La revedere

Data: 26.05.12-27.05.12
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Am zis, am zis. Gata!!! Am scapat!!! Am alergat Hercules (si chiar foarte bine). De acuma pot sa ma dau cu bicicleta pana imi iese pe nas. O sa ne mai intalnim la maratoane montane uneori, dar deocamdata m-am plictisit pana peste cap de ele.

Blog-ul e scurt. Concursul n-a avut istorie. Totul mi-a mers perfect de la inceput pana la sfarsit. Nici o nemultumire, nici o suparare. Nici o frustrare. Absolut totul a fost asa cum trebuie. Nu, pe bune, nu glumesc.

Am terminat pe locul 6 la categorie (17 la general) in 5.03 ore. Mi-am imbunatatit timpul cu peste 45 de minute. Am alergat din nou cu cei buni. La final am fost fericit.

Am reusit ce mi-am propus: sa alerg de placere. Da, se poate. Nici nu e asa de greu. Am luat startul mai cuminte decat in orice alt concurs. Dupa vreun km eram prin coada intregului pluton. De data asta nici macar nu urla rautatea in mine la gandul ca si asa depasesc pe urcare. Trebuia sa imi vad de treaba mea.

Am primit un sfat nemaipomenit la start : "sa te distrezi". Mi s-a parut geniala ideea. Asa ca m-am distrat.

Pe asfaltul pana la urcarea spre Dobraia am incetinit la un moment dat. Nu aveam de gand sa imi bat joc de concursul asta. Tocmai de aceea am incetinit. Mi-am reglat cuminte betele, am reglat pulsul si m-am pregatit de urcare.

Nici aici nu am fortat. Nici macar nu am mai incercat sa alerg. Am facut ce m-am antrenat sa fac: crosetat viteza cu betele.

La mijlocul urcarii spre Dobraia eram in saptele lui Fane, Radu si a italiencei. Depasisem aproape intreg plutonul intr-un kilometru de urcare. Stiam ca aici e deja aerul mai rarefiat si ma apropiam de fruntea clasamentului. Fane si Radu sunt cu un "cap" peste mine.

Nu am accelerat, nu am franat. De fapt nu am schimbat nimic din ritmul meu. Daca reuseam sa ii ajung asa, bine. Daca nu, asta e.

In Dobraia am ajuns mai bine decat la orice antrenament. Alergand relaxat pe sosea si mergand pe urcare...

De aici pana in Bogaltin aveam nevoie de putin ajutor de sus. Si l-am primit cu prisosinta. E ca in episodul ala din Robotzi: "Eu nu beau ca sunt io nefericit. Beau ca sunt ceilalti fericiti..."

Eu nu ma rog sa fie noroi ca sa alerg eu mai bine. Eu ma rog sa fie noroi ca sa alerge ceilalti mai prost...

Si era noroi cu nemiluita. Nu am nici un fetish in a alerga pe noroi. Dimpotriva - ma enerveaza, alunec, pierd energie. Dar stiu ca la fel de mult ii deranjeaza pe alergatorii buni la plat. Asa ca de data asta multumesc ca e atata noroi in zona.

Pana in Bogaltin Radu, Fane si italianca au pus vreo 300m intre ei si mine. Noroc cu noroiul ca altfel nu-i mai vedeam.

Pe langa bete (de care nu mai am de gand sa ma despart) la Hercules am experimentat cu borseta cu grenade proaspat achizitionata. Aveam 4 grenade: 3 cu cate un Sponser amestecat cu apa si una plina cu Activatoare.

Amestecul ala de Sponser cu un pic de apa e bestial: mult mai usor de ingurgitat, aluneca imediat. Am grenada la indemana si pot sa consum cat vreau eu. Probabil mult timp de acuma o sa folosesc combintatia asta.

Am tras exact pana la limita. Nici un pas peste, nici un strop sub. Nu am ajuns deloc odihnit in Bogaltin, dar totusi cu suficienta forta pentru a alerga pana unde se inasprea panta.

I-am regasit pe deal pe Fane, Radu si italianca. Aici mi-a fost mult mai greu sa ma apropii de ei. De fapt nu am reusit sa micsorez distanta decat aproape de finalul catararii in saua Ciumerna.

In Ciumerna am ajuns in 3.02. Nici in cele mai erotice vise nu speram asta.

Cei 2km care urmeaza ma scot din sarite de fiecare data. O poteca ingusta printre jnepeni, numai buna sa-ti rupi gatul sau sa faci crampe incercand sa alergi. Aici am pierdut contacul cu grupul meu - ei au alergat mai bine aici.

Ajung bine la Elena in Inelet. Elena a fost azi voluntara la Hercules. Am venit cu ea de cu seara si s-a instalat acolo cu cortul. Incurajarile ei ma ajuta foarte mult.

Aici ma ajunge Andrei si inca un baiat. Nu imi convine - pe 33km m-a depasit o singura persoana, pe urcarea spre Ciumerna.

Dar Andrei alearga net mai bine pe plat si la vale. Portiunea Inelet-Dobraia, cheia maratonului Hercules o alerg bine. Nu mai am nevrozele de alta data cu numaratul kilometrilor. Aici noroiul este inlocuit de adevarate fluvii care se scurg pe poteca. Nu ma deranjeaza cum nu cred ca a mai deranjat pe cineva.

In Dobraia il ajung pe Mihai. Urmeaza ultimii 4km de coborare si linia de sosire.

Fericit si multumit. Asa m-am simtit la finalul Hercules 2012.

Ce a diferit? M-am intrebat inca de la start, cand am realizat ca o sa fie bine.

Mi-am scos nebuniile din cap si am alergat de placere. Aia nu e o vorba sau tampenii mistice. Nu, e o diferenta uriasa daca reusesti sa alergi de placere.

Un prieten a renuntat la maraton ca a simtit ca nu e ziua lui. La asta ma refer in a alerga de placere: daca nu ai chef si ai o zi proasta, de ce dracu sa alergi?! A...ca ai bagat ca bou si un an de zile ai avut numai obsesii si orgasme cu concursul?! Du-te cauta-te la cap....

Cand poti sa iti bagi picioarele si sa zici ca azi nu alergi ca nu ai chef, atunci da, alergi de placere si sigur o sa ai si rezultate la urmatoarele concursuri.

