Maraton Faget

Data: 27.04.14
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Cluj
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

A venit si momentul mult asteptat al primului concurs din 2014. Statistic am mai fost la Parang, Alba Iulia si Viena. Dar pe acesta il consider primul din mai multe motive.

De Alba Iulia am uitat sa scriu. A fost un concurs organizat fabulos. Un concurs care a ridicat stafeta (sau ar trebui sa o ridice - oricum oamenii au tendinta de a face comparatii). Ba chiar m-am si simtit bine acolo. Am alergat o portiune cu domn' Crainic, un prieten care anul acesta s-a indarjit si asta se vede.

Nu am scris nici de Parang. Si ala mi-a placut. Acolo am gresit strategia, dar omu' din greseli invata - desi in cazul meu nu se aplica - mie imi place sa aprofundez greselile. Cu siguranta la asta ma si reintorc.

De Viena am scris deja. Nu mai e nimic de adaugat.

Si a venit momentul primului concurs.Am plecat de acasa sambata seara tarziu - peste zi am fost la Kinder party.

Si cum idolul meu foloseste strategia asta zi de zi prin Iran si Turkmenistan, am zis sa il copiem si noi. Asa ca undeva dupa Huedin am tras cu masina pe dreapta si am aruncat cortul pe un tapsan. A fost foarte placut sa dormim acolo. Apropo,  bafta Radu!!!

Concursul e unul din cele mari. Alea la care merg toti greii din tara si chiar si de peste hotare. Mai ales ca Clujul e aproape de granita. E primul test dupa multa munca.

Si Elenei si mie ne-a facut placere sa invartim pedala. Am avut noroc si cu o gasca faina de oameni care au scos sudoarea din noi pe soselele de langa Timisoara. Am strans multi kilometrii si pentru a mia oara, ne-a placut.

Dar avem doar 50km de munte. De fapt 25km, ca ceilalti 25km i-am coborat. O sa fie interesant sa vedem cum evoluam la MTB cu un antrenament exclusiv de cursiera.

Nu am sperante de vreun podium. E imposibil. Dar vreau sa trag de mine. Si Elena pleaca cu aceleasi ganduri. Trebuie sa fii impertinent sa nu iti sti limitele sau sa nu apreciezi adversarii.

Startul e de la Polus Center - o idee excelenta sa ai startul si finish-ul intr-un mall. Numai avantaje - mancare, toalete, spectatori, atmosfera.

E un concurs mare. Se vede dupa numarul de participanti, dupa standurile producatorilor de echipamente, dupa numele sonore prezente la start. E unul din cele cateva concursuri de asa anvergura.

Incepem bine - am uitat toata trusa cu scule acasa. Asa ca si Elena si eu mergem fara camere de schimb, fara pompa, fara leviere...Tipic.

Start. Nu prea m-am incalzit. Promit ca de-acuma nu mai fac greseala asta.

Dupa 1km mi-s grele picioarele. Pe prima panta deja simt ca ma umflu.Elena ma depaseste aici, eu ma chinui cu niste gambe incapatanate.

Si se intampla! Schimb pe foaia mica si se duce totul dracului. Nu vroia sa stea lantul pe nici un pinion daca puneam acolo.

Pule, pizde, Dumnezei, morti, raniti. Ba, da-o in  masa. Asta e blestemul alergatorilor. Mi-e clar acuma. M-au blestemat. Sa vad cum e sa depinzi de echipament si ala sa te lase.

Echipamentul m-a lasat ca am fost eu prost, dar asta e alta poveste. Ideea e ca acuma am doar foaia mica si foaia mare. Si e km 2.

Injur ca ultimul birjar. Evident pinioanele sunt insensibile la asta.

