Fain

Data: 19.10.2014
Locatie: Muntii Almajului
Participanti: Elena, Alex, Mircea

Am visat un an la tura aceasta. Din octombrie anul trecut.

La apel a raspuns doar Mircea, ceea ce avand in vedere dificultatea turei nu a fost un aspect chiar rau.

Dimineata pe un frig care ne aminteste ca vara a trecut deja, ne trezim cu noaptea-n cap si plecam spre Sasca Montana.

Am pregatit minutios traseul. A fost desenat punct cu punct in Google Earth. Stim foarte bine zona respectiva, dar in fiecare an incercam sa variem putin de la tura clasica.

Pe la 10.00 dimineata suntem gata de drum. Afara sunt 6 grade, dar macar soarele este prezent si iti creeaza impresia ca e ceva mai cald.

Odata cu noua bicicleta a venit si noul suport. Fiindca sunt un om sincer o sa recunosc: am luat teapa.

Nu va cumparati asa ceva! E o ineptie care costa o avere. In momentul in care incerci sa pui 3 MTB-uri pe el o sa intelegeti la ce ma refer. Dar cum banii au fost deja dati, acuma o sa trebuiasca sa convietuim impreuna macar vreo 5-6 ani pana cand in imaginatia mea o sa cred ca l-am amortizat.

E si o parte buna: pot din nou sa merg cu 130km/h... Si sa consum sub 10l /100km... Aproape echitabil.

Din Sasca ne incalzim pe urcarea pe Dealul lui Gheorghe. Avem drum lung inainte asa ca inaintam destul de voiniceste.

Soseaua care leaga Sasca de Carbunari a avut si zile mai bune. De fapt acuma nici macar nu se mai poate numi sosea. Nu-i rau, scade traficul, se salbaticeste zona....

Stinapari. Aici mi-as lua o casa.  De fiecare data cand ajung in satul asta imi imaginez ca stau cu Elena si cu Ana in curtea casei aici. Satul e foarte bine plasat, pe coama unui deal.

Poza clasica de la intersectia Moldova Noua - Sopotu Nou. Parasim asa zisa sosea si de aici inainte doar pe forestier.

V-am zis ca am o bicicleta noua? De fapt nu e bicicleta, e o trasnaie. O bijuterie. Pe care mi-a fost mila sa o bag in noroaie. Asa ca asta in loc sa fie prima ei tura a fost de fapt ultima tura a CUBE-ului.

 Stinapari - Stancilova - un drum rapid printr-o padure care incepe incet incet sa-si lepede vesmintele.

 Despre asta e pana la urma vorba!

Nu sunt munti inalti. Nu sunt peisaje spectaculoase. Nu ai catarari abrupte sau coborari pline de adrenalina.

Dar e frumos. Incredibil de frumos!

Aici n-ai sa vezi nici o casa de vacanta. Nici o megalomanie de vila sau constructie noua. Aici nu o sa te afume nici un Jeep. Aici nu o sa intalnesti hoarde de turisti. N-ai cabane, n-ai resturante. N-ai unde sa te cazezi sau unde sa manaci. N-ai indicatoare turistice. Aici accesul cu masina e cel putin dificil si depate de orice oras.

Aici e doar liniste. Ca de inceput si sfarsit de lume. Totul e impietrit. Aici nu e nimic iesit din comun. Nimic extraordinar. E totul simplu si pur.

Ceea ce noi nu am prea gasit prin Romania niciunde.

Pacla de dimineata incepe sa se ridice de pe vai. Caldura de mijloc de zi incepe sa isi faca simtita prezenta.

Primul detour de la traseul clasic: din Stancilova am coborat catre Urcu.  Si nu mica ne-a fost uimirea sa intram pe asfalt! Un drum foarte ingust se chinuie sa se catere din vale pana sus pe coama dealului. Pe unele portiuni e deja asfaltat, pe altele inca se lucreaza.

Elena a fost cea mai entuziasmata la ideea acestei ture si ea a insistat cel mai mult sa mergem. Efectiv se vedea pe ea ca-i face placere sa pedaleze pe-acolo.