Si a mai fost ceva pe langa asta. Ceva ce incepuse sa ma macine inca din iarna. Ceva ce mi-am explicat dupa EcoMaraton. Sau speram ca mi l-am explicat.

1. Un maraton montan are loc pe munte. Nu pe banda, nu in jurul stadionului, nu pe scari, nu pe tartan.
2. Un maraton montan dureaza 4-5 ore. Nu 40 de minute de bagat ca orbul la banda. Nu o ora de anaerob pe plat.
3. Ca sa alergi bine un maraton montan , trebuie sa stai pe MUNTE. Nu o ora, nu doua, ci macar 6-8 ore.

Nu conteaza daca in orele alea alergi sau mergi repede. Daca ai sau nu ceas. Daca te opresti o ora la un izvor ca acolo iti place tie sau daca alergi in continuu. Daca te pui la umbra unui copac si dormi sau daca colinzi intruna. Ce conteaza e sa stai ore in sir pe munte.

Are dreptate anonimul ala de Killian Jornet : in majoritatea filmelor lui apare obsedant ideea cu alergatul pe munte.

Asa e. Acolo am gresit.

N-am pierdut o iarna : a fost o iarna cu niste week-end-uri foarte frumoase. Am pierdut in schimb timpul de  peste saptamana cand in loc sa stau cu Elena, am alergat ca tampitul pe banda si ma dadeam cu trainer-ul prin apartament...

Iarna ce vine o sa mai folosesc sala doar pentru forta. Si pentru antrenamentul de munte o ma duc sa alerg prin paduri prin jurul Timisoarei. Si pe dealurile de la Altringen si Bencec. Nu in fiecare zi: odata. de doua ori pe saptamana. Dar nu 40 de minute...Macar 2-3 ore...

Am cresut enorm de la EcoMaraton. De fapt Eco a fost prima alergare pe munte in decurs de 8 luni. Dupa acel "antrenament" m-am dus la Herculane. Si am facut maratonul : cu pauze, asa cum am putut eu. Dupa aceea am fost cu Elena in Parang.  Prin lapovita si ceata am mai mers , am mai alergat, am mai inghetat, dar am strans ore de munte.

Toate astea s-au simtit enorm la Hercules.

Inchei Hercules fericit. A fost un maraton foarte frumos. Din punctul meu de vedere este cel mai meticulos organizat maraton de la noi din tara si asta fara sa fiu subiectiv. O masina unsa perfect de Alin si Gianina care de la an la an toarce tot mai frumos si aduna tot mai multi oameni. Felicitari din toata inima.

Traseul nu a fost favoritul meu niciodata. Bobi zicea ca e ca "un examen din ala la care orice faci profu' iti demonstreaza ca te poate pica".

Acuma nu mai am chef sa alerg, Am chef nebun sa pedalez. Acolo niciodata nu o sa am rezultatele de la alergare - dar asta vreau eu sa fac acuma.

Poate ne intalnim la Apuseni, pe crestele Fagarasului, poate la Cozia sau Ciucas, cu siguranta la MPC. Si pana atunci o sa am grija sa stau cat mai mult sus in munti...

Placut

Data: 19.05.12-20.05.12
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Parang
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Dupa week-end-ul trecut in care m-am hotarat sa alerg de placere (starile astea la mine sunt recurente, alterneaza  cu starile de incrancenare), pentru sfarsitul aceasta de saptamana am planuit o tura in Parang.

Elena are chef de o tura sus pe crestele muntilor. Nu am mai fost de mult la munte si in concordanta cu noua stare  de spirit imi surade foarte mult ideea turei respective.

Sambata plecam cu noaptea in cap si ajungem in Bumbesti (pensiunea Europa) destul de devreme. Aici oamenii au  ramas blocati cu ceva ani in urma: cartofi prajiti 1.5RON, orice ciorba 5RON, ceafa la gratar 6RON. Maaaama!!! Sa  vina mancarea!!!

Din Bumbesti plecam catre Novaci si de aici urcam pe TransAlpina pana in saua Stefanu. Vremea e chitroasa. Cand  iese soarele, cand suntem invaluiti in nori. Cand incepe sa ploua, cand da cu grindina.

Cu noi a mai venit si Miha - ea se da o tura cu MTB-ul pe TransAlpina, in timp ce Elena cu mine ne pregatim de tura de creasta.

Nu cunosc bine zona: am facut creasta de vreo 2-3 ori si portiuni din ea de multe ori, dar memoria mea e scurta.  Si de scurta durata. Planul e sa mergem pana in saua de unde se coboara la lacul Calcescu. Si de acolo eu sa mai  bag o bucla de alergare in timp ce Elena se retrage catre masina.

Elena e meticuloasa ca de obicei - daca era dupa mine plecam la maneca scurta. Iau cu mine mai mult de gura ei si  manusile si geaca si un polar.

Inaintam repede - mult mai repede decat ar fi pariat cineva in conditiile date. Trebuie sa gafai ca sa tin ritmul  Elenei. Trecem de Mohoru (asta e singurul varf pe care il stiu dupa nume) si continuam pe tapsanele innierbate.

Vremea cand se inchide si intram in ceata, cand mai apare cate o scurta fereastra. Per total e mohorat. Dupa ceva  timp incepe sa ploua - la inceput incet, dupa aceea sub forma de aversa. Dracu' ma lua la maneca scurta...

In scurt timp imi ingheata mainile - noroc cu manusile pe care era sa nu le iau. Desi acuma mergem printr-o perdea  de apa si intr-o ceata de s-o tai cu cutitul, tura are farmecul ei - ne place la amandoi. Ii propun Elenei de  cateva ori sa ne intoracem - nu sunt convins ca ii bine sa fie uda fleasca la 3-4 grade. Nu vrea - are chef de  mers.

Ajungem (dupa cateva reprize de grindina care a acoperit bolovanii facandu-i alunecosi) in saua respectiva. Se  vede pe Elena ca i-a placut tura. Eu nu mai am de gand sa cobor la Calcescu - sunt cu papuceii de alergare si risc  sa imi rup gatul pe bolovani. In schimb imi vine ideea tampita sa alerg pana pe Parangu Mare si inapoi si s-o  prind pe Elena la intoarcere.

Vad ceva varf mare dupa saua aia si presupun ca ala o fi Parangu. Juma de ora si sunt inapoi. Cineva nu s-a uitat  insa pe harta...

