Data: Mai 2012
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Andaluzia
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Nu demult. A fost odata in mai 2012. Cand Hoinarii au pornit din nou la drum. Am "uitat" sa scriu blog-ul pana acuma. Mi l-am reamintit dupa turele din ultimele week-end-uri.
Daca mai tin minte denumirile cladirilor vizitate? Sau numele personalitatilor istorice care s-au perindat pe acolo? Sau exact ce am facut in ziua cutare? Eu nu mai tin minte nici ce am facut azi dimineata.
Dar a ramas in urma amintirea unor miresme, imaginea unor plaje pustii batute de vant. Si mai presus de tot a ramas amintirea oamenilor.
Si in ultima perioada am (re)invatat ca asta e cel mai important lucru. Pierzi timpul intr-o fuga continua, intr-o goana disperata dupa orice: performanta, bani, aprecierea celorlalti. O goana continua. O goana calculata, precisa. Zile trase la indigo care se deruleaza dupa ticaitul unui ceas care bate tot mai repede.
Frustrari ca nu ai timp sau ca nu ai castigat lupta cu timpul. Ca trebuie sa ajungi acolo, ca trebuie sa faci aia. Totul planificat si etapizat intr-o cursa nebuna. Dupa ce?
Mi-a fost dor de turele cu Istvan. Cu Captain. Cu Nosu. Cu Vasi. De rataciri, de rasete, de plimbari fara nici un scop. Toti s-au oprit la un moment dat din goana asta.
Am obosit. Ma opresc si eu.
O sa mai merg la concursuri. Cand am chef. Si atunci o sa-i intrec pe toti cei pe care ii intreceam si pana acuma. Ba chiar si pe altii. Din simplul motiv ca sunt bun. Mai bun ca ei. Dar nu mai sunt concursurile un scop in sine.
Mi s-a facut un dor nebun de autobuze imbascite de praf, de mirosul de transpiratie din Lima, de lancezeala din Amed, de noroiul din Yogyakarta, de o baie cu elefantii, de jungla amazoniana. De toate alea.
Si asa mi-am amintit de Andaluzia. Destinatia a fost aleasa de Elena (ca de fapt ultimele doua iesiri peste hotare).
Si ca si urmatoarea: vom merge cu Ana in Filipine in primavara.
Elena a ales destinatia. Eu n-am facut nimic, dupa care Elena s-a dezumflat vazand ca nu arat nici un fel de interes.
Pe ultima suta de metri am accelerat si am incropit iesirea.
E nevoie neaparata de masina acolo. E cel mai ieftin mijloc de transport si cel mai comod pentru a vedea o zona intinsa. O sa zburam pana in Madrid, de acolo inchiriem o masina si plecam in aventura andaluza.
Am fost destul de meticulos in pregatire: biletele de avion, inchiriatul masinii, cazarea, asigurarile. Cand am chef, incerc cel putin sa ma concetrez.
Andaluzia a venit ca destinatia si ca urmare a faptului ca Elena urma sa nasca. Nu mai puteam risca aventurile precedente. Cel putin o perioada.
Wizz Air-ul ne duce direct in Madrid. Punct tintit, punct lovit.
Urmeaza sa luam masina pe care o rezervasem. Si aici am fost la un pas de dezastru....
Ca sa iei masini se pare ca iti trebuie credit card. Noi n-avem asa ceva. Numai debit card. Scria in contract ca iti trebuie credit card. Dar cum eu nu mai inchiriasem niciodata masini am asimilat credit card-ul cu card-ul nostru.
Greseala. In decurs de jumatate de ora si cateva telefoane ne-am trezit fara masina si fara posibilitatea de a recupera banii platiti deja.
Mai grav: ca sa inchiriem o alta masina ne trebuiau vreo 700 de euro (asta ca sa o luam fara credit card). Ne-am milogit rand pe rand la toate reprezentantele din aeroport. Nimic.
