Salzkammergut trophy 2011

Data: 08.05.10-09.05.10
Participanti: Alex
Locatie: Austria
Poze (alea de 20 de euro si nu numai): http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Blog-ul asta m-a costat 19.99euro - in viata mea n-am dat bani pe poze sau pe soft. Acuma ma simt de parca as fi fost violat. Promit sa nu mai fac asta! Pana la editia din 2012...

Asta pe langa taxa de inscriere, taxa de schimbarea categoriei, donat 10euro la nu stiu ce dracu de fundatie de copii...

Da' cum ii in reclama aia... Amintirile sunt nepretuite, pentru restul exista cardul...

Niciodata n-am reusit sa pronunt numele asta- Salzkammergut , asa ca acuma nici macar nu ma mai chinui. Cum obsesia mea e legata de "cel mai greu", "cel mai lung", "cel mai abrupt"s.a.m.d, nu se putea sa nu dau de Salzkammergut.

Asta e cel mai mare concurs de MTB din Europa. Care are intre cele 6 trasee unul care imi face cu ochiul: 212km cu 7050m diferenta de nivel. WooooW!!!!

In decembrie sunt deja inscris la el.

Acuma o luna am gresit - n-am mai avut incredere in mine. Asta nu mi se intampla foarte des, eu de obicei ma consider invincibil. Asa ca nu stiu ce dracu mi-a venit in cap (probabil e de la varsta, bat-o vina) si am inceput sa calculez: ca nu sunt suficient de pregatit, ca poate sunt obosit, ca e prea mult.

Asta e o porcarie pentru aia care se antreneaza buchisind carti. Obosit esti atunci cand te simti obosit. Nepregatit esti atunci cand te simti nepregatit. Nu cand scrie in carti.

Ma rog, una peste alta am schimbat categoria si m-am mutat la 120km cu 3848m diferenta de nivel.

Concursul asta vine direct dupa Marathon 7500. Probabil prin carti ar scrie ca acuma trebuie neaparat sa ma odihnesc si sa ma refac. Dar ma simt excelent si dupa numai 6 zile sunt gata sa iau startul la Salzkammergut.

Elena nu s-a inscris din mai multe motive. Pana la urma avea sa mearga la DHS Corvin MTB, sa ia locul 1, dupa cursa de care e cea mai mandra de pana acuma. Asa ca a ales excelent.

Eu plec la drum cu ai mei parinti. E in sange, n-are cum altfel. La peste 70 de ani ai mei au aceiasi pofta de umblat hai hui pe care o avem noi.

Intermezzo: v-am zis-o si pe aia ca a cam ajuns cutitul la os si ca Hoinarii se pregatesc sa plece? Unde? Pai vi-am zis unde! In Bolivia! Ba nu, ca n-avem timp suficient... In India! Bai e prea mare tara aia si nici pentru asta n-avem timp! In Alpi... parca totsi as merge undeva unde n-ajung in week-end.

Asa ca am facut rezervarea pentru Bangkok. Urmeaza Thailada, Cambodia, Laos! Data plecarii e 22 octombrie, biletul e rezervat deja. Asta daca nu ne razgandim pana la urmatorul blog.

Lume!!! Vin Hoinarii!!!

Final de intermezzo.

Tata a visat tot timpul sa vada Alpii. Chiar si daca numai din deparare, dar sa-i vada. Bunicul meu a umblat pe aici acuma peste 70 de ani. E frumos sa stiu ca acuma calc pe urmele lui.

Condusul ma relaxeaza. Uneori ma si adoarme - dar asta e in blogul urmator cand mai un pic si cadeam peste Mardale de cat de adormit eram la volan. Dar acuma doar ma relaxeaza asa ca mancam repede cei 850km pana la destinatie.

Undeva inainte de Salzburg iesim de pe autostrada si intram pe vale. Zona e superba. Tata e fericit (si mama a ramas muta). Au ajuns in Alpi.

Bad Goisern e locul de unde se va da startul. Tot aici ne intalnim si cu familia Falusi si Maier. Ei sunt in concediu aici deja de o saptamana si ne iau in primire.

Primul lucru care trebuie bifat este categoric stocul de Weissbier. Altfel am venit degeaba aici.

Concursul e gigantic. Literalmente gigantic. Cateva mii de participanti impart cele 6 trasee. In Bad Goisern tot satul e invadat de ciclisti. Locul central este Stephaneum (banuiesc ca liceul din zona). Aici au loc insrierile si tot aici este o expozitie de biciclete si echipament sportiv.

