Data: 28.06.14-29.06.14
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Moneasa, Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
2 Zile, 2 concursuri, 2 Hoinari, 3 podiumuri - ca sa nu va intrebati ce e cu titlul acela cifrat.
De-a lungul anilor am asistat la procesul interesant de evolutie a competitiilor: unul sau doua concursuri la inceput la care nu mergea nimeni pentru ca sportul inca nu devenise interesant. A urmat etapa cu la fel de putine concursuri la care mergeau sute de participanti- lumea se desteptase si cererea devenise foarte mare. Acuma am ajuns in faza de supra-saturare. Peste tot au rasarit concursuri. Ai o panoplie de oferte saptamanale.
La Moneasa MTB am fost si anul trecut - un traseu foarte solicitant la proba lunga. Moneasa mai are o particularitate - strange multi "Intangibili". Imi place termenul asta mai mult decat Greucenii asa ca acuma abuzez de el.
Cu Dan Lupsa si Elena ajungem la Moneasa nu chiar asa de dimineata cum planuiam. Trec la ritualul pregatirii.
Aici o sa fac o paranteza lunga. Incepand de anul trecut am schimbat multe, incepand cu mentalitatea. Am trecut de faza "trebuie mers la concurs". De la iuresul acela in care singurul subiect de discutie era concursul urmator. Si mai ales am schimbat modul de a privi lucrurile. De la: "Gata, asta a trecut. La urmatorul o sa fie mai bine. Il uitam si ne gandim doar la urmatorul" acuma am ajuns la "bucura-te de fiecare moment".
"Am aflat" ca nu e un capat de lume daca nu merg la toate concursurile. Incredibil, dar comunitatea alergatorilor nu a sucombat fiindca eu nu m-am mai dus la alergari. Uluitor, dar lumea poate sa traiasca si daca nu scriu blog-uri saptamanale. Nemaipomenit, dar nimeni nu retine pe ce loc am iesit eu sau la ce concurs am fost saptamana trecuta.
Am descoperit ca sportul nu e o "munca". Ca il fac de fapt de placere. Si daca placerea lipseste, nu are nici un rost sa insist.
Asta pare o contradictie. Ca sa obtii rezultate e clar ca trebuie enorm de multa munca. Nu exista alta metoda. Dar tocmai faza cu obtinutul rezultatelor nu m-a mai interesat. Nu o sa ajung niciodata sportiv de performanta, nu imi traiesc existenta din asta.
Truismele astea se vand peste tot in cartile de duzina gen :"Cum sa fii fericit", "Cum sa ...nu stiu ce".
Dar cam asa am inceput sa vad eu sportul de vreun an si ceva. Chestia pe care o faci cu placere si cu pasiune si nu pentru ca trebuie. Am revenit la "radacini" : atunci cand o saptamana nu faceam nimic si dupa aia ma omoram in 3 zile. Ca asa aveam chef. Ca imi placea.
Am renuntat la aproape orice fel de antrenament sistematic. Ies la ture cand am timp. Cand am chef. Nu mai ies ""fiindca trebuie" , fiindca n-am strans suficienti kilometri sau fiindca am concurs in weekend. Uneori cand ies ajung sa ma plimb - in ziua aia nu am chef sau puterea sa trag. Asa ca ma plimb. Uneori trag ca dementul chiar daca a doua zi am cursa.
Am ajuns sa imi centrez toata filosofia in jurul conceptului de "bucura-te de ceea ce faci. Fa ceea ce-ti place."
Si atata am repetat chestiile astea incat acuma chiar cred in ele...
Revenind la Moneasa: ne-am asezat toti 3 la start la tura lunga. Elena nu are chef de tura scurta, vrea sa pedaleze. Eu vreau sa vad noul traseu.
Vremea e buna si Corrado - organizatorul concursului zice ca intreg traseul este uscat.
Destul de putini concurenti la tura lunga. Dar de calitate. Chiar au venit multi dintre "Intangibili".
Start Moneasa 2014.
De obicei dupa propozitia de mai sus in blog-uri urma descrierea luptei. Fie ca era o lupta de "supravietuire", fie ca era o lupta de acaparat pozitii. Era un razboi tot timpul.
Acuma nu mai prea am materiale de blog cu noua atitudine...
Prima urcare mi-a distrus strategia pe care o planuiam inainte de cursa : "Incepem foarte tare si o tinem asa pana la final".
Am inceput moderat si am cam tinut-o asa pe prima urcare.