Elena e destul de in spate si banuiesc ca e destul de nervoasa si ea. E literalmente pe ultimul loc. Preconizez ca undeva pe la km 20 o sa-i treaca nervii. Realitatea a fost alta: nu s-a enervat deloc ci a muncit meticulos de la primul kilometru. Nu a fortat, nu s-a enervat. A muncit. Chestia asta vine cu varsta si cu experienta probabil.

Pe mine nu m-a dus capul asa de mult - ca de obicei. N-as zice ca am pedalat in dorul lelii. Ba dimpotriva. Chiar am tras. Dar a fost greu sa ma joc cu vitezele si sa gasesc ritmul potrivit. Respiram greu fiindca in continuare eram preocupat sa injur.

Cam pe la prima panta eram undeva printre ultimii concurenti. Am pus lant nou pe foi uzate - asa ca acuma ori schimb foile (cam greu in concurs) ori uzez lantul. Munca frustranta, fiindca lantul sarea in continuu.

Maratonul e...exact ca cel de la Medias, dar fara noroi. Cu siguranta nu o sa mai vin pe aici. E exemplar organizat, dar traseul nu mi-a placut. Evident ca nu e vina organizatorilor aici. E chestie de gust. A meritat placerea concursului in sine, bucuria sa te intalnesti cu atatia oameni faini, dar traseul nu mi-a placut. E la limita dintre cursiera si ciclocross.

Curios - tinand cont de antrenamentul meu - nu pe plat recuperam. Dimpotriva. Recuperam pe catarari. Si cum eram codas pe la km10, am avut ceva de recuperat.

Pe la km 45 il ajung din nou pe Dan. A si fost cam momentul declick-ului. Nu mai avea rost sa injur ca si asa nu ma auzea nimeni. Daca bicicleta a rezistat pana acuma, mai rezista inca 25km.

Sincer m-am chinuit sa o stric ca sa am motive sa ma vait. Nu mi-a iesit. Asa ca de la km 45 am inceput sa trag. Si pana aici am muncit, dar de aici am tras.

Am luat ultimul gel si am inceput vanatoarea. A fost fain, a fost super fain. Am gafait, am horcait, am dat blana pe coborari. Mi-am luat iarasi iepuri. I-am urmarit, i-am depasit, m-au depasit iara. Am trait din nou.

Ultimii 25km am crescut constant media orara. Am simtit durerea in tample. Atunci am stiut ca trag. Nu pot zice ca mi-a parut rau ca nu am tras de la start. Imi pare bine ca macar trag acuma.

Frumos. Am terminat in 4.02. Si pentru prima data am inceput sa scad ecartul fata de "Greuceni".

Bicicleta primeste azi o transmisie complet noua. Nu a fost vina ei, nu a fost nici macar ghinion. In Thasssos sunt sigur ca o sa fie de partea mea.

Elena...

O...o provoc pe ea sa scrie povestea. A facut o cursa mare.  Varsta nu e o scuza si ea e prima care afirma asta. Dar e greu sa lupti cu cele de 17 sau 18 ani. Acolo e altul "sfungul". Imbatranim (important e sa imbatranim frumos) - e imposibil sa tii piept unor tineri antrenati.

Cine nu tine cont de asta e simplu bou.

Asa ca tineretea a sprintat de la start. Experienta a ramas la coada. Dar, acuma spre diferenta de alte dati, Elena nu s-a mai enervat. Si-a facut meticulos treaba. Nu a plecat capul, dar nici nu s-a mai enervat.

Fetele alea muncesc. Muncesc enorm. Au tineretea de partea lor. E normal si de dorit sa mearga mai bine. Din ce in ce mai bine. E normal sa te bucuri si sa le incurajezi. Ele sunt viitorul. Si viitorul incepe sa arate din ce in ce mai bine.

Nici pe Elena n-o avantajeaza traseul - chiar daca si ea tot numai pe plat a stat, ar fi optat oricand pentru ceva mult mai tehnic.

A inceput incet-incet sa le depaseasca. A avut mult de recuperat. Ultimii kilometrii au fost nebunesti. A contat si faptul ca Elena coboara ca o nebuna.