Nu ma pot abtine... Cum dracu sa dai 50 de euro pe un tricou de bike ?! Asta-i hotie pe fata - efectiv profiti de pasiunea omului. Mai ales cand stiu ca cel putin doua din firmele renumite de acolo isi croiesc echipamentul la o anumita fabrica din Timisoara si cam stiu cat e pretul acolo :).

Ma holbez si eu pe acolo. Nu pot sa zic ca am picat in cur de uimire. Gasesc si la noi tot ce au si ei acolo. Dar na, e frumoasa atmosfera si e impresionant sa vezi toti marii producatori stransi la un loc si etaland ce au ei mai de valoare.

Purced la inscriere. Aici se vede... probabil rutina. In anii trecuti eram stupefiat de cum organizeaza cei de afara concursurile. Intre timp am realizat ca de fapt nu sunt ei mai cu mot. Clar nu mai destepti. Doar ca au mai multa rutina. Si mult mai multe fonduri. Ceea ce nu face decat sa imi confirme ca a nostri sunt mai "bravi": reusesc cu mult mai putine resurse sa organizeze niste competitii foarte frumoase.

Asa ca intru pe la un capat in masina austriaca de inscris concurenti. la celalat capat ies cu un sac de pliante de la celelalte concursuri care se mai organizeaza la MTB si nu numai - incredibil cate competitii pot sa existe.

Alte chestii utile nu prea gasesc prin sacul de concurs, cu exceptia jeleurilor Powerbar cu umplutura de COla. E clar ca astea au fost inventate pentru mine. As putea sa mananc saci intregi de asa ceva. Din pacate se dau doar pe bani - ce idee tampita. Trebuie sa fac cumva sa gasesc o sursa ieftina de asa ceva si in Romania. De felul meu sunt inventiv...

Ne retragem cu totii catre locul de cazare. Intre timp a venit si Marius si Carla. Stam la un han din 1560 - proprietarii nu s-au obosit prea mult sa ii schimbe aerul antic asa ca locul arata batran si din afara si din interior.

Mie imi aminteste de hanul nebunei din Pucusana - numai Elena stie la ce ma refer. Intr-o semiobscuritate accentuata, o multime de obiecte sunt ingramadite unele peste altele. Costume de scafandru, vesela, sticle, tot felul de chestii stand unele peste altele. Este o atmosfera... "cozy". Imi place aici. Iar localizarea hanului pe malul lacului, cu abruptul stancos oglindindu-se in apa, face toti banii.

Vremea e ciudata. Ne-am invartit toata ziua la o maxima de 12 grade sub amenintarea ploii. Vreme perfecta de biciclit - sper sa ramana exact asa si maine.

Ne strangem in camera lu Gabi pentru a da omoru' la cateva sticle de bere si pentru a mai povesti de una si alta.

Dimineata concursului e diferita de cele de la noi: aici nu am emotii. Nu ii cunosc pe cei cu care concurez, nu exista "pasiunea" de la noi de acasa. Vreau doar sa fac un concurs bun si sa ma bucur de traseu.

Insotit de a mei plec in Bad Goisern. Satul e pustiu la ora asta. Lumina calda a soarelui de dimineata ma face sa ma gandesc ca s-ar putea ca vremea sa nu tina cu mine.

Pe masura ce trec minutele, de pe toate strazile laturalnice incep sa curga rauri-rauri de ciclisti. Ma intalnesc si cu cei de la echipa Merida: Sardan Daniel, Fodor Emese si Doina.

Culoarul delimitat pentru start se umple de concurenti. Exista 3 zone de start si tu te asezi in zona ta in functie de cat timp crezi ca vei scoate. Normal, eu ar trebui sa stau in zona 2. Dar cand vad ca localnicii nu respecta propriile reguli (cum vad asta? hai bai, te uiti si tu la fata omului si vezi ca ala nu are cum sa scoata sub 7.30 ore pe 120km nici cu mototcicleta...) ma duc si eu in zona 1. La timpul pe care l-am scos la final nici macar n-am mustrari de constiinta.

Tot legat de asta cu localnicii si regulile lor: dupa o droaie de ture prin Europa am dedus ca ei nu sunt sub nici o forma mai civilizati nativ decat noi. Cum zicea si taica-meu: civilizatia la ei s-a facut cu bata si acuma le e frica.

Initial am vrut sa iau aparatul foto cu mine pentru a face poze in tura. Dar acuma la start imi vine cheful sa trag asa ca las aparatul la a mei si ma pregatesc pentru start.