Deci: banii pierduti, masina n-aveam, habar n-avem cum sa ajungem la cazare. Depindeam ca de apa de masina pentru a putea ajunge la cazare.
In punctul asta excursia era trecuta la "Epic Fail". Nu erau alternative. Ramaneam blocati in Madrid sau depindeam de trenuri si de rutele lor fixe. Flexibilitatea devenea 0. Un fiasco.
Pana una alta trebuia sa ajungem la cazare. Reprezinta o uimire destul de mare cum am reusit sa ajungem de la aeroport undeva intr-un satelit al Madridului.
Acolo am mai mers inca o bucata buna pe jos cu tot bagajul dupa noi si intr-un final, cu moralul la pamant si fara vreo perspectiva am ajuns tarziu in noapte la Formula 1.
Dimineata nu suntem mai optimisti. Ne indreptam catre gara centrala sa vedem ce putem face. Se prefigureaza inclusiv o intoarcere de urgenta in Romania.
Si totul din cauza cacatului de credit card vs. debit card....
In gara am mai incercat la un reprezentant de masini - fara rezultat. Pretul la biletele de tren e exorbitant. O gramada de bani pierduti, o gramada si mai mare daca vrem sa ne intoarcem acasa.
Fara idei...
Si atunci a intervenit norocul. Norocul e de baza in tot ce faci. N-ai noroc, poti sa faci orice - tot degeaba.
Am mai incercat odata exact la aceeasi reprezentanta la care rezervasem initial masina. E important sa stii sa vorbesti. Sa zambesti. Sa stii sa castigi oamenii de partea ta. Sa fii simpatic.
Eu nu fac constient nimic din toate cele enumerate mai sus. Dar imi iese aproape tot timpul. In 10 minute am facut rost de masina (fara sa platim nici un euro in plus - am luat-o de fapt pe cea care o rezervasem initial).
Dupa inca 20 de minute eram la volanul unui Opel Corsa nou-nout si goneam pe autostrada. Norii se risipisera si buna dispozitia s-a reinstalat. Dar de data asta am fost cel mai aproate de "Epic Fail"...
Prima destinatie este Cordoba. Poza e facuta in niste chei chiar la intrarea in Andaluzia. Andaluzia e zona de sud a Spaniei si cuprinde mai multe regiuni - Cordoba e una dintre ele.
Am avut de ales itnre doua masini: o Skoda si un Opel Corsa. Pai cum sa alegi intre o Corsa si altceva ?! Singurul dezavantaj era ca asta nu era verde.
Cordoba e un oras unic. Asta e un truism - orice oras e unic in felul lui. Dar Cordoba mi-a cazut cu tronc. Al doilea cel mai mare oras vechi din Europa, incarcata de istorie, cultura si arhitecura - Cordoba are acel ceva care te atrage si te tine acolo.
Am ajuns pe la pranz aici. Prima problema a reprezentat-o gasirea unui loc de parcare - problema general valabila in toata zona. Dupa aceea gasirea unei cazari. Bucuria faptului ca avem masina (in care stiam din tinerete ca se poate si dormi) ne-a facut sa cautam pe indelete si sa nu ne agitam.
Pana la urma am stat la Agustina in casa. Adica intr-o camera de-a ei. O cazare plina de "atmosfera". O casa veche, care mirosea a igrasie, cu mobila grea de lemn, cu incaperi slab luminate si foarte spartan echipate. Cu paturi cu cuverturi groase si colorate. Cu doua babe imbracate in camasi de noapte tot timpul. Cu o multime de flori inghesuite in toate cotloanele.
Cazarile in Spania sunt scumpe. Cel putin pentru ceea ce eram obisnuit noi. Mi s-a parut aberant sa dau uneori si 50 de euro pe cazare. Nu pot sa zic ca la final ma impacasem cu ideea - dar o sa recuperez in Filipine...