Tiii ce imi place sa alerg! Sunt de mult complet ud, apa cu tanspiratia imi siroie acuma pe fata. Trebuie sa fiu  atent la fiecare pas sa nu alunec pe iarba acoperita cu grindina. Si, da, poti sa alergi si numai de placere, fara  nici un scop. Acuma sunt fericit.

Inaintea varfului care banuiam ca e Parangu ma opresc imediat din alergat - pierd prea multa energie incercand sa  alerg pe pantele astea abrupte. In schimb am dezvoltat in ultimul timp o simbioza perfecta cu betele: daca stii sa  le folosesti la potential maxim, te ajuta imens.

Trec la "croset": bat-picior opus. La inceput trebuie sa te concentrezi la ritm. Dupa aceea devine mecanic. Ma  imping cat pot de mult in bete - incerc sa transfer cat mai mult din solicitarea pe gambe in brate. Gambele  trebuie sa ramana relaxate pentru mai tarziu... Imi place la nebunie noua mea "descoperire". Prefer betele metodei  de mers cu mainile pe pulpe (care are ca scop exact acelasi lucru - sa descarce gambele si parte de efort sa fie  transferata in brate, abdomen si muschii spatelui).

Ajung repede in varf. Doar ca asta nu e Parangu Mare. E o ceata de abia imi vad picioarele. Habar n-am unde e  varful ala asa ca nu imi ramane decat sa alerg orbeste urmand marcajul. Alerg, crosetez, alerg iara. Cum panta e  mai domoala sau e coborare - alerg cat imi permite gheata de pe jos. E superb!

Unu, doua, trei varfuri cu diferente de nivel mari intre ele. Imi dau seama ca am incurcat iara borcanele ca de  obicei. Parangu Mare e muuuuuult mai departe decat imi imaginez eu. Intre timp Elena nu sta pe loc - o sa ajunga  inapoi la masina si dupa o perioada o sa inceapa sa se ingrijoreze.

Mama ta de varf, unde esti?! A trecut deja mult timp de cand am plecat din sa - varful din fata trebuie sa fie  Parangu. Intre timp a inceput sa ninga linistit cu fulgi mari. E asa frumos! Si alerg, alerg, alerg.

Poate m-am experimat gresit in blog-ul precedent - nu ma las de alergat dupa Hercules. Nu ma mai tenteaza  maratoanele montane "clasice". Vreau sa alerg mai mult, mai bine. Vreau la ultra maratoane, la alte tipuri de  provocari.

Pana atunci sunt pe o urcare abrupta in mijlocul unei ninsori, ud pana in gaura curului si dandu-i dement in sus.  Ating si varful, ocolesc indicatorul in alergare si incep imediat sa cobor. Stiu ca sunt in criza de timp si ca ce  eu consideram juma de ora se va transforma intr-o tura de vreo 4 ore.

Intoarcerea a fost destul de grea. De data asta betele nu m-au ajutat - m-au salvat. Atat pe coborarile alunecoase  cat mai ales pe urcusurile abrupte.

Varfurile trec unul dupa altul si odata cu ele se scurge si energia mea. Sunt foarte obosit - alergatul si frigul  de afara m-au stors. Stiu si ca sunt in intarziere si ca Elena se va ingrijora asa ca ma grabesc cat pot de tare.

Ultimele varfulete dintre Mohoru si Stefanu sunt agonizante - imi amintesc de 7500. Nu am mai fost de mult asa de  terminat. Ciudat e ca exact asta imi face asa de multa placere.

In departare se vede masina. Ultimii metri si Elena iese afara sa ma intampine. A ajuns cu bine desi destul de  inghetata.

O tura superba. N-am mai fost cu Elena de mult la trekking. N-am mai fost de mult sus pe creste. O tura unde am  concluzionat ca pot face orice, dar nu e bine sa mergi singur pe munte - e cea mai mare tampenie pe care o poti face. E o idiotenie uriasa : daca alunecam o singura data pe iarba inghetata sau bolovanii sticlosi si doar imi scranteam glezna, acolo ramaneam. Punct. Nu tu semnal, nu tu echipament, nu tu mancare. De-acuma o sa alerg invariabil cu cineva.

Am vrut sa alerg 4-5 kilometrii si vreo ora maxim. Am strans peste 30km in peste 4 ore. Am ajuns efectiv epuizat  la masina. Dar mi-a placut la nebunie.

La masina realizez ca mi-am naruit concursul de a doua zi. Apropo, venisem aici in Parang fiindca aici are loc a  doua editie a maratonului Defileul Jiului. Sunt inscris la tura lunga de a doua zi. N-am cum sa fac fata; n-am cum  sa ma recuperez la timp. Adica sigur termin maratonul - nici macar nu imi pun problema, dar nu vreau sa il termin  ultimul.

Ajungem inapoi la pensiune si dupa cina adorm ca un bustean. A doua zi reusesc sa ma transfer la tura scurta. OK,  macar nu o sa fie un chin.

A plouat torential toata noaptea, asa ca ma astept sa fie ceva noroaie pe traseu. N-am emotii deloc. Am zis ca voi  concura de placere, asa voi face. Am mult prea putini kilometrii stransi pe MTB ca sa emit pretentii. Sunt  terminat dupa alergatul de ieri, asa ca va fi o realizare sa termin cu bine tura.

Mananc bine, plec impreuna cu Elena la start si ma pregatesc de cel de-al doilea maraton de MTB din anul acesta. Startul va consta in 6km de tur al orasului Bumbesti, urmand ca abia dupa aceea sa se dea startul cronometrat.

Pe cei 6km horcai TBC-ist si abia imi gasesc aerul. O sa fie greu azi... Incerc sa ma incalzesc cat pot eu de  bine: pedalat in frecventa, ceva ruperi de ritm.

Se da si startul cronometrat si lumea pleaca in tromba. De placere. Da? Nu cumva sa uiti asta. Nu cumva sa te  incrancenezi. Fara planuri, fara ura, fara calcule.

Soarta are un mod a naibii de ciudat de a face misto... A fost unul dintre cele mai bune maratoane de MTB la care  am concurat...