La final a reusit sa urce pana pe locul 2 la general tura lunga. Felicitari. Mai mult decat la alte concursuri, sincere felicitari.

"Garzile" se schimba si la fete si la baieti. Apare tineretul. Antrenat, sustinut de cluburi, cu dorinta de a demonstra. E excelent ca se intampla asta. Si sunt multi. O baza de selectie excelenta.

A fost frumos. S-a vazut la amandoi ca am muncit. S-a dat startul la 2014. Peste cateva zile suntem in Thassos. Si dupa aceea urmeaza pe banda rulanta maratoanele. Sanatate si mai ales sa facem cu placere ce facem. Rezultatele o sa vina.

Vienna City Marathon (by Elena)

First , the one and the last road marathon: Vienna City Marathon,  time  3:51:05.

A trecut, am trecut si examenul asta. M-am inscris in noiembrie, ca sa am un motiv sa ma apuc din nou de alergat.  Maternitatea si perioada de alaptat au mancat peste 1.5 ani in care nu am avut cum si nici chef de antrenament.
Anul trecut m-am apucat de antrenament la bicicleta dar nu m-am motivat sa alerg. Asta era un motiv bun. A fost si nu a fost. Am alergat in total (asa zice Strava) 442 km in 36 de alergari. Asta duce la o medie de sub 90km/luna. Putin, foarte putin fata de ceea ce planificasem. Caci nu am avut chef. Am pedalat in loc. Mai bine de 1700 km. Era clar ca nu am cum ajunge la targetul initial de 3:30. Speram sa pot 3:40 dar a lipsit psihicul si antrenamentul. Dar in primul rand motivatia.

A inceput, startul a fost lejer si nu m-a incurcat nimeni. Mi-am propus sa nu ma uit la ceas decat ca sa stiu cand trebuie sa imi iau gelul Sponser. Era calculat cate unul la fiecare 10km si mai aveam un baton de cereale tot de la ei.
Primii 10km au trecut repede, prea repede pentru ceea ce avea sa urmeze (49min).  Auzisem ca zidul e undeva la km 32. La mine nu a fost asa. Zidurile au venit la km 10 si km 15 cand mintea mea m-a intrebat "de ce faci asta?". Nu am stiut sa raspund si asta a fost greu de indurat.
Am vrut sa ma opresc, am fost la o secunda de a ma opri. Gelul de la km 10 m-a facut sa merg mai departe. Am bagat ochii in pamant si am mers mai departe. Am decis sa scad ritmul, poate am mers prea repede la inceput.
La km 15 am auzit iar intrebarea. De ce? Pai nu stiu...ma opresc. Si totusi? Cum imi voi explica mie ca am facut asta? Stiu ca pot ....si totusi nu pot. Am pornit muzica, simteam nevoie sa imi mut gandurile de la alergare.  Am decis sa iau al doilea gel, sa alerg pana la km 21 si daca in continuare nu am nici o motivatie atunci am sa ma opresc. Dar voiam sa trec de jumatate ca sa fiu sigura ca e decizia buna.  A venit repede jumatatea si am trecut  de poarta de finish de la semi. Nu m-am oprit.
La km 22 am avut revelatia faptului ca voi termina. Atunci am stiu, as fi putut sa bag mana in foc ca voi termina. Am fost sigura ca de aici incolo nu  va mai fi nici un zid. Zidul era in capul meu si de acolo l-am scos. Numaratoarea era inversa acum si fara loc de intors.  Si a fost usor dupa. As fi putut paria ca zidul de la km 32 nu va mai exista. Si nici nu a mai venit.
Dupa km 30 a venit doar o durere crunta deasupra de genunchi si o amorteala totala in dreapta, la pingea.  Pai asta era deja ca si gata, asa ca nu a mai contat.

