SVR

Data: 17.03.12-18.03.12

Participanti: Elena, Alex 

Locatie: Valiug

Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 

SVR vine de la Semenic Vertical Race. Este vorba de un concurs de ski de tura care se axeaza doar pe urcare. 

Din mai multe motive: lipsa unui antrenament adecvat, lipsa echipamentului de competitie si altele, nu m-au atras concursurile de ski de tura.

La SVR insa ma vedeam obligat sa particip dintr-un motiv foarte simplu: e organizat de prietenii mei  Gianina si Alin cu suportul clubului Alternative. Dupa concurs se organizeaza si un chef - acolo sunt majoritatea prietenilor mei, asa ca aveam de data asta motivele pentru a participa.

Traseul consta in urcarea pe partia de ski care coboara din statiunea Semenic pana jos in Valiug. E vorba de 6km de urcare cu o diferenta de nivel de 800m. Traseul mi-e bine cunoscut - ca sa contrazic afirmatia din paragraful anterior, aici m-am antrenat 3 week-end-uri in aceasta iarna. Dar acel antrenament avea cu totul alt scop: sa strang cat mai multi kilometrii si diferenta de nivel si nicidecum sa am o "explozie" de o urcare.

In general concursurile care presupun un efort intens pe o durata de timp scurta nu ma atrag din simplul motiv ca sunt slab la asa ceva. Sunt obisnuit cu distantele lungi si cu efortul de anduranta, nicidecum cu regimul anaerob pe care il presupune o cursa scurta. E si motivul pentru care nu particip la semimaratoane sau la cursele de 50km la MTB. Nu ma pricep.

Urcarea respectiva o faceam la antrenamente in 1.30 ore si o puteam repeta de 4 ori. Barfele pe care le aud vorbesc de timpi castigatori de 50 de minute. Asta ma intimideaza tinad cont ca eu acolo mai mergeam si la trail running si reuseam sa scot cu greu sub o ora.

Vremea a tinut cu organizatorii. Desi pentru ziua concursului se anuntau 20 de grade, zapada era inca suficienta.

Seara ne-a gasit la Pensiunea Cusma. Deschid aici o paranteza: am umblat deja prin toata tara si am dormit in tot felul de locuri asa ca mi se pare util sa creez o rubrica unde recomand anumite cazari sau dimpotriva sugerez sa nu mergeti in anumite locuri. Evident, este o parere pur subiectiva - pagina o puteti gasi la Recomandari

Alin si-a organizat echipa, am mancat cina si dupa putine beri de data asta ne-am retras la somn. Elena va participa si ea maine la concurs. Este ultimul ei concurs pentru o perioada de cateva luni bune, probabil urmatoarea competitie pentru ea va fi in vara lui 2013.

Dimineata ne-am trezit devreme si m-am pregatit de concurs. Nu mai am rutina de anul trecut, in schimb am stresul inerent.

Ziceam mai sus ca noi nu avem echipament de competitie. Alin s-a oferit sa imi imprumute echipamentul lui - incomparabil mai potrivit pentru cursa decat ce am eu. Mii de multumiri Aline!

Problema era ca nu incercasem niciodata claparii sau ski-urile. Nu stiam nici cum functionau legaturile - m-au ajutat niste baieti sa imi iau ski-urile in picioare.

Dupa micul dejun am zis sa fac o incalzire scurta si sa ma obisnuiesc cu echipamentul. O idee geniala. Initial am crezut ca pot cumva sa alerg cu ski-urile alea la cat erau de usoare si la cat de comfortabili erau claparii. Greseala!!! Am realizat dupa cateva sute de metrii ca asa ceva este imposibil si risc sa colapsez inca de la start. Am mai retinut de la Alin ca e mai indicat sa faci pasi scurti decat sa faci fandarea maxima. Cu aceste cateva informatii am mai facut un pic de incalzire si m-am pregatit de start.

Nota catre mine insumi: sa nu cumva sa mai beau cafea inainte de start. Noroc ca am facut incalzirea si m-am deshidratat ca un burete acolo. Dupa aceea am avut timp sa ma rehidratez la loc.

Cei de la Red Bull sunt si ei aici. Pe vremuri eram dependent de bautura aia; dupa aceea am realizat ca imi da doar un boost de energie pe termen scurt, dupa care ma lasa in curu'gol si epuizat.

Boost de energie pe termne scurt?! Pai ia da o doza aici. Cum nu mai bausem de ceva timp si-a facut instant efectul.

Am dat drumul la noul playlist de pe MP3 si m-am pus la linia de start.

Daca ati citit blog-ul anterior, stiti ca SVR-ul era o piatra de incercare pentru mine: mai pot sa trag, mai am placerea nebuna din anii trecuti sa trag?

Cu ideile astea in cap am ascultat numaratoarea inversa si...START!!!