Totusi cursa a avut o caracteristica definitorie si aparte : misoginismul. Sunt obisnuit sa fiu "cea mai buna fata" la MTB. Macar atat...
Aici inca de la start era una care a fost in fata. Am zis ca oricum se taie pe primii 10km de urcare. Nu s-a taiat si nici nu am ajuns-o. Pe prima panta serioasa eu am ajuns sa imping, ea mergea pe bicicleta.
Au fost in total 60.59km si 2400m diferenta de nivel care au curs dupa aceleasi coordonate: ea la 200m in fata si eu tragand la limita si incercand sa o ajung.
Pe parcurs am inceput sa depasim concurenti. Istvan Etele Demeter e un baiat foarte fain, un ciclist bun. "Norocul" meu a fost ca a facut o pana si nu m-a mai ajuns.
Cu Andreica am mers o portiune lunga de traseu. De fapt pot sa ii multumesc ca a impus ritmul acela draconic si m-a motivat.
Prima bucla - care corespunde si cu tura scurta - am facut-o in 1.43. Un timp foarte bun si daca mergeam la tura scurta. Stiu asta, dar stiu ca de fapt de aici incepe cursa.
A doua urcare am facut-o in forta. Dar distanta fata de Veronika (ca asa o cheama) ramanea neschimbata.
Din nou - coborarile sunt cele care ma ajuta sa castig timp. De la concurs la concurs am crescut enorm din punct de vedere tehnic. Imi place mult adrenalina pe care mi-o dau. Imi place ca reusesc sa le cobor acuma cu placere si nu cu teroare.
A treia urcare a fost criminala. Aici mi s-a rupt si pedala. Asa ca acuma trebuia sa pedalez destul de atent pentru a nu iesi pedala de pe ax. Un drum spart, foarte abrupt, dar pe care inca se putea pedala te ducea inapoi la 700m.
Aici a fost greu. A fost nevoie de experienta. De vointa. De Sponser. Am invatat ce sa mananc, mai ales cand sa mananc si cam cat.
Am terminat concursul in 4.28. Locul 3 la categoria de varsta.
Da, am luat bataie de la o fata. De 42 de ani.
(pentru mangaierea ego-ului, se pare ca numai eu nu stiam de ea. E din Ungaria si ceilalti cam stiau ce "poate").
Si fiindca blog-ul se inscrie in categoria filosofie de cartier - continuam. In momentele cand o sa mi se urce la cap ca sunt bun sau cand o sa revin la obsesiile dinainte, trebuie doar sa imi amintesc ca exista o Veronika de 42 de ani care ma intrece. Sau o Louise cam pe la aceeasi varsta care imi dadea si o ora la Iron Bike...
Si atunci o sa realizez (din nou) ca de fapt eu fac ce fac doar fiindca imi place.
Elena a avut parte de o pana exact la finalul turei scurte si a iesit din cursa. Mult mai grav a fost ca ea nu s-a bucurat aproape deloc de traseu - coborarile au crispat-o, a cazut si la final era destul de demoralizata.
Revenim acasa in Timisoara. Duminica vrem sa mergem la concursul de XC de la Tapia - langa Lugoj. Seara in loc sa stau cu fetele, eu stau cu ciocanul, cheile si un ax de pedala care nu vrea sa se desfaca. Asa ca pentru mine concursul de maine pare compromis.
Dimineata suntem cu tot cu Ana si bunica la Tapia.
Hai mosule, hai ca poti! Sus piciorul tati!
Dupa ce am stricat cateva scule mai profesioniste in incercarea de a da jos pedala, am pus bicicleta pe foc.
La propriu. Am luat un aragaz de campanie, l-am aprins si l-am pus sub pedala. Dupa 15 minute si o racire brusca, pedala s-a desurubat cuminte. Pot sa concurez si eu.
Intre timp a venit si Razvan cu Andrei. Acuma suntem o gasca mai mare care ne invartim in jurul masinii sub un soare dogoritor.
Traseul are 6.2km si noi vom face 3 ture. Diferenta de nivel 250m.
Plec intr-o tura de recunoastere. E o replica intr-un film care mie imi place foarte mult - Point Break:
"Sex cu zeii!!!"
Exact asa e traseul acesta. E incredibil ce au resusit sa faca Alin si echipa. Traseul a fost efectiv sapat de ei. Au muncit enorm si e nemaipomenit ce au reusit sa faca. Nu am suficiente epitete pentru a descrie cat de fain e acolo.
