Data: 21.10.11-12.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Si Phan Don, Laos
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Drumul din Vang Vieng pana la Si Phan Do strabate aproape intreg Laos-ul pe axa nord-sud. Pentru prima parte a lui vom merge ziua - este considerat unul din cele mai pitoresti drumuri din aceasta tara.
Zona este muntoasa, dar mai mult decat atat este foarte fragmentata. Drumul se chinuia sa se mentina cumva pe creasta lantului muntos. In vale, undeva la peste 1000 de metrii mai jos, jungla inghitea totul. Laos a fost buna din cele mai bombardate tari din istorie tocmai din cauza reliefului sau. Trupele nord-vietnamese si-au gasit refugiul aici in timpul razboiului cu Vietnamul de Sud. Asa ca americanii au aruncat aici o cantiate mai mare de bombe decat a cazut in orice tara implicata in cel de-a doilea razboi mondial de exemplu.
Revenind la drum - o fasie partial asfaltata se cocota pana in nori (uneori la propriu) dupa care cobora pana in cele mai adanci abisuri doar pentru ca imediat s-o ia de la capat.
Despre condusul in Asia sigur ati auzit tot felul de povesti. In Laos n-am avut probleme cu circulatia excesiva din simplul motiv ca masinile sunt la fel de rare ca toaletele si nici motocicletele nu sunt ceva la indemana oricui.
In schimb aici am intalnit tot felul de soferi de autobuz ciudati. Cel de acuma fie vroia sa se sinucida, fie avea telefon direct cu Budha si ala ii zicea ce se afla dupa curba, fie era total inconstient. Imaginati-va o rabla de autobuz care abia isi tragea sufletul pe teren plat ca incepea sa depasesca cate un camion, in curba, pe panta.
Avea undeva la maxim 10km pe ora si se zdruncina din toate incheieturile. Aveai tot timpul din lume sa iti imaginezi cum va veni o masina din sensul opus si va intra in noi.
Si evident ca a venit. Dar exista si un avantaj sa umbli cu rable. Ai viteza asa de mica incat apuci sa ai si ceva reactii. Au tras amandoi de volan, au franat cat au putut si s-au oprit oglinda in oglinda. Unu' n-a claxonat sau nu a gesticulat nervos. Au pornit la fel de impasibili mai departe. A nostru evident continuand sa depaseasca in curbe...
Am auzit de la turisti de soferi care au trecut impasibili peste gaini, au dat cu nonsalanta in vaci...
Alt sofer de care am avut parte era seful manelistilor. Cel mai mare manelist pe care l-am vazut. Muci de Laos il chema probabil. Asta considera ca e singur pe sosea. Si claxona intruna. A reusit sa claxoneze cale de 400km in continuu. Nu conta ca nu avea nici un motiv - el claxona. Dupa aia m-am prins ca de fapt claxona ca sa il remarce lumea. Sa vada ca vine basta cu masina mare. Asta avea 3 ajutoare pe care sefu' le privea cu indulgenta superioara a omului care s-a ajuns in viata. Iar cei din jurul lui pot sa fie recunoscatori si numai ca au privilegiul sa respire acelasi aer cu el. Asta imi aduce aminte de cateva personaje de acasa...
S-a vehiculat ideea despre cat sunt de talentati la condus. Despre cat de natural e totul. Eu sunt aici sa daram miturile despre Asia. Sunt pe dracu talentati. Au invatat sa invarta de volanul ala dupa ureche. Pana acuma cativa ani pot sa bag mana in foc ca nu exista nici urma de scoala de soferi in Asia. Daca esti atent si urmaresti cum schimba vitezele (asta daca isi amintesc sa o faca - fiindca in general raman in aceeasi viteza) iti dai seama ca habar n-au sa conduca. In schimb au tot felul de leduri luminoase pe bord, snururi colorate, poze cu gagici si tot felul de accesorii similare.
Pana la urma am reusit sa ne concentram la peisaj si nu la supravietuire si drumul pana in Vientiane a fost intr-adevar cum a fost descris in ghid: pitoresc.
In autogara din Vientiane trebuie sa schimbam autobuzul.
"Unde e autobuzul spre Si phan Do?"
"Da!"
"Nu, unde e el?"
"Da!"
"De unde luam autobuzul spre Si Phan Do?"
"Da!"
"Asta e autobuzul spre Si Phan Do?"
"Da!"
...Mergeam la urmatorul autobuz
"Asta e autobuzul spre Si Phan Do?"
"Da!"
In Indonesia am clacat in primele saptamani. Faceam spume de nervi. Si aici m-am enervat destul de tare primele dati. Ma, daca habar n-ai ce intreb, nu-i bai. Nu-i o rusine. Eu ar fi trebuit sa vorbesc limba ta, nu tu sa inveti engleza. Corect, ai dreptate.
Da' in pizda matii, daca habar n-ai despre ce vorbesc, de ce dracu tot zici: "Yes! Yes! Yes!" la orice te intreb?! Nu de alta, dar poate ma urc in autobuzul gresit cu Yes! Yes-ul tau si atunci pe bune ca o sa te urmaresc mai ceva decat bombele cu napalm ale americanilor.
Elena a fost toata tura asta neobisnuit de calma. Mai ales comparativ cu Indonesia unde era pe punctul sa hacuie copiii care ne inganau. Asa ca de data asta ea ma calma, in timp ce eu bolboroseam lucruri simpatice la adresa intelectului acestor cercopiteci.
Odata n-ar fi recunoscut ca habar n-au sau ca nu inteleg nimic. Odata macar.
Spre dimineata, cu doar vreo 3 ore de intarziere, ajungem pana in locul de unde vom lua barca spre Don Det.
