Social Icons

Vorbe

Data:          12-13 mai 2011
Locatie:       Herculane
Participanti: Elena, Alex

Am primit un filmulet fain despre Marathon de Sable: "Dónde está el limite"
La un moment dat, prin ziua a 3-a, rupt in gura in etapa de 81 de km de alergat prin desert, omul zice: "Ce dracu' caut eu aici?! Mie nu-mi place sa alerg! Mie imi palce bicicleta!"

Week-end-ul acesta trebuie sa merg la Herculane sa alerg maratonul de antrenament. Pauza. Dam un pic
inapoi... Asa... De unde faza cu trebuie? Adica, de ce trebuie sa fac ceva ce initial imi facea numai placere?

Trebuie sa merg la servici - pe asta o inteleg, cu greu , dar o inteleg cumva. Dar nu trebuie sa alerg.

Vasi a avut dreptate... In final el a castigat si eu am pierdut. El continua sa alerge de placere pe dealuri cand si cat are chef. Eu in schimb trebuie sa alerg. De cateva ori pe saptamana, un anumit numar de kilometrii, sa fac sprinturi, sa calculez timpi, sa planific antrenamente. El alearga de capul lui pe munti.

Pe drum s-a pierdut tot farmecul de la inceput: momentele alea faine in care ... alergam pe munte de dragul muntelui. Acuma alerg pe benzi, pe betoane si am timpi de batut. Am obsesii, am "dusmani", am devenit incrancenat. Totul se masoara in minute, secunde, viitorul concurs, urmatorul adversar de invins.

A disparut complet fiorul pe care il aveam (de multe ori lacrimile de bucurie) cand treceam linia de sosire. Atunci nu bateam pe cineva, dar eram mult mai fericit.

Tin minte de adevaratele ture de alergare montana: cand alergam cu Elena pe munte si ma bucuram de munte. Nu de timpi si kilometri facuti. Cand alergam (sau mergeam repede) prin Retezat si Fagaras. Cand ziua se contopea cu noaptea si noi inca eram pe trasee departe de cabane.

Nu mi-a placut niciodata sa alerg. Mi se pare cel mai monoton si plictisitor sport. Mai monoton si plictisitor chiar decat inotul. Imi place sa vad cat mai multe locuri frumoase intr-un timp cat mai scurt. Asa am ajuns sa alerg...

Acuma am ajuns sa nu mai vad nimic, doar sa alerg. Ca sa bat timpi, sa acopar distante, sa intrec oameni.

An de an am alergat tot mai mult si tot mai bine. Am ajuns sa ma bucur tot mai putin de ce e in jurul meu. Initial am visat sa termin un maraton montan. Primele pe care le-am terminat au fost superbe. Atunci ar fi trebuit sa ma opresc. Am facut greseala sa incerc sa scad timpii de la an la an. Si atunci s-a dus totul... De atunci am alergat cu un scop precis - nu mai aveam cum sa alerg de placere. De atunci totul s-a masurat in timpi si locuri in clasamente... De atunci week-end-urile au devenit antrenamente.

De cativa ani am ramas blocat in aia 42 de km. An de an incerc sa alerg tot mai bine distanta respectiva. Doar ca asta nu imi mai provoaca nici un fel de satisfactie. Tot timpul o sa fie cineva in fata. Sau daca, conjunctural, odata sau intr-un an, nu o sa fie nimeni in fata, ar insemna sa fiu mult prea ingamfat sa cred ca anul viitor nu o sa apara cineva mai bun. Si atunci o sa traiesc din frustrari si din inversunarea de a depasi de la an la an tot mai multi?

Posibil ca dupa Hercules sa renunt la maratoanele montane. Nu definitiv, nu la toate, dar nu ma mai atrage mai nimic acolo.

In schimb ma atrage tot mai mult aventura de la inceput. Nevoia de adrenalina, necunoscutul. Regret imens ca nu m-am inscris la UTMB. Da, as fi terminat al 2000-lea din 5000. Nu ar fi contat. As fi avut din nou acea satisfactie indescriptibila pe care o aveam acuma cativa ani cand treceam finish-ul.

Visez la un UTMB, la Marathon de Sable, la maratonul Mongoliei, la curse epice, la povesti pe masura. Visez la vremurile cand alergatul pe munte era frumos.

Vasi a castigat. Eu am pierdut in toata afacerea asta.

Asa ca sambata am fost la Herculane si am alergat tot traseul de la concurs (44.5km). Fiindca a trebuit. Ca sa ma antrenez. Ca sa fiu mai bun. Ca sa bat timpi.

Duminica in schimb a fost fain. Ca pe vremuri. Am fost cu MTB-ul pe culmea Canicei.

Am pornit din Domasnea si am urcat pe drumul forestier care ma scoate in creasta. A fost placere pura sa urc. E greu de comparat. Ieri trebuia sa ajung sub 2 ore in Bogaltin. Azi doar ma bucuram de urcare.

Portiunea de creasta a fost foarte frumoasa. O coborare nu foarte tehnica, dar totusi care necesita sa fii atent m-a dus catre Ciregau si catre soseaua europeana unde ma astepta Elena.

A fost prima tura de anul acesta in care nu m-am antrenat pentru ceva ci doar am pedalat si m-am simtit bine si m-am bucurat de peisaj. Am fost una cu bicicleta si cu muntele pe care pedalam. Si la final am fost mai fericit decat daca as fi castigat vreun concurs.