Ah, Cola. Sau Fata Morgana.....La km 25 mi s-a nazarit ce vreau Cola, vedeam doar oameni rosii si speram sa gasesc punctul Cola. Am grabit pasul, ca sa ajung mai repede. Cand colo, ghici! La standul Cola aveau doar Gatorade. Si era albastru nu negru asa cum il visasem. Dezamagire mare d-le! Da, mare! Era sa sar pe aia care mi -a zis ca nu au Cola. Am gasit-o la km 35, o placere. Si daca pentru aia care nu fac altceva decat sa se uite la TV e nociva, cand faci un maraton e minune. Parca am prins aripi, dar cum am baut doar jumatate de pahar a tinut doar vreo 2 km. Sa vezi ce faceam daca primeam o sticla mare.:)

De hidratat cred ca m-am hidrat mai bine ca nicodata, caci am profitat de apoape toate punctele lor de hidratare, iar in cele de la Cola m-am oprit sa fiu sigura ca nu imi torn bauturile lipicioase pe mine.

Finalul cu covorul albastru (poate daca era rosu era altceva) a fost fara emotii. Si asta a facut ca tot efortul sa fie inutil. Pacat. Orice efort merita daca simti ca ai realizat ceva. Nu a fost cazul. Si nu pentru ca as fi nemultumita de timp. E un timp normal pentru un antrenament slab. Nu pot cere minuni fara munca. Dar nu merita uzura. Ma simt ca si cand as fi batuta cu facaletul ala de factut mamaliga, am rani de la toate marginile de textile avute pe mine, ma dor toate incheieturile. Si toate astea ar fi merita daca as fi avut emotii la finish. Dar au lipsit.

Acum macar imi pot da cu parerea despre maraton. Caci din fata calculatorului parea mai usor. Realitatea a fost mai dura. Nu fizic ci psihic Mi-am mancat motivatia pe tot anul E mult si daca nu crezi ca vrei sa faci asta, mai bine stai acasa.

Pentru statistici, asa arata maratonul meu:
Click for Strava report

Vienna Shitty Marathon

Ideea cu maratonul i-a venit Elenei in Noiembrie. Ca sa aiba un scop de antrenament peste iarna. Viena l-a ales pe principiul : sa mai aiba locuri libere, sa fie aproape si sa fie devreme in an ca dupa aceea sa poata pedala in voie.

Initial mi s-a parut o idee buna. Initial insemnand pana la prima alergare. Nu am psihicul distrus in asa hal incat sa ma inhamez in a urma un program de antrenament. Mi se pare lipsa totala de imaginatie. Imi ajunge corporatia - nu mai simt nevoia ca si in timpul liber sa imi ingradesc libertatea cu reguli si programe.

Strava - cea mai mare inventie a omenirii dupa GPS incoace - e cruda si rece in afirmatii: 370km alergati in 5 luni de zile.

Asta a fost tot antrenamentul nostru pentru maraton. A...da, si cateva mii de km de bicicleta.

Media da undeva la 30km pe saptamana. Cartile zic ca la media asta sa fim multumiti daca eventual o sa terminam maratonul. Cartile sunt de cacat.

Sictirul, de fapt ura, fata de alergare am dezvoltat-o dupa alergarea de 30km din februarie.

Atunci am clacat psihic. Si de atunci urasc chestia asta. Am zis-o si o repet : trebuie sa fi tare limitat mental incat sa ajungi sa te invarti kilometrii, eventual zeci de kilometrii in cerc.

Dupa alegarea aia nu m-am mai antrenat.

Vineri seara deschid site-ul cu maratonul sa citesc regulile si sa vad unde trebuie sa ajungem. Aflu ca pe langa cei 80 de euro platiti deja, mai trebuie sa dau 5 euro pentru cip. Pe care nu ii primesc inapoi. Mi se pare o ineptie colosala.
Sambata plecam la drum. Ca sa nu fie un esec total, oprim la IKEA in Budapesta si umplem masina cu mobila si jucarii pentru Ana. Na, macar s-a rentat drumul.