Andaluzia e bine in sudul continentului si asta se simte si daca te uiti la vegetatie. Am incercat portocalele de pe strada - Sunt comestibile, dar amare si mici. Probabil pentru ca sunt naturale si netratate cu ceva. Le prefer pe cele chimice.
Oul cu picioare :). Alo, Ana e acasa ?! Iti place?
Activitatea in Cordoba a constat in plimbarea recurenta pe aceleasi stradute. Am ajuns sa stim pe dinafara fiecare alee. Nu ne-am plictisit nici la a 10-a trecere prin piata centrala. De fiecare data era ceva nou de vazut, cu fiecare ora se schimba si peisajul uman.
Dupa experiente esuate in tinerete cand vanam muzeu dupa muzeu, acuma am ajuns sa "sorbim" orasul altfel: nu are rost sa fugi prin muzee daca in prealabil nu ai o pregatire culturala si stii ce vezi. Altfel, se cheama snobism. Si prostie. Si risti sa pari si penibil daca te apuci sa discuti despre subiecte de care habar n-ai doar ca sa se vada ca ai fost si tu undeva.
Asa ca ne acceptam conditia umila intelectual si ne bucuram de lucrurile colorate.
Totusi nu puteam rata muzeul torturii. Istoria inca ma pasioneaza chiar daca nu am timp sa ma mai tin la curent. In stanga e vestita centura de castitate. Asta era cu protectie pentru ambele gauri. Ma intreb cand si cum au realizat ca trebuie si cealalta protectie...
Mai interesant e obiectul ala mic din dreapta. Se cheama ceva cu "Trandafirul...". Se introduce in anumite orificii dupa care se invarte si capatul i se deschide ca o floare in interiorul organismului.
Imaginatia predecesorilor nostri nu a cunoscut limite. Si a se lua aminte ca au trait la nici 500 de ani departare....
Mic dejun andaluz. Daca romanii mananca gras si nesanatos... Atunci ar trebui sa vedeti ce e acolo. Andaluzia e tara jambonului. Jambonul de porc e peste tot si cred ca este si o religie a jambonului. La micul dejun am primit o farfurie de cubulete de jambon udat din belsug cu ulei de masline si cu paine. Pe la pranz ficatul inca prelucra micul dejun.
A doua seara am fost la un concert de flamenco. "Muzica" nu se compara cu nimic din ce auzisem pana acuma. Cel mai bine as asimila-o cu : se ia imamul care te-a trezit din somn la 5 dimineata si se strange de coaie in timp ce cheama credinciosii la rugaciune. Ce rezulta e muzica flamenco.
Am avut parte si de dans. Am inteles acuma de ce in telenovele zbiara si se tanguie si urla si striga. Oamenii astia traiesc totul intens. Inclusiv (sau mai ales) flamenco. Dansatorii se transfigurau in momentul in care erau pe scena si traiau efectiv muzica si actul dansului.
A treia zi inainte de plecare am mai dat o tura prin oras.
Poza e din cea mai vestita atractie turistica a orasului: catedrala moschee. Nu e o greseala - docuemntati-va sa vedeti despre ce e vorba. Oare aici Allah se intelege cu Isus? Sau se porcaiesc toata ziua?
Pentru ruta prin Andaluzia am ales exclusiv drumuri cat de cat pitoresti si tot timpul in afara autostrazilor. Ca de obicei cea mai buna investitie a fost harta zonei dupa care ne-am ghidat in cele peste 2 saptamani. Harta respectiva a fost la fel de importanta ca masina in sine.
In mijloc de pustiu.
Andaluzia e o zona semidesertica pe alocuri. Zic pe alocuri fiindca in general e o zona complet desertica. Chiar daca lipsesc dunele, lipseste si vegetatia. Zone intinse stancoase si in cel mai bun caz cu o vegetatie pipernicita de tufisuri sunt peisajul clasic aici.