Zarnestenii au pornit repede si am realizat ca nu pot tine ritmul lor. Neavand experienta, habar n-aveam de fapt ce ritm pot eu sa tin asa ca am mers pe premiza sa trag cat mai aproape de zona rosie, fara insa sa o depasesc.

Zona rosie la mine inseamna efortul in care nu mai reusesc sa respir normal si fiecare gura de aer este "cu putin mai putin" decat as avea nevoie pentru a putea respira normal. Stiu ca nu pot sta mult acolo (ca nu am antrenament de asa ceva), dar merita sa incerc.

Asa ca i-am ignorat pe cei din fata (nu ca as fi fost in stare sa fac altceva), am pus capul in piept si am tras cat am putut.

Inca de la inceput am vazut ca in fata sunt numai Zarnestenii, Dudaev (salvamontist local) si inca un baiat.

Din nou nu sunt obisnuit cu asa ceva: eu plec in ritmul meu si "ii macin" pe anduranta - nu iau startul ca dementul ca nu e bine.

Toata cursa mi-a fost frica sa ma uit in spate: nestiind cat puteam tine ritmul acela, m-as fi deprimat sa vad ca sunt ajuns. Asa ca am privit doar in fata.

O poza care nu ma avantajeaza - ski-ul ala nu are ce face acolo in aer ca doar nu vreau sa decolez. Dar nu eram in stare sa ma concentrez si la tehnica (pe care si asa nu o am), eram ocupat cu gasirea oxigenului.

In fata era baiatul de care va ziceam (am aflat dupa aceea ca il cheama Andi) si inca un tanar.

Vechile obiceiuri nu se uita, asa ca i-am luat de iepuri. Destul de prosti iepuri, avand in vedere ca amandoi mergeau mai bine ca mine; asa ca am incercat sa ma fixez pe ideea ca macar sa nu castige foarte mare distanta fata de mine.

In spate venea Elena. A pornit cu ideea de a nu forta deloc. Dar ea are in sange competitia (si mai ales satifactiile concursurilor castigate) mai mult decat mine, asa ca pe parcurs a inceput sa accelereze.

Iepurii mei se departau. La mine era simplu: nici daca puneai diavolul tasmanian in spate nu as fi putut trage mai tare. Ba mai mult, pe la kilometrul 2 am inceput sa simt ca ma lasa puterile. Eu nu pot mai mult, dar macar sa ma chinui sa tin ritmul asta cat mai mult.

Horcaiam si imi curgea saliva naclaita fapt care ma enerva la culme pentru ca nu mai aveam putere sa o scuip si se balanganea scabros in coltul gurii.

Strategie n-am avut: de genul - trag tare aici, aici ma odihnesc, pregatesc sprintul si asa mai departe. Banuiesc ca specialistii la genul asta de curse au o strategie bine pusa la punct. Eu am zis sa trag de la start pana la finish cat pot.

A urmat o portiune de plat - eram deja bine in spatele iepurilor mei. Dupa platul acesta vine o urcare si aici vad cu uimire ca incep sa recuperez vertiginos distanta!

Sa fie clar: eu n-am accelerat deloc ca nu eram in stare de mai mult. Bag seama ca obosisera ei.

Elena venea vertiginos din spate.

Nu mi-am luat la mine aboslut nimic: nici apa, nici energizante, nimic. Andi care e in fata vad ca se hidtrateaza constant. Inghit in sec.

Pe Andi l-am ajuns si depasit fara sa imi dau seama (ca eram cu capul in piept). Nu pot sa zic ca asta m-a binedispus sau m-a motivat (desi banuiam ca e cu mine la categorie si deja in portiunea asta incepeam deja sa miros...podiumul!). Eram prea epuizat ca sa imi consum energia cu trairi din astea.

Am continuat in acelasi ritm.

Al doilea iepure era un junior. Un copil de fapt, cu o cusma rosie asezata intr-o parte pe cap.

Nu ma uit in spate - sunt terorizat ca Andi trage mai tare si daca l-as vedea langa mine m-as deprima.

Pe junior l-am depasit si mai usor - cred ca era obosit rau si s-a oprit sa ma lase sa trec.

Ce a urmat a fost o panarama, datorata mai ales lipsei mele de experienta la asa curse.

M-am vazut in frunte (stiam ca sunt pe podium acuma) si m-am relaxat. Habar n-am daca am lasat-o mai moale (ca am facut greseala sa imi uit ceasul acasa asa ca nu aveam nici un indicator), cert e ca m-a cuprins o stare de de beatitudine. Jubilam la propriu. Mama, ce tare sunt! WoooW. Acuma m-am uitat si la cronometru (mai sus era vorba de training tool-ul uitat - fara de care am devenit handicapat la antrenamente).

Bai pai eu sunt cel mai tare! Pot sa scot sub o ora! Moooooammma ce bun sunt!!!