Ajungem in Viena, gasim si hala unde au loc inscrierile.

In jurul maratonului s-a dezvoltat o adevarata industie.

Cacatul de bibilica fara pene iti mareste capacitatea pulmonara. Toata lumea cumpara cacat de bibilica fara pene.
Tifonul ala pus pe gambe iti da aripi. Toti se infasoara ca mumiile in tifoane.

Nici macar nu mi se pare distractiva treaba asta. Ba!!! E un cacat de alergare! Trebuie sa pui un picior in fata altuia. Atat! Nu e o stiinta.

Elena vrea sa isi cumpere un elastic din ala de tinut numarul. 20 de euro. I-am trimis la origini cu tot cu elasticul lor.

Ajunsi aici aflam ca li s-au terminat hartile. De parca nu ar fi stiut ca au 42035 de participanti. Cum cacat esti luat prin surprindere?!

Vrei tricou?
Platesti

Vrei cip?
Platesti

Dupa aia mai erau tot felul de pachete:
-vrei mancare la inscriere?
- vrei intalnire cu Sf. Petru?
- poate chiar si o felatie ?

Se rezolva!
Platesti

Plecam destul de repede de aici si mergem in camping-ul unde suntem cazati.

Aici am avut o supriza - placuta. Nu mai era nimeni la receptie, dar omul ne lasase casuta si cheia. Noi i-am lasat banii in posta, ca dimineata el nu era acolo. Ne-am inteles de minune.

Seara am zis sa fiu romantic. Ca doar e Viena. Am scos-o pe Elena la o cina in oras. Ce poate fi mai reprezentativ pentru Viena decat Schonbrunn-ul? Asa ca am ajuns acolo si am cautat cel mai apropiat restaurant.

Ne cinstim si noi macar odata. Mi s-a parut suspect inca de la inceput. Arata prea ...darapanat chiar si daca ar fi vrut sa reproduca  atmosfera decadenta a habsurgilor.

Dupa 5 minute lamurim misterul: cel mai apropiat restaurant de Schonbrunn e a unui turc care are angjati romani si romance de langa Faget.

E si o parte buna....putem comanda in romaneste.

Asa ca snitelul vienez  (tipic vienez) e o parodie. E servit cu cartofi prajiti in uleiul in care s-a facut totata mancarea acolo timp de luni de zile. Si ca sa fie totul sublim, i se adauga si o tona de ketchup Tomi.

Aveau Weissbier in schimb...

De cu seara am investigat unde ne putem lasa masina - eventual gratis - si cum putem ajunge cel mai usor la start.

Nota: Viena e departe de a fi cel mai curat oras pe care l-am vazut.
Si circulatia acolo e destul de haotica. Din cauza ca au inventat reguli pentru orice: peste tot exista semafoare. Benzile de circulatie sunt naucitoare: se intretaie si se despart in continuu.

Dimineata lasam masina langa metrou si purcedem catre start.

De obicei am emotii. Emotiile sunt bune. Schimba chimia organismului. Te fac sa traiesti. E bine sa ai emotii. Trebuie sa ai emotii.

Acuma imi doresc doar sa se termine si sa ajung cat mai repede acasa la Ana si sa montam impreuna patutul.

Si in utilmele minute inainte de start ii zic Elenei ca mi-am facut si o strategie: o sa alerg cat pot de tare la inceput. Pe primii 21km. Si dupa aceea pana la 30km o sa trag tare.

Atata stiu, atata fac. Dupa km30, vad eu ce se intampla.

Nota (a doua) : nu mi-am pus o secunda problema ca nu termin maratonul. Am terminat concursuri infinit mai grele decat rahatul asta. Asa ca strategia mea nu e chiar gresita, desi cartile recomanda exact opusul. Din nou, ma cac pe carti.