S-au dus toti la start. M-au depasit si fetele. Asta e. Bafta. Nu cumva sa ma enervez acuma. Pare ca am reusit destul de bine sa imi inoculez ideea asta.  O salut pe Elena care a venit sa faca poze. Trec oamneii pe langa mine pe catarare. Nu te nerva...

Si mi-am vazut de treaba. De pedalat atent, de placere, cu un ochi la peisaj, cu altul la traseul namolit din  fata.

Trec kilometrii pe o urcare usoara si sustinuta. De la start nu am mai gafait. Au trecut deja multi kilometrii de cand am depasit peste 90% din plutonul de la start. Fara nici cel mai mic efort. Oricum nu imi permit vreun efort din cauza oboselii de ieri.

Cred ca e undeva pe la km 9 sau 10 si stiu deja ca merg foarte bine. Un grup in fata. Nu cumva sa fugi dupa ei!  Daca ii ajungi in ritmul tau bine, daca nu, asta e. A durat foarte mult pana i-am ajuns, dar i-am ajuns.

La concursul acesta am dat ceasul inapoi cu ani de zile. Am vorbit si glumit cu toata lumea care trecea de mine  sau pe care ii depaseam.

Am vorbit mult cu un baiat din Galati, cu un tanar localnic si am suferit alaturi de colegul de club Martin. Am  cantat, am fluierat, am vorbit singur cand nu era nimeni langa mine. A fost foarte fain.

Am si obosit pe noroaiele interminabile care pareau ca nu se mai termina. Din fericire aici e noroiul de munte  care doar te murdareste, nu se si lipeste de tine. Am facut baita de nenumarate ori.

Am sesizat, la fel ca la alergare, schimbari fata de anii precedenti: acuma nu mai am explozia pe urcari - urc  inca bine, dar nu ca in anii trecuti. In schimb am castigat mult in forta si tehnica. Ajung acuma concurentii pe  plat sau catarari usoare. Si nu ma mai depaseste nimeni pe coborari - fie ele tehnice, fie de viteza.

Kilometrii trec destul de incet, dar cum sunt intr-un grup de patru ciclisti, vorbim mult intre noi si parca e mai  usor.

Vin si pantele cu adevarat abrupte unde ar fi nevoie de foaia mica. Bicicleta nu ma asculta. Foaia mica cu  pinioanele cele mari (de care am nevoie ca de aer aici) nu merg. Mi se blocheaza lantul. Am cedat acuma si am inceput sa injur. Am inventat noi injuraturi. Am dat neputincios cu piciorul in schimbator. Am strigat la el.  Degeaba. Nu pot folosi foaria mica.

N-am ce face, trec pe foaia mijlocie si incep sa catar in picioare. N-ai zis ca nu te enervezi? Nu-i vina  bicicletei ca n-ai reparat-o de anul trecut. Asa-i. Asta e. Ma antrenez la pedalatul in forta acuma. Las nervii  deoparte. Cand nu mai pot pedala, imping la ea.

De placere. Nu te enerva. Ma depaseste tot grupul meu (ei aveau foaia mica). Asta e, nu-i bai, vezi-ti de treaba.

Sunt singurul care se opreste in punctul de alimentare. Beau izotonice, manc banana, umplu bidonul cu apa. Ce  atata graba? E concurs? Plec destul de tarziu de acolo. Pazua mi-a prins bine. Reusesc sa urc aproape toata  panta cu foaia de mijloc.

In spate il vad pe Cristi Ghilt. A mers foarte bine, nu are cum sa fie acolo decat daca s-a ratacit. Asa si e.  Mergem o perioada impreuna.

Ultimul punct de alimentare. Cristi pleaca, ma opresc din nou: ciocolata imi face cu ochiul. A urmat o coborare de  viteza in prima portiune si tehnica in cea de-a doua.

Habar n-am ce s-a intamplat peste iarna. Dar primavara m-am trezit ca stiu sa cobor. Ca nu mai sunt constipat pe  portiunile abrupte, ca am tupeu, ca stiu sa controlez in timp real bicicleta, ca nu mai am sincope.

A fost o coborare foarte frumoasa la capatul careia era finish-ul.

Am terminat pe locul 10 la general si locul 4 la categorie. Cum pula mea sa termin pe 4?! De ce?! Pe 5, 10, 20 nu  era bine?! De ce 4...

Defileul Jiului m-a re-invatat multe lucruri: mai ales ce sa nu fac. Sa nu cumva sa ma iau dupa altii. Sub nici o  forma. Sa fac ce stiu si cum stiu, in ritmul meu.

Am mai stat la premiere si dupa aceea am pornit spre Timisoara pe un drum ocolit: Targu-Jiu, Baia de Arama, Herculane.

Frumos week-end. Mi-a placut foarte mult sa merg cu Elena pe coclauri. Mi-a placut singuratatea crestelor si senzatia de libertate pe care mi-a dat-o alergatul acolo. Mi-a placut sa concurez linistit. Mi-a placut sa fac o cursa foarte buna. Mi-a placut sa strang kilometrii pe munte si sa stau ore in sir acolo.

Vine Hercules. Polologhia din ultimele 2 blog-uri trebuie pusa acolo in practica. Daca reusesc sa ma detasez complet de concurs ca la MPC, tintesc sus de tot. Daca ma amestec insa in "mocirla" concursului, o dau iarasi in bara...

Am ajuns cu antrenamentul fizic la zi. Trebuie sa ma mai ajute insa si dovleacul de data asta...

Vorbe

Data:          12-13 mai 2011
Locatie:       Herculane
Participanti: Elena, Alex

Am primit un filmulet fain despre Marathon de Sable: "Dónde está el limite"

La un moment dat, prin ziua a 3-a, rupt in gura in etapa de 81 de km de alergat prin desert, omul zice: "Ce dracu' caut eu aici?! Mie nu-mi place sa alerg! Mie imi palce bicicleta!"

Week-end-ul acesta trebuie sa merg la Herculane sa alerg maratonul de antrenament. Pauza. Dam un pic
inapoi... Asa... De unde faza cu trebuie? Adica, de ce trebuie sa fac ceva ce initial imi facea numai placere?

Trebuie sa merg la servici - pe asta o inteleg, cu greu , dar o inteleg cumva. Dar nu trebuie sa alerg.