A urmat la rand Sevila cu a ei renumita catedrala.
Dar nu asta a constituit atractia principala in acest oras. Aici am tinut mortis (eu, Elena n-a fost foarte atrasa de idee) sa merg la o corida.
Initial al crezut ca e un spectacol cu tauri. Si ca au interzis coridele intre timp.Ei bine, nu!
Acolo se omorau tauri pe bune. Se jucau cu ei pana ii omorau. Ii chinuiau si dupa aceea ii omorau. Ba mai faceau si misto de ei. De exemplu unul dintre tauri a cedat si tot cadea in genuchi din cauza ranilor. In huiduielile intregii arene a intrat o turma de vaci si taurul a fost dus afara. L-au facut astfel de ras ca nu a vrut sa moara demn.
Initial scria ca va fii o lupta cu 6 tauri . Pe parcurs am realizat ca de fapt trebuiau omorati 6 tauri. Cum unii erau "lasi" s-a ajuns la vreo 8 tauri chinuiti.
Parerea mea? Eu nu-i judec nici pe toreadori, nici pe spectatori. Am umblat deja mult prin lumea asta incat sa nu mai judec cu repeziciune. Si mai ales sa inteleg ca notiunile de "bine" si "rau" de acasa au cu totul alte conotatii in alte parti ale lumii.
Interesant mi s-a parut un aspect: arena era arhiplina. Erau oameni de toate varstele acolo. Batrani si babute de moda veche venite cu evantaiul si cu perna de pus sub cur. Acolo era o multime de 6-8 mii de oameni.
Si trebuia sa auzi cum vuia multimea respectiva si cum reactiona la fiecare miscare a toreadorului. Mii de oameni ovationau fiecare miscare din arena. Si ei ovationau totodata dibacia toreadorului cat si puterea taurului.
Privind din mijlocul unei natiunii care se strange in decembrie la badea Ion in curte, hacuie unu-doi-trei porci si incinge o betie pe masura, mai poti sa zici la fel de hotarat ca astia sunt niste barbari si ca ar trebui interzise coridele?
Din Sevilla mai tin minte o inghesuiala infernala si o plimbare cu Elena pe malul fluviului Guadalquivir.
Hai ca va mai povestesc si maine....
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Andaluzia
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Nu demult. A fost odata in mai 2012. Cand Hoinarii au pornit din nou la drum. Am "uitat" sa scriu blog-ul pana acuma. Mi l-am reamintit dupa turele din ultimele week-end-uri.
Daca mai tin minte denumirile cladirilor vizitate? Sau numele personalitatilor istorice care s-au perindat pe acolo? Sau exact ce am facut in ziua cutare? Eu nu mai tin minte nici ce am facut azi dimineata.
Dar a ramas in urma amintirea unor miresme, imaginea unor plaje pustii batute de vant. Si mai presus de tot a ramas amintirea oamenilor.
Si in ultima perioada am (re)invatat ca asta e cel mai important lucru. Pierzi timpul intr-o fuga continua, intr-o goana disperata dupa orice: performanta, bani, aprecierea celorlalti. O goana continua. O goana calculata, precisa. Zile trase la indigo care se deruleaza dupa ticaitul unui ceas care bate tot mai repede.
Frustrari ca nu ai timp sau ca nu ai castigat lupta cu timpul. Ca trebuie sa ajungi acolo, ca trebuie sa faci aia. Totul planificat si etapizat intr-o cursa nebuna. Dupa ce?
Mi-a fost dor de turele cu Istvan. Cu Captain. Cu Nosu. Cu Vasi. De rataciri, de rasete, de plimbari fara nici un scop. Toti s-au oprit la un moment dat din goana asta.
Am obosit. Ma opresc si eu.
O sa mai merg la concursuri. Cand am chef. Si atunci o sa-i intrec pe toti cei pe care ii intreceam si pana acuma. Ba chiar si pe altii. Din simplul motiv ca sunt bun. Mai bun ca ei. Dar nu mai sunt concursurile un scop in sine.