Sunt antrenat sa alerg 21km. Birui si 30km. Asa ca mi se pare normal sa fac bine ceea ce stiu sa fac. Dupa aia...incropesc eu ceva.

N-am avut nici un sentiment inaltator, nici o reveleatie cand s-a dat startul. Care de fapt nu s-a dat , ci toata masa aia de oameni s-a pus la un moment dat in miscare.

Si am alergat! Asa cum imi facusem planul. De fapt mint. Am alergat mai bine. Puteam si mai bine, dar sincer n-am avut curaj. Acuma parca imi pare rau.

Stiu ca o sa se intample ceva dupa km30. Asa ca sunt baricadat cu geluri Sponser. Stiu cand sa le iau. Stiu cand sa beau apa.

km 10, km 21 si aproape ca mi-a iesit de un Personal Best la semi maraton.

Nu mi-a venit neaparat cheful de alergare. Fac mecanic ceea ce corpul stie sa faca. Nu inseamna ca imi si place.

Nu m-a impresionat nimic. Nici spectatorii de pe margine, nici formatiile care cantau pe-acolo. Orasul nici atat. Cum zicea si Elena am vazut mult mai mult din Viena in ziua precedenta cand eram blcoat in trafic decat acuma cand alerg.

Dupa 21 simt ca incepe sa se scruga energia ca nisipul din clepsidra.

E foarte greu sa realizezi ceva cand lipseste motivatia. E imposibil.

Sa zicem ca a fost primul concurs in care am simtit asta. Nu am putut lupta cu inutilitatea si stupiditatea pe care mi le inspira maratonul. De ce as alerga mai repede? Pot? Da, pot! Dar de ce? Pentru 5-10 secunde pe kilometru in minus?

De ce? Pentru locul 700 in loc de 800? De ce? E de o inutilitate si o stupizenie dezarmanta.

Se ridica intrebarea ca pana la urma daca tot sunt asa de pornit impotriva, de ce m-am mai dus? Ca doar nu m-a obligat nimeni. E clar ca eu am plecat de la start (de fapt de undeva de prin decembrie) cu ideea preconceputa ca alergatul e de cacat. Ala de sosea si de plat. De ala vorbim.

Raspunsul:
Vanity, definetly my favorite sin...

Daca nu mi-a iesit la 21km, imi iese la 30km. Personal Best!

Vanity... O vad cand ma uit in oglinda, dar mai ales o vad la altii.

Pe Facebook, pe blog-uri, in jurul meu. Cand realizeaza ceva (si acuma nu vorbesc numai sportiv), omul are tendinta de a deveni vanitos. Cu cat era mai slab inainte, cu atat vanitatea e mai mare...

Ma gandesc ca poate eu mai am sanse de scapare. Macar recunosc. Cunosc multi pentru care nu mai pare sa fie cale de intoarcere...

La km30 m-a lovit iara. Vanitatea.

La cum am alergat pana aici, nu se mai poate cobora sub 3 ore. Dar pot sa stau foarte aproape de zona aia. Aii! Si sa vezi atunci cum imi pun eu pene colorate in cur si defilez prin oras! Cu antrenament aproape 0 am scos super timpul.

Si brusc lucrurile se schimba... Acuma ma intereseaza timpul. Incep sa fac calcule. Trebuie sa birui pana la km32. Ultimii 10km simt ca am puterea sa accelerez. Si poate, poate...

Si fiindca cuvantul cacat a fost omniprezent in povestire... Dupa borna cu 32km m-am cacat pe mine. Literalmente. Adica se presupunea a fi doar o biata basina. Dar nu.

Chestia asta nu prea m-a deranjat. O fi de la Weiss-ul de aseara.

Dar brusc si fara sa ma anunte au cedat picioarele. Foarte ciudat. Nu mai am partea superioara.  Gambele le simt perfect. Ca dupa 10km de pedalat - abia daca s-au incalzit.