Si Phan Do...4000 de insule. Ar trebui sa existe regula cum ca cu cat te deplasezi mai spre sud in Laos cu atata viata devine mai linistita, mai lenesa. Asta daca si-ar putea cineva imagina asa ceva in Laos. Si totusi exista locul acesta.
Aici pana si Mekong-ului i se face lene. Dupa ce a coborat din inaltul podis tibetan si a strabatut cale de peste 3000 de kilometrii pana aici, fluviul s-a contaminat cu spiritul laosian si aici pana si el da dovada de lene. Asa ca se intinde in unele locuri pana la 14km in latime - cea mai mare latime pe care o are inainte de a ajunge in zona de delta.
O intindere nesfarsita de apa din mijlocul careia se ivesc o sumedenie de insule si insulite. Mai exact aproape 4000 in anotimpul secetos, cand nivelul apei scade drastic. Mult mai putine in anotimpul ploios. Cateva din aceste insule sunt permanent la suprafata si dintre acestea cateva sunt permanent locuite.
Mult prea multe sinonime pentru lene si relaxare insotesc descrierea acestui loc ca sa le mai repet si eu.
Daca in Vang Vieng mergeai doar pentru distractie si petreceri - fiindca in afara de aia, Vang Vieng-ul devenea un banal satuc ca oricare altul, in Si Phan Do vii sa duci relaxarea la limite extreme.
Nici aici nu poti sa spui ca ai ceva special de vizitat. Sunt insulele in sine, Mekong-ul care le inconjoara, viata satelor de pescari pastrata inca traditionala - oricum mult mai autentica decat majoritatea satelor din restul Laos-ului. Dar de fapt aici vii pentru a duce lenea la limita. Pentru a te legana molcom in hamacul de pe malul fluviului fara absolut nici o grija.
Lipseste ceva din peisaj? Va dau un indiciu: Vang Vieng-ul si Si Phan Do au ceva in comun. Oare ce? :)
Daca Vang Vieng-ul e un loc al exceselor si asta merge mana in mana cu substantele "magice", Si Phan Do-ul este locul unde te scufunzi in cea mai adanca relaxare si uitare. Asa ca si aici e plin de "magie".
Cum si cainele lui Pavlov a capatat destul de repede reflexe conditionate si noi am invatat ca "magia" nu e tot timpul asa cum ni-o imaginam din afara. Asa ca nici vorba sa mai incercam experiente extrasenzoriale. (Oricum n-au ciuperci, asa ca nu prezinta interes...).
Pentru inceput traversam cu barca un brat al Mekong-ului si acostam la cheiul de pe Don Det ("don" inseamna insula in limba lor). De la inceput am indragit locul acesta. De la inceput Elenei i-a displacut. Sau ma rog - nu i-a placut asa de mult.
Aici am fost cel mai aproape in Laos de - sa o numim viata traditionala. Totul era rudimentar aici: cazarile, restaurantele, serviciile, totul. Nu ca ne-ar fi deranjat, doar mentinez ca sa stiti la ce sa va asteptati daca veniti pe aici. Mie mi s-a parut cel putin fain.
Elena a ales o cazare decenta - pretul era de-a dreptul derizoriu. Aici am platit cel mai putin din tot concediul pentru dormit - undeva sub 3 dolari de camera.
Zona de sat in care stateam noi era constituita dintr-o ulita de-a lungul careia erau vreo 4-5 posibilitati de cazare si cam tot atatea localuri unde puteai manca - de fapt terasele oamenilor cu cateva mese inghesuite.
Asa arata o casa. Daca in majoritatea locurilor am vazut ca oamenii renuntasera la geam, aici renuntasera si la pereti si usi. Viata poate fi si simpla, nu? Nu trebuie sa iti faci griji ca vine iarna si mori de frig - aici ai tot anul aceeasi temperatura tropicala. De mancare nu trebuie sa iti faci probleme. La cativa metrii de tine e Mekong-ul, iar langa o gramada de ierburi aromate si pomi fructiferi cresc fara sa aiba nevoie de interventia umana. Haine nu-ti trebuie... de fapt ca sa supravietuiesti nu iti trebuie aici mai nimic.
Si nu ma pot abtine sa nu fiu malitios - ca sa supravietuiesti, aici nu trebuie sa gandesti. Punct. Nu trebuie sa te scremi sa gasesti solutii pentru a iesi din iarna sau pentru a face rost de recolta ca altfel mori de foame... Poti sa supravietuiesti si nefacand absolut nimic. Si cu siguranta asta poate fi o explicatie oentru dezvoltarea inegala a civilizatiilor din diferite locuri ale Terrei.
Acuma, adevarul e ca finalul e tot ala si in cazul celui care toata viata s-a agitat si s-a stresat si in cazul celui care nu a facut absolut nimic si doar s-a leganat intr-un hamac cat e ziua de lunga...
Asta e o scoala, una din multele pe care le-am vazut prin tara. Desi laosienii nu pun pret pe educatie (din punct de vedere religios considera ca este un efort prea mare ca sa inveti atatea chestii), comunistii le-au construi scoli in aproape fiecare sat.
Si dupa cum am citit, numarul de analfabeti este foarte mic procentual (probabil cu mult mai mic decat in America).
Rutina e deja cea clasica - dupa ce ne-am cazat, am inchiriat bicicletele si am pornit sa facem turul insulei. Punctul principal de atractie sunt cataractele de pe Mekong, punct care constituie si granita de sud cu Cambogia.
Caderea de apa nu e mare, dar e impresionant sa vezi cum atata cantitate de apa se pravale cu repeziciune la vale.
Mai la vale de cataracte era o plaja, dar nici eu nici Elena nu am avut curajul sa intram in Mekong. Mancam viermi daca trebuie dar piciorul in Mekong nu il punem - aici ma indoiesc ca se aplica vorba "apa care trece peste sapte pietre e curata". Am vazut de-a lungul calatoriei noastre cam ce se scurge in Mekong asa ca nu mi-as da mari sanse sa ies din el.