Ce e clar, e ca pe harta a aparut primul loc serios de antrenament la MTB destul de aproape de Timisoara. Probabil o sa ne facem destul de des veacul prin padurea de la Tapia.
Elena e si ea super incantata de traseu. I-a trecut putin din supararea de ieri si are in plan sa se dea bine si sa se bucure de traseu. Un plan excelent.
Am crezut ca XC-ul nu e de mine. E prea rapid, prea in forta. Ca o cursa de 100m la care se duce un maratonist. Asa ca eu m-am plasat la coada celor care luau startul.
Am incercat pe prima panta unde inca era loc sa depasesc si sa ma pozitionez cat mai in fata. Odata intrat pe single trail-ul din padure lucrul acesta este mult mai dificil.
Elena pe una din vaile efectiv remodelate de Alin si prietenii lui.
La final, Elena a zis ca: "a iesit dopul". Ca s-a bucurat de fiecare moment de pe traseu. Si asta e cel mai important lucru.
Chiar daca e vorba de XC - e cu totul alt sport decat maratonul de MTB, singura asemanare e ca ai bicicleta la amandoua - totusi e vorba de 3 ture. Daca pe prima tura ma aflam undeva pe la mijlocul plutonului de concurenti, cu cea de-a doua tura lucrurile au inceput sa se schimbe radical.
Si nu pentru ca eu mergeam mai bine (prima tura a fost clar cea mai rapida) ci pentru ca o foarte buna parte din cei din fata au inceput sa mearag mult mai incet. E bun si antrenamentul de anduranta la ceva...
Una din cele 2 rampe de pe traseu. Pentru a mia oara: Respect celor care au muncit la acest traseu superb.
Concentrare. Nu imi imaginez cum arata traseul pe noroi. De fapt e si pacat sa vi si sa il strici cand e ud. Orcium, clar noi o sa venim aici in urmatoarea perioada pentru antrenament. Si tehnic si cardio.
Pe a doua bucla am inceput sa prind din "Intangibili". Imi creasem (singur, e adevarat) renumele de mare catarator. Pe masura ce ma apropii de zona rarefiata a clasamentelor, realizez ca aia era doar fantezia mea. Aici dau peste adevaratii cataratori - aia care iti scot fumurile din cap. Aia care urca pe pante ireale cu o cadenta naucitoare. Si pentru care totul pare ca e simplu.
Cert e ca in ultimele luni diferenta am facut-o pe coborari, nu pe urcari. As zice ca au fost ani de frustrari si lamentari. Urcam bine (sau asa mi se parea mie atunci), doar ca sa pierd totul pe coborari. Lucrurile s-au schimbat radical acuma. Coborarile (cat mai lungi si mai tehnice, cu atat mai bine) sunt locul unde pot recupera ceva fata de cei din fata.
Pe Ovidiu l-am depasit tocmai pe una din coborarile respective. Am reusit sa intru in fata lui pe bucla 3, am urcat si panta dogorita, dar dupa aceea s-a dus. Si odata cu el s-a dus si locul 2. Mai e putin de munca. Nu mult...
Imi place mult poza asta. Findca stiu cum ma simteam atunci: eram 100% concentrat la cursa. Vroiam cu fiecare celula sa dau tot ce e mai bun. Era startul turei 3.
Dupa privire nu s-ar zice ca imi placea. Hai sa spunem ca eram doar super concentrat.
Una din printesele mele. Cealalta ne incuraja de la punctul de start. Mandria lui tata.
"Gatul" : o panta foarte abrupta si nesimtit de lunga. Una din ultimele ture ale acestei biciclete. Au fost ani de zile in care am fost prieteni nedespartiti, am avut momente de deznadejde si de bucurie impreuna. Dar e momentul sa trecem la "roata mare". Pentru a ma apropia mai mult de "intangibili" nu se mai poate altfel.
Am mai prins si alti cunoscuti. In cercul de prieteni de antrenament cam reusesc sa fiu cel mai slab. Tin ritmul lor daca stau la trena, dar e clar ca sunt mai buni ca mine. Aici, in afara soselei, am avut si eu o sansa sa ii intalnesc pe traseu. Rica, Ovidiu, Madalin, Cotzo. Am tras. Am tras ca probabil ar fi pocnit heart rate-ul daca il aveam la mine.
Am tras asa de tare incat desi afara erau 1000 de grade la umbra am inceput sa simt transpiratia aia rece. Si sa mi se incetoseze privirea.Si sa simt iara durerea aia in tample.