Start la care ia parte si Gary Fischer. E o chestie sa pedalezi alaturi de cel care practic a inventat sportul acesta. Tot ce inseamna MTB isi are radacina in ideile lui Gary. La cei 62 de ani ai sai participa la tura de 120km. La final avea sa se claseze pe locul 2 la categoria lui de varsta.

Si numai pentru faptul ca am concurat pe acelasi traseu cu inventatorul MTB-ui si toata excursia asta a meritat cu varf si indesat.

Se da si startul si efectiv intr-o mare pestrita de ciclisti ne punem in miscare. Traseul merge pe sosea pana la iesirea din sat dupa care incepe sa urce abrupt. Dar abrupt! Suficient de abrupt incat sa incep sa ma intreb daca eu chiar mi-am revenit dupa 7500 sau doar mi s-a parut. Nu-mi place cum merg - horcai ca atunci cand fumam, ma dor muschii, imi pocneste capul si in general nu are nimic de-a face cu ideea initiala de a ma bucura de traseu.

Soseaua asta se tot prelungeste si mai rau, se inaspreste. Aici descopar cu uimire si cu totala nemultumire ca, incredibil dar adevarat, exista unii care catara mai bine ca mine. O droaie. Asta ma nemultumeste total. Acuma eu nu venisem aici sa castig, dar chiar sa ma depaseasca atatia pe catarare nu imi pica bine.

Imi iese inima din piept pe urcarea asta si abia astept sa se termine.

Mai departe nu o sa va povestesc toata cursa, ca doar e lunga: 120km si 4000m diferenta de nivel nu trec chiar asa usor.

O sa va mai zic... chestii.

S-a terminat si prima urcare, a revenit si pulsul si cam atat, ca de depasit n-am depasit pe nimeni, dar macar am inceput sa ma bucur de traseu.

Peisajul e foarte frumos. In primul rand esti la munte in Alpi. Nu pot sa zic ca a fost cel mai frumos peisaj - de exmplu turele din Chamonix, pedaland la umbra ghetarilor au fost clar mai impresionante - dar merita sa veniti aici ca sa mai schimbati peisajul carpatin.

Traseul in sine mie personal nu imi place. Asta asa ca sa fiu ca de obicei impotriva curentului. Niste drumuri luate la nivela, fara nici un bolovan, fara nici o craca, fara denivelari. Deasupra griblura. Si asta ma enerveaza la culme. O stiu de la Iron Bike. Drumuri forestiere largi, acoperite cu nenorocitul ala de pietris pe care poti derapa in toate felurile.

Avea si portiuni tehnice traseul: 5% sa zic. Foarte frumoase. Aici m-am enervat si mai tare. Era umezeala mare in padure si pietrele alunecau asa ca mie mi s-a facut frica.

Puteti sa va imaginati cum arata o cursa cu 1300 de participanti? Banuiesc ca nu. Nici eu n-am stiut. Tot timpul esti intr-un carnat continuu de oameni.

Revenind la portiunea tehnica. Coborai pe rahatul ala de griblura, dupa care brusc intrai pe o coborare umeda prin padure. M-am oprit pe margine, m-am uitat la vale si am calculat ca nu e bine sa ma dau pe acolo. Ma dau jos si incep sa injure cei din spate. Un sir interminabil de ciclisti se oprise si astepta sa ma dau din drum.

Ma dau din poteca si trec astia vreo 2 minute ca vantul pe langa mine. Bravo voua! Eu merg pe langa bicicleta incepand sa imi amintesc tot mai mult de Iron Bike. La un colt de drum, cand tocmai imi luasem inima in dinti si eram din nou in sa, am dat de o victima. Statea fata pe o banca tremurand din toate incheieturile si tipand de durere. Din genunchi ii tasnea sangele de ziceai ca-i Fontana di Trevi. Deasupra era deja elicopterul care venise sa o ia.

Bun! Asa m-am speriat, ca urmatoarele 10 minute nici nu mi-a dat prin cap sa ma urc pe bicicleta. Si pana aici am mai vazut o gramada care s-au imburdat la vale si au sarit bucati din ei, dar fata asta a pus capac.

Va mai zic ca am avut o portiune de plat pe sosea lunga-lunga. Zona asta era parca desprinsa din cartile de povesti. Traseul asfaltat inconjura lacul. Uluitoare portiune - pot sa spun ca aici a fost zona cea mai frumoasa a traseului, chiar daca era plat si sosea :).