Daca eu nu ma incumetam sa imi bag picioarele in cacatul, pardon - ciocolata, respectiva - baiatul din poza folosea malul de pe fundul apei pentru a se spala pe dinti. Si era foarte sarguincios in ceea ce facea. De fapt am vazut multi laosieni care dimineata primul lucru se spalau pe dinti - doar ca n-aveau periuta si pasta d edinti la indemana. Foloseau degetul si ce mai gaseau la indemana pentru a duce treaba la bun sfarsit.
M-a mirat cat sunt de curati. De asemenea m-a uimit la culme faptul ca nu miros din cauza transpiratiei. De fapt nu par sa transpire. Cu siguranta organismul s-a adaptat la conditiile de clima. Nici nu ai nevoie de atatea lichide daca nu transpiri abundent.
Ce am mai observat e ca majoritatea sunt spani pe fata. Elena cauta cu interes sa vada daca gaseste un barbat cu barba. Cei care aveau ceva par pe fata, il aveau foarte rar. Dar ca tot am pomenit de adaptare, ceva a iesit totusi gresit: ei nu au par in nas. Si asta in cea mai prafuita tara pe care am vazut-o vreodata. Si nu e prafuita de ieri, de azi - asa a fost probabil de cand a fost populata.
Este si motivul pentru care o multime de oameni merg tot timpul cu masca pe gura si pe nas. Initial am zis ca sunt niste fitosi, dar de fapt ei doar se protejau de praf. Adica te obosesti sa le modifici glandele sudoripare ca sa nu transpire aiurea, dar le smulgi si parul din nas ca sa se inece cu praf ?! O fi fost beat designer-ul...
Astea sunt nucile de cocos. Nu ne-a placut laptele, nu ne-a placut nici fructul in sine. Cocosul e unul din fructele care este mai bun in forma din Europa, decat natural la el acasa.
Tura pe insula continua catre extremitatea sudica a ei. Aici se zice ca se pot vedea delfinii irrawaddy. Este vorba despre o specie de delfini de apa dulce pe cale de disparitie. Pe vremuri erau destul de multi, dar cambogienii i-au vant pentru...untura. Pe care o foloseau ca sa lumineze prin casa. Asa ca acuma au mai ramas undeva la 200 de exemplare.
Nu suntem foarte curiosi sa plecam la "vanatoare" de delfini - ne limitam la a face poze de pe ponton.
Pe drumul de intoarcere ne-a prins si inserarea. La tropice nu poti face poze peste zi. Adica poti, ca nimeni nu te opreste, dar din cauza luminii deosebit de intense iti ies toate arse. In schimb exista "orele magice" - intre 15.00 si 17.00 cand soarele coboara la orizont si lumina devine calda si prietenoasa.
Asta e un pod construit de francezi pentru a ajunge de pe o insula pe alta - de pe Don Det pe Don Khon. Tot francezii au construit aici si o cale ferata. Nimeni n-a inteles de ce - nici chiar ei.
Incheiem turul insulei in partea mai turistica a ei - partea care se ocupa cu "magia". Turistii sunt in numar foarte redus aici, iar cei pe care i-am vazut erau asa de cufundati in reverie incat nu puteam sa apreciez daca e de la spiritul locului sau de la meniurile cu aditivi "happy".
E incredibil aici. Timpul efectiv se opreste pe aceste insule. Tiiiiiiiiic..............Taaaaaaaaaaac. O leganare de hamac; o pisica plictisita tolanita la umbra; un batran fumand incet dintr-o tigara; o mama dand tata unui bebelus care e mult prea lenes ca sa si planga; o canoe condusa molcom pe fluviu; 2 turisti prafuiti ascunsi la umbra si sugand dintr-o bere; o tanti care iti zambeste larg cand iti ia comanda si dupa aia apare peste o ora cu mancarea; un soare dogoritor care te obliga sa cauti refugiu cat mai degraba; o neclintire palpabila in tot ce te inconjoara; o stare de "je m'en fiche" suprema.
Seara am luat cina la un local care era efectiv suspendat pe niste pari deasupra apei. In surdina se auzea o muzica reggae, in departare apusul se zarea deasupra Mekong-ului. Vreo sase turisti in tot localul lancezeau la lumina crepusculara a unor becuri slabe. A fost frumos. Foarte frumos.
Elena a hotarat sa plecam a doua zi - adevaru-i ca daca nu treci pe chestii magice, obisnuit cu ritmul vietii de acasa, aici ai toate sansele sa o iei razna. Fie vii aici la tratament, fie esti in cautarea eului launtric sau mai stiu eu ce alte chestii psihedelice. Fie vii, te bucuri de loc si atmosfera, dar o tai repede de aici pana nu te scrantesti la cap.
Asa ca dimineata ne urcam in barca si ajungem iarasi la debarcaderul de unde vom lua autobuzul. Urmatoarea destinatie e Cambogia - autobuzul ne va duce de aici direct pana in Phnom Penh.
Pe rand "scapam" de pasapoarte, dupa aceea de bani si dupa aceea de bagaje. Bagajele si pasapoartele au plecat cu doua masini separate. Banii de drum i-am platit si noi inca nu plecasem niciunde. Si pe cuvantul meu daca am avut cea mai mica ingrijorare - stateam si faceam impasibil cuvinte incrucisate. Si din nou sincer, o parte din mine isi dorea ca pasapoartele alea sa dispara. Ce se intampla ? Trebuia sa mai ramanem o perioada de timp aici - ce e rau in asta ?