In week-end-ul acesta am vrut sa merg sa fac "Atacul Apusenilor". Am sacrificat o tura clasica foarte frumoasa fiindca trebuia sa ma antrenez. De acuma nu o sa mai fac greseala asta.

10 comentarii:

Anonim spunea...

Bun aşa ! ;-)

Catalin Petru spunea...

Bravo pentru ca-ti pui intrebarile astea!

bitza spunea...

Eu care nu alerg vad asa maratonul (vorbesc de cel pe plat): ma antrenez asiduu si stiu ca pot sa ating un anumit timp. Mai bine nu pot in concurs, eventual 1 minut, acolo. La linia de start, ma uit la concurenti si stiu: ala alearga in atat timp, celalalt in atata timp, fac un clasament si la final totul se aranjeaza cum era stabilit. Mi se pare lipsit de farmec. Deci treci la troaca, ne asteapta IBO.

Bogdan spunea...

Mi-a adus aminte de http://www.youtube.com/watch?v=SXjZrfupKN4

Din cand in cand e bine sa ne oprim un pic, sa vedem unde si de ce mergem :)

Diaconescu Radu spunea...

Pentru ca ai nevoie doar de o pereche de incaltaminte, oricat de ponosita ar fi.
Pentru ca poti prinde apusuri in locuri frumoase.
Pentru ca poti sa te opresti si sa stai la soare si sa lenevesti aproape cat vrei in locuri frumoase.
Pentru ca alergatul la vale, si saritul pietre e la fel de fun ca si orice coborare pe bicla.
Pentru ca nu ai nevoie de 3 feluri de bicla in functie de tura pe care vrei sa o faci.
Pentru ca nu trebuie sa dai cate 1000e pe fiecare din cele 3 bicle.
Pentru ca nu trebuie sa cureti bicla de fiecare data dupa o tura cu namol.
Pentru ca alergi la munte prin aer curat, si nu printre tiruri pe sosele aglomerate.
Pentru ca pedalatul pe o cursiera pe un drum plat la fel de plictisitor ca alergatul pe plat.

Alergatul pe banda, intervalele si alte antrenamente sunt doar cauzate de faptul ca nu ai muntele in spatele casei. Iar turele la munte nu trebuie sa fie doar antrenament, ci ar trebui sa fie si antrenament.

Diaconescu Radu spunea...

Si era sa uit:

Pentru ca blogul cere sange!!!

micul mester spunea...

Ii o treaba si aici.
A-ti fixa tinte de genul unor distante sau trasee prestabilite si timpi poate fi mai mult o povara decat o bucurie. Amu las la o parte treaba motivationala prin care unii doar asa mai iasa din casa. Si de asemenea si viata sportivului profesionist care manca paine din ce alearga. Vreau sa conturez o alta perspectiva.
Si imi amintesc doar ce inseamna sa alergi natural.
Adica una-i antrenamentul si alta-i sa-ti placa la modul real alergarea in natura. Spre exemplu io nu-s sportiv si nu alerg sa fiu mai suplu sau mai rapid sau mai rezistent (alea poate sunt niste doar "consecinte").
O intrebare ce merita sa ne-o punem este :
" Alerg ca-mi place si alergarea in sine creaza motivatie pentru alte aspecte din viata sau caut motivatii pentru a alerga ? "
Pana la urma diferenta se face si in timp.
Tre sa alergi ca indianu. Distantele, obstacolele,timpii, nu sunt provocari, ci doar segmente dintr-un intreg ce formeaza calatoria.
Nu zic ca un tip de alergare e mai bun ca altu, zic doar ca felul in care ne raportam conteaza.
Una-i sa fie un chin (efort deseori obligat/impus chiar nedorit)si alta-i sa astepti tura cum asteapta copilul flamand lapticu.
Io n-am nici un fel de tinte, dar nici bariere care sa-mi creeze neliniste si nemultumire in ce priveste alergarea. Is slab, dar neavand tinte propuse, nu e prea mare dificultate.
Intr-o sapt. alerg 100 si ceva km, in alta poate numa 40-50 sau chiar mai putin.In plus mai sunt si alte activitati bune de facut.
Alerg exact pe unde vreau, dupa principiul - "ia sa vad poteca aia sau valea ori dealu ala unde ma scoate". Si indiferent de anotimp si conditii meteo alergarea este o placere si o continua miscare spre a descoperi sau a cunoaste ceva.
Insa intrebarea "de ce " am scos-o de cativa ani. Prefer sa nu ma intreb niciodata de ce alerg ci mai de graba "unde voi alerga maine".

andreitzale spunea...

Sunt constient de frumusetea turelor intre prieteni, fara timpi, geluri energizante si cu libertate totala la bere. Dar am gasit ceva unic in viteza concursurilor, ceva care ma ajuta in viata de zi cu zi. Cred in echilibru - in calea de mijloc. Obiectiv setat pentru 2012.

Diaconescu Radu spunea...

Si sunt perfect de acord cu asta:

Alerg exact pe unde vreau, dupa principiul - "ia sa vad poteca aia sau valea ori dealu ala unde ma scoate". Si indiferent de anotimp si conditii meteo alergarea este o placere si o continua miscare spre a descoperi sau a cunoaste ceva.

E foarte faina senzatia de libertate de la inceput de zi cand poti sa incepi sa explorezi o zona in care nu ai mai fost pana acum, fara harta, fara busola, fara un traseu clar stabilit, cu un echipament minimal.

gabi solomon spunea...

Daca vrei o cursa epica .. hai la Trans Romania ;))