 Valea Rachita si inceputul urcarii spre Ravensca.

Pe langa satele mai rasarite am trecut prin numeroase catune, formate din pana in maxim 10 case. Inceputul urcarii abrupte care te scoate din vale sus pe coama dealului deasupra de satului Rachita.

Doar placere. Si voie buna.

Si da, e bine sa fii antrenat. E excelent sa poti. Sa te bucuri de traseu. Sa nu ai alta grija decat sa savurezi traseul. Au fost dati cand parcurgerea traseului era o provocare si o lupta.

Ma bucur ca nu mai e cazul. Ca stiu ca avem suficiente resurse sa acceleram cand vrem. Sa-l lungim daca mai avem chef de pedalat. Sa pot sa ma opresc de cate ori vreau. Dar da, a fost ceva munca in spate pentru asta...

Dealuri, dealuri si iarasi dealuri. Drumul duce catre Ravensca. Toate forestierele arata foarte bine intretinute comparativ cu anii trecuti. Probabil le-au pregatit pentru iarna. Dar cu siguranta localnicii au inceput sa aiba ceva mijloace tehnice la dispozitie si sa ocupe de drumuri.

 Nimic si nimeni. Doar noi cu bicicletele.

Din seria pozelor clasice: pauza de mancare din Ravensca. Anul acesta am nimerit mai devreme decat de obicei. Iesiti de la biserica si imbracati in haine de sarbatoare, barbatii din sat s-au strans la birt si beau bere.

Aici lumea vorbeste ceheste. Da, ceheste. Si au un accent pronuntat atunci cand vorbesc in romaneste.

 

Am facut o poza hartii, nu de alta dar din Garnic vom merge pe a doua deviere de la traseu.

Alimentam cu apa. E mijlocul zilei si soarele parca ne indeamna sa mai stam. Tocmai asta trebuie evitat. Ceasul arata ca ajungem la limita inapoi la masina.

Anul viitor o vom lua la dreapta catre Bigar si vom explora zona centrala a Muntilor Almaj. Sau daca astrele se aliniaza poate chiar in noiembrie.

Ca sa-mi intarat prietenii: eu sper ca iarna aceasta sa fie...exact ca precedenta. As fii cel mai fericit. M-as da cu bicicleta si m-as duce de vreo 3 ori la sanius. Perfect. Nu e nevoie de mai mult. Asa ca sper ca toata iarna sa fie cald si mai ales fara precipitatii.

Al doilea detour ne duce la un moment dat prin curtea unui om. Dar tot timpul pe ceva drum de carute. E incredibil GPS-ul meu. Un prieten. Nu ca precedentul care tinea mortis sa ma omoare.

Si la fel ca si la capitolul cu antrenamentul: e bine sa te poti baza pe tehnologie si sa o ai la indemana. Sunt un fan declarat al tehnologiei. 

M-am ratacit suficient pentru tot restul vietii si pentru toti cunoscutii mei. Acuma chiar ma bucur ca orientarea o las pe seama Google Earth si GPS. Plus ca n-as fi ajuns in vecii vecilor in zonele astea fara ajutorul tehnologiei...

 Uite o poza in care apar si eu. O sa-mi fie dor de bicicleta asta. Ne-am distrat impreuna vreo 6 ani.

Garnic - cel mai mare sat de pemi. Oprirea obligatorie la magazinul din sat. Lumina calda a dupa-amiezii ne indeamna sa zorim pasul. A doua doza de Cola si suntem gata de drum. Am strans deja 60km si picioarele incep sa resimta oboseala. E nevoie de zahar. Cofeina. Apa.

Iubesc chimicalele in aceeasi masura in care imi place tehologia. Natural si eco devin atunci cand am burta plina, sunt odihnit si n-am de gand sa fac nimic. In rest, cred in chimie.

Al treilea, ultimul si cel mai "cu cantec" detour. Acasa desenasem o linie dreapta prin padure. La fata locului am gasit un drum forestier.

Putini pot sa se laude ca fac ceea ce le place impreuna cu jumatatea lor. Foarte putini. Nu e vorba ca Elena intelege ceea ce fac si ca accepta. E vorba ca noi facem asta impreuna. Nu  trebuie sa-i exlic niciodata nimic. Fiindca e acolo si intelege. Si asta inclin sa cred ca e intr-adevar ceva rar.

A plouat foarte mult in ultima saptamana. Dar solul din zona este preponderent nisipos sau pietros. Per total a fost infinit mai putin namol decat imi imaginam de-acasa.

 Detour-ul nostru se pare ca de fapt e parte din Traseul Pemilor.

 Toamna. Biciclete. Elena. Fericire.

Drumul a continuat asa vreo 6 km pe o culme, dupa care a coborat destul de brusc si accidentat intr-o vale (banuiesc ca Valea Mare).

Si de-acolo am nimerit fix pe Luna. Un peisaj selenar, creat de om..

Nu stiu ce exploatare a fost pe-aici, dar e clar ca in urma a ramas o ditamai groapa. Greu de imaginat proportille.

Pesiajul e intr-adevar post apocaliptic (desi asta e o expresie cel putin de-ampulea : adica de unde poti stii cum arata un peisaj post apocaliptic ? Ca inca nu a fost nici o apocalipsa). Ma rog. Sa schimbam. Sa zicem ca peisajul arata ca in "Call of Prypiat".  Nu stiti ce-i aia? Puneti mana si va mai jucati si voi pe calculator.

Desi am inteles ca e foarte grav cand incepi sa mapezi peisajele din realitate si sa le compari cu cele din jocuri....

Revenind: soare la asfintit, o exloatare miniera parasita, cladiri dezafectate, utilaje ruginite, nici tipenie de om. Da, clar, "Call of Prypiat"...

Madonna de Prypiat.

Acuma ca veni vorba...In timp ce urcam prin exploatarea miniera ma gandeam daca astia n-or fi extras de-aici ceva uraniu. Vad acuma ca de fapt acolo au rezerve de cupru, aur, molibden si argint.

Din Moldova Noua urmeaza o urcare catre Moldovita. Elena a fost in forma de zile mari. Se pare ca au uitat sa-i zica ca sezonul s-a sfarsit. Pe langa bucuria de a pedala, azi a avut si forta. Si pe unele portiuni "m-a intins". A zis multumita la sfarsit: "Azi am avut chef!" Asta cam concluioneaza tot.

Ultimii kilometri pana in Carbunari am inceput sa acceleram serios. Am plecat de-acasa fara frontale. Mircea are una singura asa ca il lasam in urma si noi pornim sa fugarim soarele.

Si da-i si fugi dupa el. In Carbunari intram odata cu ultimele raze. Mai urmeaza coborarea de 6km pana in Sasca.

Asta o facem "la sentiment". Adica am incredere in furca ca o sa-si faca treaba. Am incredere oarba in noroc ca n-o sa dau in vreo groapa cat casa. Si am incredere nemarginita in mine. Mai ales ultima.

La masina ajungem bine, dar degerati.

A fost o tura de vis. Adica o sa o visam mult timp de-acuma inainte. E zona noastra de joaca. Unde nimeni nu ne deranjeaza. Unde suntem departe de lume. Unde ne-am simtit tot timpul minunat. Si unde abia asteptam sa ne intoarcem.

3 Gentelmen and 1 Lady

Cu L mare :)

A doua cursa de tip Gentelmen's Race e de sosea si are loc tot in zona Brasovului. Asa ca inca un tur de forta la volan.

Am combinat cursa de sosea cu MPC-ul.

Pentru prima data am fost spectator la MPC. E greu de descris (si am facut-o deja de nenumarate ori) ce a insemnat MPC-ul pentru noi. Cu siguranta noi cum suntem acuma suntem asa si pentru ca exista MPC-ul. Asta cam rezuma totul.

Am fost de data aceasta cu fetele mele sus la Diana. In afara concursului, ca spectator si fotograf. A fost o experienta interesanta.

Eram convins ca o sa fie greu sa stau pe margine. Acolo sunt toti cunoscutii mei, acolo am niste amintiri de vis. Acolo am nascut blog-urile epopeice.

N-a fost asa. A fost chiar ciudat. I-am aplaudat si incurajat frenetic pe primii. I-am sustinut din toata inima pe toti concurentii. Stiu foarte bine cat le este de greu. Am trecut prin aceleasi stari de nenumarate ori.

Dar...In timp ce stateam acolo si pozam ma gandeam daca la bicicleta de 29 sa imi iau de la inceput roti tubeless sau sa fac upgrade ulterior. M-a distrat gandul in contextul respectiv.

E clar ca "despartirea" mea de alergat o sa mai dureze o perioada.

Gentelmen's Race mi se pare ca e nascuta exclusiv din pasiunea unor oamnei pentru biciclete. Din pacate n-am apucat sa vorbesc cu organizatorii - am fost ca de obicei intr-o vesnica fuga.

Startul e in curtea oamenilor. Te asteapta cu mancare, prajituri, sucuri, in fine - de-ale gurii. Dar mai ales cu voie buna. 

Aici e vorba de un traseu de 144km pe care il parcurgem in echipe de 4. Bobi, Cristi Ghilt, Elena si cu mine.

Aveam chef sa merg cu Elena impreuna. Sa facem un traseu amandoi.

Cursa a fost un fel de "one man show" . Adica noi incercam sa tinem ritmul lui Cristi. Cu rare (foarte rare) momente in care mai treceam si eu la trena.

Am fost departe de a fi in forma. Mi-a fost greu. Eram si frustrat ca imi dadeam seama ca nu-l pot ajuta pe Cristi.

Elena parea ca luase tare in serios cursa si era concentrata.

Traseul nu mi-a placut (accentuez ca organizatorii n-au nici o vina pentru asta). Pur si simplu nu mi-a placut (cu exceptia portiunii Zagon-Teliu).

A mai fost si un vant infernal pe o portiune, care a facut ca moralul nostru sa scada vertiginos. Si moralul si forta fizica.

E de retinut si efectul Cola asupra Elenei, care a reinviat pe ultimii 40km.

Din nou a fost "un altfel de concurs". Nu pot sa zic decat respect, sau in contextul acesta eventual "chapeau monseniures" in fata organizatorilor. Acolo e vorba exclusiv de pasiune.

Si cu asta s-a incheiat sezonul 2014. E prima data cand nici nu imi vine sa fac bilant. A fost un an de vis. Incredibil.

Acuma urmeaza toamna cu fetele. Si mult promisa tura cu Elena in zona noastra de suflet de la Dunare.

Si bere. Si lalaiala. 2014 s-a incheiat. In 1 noiembrie incepe 2015 - si pentru ala am planuri mari...

Gentelmen's MTB

Ultimele doua saptamani am fost la niste curse atipice.

Pentru inceput la "ascunsa" cursa a lui Ion Trandafir:  60/3000+. Adica in traducere 60km cu diferenta de nivel de peste 3000m. In final aveau sa fie 61km cu 3200m.

Niste cifre poate fara semnificatie, dar daca luam ca reper Geiger tura lunga -considerat (inca) cel mai greu traseu, vedem ca acolo avem 3000m pe 100km.

M-a atras provocarea traseului ca sa fiu sincer. Vroiam sa vad cat din el pot sa fac pe bicicleta; aveam chef de un traseu dur.

Concursul acesta sta sub titulatura de Gentelmen's Race. Sa traducem si termenul acesta pe intelesul tuturor: nu ai numere de concurs, nu ai taxa de participare, nu ai premii, nu ai podium.

Sa traducem mai departe: aici se duc aia la care le place sa se dea cu bicicleta. Nu aia care fug dupa premii, dupa like-uri pe Facebook sau poze cu podiumuri.

Si daca ma uit la cine a fost la editia precedenta si la editia aceasta, pot sa imi sustin aceasta afirmatie in fata oricui.

Adica, mai pe scurt, nu e un concurs pentru muisti cu impresii de ciclisti.

Ion Trandafir zice "not for pussies".

Si ca sa fie treaba-treaba, asta nu e un concurs pentru hipoxici retarzi. Traseul nu e marcat deloc asa ca trebuie sa ai un minim simt de orientare in zona (chiar daca ai un GPS bun cu tine)  .

Accesul pana la start a fost in sine un tur de forta. Timisoara-Slatina. Slatina - Pitesti de unde l-am luat pe Andrei Pop. Si mai departe pana in Bran. Despre aventurile mele pe culoarul Rucar -Bran la volan mai pe toamna cand nu mai am despre ce vorbi.

In Bran ma intalnesc cu Horatiu si Dani. Si bem o bere Zaganu. Si asta merge cu atmosfera concursului - o bere facuta in "editie limitata".

Mi-a placut foarte mult traseul. Au fost 13 urcari in cap. Scurte si dure. Cea mai lunga avea probabil 3km.

A fost cel mai curvesc traseu pe care am fost vreodata: te macina incet si sigur. Panta e tot timpul la limita unde stai pe bicicleta. Un pic mai mare si te-ai da jos. Dar nu, e exact acolo unde sa simti ca iti pocnesc gambele, ca ramai fara aer, ca trebuie sa te apesi cu toate greutatea pe roata din fata ca sa nu te imburzi pe spate.

Jumatate din cele 13 coborari au fost de vis. Picaje in gol fara neam de traseu. Mi-am luat doza de adrenalina. De fapt am facut supradoza.

Noul GPS nu e bun. E magnific. E divin. E primul GPS anti prost. Adica pentru mine. Primul GPS care nu a vrut sa ma omoare. Fara de care nu aveam nici cea mai mica sansa sa nimeresc traseul.

Un concurs la care pe final a trebuit sa ma concentrez si sa ma motivez- pentru prima data anul acesta. A fost greu, dar acel greu atat de fain ca l-as incerca oricand. Si atat de fain ca am uitat imediat ca a fost greu.

Am terminat pe locul 4. La aceasta cursa locul e irelevant, dar am tras linie si am concluzionat ca am mers foarte bine.

A fost o experienta inedita alaturi de oameni deosebiti.

Un concurs la care o sa mai merg o data. Atat. Ca am niste portiuni de traseu de biruit. Dupa aia gata: nu are rost sa repeti la nesfarsit ceva foarte fain, ca isi pierde savoarea.

Si parca auzeam de la Ion ceva zvonuri de un 100/5000+. Ei da, asta ar fi o chestie...

Roz

Dimineata trec in drum spre lucru pe Buziasului.

Omul sta lat intins pe jos si nu mai mjsca. Langa el e bicicleta, o masina si o multime de lume. Pe-acolo trec zilnic si eu tot cu bicicleta. Te cam ia cu fiori.

Ajung la lucru si citesc blog-ul lui Radu: http://www.diaconescuradu.com/operatia-si-zilele-din-spital

Radu e un bun prieten de-al meu. Si o adevarata sursa de inspiratie.

Nasoala treaba asta cu spitalele. Schimba perspectiva asupra vietii. Cand ajung cei dragi pe-acolo incepi sa vezi altfel lucrurile.

Cateva "plimbari" pe culoarele de la ATI te pot schimba complet.

Cei dragi. Ca daca ajungi tu parca nu e chiar asa rau. Atitudinea e cam ca aceea a lui Radu.

Clar nu e totul roz. Exact cum zice si Radu. Ba e chiar posibil sa fie mai mult timp negru. Din ala bezna. Care pare fara iesire. Si in care ti se pare ca te tot afunzi.

Si atunci eu vad ca ai doua posibilitati: sa scapi de negru si pe mai departe sa faci sa fie totul gri. De frica, de statistici, de "uite ce i s-a intamplat la ala". Faci sa fie totul monoton si gri. Ca sa nu ti se intample si tie. Sau sa nu ti se mai intample inca o data.

Si mai e o varianta: sa faci sa fie intens rozul. Poate ca dupa aia urmeaza iarasi negru. Poate ca urmeaza si mai negru decat inainte. Dar cel putin ai avut momentul de roz. Si l-ai facut sa fie intens. Asa ca sa facem sa fie roz!