Lenea era nativa in mine. Nu pot sa zic ca dupa concediul asta am devenit mai lenes. Dar cu siguranta am devenit mult mai relaxat: nu ajung la timp nu stiu unde; se prabuseste proiectul la lucru; nu am reusit sa fac ce mi-am propus. Aha... Si? Rezolv ceva daca ma stresez? Si daca chiar rezolv ceva, oricum o sa urmeze alte situatii similare. Si tot asa... Pentru asta ii multumesc din suflet Asiei - chiar m-a ajutat sa vad lucrurile altfel.
N-aveam nevoie de odihna - eu sunt vesnic odihnit. Nici stresat nu eram. Dar dupa tura prin Asia modul de a trata lucrurile s-a schimbat si mai mult. E timp. De fapt e foarte mult timp. Am tot timpul din lume. Depinde doar de mine daca stiu sa il folosesc sau daca imi bat joc de el.
Din reverie m-a trezit soferul - pare-se ca asa e sa fie, vom merge mai departe. Ajungem destul de repede in vama - aici ne dau jos din autobuz si ne pun sa trecem pe jos vama. Acuma nu am pasaport, nici bagaje si suntem pe jos intr-o tara comunista uitata de Dumnezeu.
La trecerea granitei un vames indreapta ceva ca un pistol catre frunte: ne ia temperatura.
Poate va intrebati ce vaccinuri va trebuie daca vreti sa veniti aici. Sau ce boli puteti contacta in zona. Na, pai asta e o lectura de o zi inteaga. Hepatite de toate felurile, viermi intestinali de toate culorile si dimensiunile, malarie, meningita de nu stiu care, febra tifoida. E o lista intermninabila. Daca citesti din ghid doar lista minima pentru trusa medicala iti dai seama ca iti trebuie o roaba, nu un rucsac. Aici sunt toate bolile pamantului concentrate.
Asta e pe de o parte. Pe de alta parte, anual milioane de turisti trec pe aici. Nu s-a facut o statistica sa se vada procentul celor care se imbolnavesc in zona, ca atunci n-ar mai avea caracterul de senzational capitolul cu sanatatea din ghid...
Da, exista o lista de vaccinuri recomandate. Pe care noi nu le-am facut. Da, exista o lista de medicamente recomandate. Elena a luat ce a crezut ea de cuviinta (si s-a dovedit ca a luat exact ce trebuia cel putin in cazul accidentului de motocicleta). Da, exista o gramada de reguli elementare de igiena care trebuie respectate.
Dar dupa aceea mai e si o mare doza de paranoia. Nu dorm acolo ca au capuse, ca ma manca tantarii, ca au sobolani pe sub pat sau gecko pe pereti. Nu mananc de acolo ca arata scarbos, ca nu stiu de unde provine mancarea, ca sunt muste.
Stai dracului acasa atunci ca n-are nici un sens sa vii pana aici...
Am dormit in general pe palierul mediu al ofertei. Am dormit in camere cu gauri cat pumnul in pereti, cu igrasie, cu toaleta in camera, cu broaste in baie, fara aer conditionat, cu gecko pe pereti, rudimentare, cu mobila mancata de carii.
Am mancat pe strada, am mancat viermi, am mancat tot ce mancau si ei si de unde mancau ei. Si n-am avut nici macar o basina puturoasa.
Dar un lucru l-am respectat cu sfintenie: nu am baut nimic altceva decat bauturi imbuteliate - fie ca era vorba de apa sau de sucuri. Am mancat de nenumarate ori supa, dar acolo tineam degetele incrucisate si speram ca a fost fiarta apa. Ne-am tinut de data asta departe si de sucurile naturale indoite cu apa.
Dar, din nou, poate ca noi nu suntem un model de urmat...
Uite asa arata un spital de la tara - doctorul tocmai prepara acolo niste medicamente. Asta a avut darul sa ma convinga ca daca ajungeam in situatia de exmplu sa imi trebuiasca o operatie, sterilizam Victorinox-ul la bricheta si ma deschideam singur...
Ajunsi de cealalta parte a granitei in Cambogia, au revenit si pasapoartele si bagajele. Si ultimul moment de sinceritate din blog: mi-a parut rau. Mi-a parut foarte rau ca nu s-a intamplat ceva, orice, ca sa trebuiasca sa ramanem in Laos. Nu vroiam sa plec din tara asta. Mi-a fost si cumplit de ciuda - ciuda ca n-am avut puterea sa imi bag picioarele si sa zic ca mai stam inca o saptamana. Sau o luna. Sau jumatate de an daca ne face placere.
Stateam amandoi intr-un soare cumplit si ne uitam catre Laos. Stim ca nu o sa mai ajungem niciodata aici. Lumea e prea mare si timpul prea scurt ca sa ne repetam. O sa ramana numai amintirile. Si ce e cel mai frumos e ca din Laos nu o sa ne amintim ceva anume, ci o sa ni-l amintim ca pe un intreg. Simplu: Laos.
Avem tot timpul din lume - daca nu ne batem joc de el. Asa ca ideea aia de a pleca pentru minim sase luni de zile undeva departe incepe sa prinda radacini tot mai adanci...
Cu noi o sa va reintalniti peste cateva ore de condus alaturi de nebunul care claxona intruna. In Phnom Penh.
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Si Phan Don, Laos
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Drumul din Vang Vieng pana la Si Phan Do strabate aproape intreg Laos-ul pe axa nord-sud. Pentru prima parte a lui vom merge ziua - este considerat unul din cele mai pitoresti drumuri din aceasta tara.