Ceva stiu de la concursurile de anduranta: concurentul pe care l-am depasit nu ma mai ajunge pana la finish. Niciodata! Asa a fost in toti anii, la toate maratoanele.

Intamplator asta nu e concurs de anduranta...

Mai e o singura urcare. In varful ei organizatorii fac poze si incurajeaza concurentii. Imi pregatesc o mimica potrivita de poze, trebuie sa zambesc smecher ca doar am facut treaba buna.

Alin striga de sus. Doru ma incurajeaza la portavoce. Ce poate fi mai frumos?!

Na, uitati-va aici! Eu habar n-aveam ca ei sunt in spate (ca nu ma uitam acolo de teama, dupa cum v-am spus).

Juniorul a trecut pe langa mine ca o masina de formula 1 pe langa un Trabant. Am ramas trasnit. Cum !@@! ? Ce cacat?! Nu se poate! Nu conteaza ca nu e la categorie cu mine, dar l-am depasit si parea mort! De unde dracu a avut atata energie?!

In timp ce horcaiam si aproape picam pe jos de efort uitandu-ma cum se duce juniorul ca din tun, vad in stanga o pereche de ski-uri: Andi!

De data asta nu mai am oxigen nici macar cat sa injur. Il aud pe fundal pe Doru : "Hai Suca! Mosule! Mai ai cativa metrii!". Alin ma incurajeaza si el.

Bai, nu se poate sa pierd acuma! Da' nici forta sa mai fac nimica nu mai am. Asa ca inchid ochii (macar sa nu-l vad pe Andi cum ma depaseste) si imi imaginez ca sprintez (ca in afara de imaginatie, forta de unde dracu sa mai gasesc?!)

Cand i-am deschis eram in varful pantei. Orizontul s-a facut mic-mic de tot: un punct mic si negru in albul stralucitor. Picioarele mi s-au taiat brusc si am dat sa pic.

Na, asta e! Am tras cat am putut eu: niciodata nu m-am mai fortat atata. Si un singur gand mi-a trecut in cap: marsav, dar asta e, nu toti au trairi inaltatoare... Eu nu mai pot deloc asa ca da Doamne sa nu mai poata nici Andi...

Ultimii 200m de plat. Nu ma uit in spate, dar nici nu vad ski-uri. Abia cand vad poarta de finish, am curaj pentru prima oara sa privesc indarat: acolo nu e nimeni!

Uneori si gandurile marsave sunt ascultate...
`

Am trecut linia de sosire in 58.41.

Am ocupat locul 3 la categorie. De care sunt mai putin mandru decat de alte realizari: am scos un timp foarte bun (cel putin dupa standardele mele) si mai ales am tras de mine pana mult dincolo de zona rosie.

Secundele alea cand am inchis ochii si am accelerat au fost printre cele mai frumoase momente de la un concurs.

Elena se apropie si ea impreuna cu Mardale.

Au facut impreuna echipa si au trecut de mana linia de sosire. Multam Andrei ca ai avut grija de ele!

Au urmat povestile si berile de dupa. Si observ inca o schimbare fata de anii trecuti: reusesc sa ma bucur de ce am realizat si nu sa ma gandesc imediat la urmatorul concurs. Nu e vorba numai de podium, dar pentru prima data la final de concurs nu am in cap doar cum o sa fie la urmatorul. Ma bucur pur si simplu de cum a fost asta. Si asta s-ar putea sa fie pana la urma castigul cel mai mare...

Echipa Alternative a organizat inca un concurs marca Alin & Gianina. Obsesia pentru detalii a facut ca evenimentul sa fie unul perfect.

Am mai stat la povesti cu nasul Bobi - care a facut un concurs excelent avand in vedere "vasta" lui experienta la ski-ul de tura.

Seara a urmat premierea la Casa Baraj:

"Nu conteaza anii din viata ta, conteaza viata din anii tai" . Si la ambele capitole mai avem multe de invatat de la domnul Tiponut.

Elena a ocupat locul 2, dupa un concurs care i-a facut efectiv placere.

Uite-ma si pe mine pe podium ! (stiu ca e o imagine rarisima,  asa ca ma bucur de ea cu atat mai mult).

A urmat Apres Ski party-ul coordonat de DJ Mardale. O seara faina care a incheiat o zi superba.

Pentru ziua de duminica eu mi-am planificat o tura de cursiera: vreau sa merg din Valiug pana in Timisoara cale de 140 km.

Elena nu are chef sa mai stea pe acolo asa ca ma insoteste pe o portiune de drum pe post de fotograf.

A fost o tura foarte frumoasa pe ruta: Valiug - Resita - Soceni - Lugoj - Buzias - Timisoara. Drumul e in stare perfecta (din Resita), nu este deloc aglomerat si ai parte si de un peisaj frumos.

Un week-end perfect. Nu conteaza ce urmeaza - acuma ma bucur de cum a fost.