Mi s-a facut un dor nebun de autobuze imbascite de praf, de mirosul de transpiratie din Lima, de lancezeala din Amed, de noroiul din Yogyakarta, de o baie cu elefantii, de jungla amazoniana. De toate alea.
Si asa mi-am amintit de Andaluzia. Destinatia a fost aleasa de Elena (ca de fapt ultimele doua iesiri peste hotare).
Si ca si urmatoarea: vom merge cu Ana in Filipine in primavara.
Elena a ales destinatia. Eu n-am facut nimic, dupa care Elena s-a dezumflat vazand ca nu arat nici un fel de interes.
Pe ultima suta de metri am accelerat si am incropit iesirea.
E nevoie neaparata de masina acolo. E cel mai ieftin mijloc de transport si cel mai comod pentru a vedea o zona intinsa. O sa zburam pana in Madrid, de acolo inchiriem o masina si plecam in aventura andaluza.
Am fost destul de meticulos in pregatire: biletele de avion, inchiriatul masinii, cazarea, asigurarile. Cand am chef, incerc cel putin sa ma concetrez.
Andaluzia a venit ca destinatia si ca urmare a faptului ca Elena urma sa nasca. Nu mai puteam risca aventurile precedente. Cel putin o perioada.
Wizz Air-ul ne duce direct in Madrid. Punct tintit, punct lovit.
Urmeaza sa luam masina pe care o rezervasem. Si aici am fost la un pas de dezastru....
Ca sa iei masini se pare ca iti trebuie credit card. Noi n-avem asa ceva. Numai debit card. Scria in contract ca iti trebuie credit card. Dar cum eu nu mai inchiriasem niciodata masini am asimilat credit card-ul cu card-ul nostru.
Greseala. In decurs de jumatate de ora si cateva telefoane ne-am trezit fara masina si fara posibilitatea de a recupera banii platiti deja.
Mai grav: ca sa inchiriem o alta masina ne trebuiau vreo 700 de euro (asta ca sa o luam fara credit card). Ne-am milogit rand pe rand la toate reprezentantele din aeroport. Nimic.
Deci: banii pierduti, masina n-aveam, habar n-avem cum sa ajungem la cazare. Depindeam ca de apa de masina pentru a putea ajunge la cazare.
In punctul asta excursia era trecuta la "Epic Fail". Nu erau alternative. Ramaneam blocati in Madrid sau depindeam de trenuri si de rutele lor fixe. Flexibilitatea devenea 0. Un fiasco.
Pana una alta trebuia sa ajungem la cazare. Reprezinta o uimire destul de mare cum am reusit sa ajungem de la aeroport undeva intr-un satelit al Madridului.
Acolo am mai mers inca o bucata buna pe jos cu tot bagajul dupa noi si intr-un final, cu moralul la pamant si fara vreo perspectiva am ajuns tarziu in noapte la Formula 1.
Dimineata nu suntem mai optimisti. Ne indreptam catre gara centrala sa vedem ce putem face. Se prefigureaza inclusiv o intoarcere de urgenta in Romania.
Si totul din cauza cacatului de credit card vs. debit card....
In gara am mai incercat la un reprezentant de masini - fara rezultat. Pretul la biletele de tren e exorbitant. O gramada de bani pierduti, o gramada si mai mare daca vrem sa ne intoarcem acasa.
Fara idei...
Si atunci a intervenit norocul. Norocul e de baza in tot ce faci. N-ai noroc, poti sa faci orice - tot degeaba.
Am mai incercat odata exact la aceeasi reprezentanta la care rezervasem initial masina. E important sa stii sa vorbesti. Sa zambesti. Sa stii sa castigi oamenii de partea ta. Sa fii simpatic.