Zona este muntoasa, dar mai mult decat atat este foarte fragmentata. Drumul se chinuia sa se mentina cumva pe creasta lantului muntos. In vale, undeva la peste 1000 de metrii mai jos, jungla inghitea totul. Laos a fost buna din cele mai bombardate tari din istorie tocmai din cauza reliefului sau. Trupele nord-vietnamese si-au gasit refugiul aici in timpul razboiului cu Vietnamul de Sud. Asa ca americanii au aruncat aici o cantiate mai mare de bombe decat a cazut in orice tara implicata in cel de-a doilea razboi mondial de exemplu.
Revenind la drum - o fasie partial asfaltata se cocota pana in nori (uneori la propriu) dupa care cobora pana in cele mai adanci abisuri doar pentru ca imediat s-o ia de la capat.
Despre condusul in Asia sigur ati auzit tot felul de povesti. In Laos n-am avut probleme cu circulatia excesiva din simplul motiv ca masinile sunt la fel de rare ca toaletele si nici motocicletele nu sunt ceva la indemana oricui.
In schimb aici am intalnit tot felul de soferi de autobuz ciudati. Cel de acuma fie vroia sa se sinucida, fie avea telefon direct cu Budha si ala ii zicea ce se afla dupa curba, fie era total inconstient. Imaginati-va o rabla de autobuz care abia isi tragea sufletul pe teren plat ca incepea sa depasesca cate un camion, in curba, pe panta.
Avea undeva la maxim 10km pe ora si se zdruncina din toate incheieturile. Aveai tot timpul din lume sa iti imaginezi cum va veni o masina din sensul opus si va intra in noi.
Si evident ca a venit. Dar exista si un avantaj sa umbli cu rable. Ai viteza asa de mica incat apuci sa ai si ceva reactii. Au tras amandoi de volan, au franat cat au putut si s-au oprit oglinda in oglinda. Unu' n-a claxonat sau nu a gesticulat nervos. Au pornit la fel de impasibili mai departe. A nostru evident continuand sa depaseasca in curbe...
Am auzit de la turisti de soferi care au trecut impasibili peste gaini, au dat cu nonsalanta in vaci...
Alt sofer de care am avut parte era seful manelistilor. Cel mai mare manelist pe care l-am vazut. Muci de Laos il chema probabil. Asta considera ca e singur pe sosea. Si claxona intruna. A reusit sa claxoneze cale de 400km in continuu. Nu conta ca nu avea nici un motiv - el claxona. Dupa aia m-am prins ca de fapt claxona ca sa il remarce lumea. Sa vada ca vine basta cu masina mare. Asta avea 3 ajutoare pe care sefu' le privea cu indulgenta superioara a omului care s-a ajuns in viata. Iar cei din jurul lui pot sa fie recunoscatori si numai ca au privilegiul sa respire acelasi aer cu el. Asta imi aduce aminte de cateva personaje de acasa...
S-a vehiculat ideea despre cat sunt de talentati la condus. Despre cat de natural e totul. Eu sunt aici sa daram miturile despre Asia. Sunt pe dracu talentati. Au invatat sa invarta de volanul ala dupa ureche. Pana acuma cativa ani pot sa bag mana in foc ca nu exista nici urma de scoala de soferi in Asia. Daca esti atent si urmaresti cum schimba vitezele (asta daca isi amintesc sa o faca - fiindca in general raman in aceeasi viteza) iti dai seama ca habar n-au sa conduca. In schimb au tot felul de leduri luminoase pe bord, snururi colorate, poze cu gagici si tot felul de accesorii similare.
Pana la urma am reusit sa ne concentram la peisaj si nu la supravietuire si drumul pana in Vientiane a fost intr-adevar cum a fost descris in ghid: pitoresc.
In autogara din Vientiane trebuie sa schimbam autobuzul.
"Unde e autobuzul spre Si phan Do?"
"Da!"
"Nu, unde e el?"
"Da!"
"De unde luam autobuzul spre Si Phan Do?"
"Da!"
"Asta e autobuzul spre Si Phan Do?"
"Da!"
...Mergeam la urmatorul autobuz
"Asta e autobuzul spre Si Phan Do?"
"Da!"
In Indonesia am clacat in primele saptamani. Faceam spume de nervi. Si aici m-am enervat destul de tare primele dati. Ma, daca habar n-ai ce intreb, nu-i bai. Nu-i o rusine. Eu ar fi trebuit sa vorbesc limba ta, nu tu sa inveti engleza. Corect, ai dreptate.
Da' in pizda matii, daca habar n-ai despre ce vorbesc, de ce dracu tot zici: "Yes! Yes! Yes!" la orice te intreb?! Nu de alta, dar poate ma urc in autobuzul gresit cu Yes! Yes-ul tau si atunci pe bune ca o sa te urmaresc mai ceva decat bombele cu napalm ale americanilor.
Elena a fost toata tura asta neobisnuit de calma. Mai ales comparativ cu Indonesia unde era pe punctul sa hacuie copiii care ne inganau. Asa ca de data asta ea ma calma, in timp ce eu bolboroseam lucruri simpatice la adresa intelectului acestor cercopiteci.
Odata n-ar fi recunoscut ca habar n-au sau ca nu inteleg nimic. Odata macar.
Spre dimineata, cu doar vreo 3 ore de intarziere, ajungem pana in locul de unde vom lua barca spre Don Det.
Si Phan Do...4000 de insule. Ar trebui sa existe regula cum ca cu cat te deplasezi mai spre sud in Laos cu atata viata devine mai linistita, mai lenesa. Asta daca si-ar putea cineva imagina asa ceva in Laos. Si totusi exista locul acesta.
Aici pana si Mekong-ului i se face lene. Dupa ce a coborat din inaltul podis tibetan si a strabatut cale de peste 3000 de kilometrii pana aici, fluviul s-a contaminat cu spiritul laosian si aici pana si el da dovada de lene. Asa ca se intinde in unele locuri pana la 14km in latime - cea mai mare latime pe care o are inainte de a ajunge in zona de delta.