Respiratia? Pai as putea sa imi iau acuma pulsul de repaos. Parca n-as face efort.

Doar ca nu mai am pulpe... O durere ingorzitoare ma loveste in muschi.

Si pana la urma nu e nici un mister: gambele au in ele mii de km de pedalat. Plamanii au horcait dupa prietenii mei de club la cursiera.  E normal sa nu cedeze. In schimb pulpele nu au mai fost folosite...

Km33 si vanitatea a disparut complet. A aparut un Toi Toi pe care il folosesc cu incredere pentru a scapa de problema de cacat.

Ies din buda si pulpele au plumb in ele.

Incep sa fiu depasit de babe, veterani de razboi, cadavre vii, oameni mutilati, etc. Nu ma deranjeaza mai deloc. La fel cum acuma 2km vanitatea ma facea sa visez lauri si glorie, acuma neputinta ma face sa ignor orice ma inconjoara.

Mai am totusi 9km de biruit. Pana la urma uite ca am dus cu 3km mai mult decat imi propusesem initial. Viteza a scazut vertiginos si trec in regim de avarie.

As putea sa fortez? Da, usor. Nu as castiga foarte mult in termeni de timp, dar as putea forta. Dar, de ce as face asta? Marti am antenament de cursiera cu baietii, n-are rost sa ne distrugem...

Dupa km38 situatia a devenit similara cu penibilul. Adica am ajuns sa merg. Alergam cateva sute de metri, dupa care mergeam. Si tot asa. Nu mi se parea deloc magulitor ca sunt incurajat de pe margine. Mi se parea chiar umilitor.

E foarte ciudat. Sa simti ca poti si totusi...sa nu poti. Adica am plamani sa mai alerg 3 maratoane. Am gambe sa il fac si in catarare. Doar ca pulpele nu ma lasa...

Ultimii km au fost agonizanti din cauza durerilor musculare.

Finish. Un mare gol. Nu am simtit nimic nici cand am trecut linia aia. Cumva nici macar usurarea ca s-a terminat. Am trecut pe sub poarta si gata. Nu mi-am implinit un vis, nu am castigat un pariu, nu mi-am demonstrat nimic.

Elena are povestea ei si e normal sa o spuna ea.

Cu siguranta a fost primul si singurul maraton de sosea la care am participat.

Soseaua e pentru cursiera, forestierele pentru MTB si potecile pentru alergat. Orice alta combinatie e de-ampulea. Desi pe poteci poti merge destul de bine cu MTB-ul...

Nu mi-a disparut scarba fata de alergat. Ba chiar s-a accentuat. Alergand inconjurat de 10.000 de oameni mi-am dat seama de ce atatia fac asa ceva. E la indemana. E singurul motiv. Poti sa alergi oriunde, echipamentul e minimal, poti oricand sa faci asta.

Evident, n-am avut acum revelatia asta. Dar consider ca e cumva mai romantic ca pentru hobby-ul tau sa trebuiasca sa faci un minim de efort. Si financiar si de logistica.

Alergatul (repet, de plat) e complet lipsit de imaginatie : pui un picior in fata celuilalt. Pentru asta nu-ti trebuie creier. De fapt e de preferat sa nici nu ai. Ca sa nu o iei razna.

Paradoxal, nu suntem dezamagiti. Am incercat si asta. Sigur am fi incercat-o la un moment dat. E normal ca la unii sa placa, la altii nu.

A, da....vanitatea :)

Am terminat maratonul la prima incercare in 3.18. Mergand ultimii 4km. Cu doar 30km de alergat pe saptamana.  Chestie pe care majoritatea nu o sa o realizeze dupa ani rigurosi de antrenament.

Vanity, definetly my favorite sin...

Ne vedem in Thassos la alergat. Aia e cu totul si cu totul altceva....