Vasi a avut dreptate... In final el a castigat si eu am pierdut. El continua sa alerge de placere pe dealuri cand si cat are chef. Eu in schimb trebuie sa alerg. De cateva ori pe saptamana, un anumit numar de kilometrii, sa fac sprinturi, sa calculez timpi, sa planific antrenamente. El alearga de capul lui pe munti.

Pe drum s-a pierdut tot farmecul de la inceput: momentele alea faine in care ... alergam pe munte de dragul muntelui. Acuma alerg pe benzi, pe betoane si am timpi de batut. Am obsesii, am "dusmani", am devenit incrancenat. Totul se masoara in minute, secunde, viitorul concurs, urmatorul adversar de invins.

A disparut complet fiorul pe care il aveam (de multe ori lacrimile de bucurie) cand treceam linia de sosire. Atunci nu bateam pe cineva, dar eram mult mai fericit.

Tin minte de adevaratele ture de alergare montana: cand alergam cu Elena pe munte si ma bucuram de munte. Nu de timpi si kilometri facuti. Cand alergam (sau mergeam repede) prin Retezat si Fagaras. Cand ziua se contopea cu noaptea si noi inca eram pe trasee departe de cabane.

Nu mi-a placut niciodata sa alerg. Mi se pare cel mai monoton si plictisitor sport. Mai monoton si plictisitor chiar decat inotul. Imi place sa vad cat mai multe locuri frumoase intr-un timp cat mai scurt. Asa am ajuns sa alerg...

Acuma am ajuns sa nu mai vad nimic, doar sa alerg. Ca sa bat timpi, sa acopar distante, sa intrec oameni.

An de an am alergat tot mai mult si tot mai bine. Am ajuns sa ma bucur tot mai putin de ce e in jurul meu. Initial am visat sa termin un maraton montan. Primele pe care le-am terminat au fost superbe. Atunci ar fi trebuit sa ma opresc. Am facut greseala sa incerc sa scad timpii de la an la an. Si atunci s-a dus totul... De atunci am alergat cu un scop precis - nu mai aveam cum sa alerg de placere. De atunci totul s-a masurat in timpi si locuri in clasamente... De atunci week-end-urile au devenit antrenamente.

De cativa ani am ramas blocat in aia 42 de km. An de an incerc sa alerg tot mai bine distanta respectiva. Doar ca asta nu imi mai provoaca nici un fel de satisfactie. Tot timpul o sa fie cineva in fata. Sau daca, conjunctural, odata sau intr-un an, nu o sa fie nimeni in fata, ar insemna sa fiu mult prea ingamfat sa cred ca anul viitor nu o sa apara cineva mai bun. Si atunci o sa traiesc din frustrari si din inversunarea de a depasi de la an la an tot mai multi?

Posibil ca dupa Hercules sa renunt la maratoanele montane. Nu definitiv, nu la toate, dar nu ma mai atrage mai nimic acolo.

In schimb ma atrage tot mai mult aventura de la inceput. Nevoia de adrenalina, necunoscutul. Regret imens ca nu m-am inscris la UTMB. Da, as fi terminat al 2000-lea din 5000. Nu ar fi contat. As fi avut din nou acea satisfactie indescriptibila pe care o aveam acuma cativa ani cand treceam finish-ul.

Visez la un UTMB, la Marathon de Sable, la maratonul Mongoliei, la curse epice, la povesti pe masura. Visez la vremurile cand alergatul pe munte era frumos.

Vasi a castigat. Eu am pierdut in toata afacerea asta.

Asa ca sambata am fost la Herculane si am alergat tot traseul de la concurs (44.5km). Fiindca a trebuit. Ca sa ma antrenez. Ca sa fiu mai bun. Ca sa bat timpi.

Duminica in schimb a fost fain. Ca pe vremuri. Am fost cu MTB-ul pe culmea Canicei.

Am pornit din Domasnea si am urcat pe drumul forestier care ma scoate in creasta. A fost placere pura sa urc. E greu de comparat. Ieri trebuia sa ajung sub 2 ore in Bogaltin. Azi doar ma bucuram de urcare.

Portiunea de creasta a fost foarte frumoasa. O coborare nu foarte tehnica, dar totusi care necesita sa fii atent m-a dus catre Ciregau si catre soseaua europeana unde ma astepta Elena.

A fost prima tura de anul acesta in care nu m-am antrenat pentru ceva ci doar am pedalat si m-am simtit bine si m-am bucurat de peisaj. Am fost una cu bicicleta si cu muntele pe care pedalam. Si la final am fost mai fericit decat daca as fi castigat vreun concurs.

In week-end-ul acesta am vrut sa merg sa fac "Atacul Apusenilor". Am sacrificat o tura clasica foarte frumoasa fiindca trebuia sa ma antrenez. De acuma nu o sa mai fac greseala asta.

Eco & Liman

Data: 05.05.12-06.05.12
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Moieciu, Liman
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 

Inapoi in Romania dupa doua saptamani superbe de concediu in Andaluzia (vine mai incolo si o poveste detaliata).

Se apropie Eco Maraton-ul. Concursul la care am mers excelent la cele doua editii precedente. Concursul pentru care m-am pregatit destul de mult. Inainte de start insa lipsea ceva. Si de data asta nu mai e vorba de chestii abstracte gen lipsa de motivatie.

E vorba de ceva mult mai crud: nu am strans nici macar o alergare montana la activ de la MPC pana acuma. Am "zeci de mii" de km stransi pe plat si la banda, dar lipseste antrenamentul specific.

Am fost la semimaraton la Brasov si acolo am observat primele probleme. Nu am mai avut timp sa compensez si astfel m-am trezit inaintea startului mai mult sau mai putin cu 21 km alergati pe munte.

Pentru Eco obiectivul era clar: locul 10 la general. Pe masura ce se apropia startul insa am inceput sa "renunt" la Eco si sa sper pentru Hercules.

Asta nu prea imi convine: prefer Eco. Il consider cel mai greu maraton montan de la noi din tara si profilul respectiv ma avantajeaza. 6 catarari serioase, 6 coborari pe masura, foarte putin plat alergabil. Si o distanta de doar 40km.

Elena face efortul de a sta in masina dus intors doar pentru a ma sustine. Si ea este cel mai bun suporter pe care il pot avea. Alaturi de noi mai este si Calin Crainic, un deja obisnuit partener la maratoanele montane.