O intindere nesfarsita de apa din mijlocul careia se ivesc o sumedenie de insule si insulite. Mai exact aproape 4000 in anotimpul secetos, cand nivelul apei scade drastic. Mult mai putine in anotimpul ploios. Cateva din aceste insule sunt permanent la suprafata si dintre acestea cateva sunt permanent locuite.
Mult prea multe sinonime pentru lene si relaxare insotesc descrierea acestui loc ca sa le mai repet si eu.
Daca in Vang Vieng mergeai doar pentru distractie si petreceri - fiindca in afara de aia, Vang Vieng-ul devenea un banal satuc ca oricare altul, in Si Phan Do vii sa duci relaxarea la limite extreme.
Nici aici nu poti sa spui ca ai ceva special de vizitat. Sunt insulele in sine, Mekong-ul care le inconjoara, viata satelor de pescari pastrata inca traditionala - oricum mult mai autentica decat majoritatea satelor din restul Laos-ului. Dar de fapt aici vii pentru a duce lenea la limita. Pentru a te legana molcom in hamacul de pe malul fluviului fara absolut nici o grija.
Lipseste ceva din peisaj? Va dau un indiciu: Vang Vieng-ul si Si Phan Do au ceva in comun. Oare ce? :)
Daca Vang Vieng-ul e un loc al exceselor si asta merge mana in mana cu substantele "magice", Si Phan Do-ul este locul unde te scufunzi in cea mai adanca relaxare si uitare. Asa ca si aici e plin de "magie".
Cum si cainele lui Pavlov a capatat destul de repede reflexe conditionate si noi am invatat ca "magia" nu e tot timpul asa cum ni-o imaginam din afara. Asa ca nici vorba sa mai incercam experiente extrasenzoriale. (Oricum n-au ciuperci, asa ca nu prezinta interes...).
Pentru inceput traversam cu barca un brat al Mekong-ului si acostam la cheiul de pe Don Det ("don" inseamna insula in limba lor). De la inceput am indragit locul acesta. De la inceput Elenei i-a displacut. Sau ma rog - nu i-a placut asa de mult.
Aici am fost cel mai aproape in Laos de - sa o numim viata traditionala. Totul era rudimentar aici: cazarile, restaurantele, serviciile, totul. Nu ca ne-ar fi deranjat, doar mentinez ca sa stiti la ce sa va asteptati daca veniti pe aici. Mie mi s-a parut cel putin fain.
Elena a ales o cazare decenta - pretul era de-a dreptul derizoriu. Aici am platit cel mai putin din tot concediul pentru dormit - undeva sub 3 dolari de camera.
Zona de sat in care stateam noi era constituita dintr-o ulita de-a lungul careia erau vreo 4-5 posibilitati de cazare si cam tot atatea localuri unde puteai manca - de fapt terasele oamenilor cu cateva mese inghesuite.
Asa arata o casa. Daca in majoritatea locurilor am vazut ca oamenii renuntasera la geam, aici renuntasera si la pereti si usi. Viata poate fi si simpla, nu? Nu trebuie sa iti faci griji ca vine iarna si mori de frig - aici ai tot anul aceeasi temperatura tropicala. De mancare nu trebuie sa iti faci probleme. La cativa metrii de tine e Mekong-ul, iar langa o gramada de ierburi aromate si pomi fructiferi cresc fara sa aiba nevoie de interventia umana. Haine nu-ti trebuie... de fapt ca sa supravietuiesti nu iti trebuie aici mai nimic.
Si nu ma pot abtine sa nu fiu malitios - ca sa supravietuiesti, aici nu trebuie sa gandesti. Punct. Nu trebuie sa te scremi sa gasesti solutii pentru a iesi din iarna sau pentru a face rost de recolta ca altfel mori de foame... Poti sa supravietuiesti si nefacand absolut nimic. Si cu siguranta asta poate fi o explicatie oentru dezvoltarea inegala a civilizatiilor din diferite locuri ale Terrei.
Acuma, adevarul e ca finalul e tot ala si in cazul celui care toata viata s-a agitat si s-a stresat si in cazul celui care nu a facut absolut nimic si doar s-a leganat intr-un hamac cat e ziua de lunga...
Asta e o scoala, una din multele pe care le-am vazut prin tara. Desi laosienii nu pun pret pe educatie (din punct de vedere religios considera ca este un efort prea mare ca sa inveti atatea chestii), comunistii le-au construi scoli in aproape fiecare sat.
Si dupa cum am citit, numarul de analfabeti este foarte mic procentual (probabil cu mult mai mic decat in America).
Rutina e deja cea clasica - dupa ce ne-am cazat, am inchiriat bicicletele si am pornit sa facem turul insulei. Punctul principal de atractie sunt cataractele de pe Mekong, punct care constituie si granita de sud cu Cambogia.
Caderea de apa nu e mare, dar e impresionant sa vezi cum atata cantitate de apa se pravale cu repeziciune la vale.
Mai la vale de cataracte era o plaja, dar nici eu nici Elena nu am avut curajul sa intram in Mekong. Mancam viermi daca trebuie dar piciorul in Mekong nu il punem - aici ma indoiesc ca se aplica vorba "apa care trece peste sapte pietre e curata". Am vazut de-a lungul calatoriei noastre cam ce se scurge in Mekong asa ca nu mi-as da mari sanse sa ies din el.
Daca eu nu ma incumetam sa imi bag picioarele in cacatul, pardon - ciocolata, respectiva - baiatul din poza folosea malul de pe fundul apei pentru a se spala pe dinti. Si era foarte sarguincios in ceea ce facea. De fapt am vazut multi laosieni care dimineata primul lucru se spalau pe dinti - doar ca n-aveau periuta si pasta d edinti la indemana. Foloseau degetul si ce mai gaseau la indemana pentru a duce treaba la bun sfarsit.
