omu. Este o urcare cuminte si intinsa, numai buna sa iti reintri in ritm. Impreuna cu Pepi si Gica parcurgem buna parte din urcare. De sus din sa ne incurajeaza Alin si Zsolt. Treaba pare sa mearga din nou ca pe roate (pentru mine, ca Elena nu a parut sa dea rateuri decat pe finalul urcarii din Jepi).

Cu zambetul pe buze ajungem la Omu. Anul acesta aproape toate punctele de control s-au transformat si in puncte de revitalizare. De exemplu pe Omu avem apa si izotonice la discretie.

Urmeaza coborarea pe Valea Cerbu. Asta e infecta. Aici iti poti distruge pe langa nervi si picioarele. Anul acesta optam pentru alta tactica: vom alerga metodic pe toate seprentinele, chiar daca asta inseamna sa dublam efectiv distanta. Cel putin asa protejam picioarele. Ideea s-a dovedit geniala.

Am track-ul de la Alin si sper sa gasesc intrarea in scurtatura care duce la Diham. In final memoria Elenei de conduce pe drumul cel bun, nu de alta dar scula dracului nu vrea sa gaseasca satelitii, iar cand ii gaseste este setata intr-un mod asa de ciudat ca nu inteleg nimic din ce imi arata.

Balaurim destul de mult prin padure in cautarea scurtaturii, pentru ca intr-un final sa o luam direct la vale. Eram pe o panta de 60 de grade in mijlocul padurii coborand habar n-am unde. Asta nu prea are darul sa ma linistesca si incep sa ma vaicaresc. Cacatul de GPS are bunul simt sa isi revina si ne dam seama ca suntem la 300m de poteca.

Iesim in forestierul de la Diham tarandu-ne pe burta pe sub o sarma ghimpata, asta spre deliciul lui Pepi si Gica care veneau pe drumul normal.

La Diham am alimentat cu Cola. De 5.5 RON - sa-ti moara caii la caruta de hot nenorocit!

Urmeaza o portiune usoara pana in Prepeleac. In mod normal ai putea sa o alergi integral daca n-ai avea deja atatia kilometrii in spate. Oricum e o portiune de viteza. Aici m-am simtit excelent - probabil singura portiune pe care m-am simtit bine.

Merg eu in fata acuma si impun ritmul. Elena ma intreaba daca cred ca putem cobora sub timpul lui Alin de anul trecut. Acuma inclin sa cred ca da - stim amandoi ca pana aici am mers mult mai bine decat la editiile precedente si acuma ne simtim in forma maxima.

In postul de la Prepeleac nu au apa si eu am facut greseala sa nu ma alimentez la Izvoarele, bazandu-ma pe un izvor care nu mai exista.

Bucosiu...inceputul si sfarsitul maratonului. E interesant cum un maraton de 91.5km si 7500m diferenta de nivel se rezuma de fapt la o singura portiune: urcarea din Prepeleac peste Bucsoiu pana la Omu si dupa aceea coborarea pe Ciubotea.

Toate echipele o sa va zica aceeasi placa: Bucsoiu. Si Ciubotea. Aici e greu.

Daca treci de Bucosiu ai cam terminat cursa. Oricum esti asa de epuizat fizic, incat daca nu abandonezi in Omu inseamna ca ai acel ceva de care e nevoie ca sa termini. Daca va uitati peste statistica o sa vedeti ca am dreptate. Majoritatatea abandoneaza dupa Bucsoiu. Cei care trec de Omu a doua oara, termina cursa.

In Omu cam toti sunt terminati. Doar ca unii uita de limite si merg mai departe. Si in general termina.

Pana una alta trebuie sa trecem de Bucsoiu asta. In fiecare an mi-a facut probleme. Aici m-au doborat crampele doua editii la rand.

Portiunea de jungla din Prepeleac pana in creasta o urcam ireal. Parca acuma s-a dat startul. Acuma sunt convins ca putem cobora sub 23 de ore. Deja calculez traseul in avans si planific timpi si strategii. Merge totul ca pe roate.

In forma maxima iesim in creasta. Suntem pe val acuma. Obiectivele noastre se schimba: pe ce loc suntem la general? Unde e urmatoarea echipa de baieti? Pe ei!!!

Urmeaza 3 varfuri pana ajungi pe Bucsoiu. Stim la ce sa ne asteptam asa ca le luam metodic.

Hoinarii au azi momentul lor de glorie!!!

Pe dracu...

Pe la mijlocul primei urcari o simt ca vine. Acolo n-a mai venit niciodata. Sus pe pulpa. Pe prima o ignor. Pana sus au venit deja cu zecile in ambele pulpe. Odata cu ele a venit si lipsa de aer. Si contractiile din stomac.

Caderea a fost asa de crunta incat nu o pot compara decat cu o lovitura de ciocan in moalele capului. Cu cinci minute in urma eram aproape convins ca putem urca pana pe 3 la general. Acuma nu ma mai pot misca. Nu imi mai pot controla respiratia. Totul s-a rupt in cateva minute.

Echipa... Echipa e totul. Pic in fund. Elena imi maseaza muschii. Daca ar fi numai crampele ca in anii trecuti stiu ca le pot face sa treaca in cateva minute. Dar cine dracu poate face sa dispara ceata?! Si contractiile din stomac. Si sfarseala?!

Al doilea si al treile varf pana pe Bucosiu a fost cumplit. Ritmul a sczut, chiar daca nu foarte tare, dar eu simteam ca acolo mor.

De pe Bucsoiu cobori o panta mica pentru ca dupa aceea sa mai urci cale de cateva minute o galma pana pe Omu. Ete galma aia a fost cat tot maratonul al un loc.

Sus era Vali Zanfir care ne incuraja. Dar parea asa de sus... Il vedeam in ceata imbracat in negru si mi se parea ca tot creste si ma acapareaza. Pe Elena o auzeam undeva in fundal:"Hai ca mai ai cativa metrii pana sus si iei izotonice!". Mai incolo auzeam niste voci care strigau: "Hai Hoinarii!!!"

Aveam vedenii. Si nici crampele din stomac nu le mai puteam tine sub control. Am vomitat. Mai degraba am scuipat ceva fiere. Nu ceva foarte demn, dar eram terminat.

Am ajuns cumva la Vali, panta s-a domolit si am ajuns verde translucid in punctul de control.

Nici o secunda nu mi-a dat prin cap sa abandonez. Asta e exclus. Nici daca de aici imi car ficatul in punga si perfuzia in locul camel back-ului. Nici daca imi amputez picioarele si ma tarai ca melcul pana la final - de abandonat oricum nu abandonez.

Doar ca planul era sa mergem cat mai bine, nu sa supravietuim. Asa ca aici beau vreo 8 (opt, o.p.t.) izotonice, ma dau cu zapada si apa rece ca gheata pe picioare, mai rad inca vreun litru de apa si mananc lamaie dupa lamaie.

Cred ca aratam ingrozitor. Abia ma puteam tine pe picioare. Pe masura ce imi reveneam si nu mai vedeam in ceata, am realizat ca mi-e frig.

Asa ca am luat-o repede la vale. Plecand de la Omu era clar ca am terminat concursul (oricum nu se punea problema asta) - acuma trebuia sa imi revin.

Una peste alta, Ciubotea am coborat-o foarte bine. Deja inainte de a iesi din creasta mi-am revenit termic, iar pe masura ce coboram am inceput sa vorbesc tot mai mult.

Eu cand vorbesc e semn de bine. Pana in vale mi-am revenit complet. Picioarele imi erau inca grele si asa aveau sa raman pana la final, dar restul era OK.

Pe masura ce coboram o foame cumplita ne-a lovit pe amandoi. Daca ti-e foame e de bine. Jos in Bran ne asteapta un punct de control cu paste asa ca avem motive serioase sa ne grabim.

Este prima data cand prindem Ciubotea pe lumina si trebuie sa va zic ca peisajul e de vis la asfintit aici.

Pe finalul coborarii ne ajung Pepi si Gica. In CP 11 avem pastele promise si ca bonus supa de taitei.

Imi vine sa plang la propriu. In 31 de ani n-am ami mancat o supa mai buna si niste paste mai gustoase.

Si numai pentru pastele respective si pentru supa pot sa declar ca 7500 e cel mai bine organizat concurs la care am fost. Sunt eu subiectiv, dar poate ca voi n-ati mancat supa aia!

Ca veni vorba de organziare: le-am zis si celor de la CPNT si va zic si voua sa ctiti: au facut o treaba exemplara. De nota 11!

Traseul a ramas nemodificat. Traseul in sine este magistral gandit si aici nu exagerez. Este genial organizat. Orice modificare l-ar da peste cap si ar iesi o porcarie.

De la an la an organizatorii au imbunatatit diferite aspecte si au reusit sa stranga un numar tot mai mare de echipe. In spate sta o echipa de tineri (toti sunt foarte tineri) enrtuziasti dar si cu multa experienta montana.

Fac ce fac din suflet si asta s-a vazut in fiecare detaliu. Dupa cum am zis au invatat din greseli si au adus multe imbunatatiri anul acesta. Cea mai mare mi se pare transformarea punctelor de control in puncte de revitalizare: aveai in majoritate numai apa, dar nici nu trebuie altceva. La Omu aveai izotonice si geluri, iar in Bran mancarea zeilor.

In punctele de control de data aceasta ne asteptau niste oamneni plini de entuziasm indiferent de ora la care soseam.

Nu pot sa zic decat: Jos palaria CPNT pentru tot ceea ce faceti si fie ca 7500 sa imbatraneasca odata cu mine!

Dupa masa copioasa pornim pe lumina pe ultima urcare spre Omu. Din nou e interesant de remarcat ca aproape nici o echipa nu se plange de urcarea pe valea Gaura, desi e vorba de "o amarata" catarare de 1500m diferenta de nivel.

Aici esti probabil ca in Legiunea Straina dupa ce ti-au distrus si ultimul dram de personalitate. Esti o carpa plimbareata. Nu mai ai nici un gand in cap in afara de ala ca trebuie sa urci pe Omu. Cam aia iti ocupa tot capul.

La inceputul urcarii ne-am ratacit doi ani la rand. Acuma organizatorii au marcat traseul explicit cu banda ca la biciclete. Inspirata idee si foarte bine pusa in practica.

Noi am pierdut ceva minute buna pe forestier, dar pana la urma ne-am incadrat pe traseu si am inceput urcarea.

Urcam excelent prin padure. Pe drum ELena ma intreaba cat facem pana pe Omu. Ii zic ca vreo 2 ore daca nu am eu probleme. Din urmatorul punct de control. Face ea nu stiu ce calcule si ii da ca facem peste 24 de ore. Mama ce s-a enervat!!!

Na si mai tine-te dupa ea daca poti!

M-a fugarit pana la intrarea pe valea Gaura. De acolo da-i si aleraga mai departe. Pe indicator scria 4 ore pana pe Omu, noi am facut putin sub 1.30 asta dupa vreo 18 ore de concurs...

La baza peretelui vedem niste lumini de frontale. Hmmm... O echipa de baieti. Ncii Elena nici eu nu tinem musai sa ii prindem, in schimb se vede ca ei fug de noi. Trecem repede de lanturi. de pante abrupte, peste mari si tari, prin campii intinse si oceane adanci... Pac si dupa aia m-am trezit brusc si eram deja iara in creasta sub varful Scara.

Aici o voce bine cunoscuta ne intampina. Era Luci Clinciu care pelcase in intapminarea Andreei. Luci e o mare figura. M-a "citit" imediat. Odata iesit in creasta iara nu ma-m simtit foarte bine. Elena era in filmul ei de 24 de ore asa ca avea alt ritm, dar eu trebuia sa ma chinui sa rezist.

Asa ca Luci s-a pus fix in fata mea si efectiv mi-a dus trena perfect pana la cabana Omu. Mii de multumiri. Mare om! Aparut de niciunde in mijlocul noptii pe o creasta din Bucegi.

La Omu aflam ca luminile din fata erau Pepi si Gica care ne-au fentat si au iesit in fata noastra pe urcare.

Tot aici e si Vali care se ofera sa ne arate coborarea spre Gutanu. Mare om si Vali - nu de alta dar la halul de oboseala a nostru probabil o luam pe Valea Doamnei pana in tabara de baza.

Pentru prima data alergam efectiv intre Omu si saua Batrana. Acuma e personal: trebuie sa il prindem pe Pepi. Am scos un timp excelent pana in sa.

Aha! Uite-i aici. Am recuperat enorm si acuma sunt la cateva zeci de metrii sub noi. Ba mai mult se mai vede o echipa jos la post.

Si iara ma simt bine si imi vin idei.

Si exact ca pe Bucsoiu se intampla...

De la primii metri de coborare muschii nu m-au mai ascultat. A fost cea mai lunga si mai infecta coborare pana in Gutanu din istorie. Elena era exasperata, dar nu puteam cobora mai repede.

Dracu' stie cand am ajuns la CP. Pe bajbaite ca am si pierdut traseul si cu muschii facuti franjuri.

Elena e nervoasa ca nu intram sub 24 de ore. Mai avem 2 ore pana atunci. Naiba stie cat faci din Gutanu pana la finish. Dar acuma ma enervez si eu - asta se inampla foarte rar.

Calculul e simplu si chiar pe asta l-am facut: in cel mai rau caz pot sa fac ceva ruptura musculara sau o cadere urata de glicemie. Mai mult de atat nu imi imaginez ce mi se poate intampla. Si din asta nu a murit inca nimeni...

Na bun... Cat sunt de varza ii dau acuma cat pot eu de tare fara sa ma mai menajez deloc.

Drumul trece fix printr-o stana. Noaptea. Merita vazuta faza: vreo 5 dulai au sarit pe noi din toate partile.

"Bade ia-ti cainii din poteca turistica ca ti-i omor!!!" Asta era Elena. Sincer eu sunt convins ca au inteles cainii ce a zis si au crezut-o pe cuvant. Altfel nu imi explic cum niste ciobanesti mioritici ne-au lasat sa trecem nestingheriti prin mijlocul stanii. Oricum nu ne opream nici daca aveam cate unul prins de fiecare buca... Acuma chiar ne grabeam.

Luam si stampila din Saua Strunga si de aici incepe ultima coborare pana in tabara de baza. Din nou habar n-am daca sunt sanse sa ne incadram in timp dar trebuie luptat pana la capat. Probabil daca aveam mentalitatea asta undeva pe Bucsoiu ne atingeam si celalalt obiectiv. Dar asta e deja povestea de anul viitor...

Pana una alta, cu o miscare ce simula alergatul ne indreptam cat de repede catre finish. Odata iesiti in forestierul de la Padina am realizat amandoi ca o sa ne incadram in timp. La limita, dar o sa reusim.

Alergam pe forestier cu ochii pe ceas.

Alin e sus si ne incurajeaza frenetic. In ritmurile Queen : "We are the champions!"
trecem linia de sosire in 23.52 ore.

Ar mai fi atatea de povestit... Si din timpul cursei si povestile cu prietenii de dupa.

Un ultramaraton te schimba. Un ultramaraton in echipa te schimba si mai mult. Singur faci ce te taie capul. In echipa iti dai seama din ce esti facut tu si partenerul tau. Dupa 20 de ore de alergatura pe munte orice strat de spoiala se da la o parte si ramai acolo gol cum te-a lasat mata. Asa cum esti tu de fapt. Fara prefacaturi fara mis-masuri. Vezi ce fel de om esti tu sau cel de langa tine.

Si probabil de-aia Hoinarii au dus-o de fiecare data la capat cumva: fiindca sunt o echipa si asta conteaza mai mult decat orice.

Bine, Elena in 2011 la 7500 a parut a fi imbatabila si mie imi pare rau ca nu am putut sa trag eu de ea pana la epuizare sa vedem ce timp am fi scos. Asta-i singurul regret, dar poate vom avea sansa sa mai incercam.

Ar mai fi enorm de multe de povestit... Un 7500 il povestesti de 1000 de ori si nu te plictisesti.

Am luat locul 1 la mixt. Un loc muncit, un loc meritat, cu o concurenta demna de tot respectul.

Daca ne mai intoarcem aici? Hmmm... sigur ca da! Intr-o formula sau alta Hoinarii vor reveni la 7500. Deja am uitat Bucsoiu, crampele, voma, delirul, vedeniile. A ramas numai partea frumoasa.

Ne-am bucurat enorm de rezultatul muncii noastre. Dar la fel de sincer ELena a zis ca nu e acelasi sentiment ca acuma doi ani cand am urcat prima data pe podium. Sau ca la finalul de la Half IronMan.

Primul lucru pe care l-am facut cand am venit acasa a fost sa ma uit a nu stiu cata oara la filmulete cu IronMan. Drogul e deja in sange.

Pana atunci ne auzim din Asutria de la Salzkammergut unde ma duc sa ma bat cu 120km si 1300 de participanti. Asta daca imi revin pana atunci. Daca nu... tot ma duc ca doar n-o sa stau cu telecomanda in mana scarpinandu-ma la coaie...

A fost odata 7500... Faian treaba.... Multumesc Elena!