Acelasi drum lung, aceeasi locatie de cazare superba si linistita. Aceeasi ora tarzie la care am ajuns. Aceeasi atmosfera prieteneasca creata de Sise la inscrieri. Vali este si el acolo. Il reintalnim si pe Lucian si pe Silviu Balan.

Stresat sunt de o saptamana. Cum nu am fost niciodata. Vorbisem cu Calin si zisesem mai in gluma mai in serios ca eu nu sunt stresat cand ma simt pregatit sau cand sunt complet pe dinafara. Sunt stresat cand sunt mediocru.

Si acuma sunt stresat la culme. Singura mea dilema e daca vointa poate compensa lipsa de antrenament. Asta nu o pot afla decat maine.

Andreea, Anna Maria si tanti Irma au fost printre cele mai infocate suportere ale mele. Multumesc.

Dimineata ma gaseste la fel de incordat. Sar peste pregatirile dinaintea startului, peste emotii, peste multimea de prieteni pe care i-am intalnit la start, dam repede o pagina si ma gasesc la startul maratonului. Intre 800 de concurenti. Niciodata nu am mai vazut atatia oameni la un loc pregatitit sa alerge. 400 de concurenti la maraton, 400 la cros.

Cei cu rezultate bune la editia precedenta sunt rugati sa mearga in fata. Si pentru prima data ma aflu si eu acolo.

A fost singurul moment "ezoteric" din maraton. Eram in fata printre cei buni pentru prima data. Si stiam ca Silviu, de dincolo de linie are dreptate din pacate: "Alex, bucura-te cat mai poti".

Asa am luat startul. Povestea de anul acesta e a naibii de scurta.

Dupa start in primii nici macar 500m am simtit plumb in gambe. Asta nu era chiar normal - ma asteptam sa ma apuce dupa km30, asa ca bag seama ca iara am pornit prea repede.

Eco il stiu pe dinafara si stiu sa-l joc perfect. Nu m-a deranjat ca am luat un start mediocru - de fapt de-a dreptul prost. Stiu unde si cand sa trag.

Primul a trecut Istvan pe langa mine. Stiu ca e mai bun anul acesta si nu m-am indarjit. Vali e deja bine in fata, dar mizez pe catarari ca sa-l prind. Apare si Radu si trece ca glontul pe langa mine. Luci are startul clasic lui, in care se incalzeste, dupa care incet-incet pastrand acelasi ritm, se departeaza.

Nu am nevoie de prea multa minte ca sa pot numara pe degete si socoata nu prea imi iese. La cum ma simt pe primii 2km realizez instant ca e imposibil ca azi sa iau locul 10 la general.

Asta se intampla inainte de prima catarare. Nu m-am enervat. Nu pot sa mint insa ca nu m-a durut.

Elena mi-a zis simplu in timp ce ma lamentam ca nu sunt pregatit inainte de start : "Asta e, te antrenezi acuma".

La absolut toate concursurile precedente cand simteam cutitul la os ma enervam si trageam pana sa mor. Si ies bloguri savuroase. Acuma realizez ca daca fac asta (eram la km 2) nu am nici cea mai mica sansa sa trec linia de finish. Ar fi iesit probabil un blog epopeic, dar nu m-ar fi ajutat.

Nu imi pot nici bate joc de munca mea, de banii investiti, de Elena care ma sustine. Asa ca o sa alerg cat pot de bine, fara sa ma menajez. Dar si fara "sa trag". Nu ca n-as fi vrut - ca nu puteam.

V-am zis ca povestea e scurta. EcoMarathon 2012 a fost cel mai usor maraton montan pe care l-am alergat vreodata.

Vazandu-l ca pe un antrenament cu public s-a schimbat totul. Am redus turatia, a disparut indarjirea si mi-am intrat in ritm. Nu ala la care speram inainte de start, dar cel putin un ritm care speram sa ma faca sa termin demn concursul.

Una peste ala, am alergat infinit mai bine decat se preconiza in primii 2 km. Vazand rezultatele si diferentele de timp, acuma mi-e ciuda. Dar timpul nu-l dai inapoi.

N-am alergat nici macar un metru pe nici o catarare. Am vazut ca pot lua locul 5 la categorie la MPC doar mergand. Nici macar n-am incercat sa alerg. Am avut o idee geniala, mega-desteapta, incredibila: sa imi iau betele cu mine.A fost in final decizia care a salvat concursul.

Nu ma mai intereseaza cine si cati trec de mine, acuma ma concentrez pe ceas, pe miscarea de bete, pe respiratie. Trebuie sa fac un antrenament bun.

De fapt am facut o prima bucla infecta. Dezastruoasa ca timp. Cumplita. Cum a zis si Elena, care ma astepta la punctul de revitalizare - era de-a dreptul ingrozita de cum am "reusit" sa alerg. Si mai ales de faptul ca o sa explodez de nervi. Ma stie mai bine decat ma cunosc eu insumi, asa ca avea motivele ei sa creada asta dupa timpul de pe prima bucla.

Ce nu stia Elena era ca eram a naibii de calm de cand realizasem ca nu pot sa imi indeplinesc obiectivul. Si ca eram odihnit. Ma simteam mult mai bine ca la start, motorul se incalzise, respiratia se stabilizase si alergam acuma de placere.

In urmatorii 28 de km m-au mai depasit 2 sau 3 concurenti. In rest am macinat incet unul cate unul. Calm, fara nerv, vazandu-mi de ritmul meu.

Treaba mergea acuma ca pe roate. Am fost totusi suficient de normal sa realizez ca "grupul celor zece" (care era deocamdata grupul celor vreo 40) era net superior ca valoare mie. Azi cel putin. Si cea mai mare prostie ar fi fost sa incep sa accelerez acuma in speranta ca poate-poate ar mai fi o sansa.

Stiam ca nu era. Si mai mult, daca faceam asta, banuiam ca o sa clachez.

Maratonul acesta a mai evidentiat ceva (deloc magulitor pentru felul in care ma consideram eu) : alerg mult mai bine pe plat si la vale fata de anii precedenti, decat pe catarari. Si eu acolo eram bun...

Dar cel putin nu mai am crize sa vad cum trec ca acceleratul la deal de concurenti pentru a fi ajuns instant pe coborare.