M-a mirat cat sunt de curati. De asemenea m-a uimit la culme faptul ca nu miros din cauza transpiratiei. De fapt nu par sa transpire. Cu siguranta organismul s-a adaptat la conditiile de clima. Nici nu ai nevoie de atatea lichide daca nu transpiri abundent.
Ce am mai observat e ca majoritatea sunt spani pe fata. Elena cauta cu interes sa vada daca gaseste un barbat cu barba. Cei care aveau ceva par pe fata, il aveau foarte rar. Dar ca tot am pomenit de adaptare, ceva a iesit totusi gresit: ei nu au par in nas. Si asta in cea mai prafuita tara pe care am vazut-o vreodata. Si nu e prafuita de ieri, de azi - asa a fost probabil de cand a fost populata.
Este si motivul pentru care o multime de oameni merg tot timpul cu masca pe gura si pe nas. Initial am zis ca sunt niste fitosi, dar de fapt ei doar se protejau de praf. Adica te obosesti sa le modifici glandele sudoripare ca sa nu transpire aiurea, dar le smulgi si parul din nas ca sa se inece cu praf ?! O fi fost beat designer-ul...
Astea sunt nucile de cocos. Nu ne-a placut laptele, nu ne-a placut nici fructul in sine. Cocosul e unul din fructele care este mai bun in forma din Europa, decat natural la el acasa.
Tura pe insula continua catre extremitatea sudica a ei. Aici se zice ca se pot vedea delfinii irrawaddy. Este vorba despre o specie de delfini de apa dulce pe cale de disparitie. Pe vremuri erau destul de multi, dar cambogienii i-au vant pentru...untura. Pe care o foloseau ca sa lumineze prin casa. Asa ca acuma au mai ramas undeva la 200 de exemplare.
Nu suntem foarte curiosi sa plecam la "vanatoare" de delfini - ne limitam la a face poze de pe ponton.
Pe drumul de intoarcere ne-a prins si inserarea. La tropice nu poti face poze peste zi. Adica poti, ca nimeni nu te opreste, dar din cauza luminii deosebit de intense iti ies toate arse. In schimb exista "orele magice" - intre 15.00 si 17.00 cand soarele coboara la orizont si lumina devine calda si prietenoasa.
Asta e un pod construit de francezi pentru a ajunge de pe o insula pe alta - de pe Don Det pe Don Khon. Tot francezii au construit aici si o cale ferata. Nimeni n-a inteles de ce - nici chiar ei.
Incheiem turul insulei in partea mai turistica a ei - partea care se ocupa cu "magia". Turistii sunt in numar foarte redus aici, iar cei pe care i-am vazut erau asa de cufundati in reverie incat nu puteam sa apreciez daca e de la spiritul locului sau de la meniurile cu aditivi "happy".
E incredibil aici. Timpul efectiv se opreste pe aceste insule. Tiiiiiiiiic..............Taaaaaaaaaaac. O leganare de hamac; o pisica plictisita tolanita la umbra; un batran fumand incet dintr-o tigara; o mama dand tata unui bebelus care e mult prea lenes ca sa si planga; o canoe condusa molcom pe fluviu; 2 turisti prafuiti ascunsi la umbra si sugand dintr-o bere; o tanti care iti zambeste larg cand iti ia comanda si dupa aia apare peste o ora cu mancarea; un soare dogoritor care te obliga sa cauti refugiu cat mai degraba; o neclintire palpabila in tot ce te inconjoara; o stare de "je m'en fiche" suprema.
Seara am luat cina la un local care era efectiv suspendat pe niste pari deasupra apei. In surdina se auzea o muzica reggae, in departare apusul se zarea deasupra Mekong-ului. Vreo sase turisti in tot localul lancezeau la lumina crepusculara a unor becuri slabe. A fost frumos. Foarte frumos.
Elena a hotarat sa plecam a doua zi - adevaru-i ca daca nu treci pe chestii magice, obisnuit cu ritmul vietii de acasa, aici ai toate sansele sa o iei razna. Fie vii aici la tratament, fie esti in cautarea eului launtric sau mai stiu eu ce alte chestii psihedelice. Fie vii, te bucuri de loc si atmosfera, dar o tai repede de aici pana nu te scrantesti la cap.
Asa ca dimineata ne urcam in barca si ajungem iarasi la debarcaderul de unde vom lua autobuzul. Urmatoarea destinatie e Cambogia - autobuzul ne va duce de aici direct pana in Phnom Penh.
Pe rand "scapam" de pasapoarte, dupa aceea de bani si dupa aceea de bagaje. Bagajele si pasapoartele au plecat cu doua masini separate. Banii de drum i-am platit si noi inca nu plecasem niciunde. Si pe cuvantul meu daca am avut cea mai mica ingrijorare - stateam si faceam impasibil cuvinte incrucisate. Si din nou sincer, o parte din mine isi dorea ca pasapoartele alea sa dispara. Ce se intampla ? Trebuia sa mai ramanem o perioada de timp aici - ce e rau in asta ?
Lenea era nativa in mine. Nu pot sa zic ca dupa concediul asta am devenit mai lenes. Dar cu siguranta am devenit mult mai relaxat: nu ajung la timp nu stiu unde; se prabuseste proiectul la lucru; nu am reusit sa fac ce mi-am propus. Aha... Si? Rezolv ceva daca ma stresez? Si daca chiar rezolv ceva, oricum o sa urmeze alte situatii similare. Si tot asa... Pentru asta ii multumesc din suflet Asiei - chiar m-a ajutat sa vad lucrurile altfel.