O portiune de vreo 2 km nu au putut austriecii sa sape drum, asa ca au faut o pasarela suspendata deasupra lacului, pe unde trecea si traseul nostru. Minunat.

In zona de plat mi-am cautat si eu un pluton de care sa ma tin. Tot in zona aceasta mi-am dat seama ca dupa ce cu o zi inainte maximele au fost de 12 grade, azi au ajuns la un neverosimil 32 de grade. Mi-am dat seama de asta dupa uscaciunea din gat si presiunea din tample.

Ceva ce n-am mai vazut pana acuma la alte concursuri erau Feed Zone-urile. Astea in traducere inseamna zonele de mancare. Sunt situate cu 1-2km inainte si dupa punctul de alimentare. Asta e o idee geniala. Aici poti sa arunci tot ce vrei pe jos - organizatorii se ocupa de strans gunoiul. Dar sa nu cumva sa te puna dracul sa faci mizerie in afara zonei, ca ala esti!

Acuma nu imi dau seama cat de imbecil trebuie sa fi sa faci mizerie in afara celor 8 zone delimitate, dar banuiesc ca la 4000 de participanti sunt tot felul de specimene.

Punctele de alimentare aveau de toate. Inclusiv o zgipturoaica de Heidi. MILF Heidi! Deja eram nenorocit de caldura cand am ajuns la ea. Si asta facea ceva hocus-spocus: doua masuri Cola, o masura apa plata rece. Am batut pahar dupa pahar. Aia le umplea, eu le beam. Cand sa-l iau pe-al XXX-lea, mi-l ia din mana si imi zice ca gata - acuma sa beau izotonice. Ba pe-a matii!!! Da-mi Cola!!! Nu mi-a dat vrajitoarea...

Aveau si bere fara alcool si salam, carnati, si alte tampenii de astea. N-aveau mult cascaval. Apa nu era neaparat rece. Dar erau multe puncte, bine amplasate si binevenite.

Marcajul ireprosabil. Atat.

Dupa portiunea de plat in jurul lacului, a urmat cea mai faina parte din punct de vedere a MTB-ului de la concurs: urcarea spre mina.

Mama!!! Ce era aici! Asa ceva n-am mai vazut niciunde. O poteca care urca ireal de abrupt se cocota catre salina. Era la limita de abrupta cat sa nu te dai pe spate. Poteca era impecabila asa incat nu puteai sa invoci ca nu se poate urca. Incredibila catarare. Carnatul de ciclcisti semana cu tibetanii care urca la manastirile din muntii ca sa duca ofrande zeilor. Mai si cati ciclisti erau in stare sa stea in sa aici! Pai la noi 99% nici macar nu s-ar fi gandit sa urce pe bicicleta. Alt nivel, atat tot.

N-ai cum sa depasesti pe poteca ingusta. Si oricum nu sunt in stare. Este o provocare incredibila sa stai in sa. Unu cate unu mai renunta si se da jos. Drumul continua in serpentine inguste pana sus. Uluitor, n-am cuvinte sa va descriu urcarea respectiva.

Dar cireasa de pe tort vine de fapt dupa ce iesi de pe poteca si dai in asfalt. Aici n-am inteles cum au reusit sa convinga bitumul sa stea pe panta respectiva. Am realizat ca padurea a fost doar incalzirea pentru ce a urmat.

Momentul meu de glorie. Si nu numai de la Salzkammergut. Pe portiunea asta nimeni (repet nimeni) nu mai era pe bicicleta, desi era asfalt. Cat vedeai cu ochii in fata se intindea cordonul celor care impingeau bicicleta pe o panta criminala sub soarele ucigator.

Daor unu se incapatana sa stea in sa. Dupa ce am trecut de vreo cativa ciclisti, unul m-a impins si m-a incurajat. Din impinsatura lui am mai depasit unul. Asta m-a impins mai departe. Si tot asa. Eram impins din ciclist in ciclist. Multi se oprisera sa se mai odihneasca si ma incurajau de pe margine.

Impresionant moment. N-ai cum sa cedezi cand pe margine ai asa galerie si cand ceilalti te poarta efectiv la deal. Ar fi penibil. Asa ca am ramas in sa pana in varful pantei. Nu m-am dat jos o secunda. Si a fost a naibii de mult pana sus!

Peste ani o sa imi amintesc de la Salzkammergut lacul acoperit de o pacla de ceata si catararea de la mina, cand se auzea cate un "Don't give up!", "Come on, man!" sau multe alte chestii in austriaca. Frumos moment.