Si cel mai important lucru pentru mine a fost ca am facut asta desi era cert ca nu ocup vreun loc fruntas. Toata cursa am fost convins ca sunt undeva pe locul 6 sau 7 - cunoscandu-i pe cei care au luat startul.
Am tras doar de placere - si poate ca aici la Tapia repetarea obsesiva a acestui lucru a devenit instinctiva. N-am tras pentru un loc, am tras fiindca am putut, finndca mi-a placut fiecare metru si fiecare secunda petrecuta pe traseu.
Elena a trait la fel acest concurs. A luat locul 1 la categorie si 2 la general.
Astea sunt detalii care se uita. In schimb a venit la final debordand de un entuziasm de zile mari. I-au "iesit" toate coborarile, a zis ca a fost efectiv o placere. S-a simtit din nou bine in sa. S-a simtit sigura pe ea si s-a bucurat. Asta e ceea ce ramane.
Sincer, a fost o supriza totala cand am auzit in microfon ca Ovidiu e pe 2. Eu eram in spatele lui. Asta a insemnat locul 3 la categoria de varsta.
La fel ca in cazul Elenei, amintirea podiumului se va estompa. Dar va ramane amintirea unei curse dementiale pe un traseu uluitor. Cursa in care am tras cum rar am mai facut-o pana acum.
Noi suntem Hoinarii. Si facem ce ne place si ne place ce facem. Asta ne face fericiti.
Habar n-am ce urmeaza. Acuma ma duc cu fetele mele in Retezat. Dupa aia...eu de mult nu imi mai fac planuri.
Dar parca as incerca nationalele... :)
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Moneasa, Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
2 Zile, 2 concursuri, 2 Hoinari, 3 podiumuri - ca sa nu va intrebati ce e cu titlul acela cifrat.
De-a lungul anilor am asistat la procesul interesant de evolutie a competitiilor: unul sau doua concursuri la inceput la care nu mergea nimeni pentru ca sportul inca nu devenise interesant. A urmat etapa cu la fel de putine concursuri la care mergeau sute de participanti- lumea se desteptase si cererea devenise foarte mare. Acuma am ajuns in faza de supra-saturare. Peste tot au rasarit concursuri. Ai o panoplie de oferte saptamanale.
La Moneasa MTB am fost si anul trecut - un traseu foarte solicitant la proba lunga. Moneasa mai are o particularitate - strange multi "Intangibili". Imi place termenul asta mai mult decat Greucenii asa ca acuma abuzez de el.
Cu Dan Lupsa si Elena ajungem la Moneasa nu chiar asa de dimineata cum planuiam. Trec la ritualul pregatirii.
Aici o sa fac o paranteza lunga. Incepand de anul trecut am schimbat multe, incepand cu mentalitatea. Am trecut de faza "trebuie mers la concurs". De la iuresul acela in care singurul subiect de discutie era concursul urmator. Si mai ales am schimbat modul de a privi lucrurile. De la: "Gata, asta a trecut. La urmatorul o sa fie mai bine. Il uitam si ne gandim doar la urmatorul" acuma am ajuns la "bucura-te de fiecare moment".
"Am aflat" ca nu e un capat de lume daca nu merg la toate concursurile. Incredibil, dar comunitatea alergatorilor nu a sucombat fiindca eu nu m-am mai dus la alergari. Uluitor, dar lumea poate sa traiasca si daca nu scriu blog-uri saptamanale. Nemaipomenit, dar nimeni nu retine pe ce loc am iesit eu sau la ce concurs am fost saptamana trecuta.
Am descoperit ca sportul nu e o "munca". Ca il fac de fapt de placere. Si daca placerea lipseste, nu are nici un rost sa insist.
Asta pare o contradictie. Ca sa obtii rezultate e clar ca trebuie enorm de multa munca. Nu exista alta metoda. Dar tocmai faza cu obtinutul rezultatelor nu m-a mai interesat. Nu o sa ajung niciodata sportiv de performanta, nu imi traiesc existenta din asta.
Truismele astea se vand peste tot in cartile de duzina gen :"Cum sa fii fericit", "Cum sa ...nu stiu ce".
Dar cam asa am inceput sa vad eu sportul de vreun an si ceva. Chestia pe care o faci cu placere si cu pasiune si nu pentru ca trebuie. Am revenit la "radacini" : atunci cand o saptamana nu faceam nimic si dupa aia ma omoram in 3 zile. Ca asa aveam chef. Ca imi placea.