N-aveam nevoie de odihna - eu sunt vesnic odihnit. Nici stresat nu eram. Dar dupa tura prin Asia modul de a trata lucrurile s-a schimbat si mai mult. E timp. De fapt e foarte mult timp. Am tot timpul din lume. Depinde doar de mine daca stiu sa il folosesc sau daca imi bat joc de el.
Din reverie m-a trezit soferul - pare-se ca asa e sa fie, vom merge mai departe. Ajungem destul de repede in vama - aici ne dau jos din autobuz si ne pun sa trecem pe jos vama. Acuma nu am pasaport, nici bagaje si suntem pe jos intr-o tara comunista uitata de Dumnezeu.
La trecerea granitei un vames indreapta ceva ca un pistol catre frunte: ne ia temperatura.
Poate va intrebati ce vaccinuri va trebuie daca vreti sa veniti aici. Sau ce boli puteti contacta in zona. Na, pai asta e o lectura de o zi inteaga. Hepatite de toate felurile, viermi intestinali de toate culorile si dimensiunile, malarie, meningita de nu stiu care, febra tifoida. E o lista intermninabila. Daca citesti din ghid doar lista minima pentru trusa medicala iti dai seama ca iti trebuie o roaba, nu un rucsac. Aici sunt toate bolile pamantului concentrate.
Asta e pe de o parte. Pe de alta parte, anual milioane de turisti trec pe aici. Nu s-a facut o statistica sa se vada procentul celor care se imbolnavesc in zona, ca atunci n-ar mai avea caracterul de senzational capitolul cu sanatatea din ghid...
Da, exista o lista de vaccinuri recomandate. Pe care noi nu le-am facut. Da, exista o lista de medicamente recomandate. Elena a luat ce a crezut ea de cuviinta (si s-a dovedit ca a luat exact ce trebuia cel putin in cazul accidentului de motocicleta). Da, exista o gramada de reguli elementare de igiena care trebuie respectate.
Dar dupa aceea mai e si o mare doza de paranoia. Nu dorm acolo ca au capuse, ca ma manca tantarii, ca au sobolani pe sub pat sau gecko pe pereti. Nu mananc de acolo ca arata scarbos, ca nu stiu de unde provine mancarea, ca sunt muste.
Stai dracului acasa atunci ca n-are nici un sens sa vii pana aici...
Am dormit in general pe palierul mediu al ofertei. Am dormit in camere cu gauri cat pumnul in pereti, cu igrasie, cu toaleta in camera, cu broaste in baie, fara aer conditionat, cu gecko pe pereti, rudimentare, cu mobila mancata de carii.
Am mancat pe strada, am mancat viermi, am mancat tot ce mancau si ei si de unde mancau ei. Si n-am avut nici macar o basina puturoasa.
Dar un lucru l-am respectat cu sfintenie: nu am baut nimic altceva decat bauturi imbuteliate - fie ca era vorba de apa sau de sucuri. Am mancat de nenumarate ori supa, dar acolo tineam degetele incrucisate si speram ca a fost fiarta apa. Ne-am tinut de data asta departe si de sucurile naturale indoite cu apa.
Dar, din nou, poate ca noi nu suntem un model de urmat...
Uite asa arata un spital de la tara - doctorul tocmai prepara acolo niste medicamente. Asta a avut darul sa ma convinga ca daca ajungeam in situatia de exmplu sa imi trebuiasca o operatie, sterilizam Victorinox-ul la bricheta si ma deschideam singur...
Ajunsi de cealalta parte a granitei in Cambogia, au revenit si pasapoartele si bagajele. Si ultimul moment de sinceritate din blog: mi-a parut rau. Mi-a parut foarte rau ca nu s-a intamplat ceva, orice, ca sa trebuiasca sa ramanem in Laos. Nu vroiam sa plec din tara asta. Mi-a fost si cumplit de ciuda - ciuda ca n-am avut puterea sa imi bag picioarele si sa zic ca mai stam inca o saptamana. Sau o luna. Sau jumatate de an daca ne face placere.
Stateam amandoi intr-un soare cumplit si ne uitam catre Laos. Stim ca nu o sa mai ajungem niciodata aici. Lumea e prea mare si timpul prea scurt ca sa ne repetam. O sa ramana numai amintirile. Si ce e cel mai frumos e ca din Laos nu o sa ne amintim ceva anume, ci o sa ni-l amintim ca pe un intreg. Simplu: Laos.
Avem tot timpul din lume - daca nu ne batem joc de el. Asa ca ideea aia de a pleca pentru minim sase luni de zile undeva departe incepe sa prinda radacini tot mai adanci...
Cu noi o sa va reintalniti peste cateva ore de condus alaturi de nebunul care claxona intruna. In Phnom Penh.
Postări
5 comentarii:
Super tare articolul si ideala tara asta! Nu o voi ocoli nici eu cand voi avea ocazia sa fac turul la care visez.
Sunteti inspirationali fratilor!
La multi ani si la multe ture!
cu prietenie si respect,
Claudiu
Demult nu am mai citit cu atat entuziasm! Ai o metoda de a-ti scrie gandurile senzationala!
:))
multumim ca ati impartasit cu noi experienta voastra. Superbe peisaje. Nu stiu daca voi avea curand ocazia sa ajung pe-acolo dar cel putin prin jurnalul vostru simt ca am vazut si eu acele locuri minunate :)
Rade ciob romanesc de lenea din asia.... pfui
Esti un copil arogant si aiurit- in loc sa fii multumit de sansa pe care o ai sa vezi si altceva inafara de tzigania din ro. huo. Si o droaie ca tine sunt entuziasmati de stilul tau ciobanesc, chapeau.
Anonimule, daca nu iti place, nu citi, daca ai opinii personale ar trebui sa ai tu bunul simt sa-ti treci numele si nu sa semnezi "Anonim". Cu drag alt anonim
Trimiteți un comentariu