Eu nu fac constient nimic din toate cele enumerate mai sus. Dar imi iese aproape tot timpul. In 10 minute am facut rost de masina (fara sa platim nici un euro in plus - am luat-o de fapt pe cea care o rezervasem initial).
Prima destinatie este Cordoba. Poza e facuta in niste chei chiar la intrarea in Andaluzia. Andaluzia e zona de sud a Spaniei si cuprinde mai multe regiuni - Cordoba e una dintre ele.
Am avut de ales itnre doua masini: o Skoda si un Opel Corsa. Pai cum sa alegi intre o Corsa si altceva ?! Singurul dezavantaj era ca asta nu era verde.
Cordoba e un oras unic. Asta e un truism - orice oras e unic in felul lui. Dar Cordoba mi-a cazut cu tronc. Al doilea cel mai mare oras vechi din Europa, incarcata de istorie, cultura si arhitecura - Cordoba are acel ceva care te atrage si te tine acolo.
Am ajuns pe la pranz aici. Prima problema a reprezentat-o gasirea unui loc de parcare - problema general valabila in toata zona. Dupa aceea gasirea unei cazari. Bucuria faptului ca avem masina (in care stiam din tinerete ca se poate si dormi) ne-a facut sa cautam pe indelete si sa nu ne agitam.
Pana la urma am stat la Agustina in casa. Adica intr-o camera de-a ei. O cazare plina de "atmosfera". O casa veche, care mirosea a igrasie, cu mobila grea de lemn, cu incaperi slab luminate si foarte spartan echipate. Cu paturi cu cuverturi groase si colorate. Cu doua babe imbracate in camasi de noapte tot timpul. Cu o multime de flori inghesuite in toate cotloanele.
Cazarile in Spania sunt scumpe. Cel putin pentru ceea ce eram obisnuit noi. Mi s-a parut aberant sa dau uneori si 50 de euro pe cazare. Nu pot sa zic ca la final ma impacasem cu ideea - dar o sa recuperez in Filipine...
Andaluzia e bine in sudul continentului si asta se simte si daca te uiti la vegetatie. Am incercat portocalele de pe strada - Sunt comestibile, dar amare si mici. Probabil pentru ca sunt naturale si netratate cu ceva. Le prefer pe cele chimice.
Oul cu picioare :). Alo, Ana e acasa ?! Iti place?
Asa ca ne acceptam conditia umila intelectual si ne bucuram de lucrurile colorate.
Totusi nu puteam rata muzeul torturii. Istoria inca ma pasioneaza chiar daca nu am timp sa ma mai tin la curent. In stanga e vestita centura de castitate. Asta era cu protectie pentru ambele gauri. Ma intreb cand si cum au realizat ca trebuie si cealalta protectie...
Mai interesant e obiectul ala mic din dreapta. Se cheama ceva cu "Trandafirul...". Se introduce in anumite orificii dupa care se invarte si capatul i se deschide ca o floare in interiorul organismului.
Imaginatia predecesorilor nostri nu a cunoscut limite. Si a se lua aminte ca au trait la nici 500 de ani departare....
Mic dejun andaluz. Daca romanii mananca gras si nesanatos... Atunci ar trebui sa vedeti ce e acolo. Andaluzia e tara jambonului. Jambonul de porc e peste tot si cred ca este si o religie a jambonului. La micul dejun am primit o farfurie de cubulete de jambon udat din belsug cu ulei de masline si cu paine. Pe la pranz ficatul inca prelucra micul dejun.
A doua seara am fost la un concert de flamenco. "Muzica" nu se compara cu nimic din ce auzisem pana acuma. Cel mai bine as asimila-o cu : se ia imamul care te-a trezit din somn la 5 dimineata si se strange de coaie in timp ce cheama credinciosii la rugaciune. Ce rezulta e muzica flamenco.
Am avut parte si de dans. Am inteles acuma de ce in telenovele zbiara si se tanguie si urla si striga. Oamenii astia traiesc totul intens. Inclusiv (sau mai ales) flamenco. Dansatorii se transfigurau in momentul in care erau pe scena si traiau efectiv muzica si actul dansului.
Poza e din cea mai vestita atractie turistica a orasului: catedrala moschee. Nu e o greseala - docuemntati-va sa vedeti despre ce e vorba. Oare aici Allah se intelege cu Isus? Sau se porcaiesc toata ziua?
Pentru ruta prin Andaluzia am ales exclusiv drumuri cat de cat pitoresti si tot timpul in afara autostrazilor. Ca de obicei cea mai buna investitie a fost harta zonei dupa care ne-am ghidat in cele peste 2 saptamani. Harta respectiva a fost la fel de importanta ca masina in sine.
In mijloc de pustiu.
Andaluzia e o zona semidesertica pe alocuri. Zic pe alocuri fiindca in general e o zona complet desertica. Chiar daca lipsesc dunele, lipseste si vegetatia. Zone intinse stancoase si in cel mai bun caz cu o vegetatie pipernicita de tufisuri sunt peisajul clasic aici.
A urmat la rand Sevila cu a ei renumita catedrala.
Dar nu asta a constituit atractia principala in acest oras. Aici am tinut mortis (eu, Elena n-a fost foarte atrasa de idee) sa merg la o corida.
Initial al crezut ca e un spectacol cu tauri. Si ca au interzis coridele intre timp.Ei bine, nu!
Acolo se omorau tauri pe bune. Se jucau cu ei pana ii omorau. Ii chinuiau si dupa aceea ii omorau. Ba mai faceau si misto de ei. De exemplu unul dintre tauri a cedat si tot cadea in genuchi din cauza ranilor. In huiduielile intregii arene a intrat o turma de vaci si taurul a fost dus afara. L-au facut astfel de ras ca nu a vrut sa moara demn.
Initial scria ca va fii o lupta cu 6 tauri . Pe parcurs am realizat ca de fapt trebuiau omorati 6 tauri. Cum unii erau "lasi" s-a ajuns la vreo 8 tauri chinuiti.
Parerea mea? Eu nu-i judec nici pe toreadori, nici pe spectatori. Am umblat deja mult prin lumea asta incat sa nu mai judec cu repeziciune. Si mai ales sa inteleg ca notiunile de "bine" si "rau" de acasa au cu totul alte conotatii in alte parti ale lumii.
Interesant mi s-a parut un aspect: arena era arhiplina. Erau oameni de toate varstele acolo. Batrani si babute de moda veche venite cu evantaiul si cu perna de pus sub cur. Acolo era o multime de 6-8 mii de oameni.
Si trebuia sa auzi cum vuia multimea respectiva si cum reactiona la fiecare miscare a toreadorului. Mii de oameni ovationau fiecare miscare din arena. Si ei ovationau totodata dibacia toreadorului cat si puterea taurului.
Privind din mijlocul unei natiunii care se strange in decembrie la badea Ion in curte, hacuie unu-doi-trei porci si incinge o betie pe masura, mai poti sa zici la fel de hotarat ca astia sunt niste barbari si ca ar trebui interzise coridele?
Din Sevilla mai tin minte o inghesuiala infernala si o plimbare cu Elena pe malul fluviului Guadalquivir.
Hai ca va mai povestesc si maine....
Postări
2 comentarii:
Am citit ca dupa lupta taurii se mananca (sau mai bine zis carnea lor fie se vinde, fie se doneaza, si e de o valoare destul de mare).
Asa ca din punct de vedere al taurului, daca oricum stii ca o sa fii macelarit si mancat, nu ai prefera ca macar sa mori intr-o arena si mai ai si sansa sa-l iei pe unul din macelari in coarne? Go out with a bang!
Salut Radu,
Da, asa-i, carnea respectiva este donata.
Trimiteți un comentariu