Am renuntat la aproape orice fel de antrenament sistematic. Ies la ture cand am timp. Cand am chef. Nu mai ies ""fiindca trebuie" , fiindca n-am strans suficienti kilometri sau fiindca am concurs in weekend. Uneori cand ies ajung sa ma plimb - in ziua aia nu am chef sau puterea sa trag. Asa ca ma plimb. Uneori trag ca dementul chiar daca a doua zi am cursa.
Am ajuns sa imi centrez toata filosofia in jurul conceptului de "bucura-te de ceea ce faci. Fa ceea ce-ti place."
Si atata am repetat chestiile astea incat acuma chiar cred in ele...
Vremea e buna si Corrado - organizatorul concursului zice ca intreg traseul este uscat.
Start Moneasa 2014.
De obicei dupa propozitia de mai sus in blog-uri urma descrierea luptei. Fie ca era o lupta de "supravietuire", fie ca era o lupta de acaparat pozitii. Era un razboi tot timpul.
Acuma nu mai prea am materiale de blog cu noua atitudine...
Prima urcare mi-a distrus strategia pe care o planuiam inainte de cursa : "Incepem foarte tare si o tinem asa pana la final".
Am inceput moderat si am cam tinut-o asa pe prima urcare.
Totusi cursa a avut o caracteristica definitorie si aparte : misoginismul. Sunt obisnuit sa fiu "cea mai buna fata" la MTB. Macar atat...
Aici inca de la start era una care a fost in fata. Am zis ca oricum se taie pe primii 10km de urcare. Nu s-a taiat si nici nu am ajuns-o. Pe prima panta serioasa eu am ajuns sa imping, ea mergea pe bicicleta.
Au fost in total 60.59km si 2400m diferenta de nivel care au curs dupa aceleasi coordonate: ea la 200m in fata si eu tragand la limita si incercand sa o ajung.
Pe parcurs am inceput sa depasim concurenti. Istvan Etele Demeter e un baiat foarte fain, un ciclist bun. "Norocul" meu a fost ca a facut o pana si nu m-a mai ajuns.
Prima bucla - care corespunde si cu tura scurta - am facut-o in 1.43. Un timp foarte bun si daca mergeam la tura scurta. Stiu asta, dar stiu ca de fapt de aici incepe cursa.
A doua urcare am facut-o in forta. Dar distanta fata de Veronika (ca asa o cheama) ramanea neschimbata.
Din nou - coborarile sunt cele care ma ajuta sa castig timp. De la concurs la concurs am crescut enorm din punct de vedere tehnic. Imi place mult adrenalina pe care mi-o dau. Imi place ca reusesc sa le cobor acuma cu placere si nu cu teroare.
A treia urcare a fost criminala. Aici mi s-a rupt si pedala. Asa ca acuma trebuia sa pedalez destul de atent pentru a nu iesi pedala de pe ax. Un drum spart, foarte abrupt, dar pe care inca se putea pedala te ducea inapoi la 700m.
Aici a fost greu. A fost nevoie de experienta. De vointa. De Sponser. Am invatat ce sa mananc, mai ales cand sa mananc si cam cat.
Am terminat concursul in 4.28. Locul 3 la categoria de varsta.
Da, am luat bataie de la o fata. De 42 de ani.
(pentru mangaierea ego-ului, se pare ca numai eu nu stiam de ea. E din Ungaria si ceilalti cam stiau ce "poate").
Si fiindca blog-ul se inscrie in categoria filosofie de cartier - continuam. In momentele cand o sa mi se urce la cap ca sunt bun sau cand o sa revin la obsesiile dinainte, trebuie doar sa imi amintesc ca exista o Veronika de 42 de ani care ma intrece. Sau o Louise cam pe la aceeasi varsta care imi dadea si o ora la Iron Bike...
Si atunci o sa realizez (din nou) ca de fapt eu fac ce fac doar fiindca imi place.
Elena a avut parte de o pana exact la finalul turei scurte si a iesit din cursa. Mult mai grav a fost ca ea nu s-a bucurat aproape deloc de traseu - coborarile au crispat-o, a cazut si la final era destul de demoralizata.
Revenim acasa in Timisoara. Duminica vrem sa mergem la concursul de XC de la Tapia - langa Lugoj. Seara in loc sa stau cu fetele, eu stau cu ciocanul, cheile si un ax de pedala care nu vrea sa se desfaca. Asa ca pentru mine concursul de maine pare compromis.
Dimineata suntem cu tot cu Ana si bunica la Tapia.