La maratonul acesta nu mi-am mai luat iepuri. Nu vreau sa ies din ritm. Mi-e frica de pragul de la km 30. Habar n-am ce-i acolo. Ultima amintire o am de la MPC, de acuma 7 luni de zile. Si stiu ca nu e bine sa te joci cu kilometrul 30...

Traseul s-a modificat fata de anul trecut. A fost o situatie de-a dreptul ironica: seara am aflat ca portiunea de forestier care ducea la Cheile Gradistei fusese scoasa. E vorba de cei 5km de forestier alergabili. Calcaiul lui Ahile - punctul sensibil al acestui maraton. Locul unde se facea diferenta. Acolo daca reuseai sa alergi saltai enorm in clasament.

Urcarea alergabila de pe forestier a fost inlocuita cu o poteca foarte abrupta. Initial cand am aflat asta am injurat si eu si Calin.

Cand insa in timpul concursului am ajuns in locul respectiv le-am multumit in gand Siselor si lui Adi. Oooo si inca cat le-am multumit. Azi nu eram in stare sa alerg pe acel forestier. Si atunci concursul ar fi fost dezastruos.

In schimb pe poteca aia pe care abia puteai inainta - ma simteam in elementul meu. Nu mai catar ca anul trecut, dar nici nu pot fi depasit aici.

Pe urcarea aia abrupta mi se pare ca il vad pe Zsolt. E unul din "grupul de 10". N-aveam cum sa-l ajung la felul cum alergam decat daca avea probleme. A fost accidentat la tendonul lui Ahile si inca nu s-a recuperat.

Cu Zsolt am mers mult timp. Am vorbit in timpul acestui maraton mai mult deat am vorbit de cand ne cunoastem. A fost placut sa merg alaturi de el.

Am ajuns si sus la punctul de alimentare unde ma astepta Elena. De data asta ma incurajeaza si imi zice ca am mers bine. Elena e sincera tot timpul - asa e ea. Stiu ca are dreptate. Stiu ca nu zice asta doar ca sa ma incurajeze. Da, am mers bine pe bucla 2.

Am ramas iarasi singur. A urmat o bucla pe deasupra Complexului de la Gradistea si dupa aceea coborarea catre punctul comun.

Pe drum m-am intalnit cu Gabi Solomon. Nu era normal sa-l ajung. Asa ca stiu ca nu alerg eu bine, ci are el probleme. Mergea linistit (la propriu) si am incercat sa-l incurajez. E prea experimentat pentru asa ceva, asa ca i-am zis sincer ca mi-ar pica bine sa alerg cu cineva. Gabi a inceput sa alerge. La un moment dat a inceput sa imi para rau ca l-am urnit din loc - abia mai tineam ritmul lui.

Toata bucata asta am alergat-o impreuna cu Gabi. Cu Gabi n-am vorbit mai nimic. Nu pare in apele lui, plus ca eu am dopurile in urechi. Dar, din nou, a fost efectiv placut sa alerg cot la cot cu cineva.

Am ajuns impreuna in punctul de alimentare.

Cum sunt la "antrenament", ma opresc in toate punctele de alimentare, fac streching, ma hidratez, stau ceva timp sa ma relaxez, imi umplu bidoanele si abia dupa aceea ma urnesc din loc.

Bucla 3 e "cu cantec". Cand ma fac mare o sa imi fac timp sa dezleg misterul. Pe tapsanul de pe prima urcare alergatorii cad secerati de crampe. De bucata asta mi-e cel mai frica. Tin minte durerile cumplite de anii trecuti.

Dar acuma am betele. Le-am folosit mai vartos ca la ski-ul de tura. In continuare sunt odihnit. Nu ca la start, de ce sa mint, dar ma simt bine. Km 30 nu ma mai sperie - stiu ca o sa termin maratonul fara evenimente. Incep sa calculez cati sunt in fata. Nu prea am puncte de reper - alergand in lumea mea nu am vazut cine m-a depasit si cine mai era in fata.

Si cum ma gandeam multumit la felul cum am fentat crampele anul asta, in mijlocul potecii Andrei Tale zacea doborat. M-am oprit, i-am dat bomboanele cu glucoza si magneziu, i-am intins muschiul si Andrei s-a pus in miscare. De asemenea i-am sugerat sa nu cumva sa incerce sa mai alerge aici (eu am impresia ca locul ala e blestemat de "Mama crampelor").

Andrei merge clar mai bine ca mine si n-avea ce sa caute aici daca n-avea crampe si nu se ratacea.

Coborarea pana in forestier si Andrei se duce mult inainte. Urmeaza urcarea spre Gutan si ultimul punct de alimentare. Aici din nou e Elena. Si numai faptul ca o vad imi mai da energie.

Intre timp a aparut Zsolt. Aici e vorba de experienta: a stiut cand sa se menajeze, a stiut cand sa accelereze.

Urcam impreuna pana in Gutan. Intre timp ne ajunge din urma Andrei Cosmin, care urca si el cu noi. Avem suficient suflu pentru a vorbi intre noi si urcarea se termina repede.

E punctul in care ar fi fost bine sa se termine concursul. Acuma sunt obosit. Picioarele imi sunt grele si nu mai am chef. Alerg automat dupa Zsolt si Andrei.

Zsolt pare sa aiba crampe asa ca ne oprim sa facem streching toti trei. Plecam linistit mai departe si in padure dam de Andrei Tale prabusit din nou  - iar are crampe. Ne oprim, de data asta Zsolt il doftoriceste si plecam mai departe in grup de patru.

Alergarea se transforma intr-un taifas. La un moment dat ne ajunge un alergator grabit si Zsolt incearca sa il racoleze in grupul nostru. Omu' ne zice ca e pe locul patru la categorie si poate prinde podiumul. Na, pai daca se grabeste... Noi ne continuam alergarea. Pe acesti ultimi kilometrii m-a ajutat enorm sa fiu cu ei.   Daca pana la km30 as fi putut trage mult mai tare, aici se vedea ca ei au mai multa energie.

M-am auto magulit pentru faptul ca am intuit ca nu sunt pregatit pentru Eco Marathon in regim de locul 10. Baietii m-au tras dupa ei pe ultima portiune - sincer de cateva ori au incetinit intentionat ritmul pentru a ma putea tine de ei.

Pana la urma in formatie de 3 am trecut mana-n mana linia de finish la EcoMarathon 2012.

Nu pot sa zic ca exult de fericire. Nu pot sa zic ca sunt foarte trist. Cat am muncit, atata am obtinut. EcoMarathon 2012 a fost prima mea alergare montana de la MPC-ul de anul trecut. Am terminat pe 29 la general. Asta e cam departe de 10. Daca ma uit la timpi, pe locul 10 nu terminam azi nici daca aveam un reactor infipt in cur. In schimb daca nu stateam la taclale, la streching, la pierdut timpul, mai castigam minute bune. Dar asta nu o sa o aflu niciodata.

Cum ziceam mai sus, a fost cel mai usor maraton alergat pana acuma. Nu am avut pic de febra musculara la final. Nu m-am menajat in cursa, dar nici nu am tras de mine.

La linia de sosire am avut ocazia sa vorbesc cu multi prieteni buni. Felicitari si respect pentru efortul depus si rezultatele obtinute.

Vremea a tinut cu noi de-a lungul cursei - chiar daca a fost un pic prea cald pentru gustul meu. Am inteles ca anul acesta voi alerga cu bete - au fost indispensabile. Azi am alergat pe "Cola cu apa" - imi faceam in punctele de alimentare amestecuri de jumatate Cola, jumatate apa pe care le consumam in timpul alergarii.

Despre organizare: la start au fost 800 de oameni. Inscrierile s-au inchis cu mult timp inaintea datei de start. Ce mai e de adaugat? A, da: multumesc ca ati scos portiunea alergabila de forestier. Acuma a devenit un maraton pur montan.

Odata la un maraton (Eco de anul trecut), Luci zicea ca : "a alergat din amintiri". Acuma am inteles la ce se referea. Noroc ca am o memorie destul de buna...

Alaturi de suporterul meu cel mai infocat.

Dupa ce a venit si Calin - care a facut o cursa foarte buna - am mai stat un pic la povesti si ne-am pregatit de plecare.

Planul e sa ajungem la Liman unde are loc editia a VII a concursului de MTB. Impreuna cu noi a venit si Vanessa.

Ma simt bine dupa maraton asa ca simt ca pot sa particip si la concursul de MTB de a doua zi. Pe noapte ajugem la Liman unde ne intindem la povesti cu prietenii.

La Liman e evident inca inainte de start ca trebuie sa fiu realist la ce imi propun. Dupa maratonul de ieri, pentru MTB imi propun sa merg cat mai bine si sa...imi continui antrenamentul.

Daca la alergarea montana aveam stransi inaintea concursului 21km, la MTB am stransi...0 (da, zero) km. Am pedalat pe cursiera, dar pe MTB...0. Nu am mai facut o coborare de la Maros, din septembrie.

Si aud ca traseul e destul de tehnic pe coborari asa ca devine prioritar si sa termin intr-o bucata. Nu mai am experienta (nu ca as fi avut vreodata foarte multa) pe coborari.

Dormim boiereste la hotel. A venit aici aproape tot clubul Tibiscus. Pe langa colegii de club mai sunt nenumarati alti prieteni pe care nu i-am mai vazut de anul trecut. Timpul a zburat repede pana mi-a venit si mie bicicleta din Timisoara.

Cursa e scurta: 27km. Dar strange peste 1000m diferenta de nivel. E clar ca e solicitanta. Aici nu am nici un fel de emotii - si nu pentru ca sunt foarte pregatit. Stiu ca sunt pe dinafara. Dar cum am putut alerga nesperat de bine din amintiri, poate pot sa si pedalez din amintiri...

Ma aliniez la start si imi propun din nou sa nu ma menajez, dar nici sa nu ma rup.

Cumva si la MTB a fost un pic trist: pe urcari pe care anul trecut as fi mers pe foaia de mijloc, acuma faceam push bike. Pe de alta parte nu tin minte sa fi coborat foarte des asa de bine nici macar pe sfarsit de sezon. Paradoxul a fost ca am castigat pozitii pe...plat si coborare. Acolo unde eram constant depasit.

Dar am fost si intrecut pe catarari.

Traseul a fost superb - cel mai frumos de pana acuma de la editiile la care am participat.

Desi  aveam impresia ca ma simt bine - mi-am dat seama ca ma resimt dupa maratonul de ieri. A fost departe de a-mi fi usor. Mi-am facut si singur viata mai grea, uitand acasa bidonul cu apa. Mi-a facut si bicicleta viata mai grea, schimbatorul spate incapatanandu-se sa se blocheze.

Dar cel mai mult s-au simtit cei 0km de urcat la deal.

Nici aici nu ar fi multe de povestit.  Nici un eveniment notabil pentru blog-ul nesatios. Am apucat sa ma bucur de traseu si in lipsa de alte idei o sa mai vin aici sa ma antrenez.

Coborarile au fost un deliciu, in special cea de la sfarsit.

Pe finalul cursei am avut un moment in care pentru prima data in astea 2 zile mi-a fost cu adevarat greu - o urcare pe sosea, sub soarele torid, deshidratat. A trebuit sa strang un pic din dinti si sa apelez la dracusorii din cap pentru a merge mai departe.

Multe urcari a trebuit sa imping bicicleta - in mare parte fiindca nu eram eu antrenat. Traseul e solicitant si destul de tehnic in anumite portiuni.

Nu pot sa zic ca m-am bucurat ca s-a terminat, dar cu siguranta ar fi fost o provocare destul de mare sa mai fac inca o tura.

Am lancezit inca jumatate de zi la bere pe iarba, alaturi de o multime de prieteni buni, dupa care am revenit in Timisoara.

Liman a venit anul acesta cu un traseu nou, perfect marcat. Un traseu de MTB, frumos si bine gandit. In rest are aceleasi ingrediente care l-au consacrat editiile trecute: niste oameni pasionati si inimosi care fac asta din placere, Un concurs fara taxa de participare, dar cu numeroase si substantiale premii si care atrage an de an tot mai multi participanti. Felicitari!

S-a terminat un week-end...util. In lumina evolutiei de la cele 2 concursuri, planul pe viitor s-a schimbat un pic. In locul turei de placere - clasicul "Atacul Apusenilor" sunt "obligat" sa merg urmatoarele 2 saptamani la Herculane. O zi alergat, una MTB.

E timpul sa imi reimprospatez amintirile.