Aici am depasit 70 de concurenti. De unde stiu? De la timpii intermediari. Baietii au pe langa rezultate, timpii defalcati pe diferite portiuni ale traseului. Momentul meu de glorie...

Dupa mina a urmat o scurta coborare si... adevarata catarare. Mult mai domoala, dar mult mai lunga. Soarele, oboseala, deshidratarea si ce o mai fi fost au inceput sa isi spuna cuvantul.

Aici realizez ca ma apropii de 80km. Maximul cat l-am facut anul acesta. Cumva asta a fost problema lui 2011. Am fost antrenati pe "sprint". Asta daca 80km poate fi numiti sprint. Dar ideea e ca in anii precedenti aveam la activ mult mai multe ture in care, chiar daca incet, strangeam bine peste 100km.

Problema asta am simtit-o si la 7500. In 2011 am fost antrentati special pentru concursuri - nu am mers la concursuri fiindca eram antrenati din ture. Si e o diferenta foarte mare. De exemplu intre a face 42km de alergare in 5 ore sau a merge 92km in 24ore...

Asa ca pe la kilometrul 90 incep sa dau rateuri. Cum nu stiu profilul turei sunt si precaut - mai sunt inca 30 km si e bine sa mai pastram ceva energie.

Ultimii 20km au fost cei mai urati. Eram obosit. Traseul a devenit soseaua lor publica asa ca acuma coboram printre masini (da, la marele Salzkammergut circulatia nu e oprita, asta pentru cei care comenteaza prin Romania si sunt vesnic nemultumiti).

Mult asfalt, mult plat, putina forta in picioare. 40 de pozitii pierdute pe coborare pe sosea sau pe plat. Asta e - data viitoare ne antrenam pentru anduranta ca in trecut.

Am trecut linia de sosire in 7.51 ore mult mai bine decat am calculat eu de acasa - e adevarat ca si traseul a fost mult mai usor decat mi-am imaginat.

Frumos concurs, foarte frumos. Nici nu se pune problema daca ma intorc. Nici nu se pune problema la ce categorie o sa fiu inscris. 2012 e anul concursurilor mari: Iron Man, Salzkammergut 212km si mai am si alt plan :).

Parintii ma asteapta la linia de sosire. Nu ma simt deloc bine din cauza caldurii. Imi ia ceva timp pana imi revin.

Dupa-amiaza ii iau pe ai mei si vizitam renumitul sat Hallstatt - declarat patrimoniu Unesco si considerat cel mai frumos sat din Austria. Si intr-adevar e deosebit. Este situat exact pe malul lacului si casele se catara cu indarjire pe pantele abrupte de deasupra apei. Aceleasi pante pe care cu cateva ore inainte urcam spre mina.

Stam pana spre seara in sat dupa care ne intoarcem sa sarbatorim cu suc de hamei sfarsitul unei zile pline.

Duminica ne trezim devreme si pornim spre Vienna. In turele prin Europa am trecurt de nenumarate ori pe langa Vienna. Am si oprit, dar atunci ne-am dus direct in parcul de distractii.

Acuma ii duc pe a mei la Schonbrunn. Mama e o persoana foarte citita, pasionata de istorie, de cultura si alte chestii asemanatoare. Asa ca ii face placere sa viziteze palatul. Si aici a fost frumos.

Dar la final, inclusiv parintii mei au ramas cu o singura imagine din acest week-end: Aplii ogindindu-se in apa limpede a lacului. Hallstatt-ul cocotat pe deal. Satucele cochete de pe vai.

A fost un week-end frumos. Pana la urma cel mai frumos a fost ca am fost cu parintii mei acolo. Asta e tot ce conteaza la final. Concursurile vin si trec. Dar ei o sa ramana cu imaginea Alpilor in memorie si asta conteaza cel mai mult.

A urmat week-end-ul urmator o tura de 120km prin Semenic. Asa, ca de revenire dupa Salzkammergut.

Acuma incepe morisca: IBO2011, BMM, TransAlpin Bike Maraton si Geiger. Intre trebuie sa ma pregatesc pentru Ciucas.
Hai Hoinarii!!!

-------------------------------------------------------------------
Am mai facut ceva teste si acuma functioneaza ca lumea tracking-ul live de pe Unde sunt Hoinarii?

Asa ca in weeke-end-ul acesta puteti urmari live echipa Hoinarii formata din Bitza si Alex la IBO 2011 incepand cu ora 4.30 dimineata.
-------------------------------------------------------------------