Dupa ce am stricat cateva scule mai profesioniste in incercarea de a da jos pedala, am pus bicicleta pe foc.
La propriu. Am luat un aragaz de campanie, l-am aprins si l-am pus sub pedala. Dupa 15 minute si o racire brusca, pedala s-a desurubat cuminte. Pot sa concurez si eu.
Intre timp a venit si Razvan cu Andrei. Acuma suntem o gasca mai mare care ne invartim in jurul masinii sub un soare dogoritor.
Traseul are 6.2km si noi vom face 3 ture. Diferenta de nivel 250m.
Plec intr-o tura de recunoastere. E o replica intr-un film care mie imi place foarte mult - Point Break:
"Sex cu zeii!!!"
Exact asa e traseul acesta. E incredibil ce au resusit sa faca Alin si echipa. Traseul a fost efectiv sapat de ei. Au muncit enorm si e nemaipomenit ce au reusit sa faca. Nu am suficiente epitete pentru a descrie cat de fain e acolo.
Ce e clar, e ca pe harta a aparut primul loc serios de antrenament la MTB destul de aproape de Timisoara. Probabil o sa ne facem destul de des veacul prin padurea de la Tapia.
Elena e si ea super incantata de traseu. I-a trecut putin din supararea de ieri si are in plan sa se dea bine si sa se bucure de traseu. Un plan excelent.
Am crezut ca XC-ul nu e de mine. E prea rapid, prea in forta. Ca o cursa de 100m la care se duce un maratonist. Asa ca eu m-am plasat la coada celor care luau startul.
Am incercat pe prima panta unde inca era loc sa depasesc si sa ma pozitionez cat mai in fata. Odata intrat pe single trail-ul din padure lucrul acesta este mult mai dificil.
La Tapia am coborat cum nu am mai coborat niciodata. Nu m-a prea deranjat nici ca placutele de la frana spate erau consumate. Eu am avut impresia ca nu am franat pe coborari.
Si nu pentru ca eu mergeam mai bine (prima tura a fost clar cea mai rapida) ci pentru ca o foarte buna parte din cei din fata au inceput sa mearag mult mai incet. E bun si antrenamentul de anduranta la ceva...
Imi place mult poza asta. Findca stiu cum ma simteam atunci: eram 100% concentrat la cursa. Vroiam cu fiecare celula sa dau tot ce e mai bun. Era startul turei 3.
Am mai prins si alti cunoscuti. In cercul de prieteni de antrenament cam reusesc sa fiu cel mai slab. Tin ritmul lor daca stau la trena, dar e clar ca sunt mai buni ca mine. Aici, in afara soselei, am avut si eu o sansa sa ii intalnesc pe traseu. Rica, Ovidiu, Madalin, Cotzo. Am tras. Am tras ca probabil ar fi pocnit heart rate-ul daca il aveam la mine.
Am tras asa de tare incat desi afara erau 1000 de grade la umbra am inceput sa simt transpiratia aia rece. Si sa mi se incetoseze privirea.Si sa simt iara durerea aia in tample.
Si cel mai important lucru pentru mine a fost ca am facut asta desi era cert ca nu ocup vreun loc fruntas. Toata cursa am fost convins ca sunt undeva pe locul 6 sau 7 - cunoscandu-i pe cei care au luat startul.
Am tras doar de placere - si poate ca aici la Tapia repetarea obsesiva a acestui lucru a devenit instinctiva. N-am tras pentru un loc, am tras fiindca am putut, finndca mi-a placut fiecare metru si fiecare secunda petrecuta pe traseu.
Astea sunt detalii care se uita. In schimb a venit la final debordand de un entuziasm de zile mari. I-au "iesit" toate coborarile, a zis ca a fost efectiv o placere. S-a simtit din nou bine in sa. S-a simtit sigura pe ea si s-a bucurat. Asta e ceea ce ramane.
Sincer, a fost o supriza totala cand am auzit in microfon ca Ovidiu e pe 2. Eu eram in spatele lui. Asta a insemnat locul 3 la categoria de varsta.
La fel ca in cazul Elenei, amintirea podiumului se va estompa. Dar va ramane amintirea unei curse dementiale pe un traseu uluitor. Cursa in care am tras cum rar am mai facut-o pana acum.
Habar n-am ce urmeaza. Acuma ma duc cu fetele mele in Retezat. Dupa aia...eu de mult nu imi mai fac planuri.
Dar parca as incerca nationalele... :)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu