Social Icons

Fain

Data: 19.10.2014
Locatie: Muntii Almajului
Participanti: Elena, Alex, Mircea

Am visat un an la tura aceasta. Din octombrie anul trecut.

La apel a raspuns doar Mircea, ceea ce avand in vedere dificultatea turei nu a fost un aspect chiar rau.

Dimineata pe un frig care ne aminteste ca vara a trecut deja, ne trezim cu noaptea-n cap si plecam spre Sasca Montana.

Am pregatit minutios traseul. A fost desenat punct cu punct in Google Earth. Stim foarte bine zona respectiva, dar in fiecare an incercam sa variem putin de la tura clasica.

Pe la 10.00 dimineata suntem gata de drum. Afara sunt 6 grade, dar macar soarele este prezent si iti creeaza impresia ca e ceva mai cald.


Odata cu noua bicicleta a venit si noul suport. Fiindca sunt un om sincer o sa recunosc: am luat teapa.

Nu va cumparati asa ceva! E o ineptie care costa o avere. In momentul in care incerci sa pui 3 MTB-uri pe el o sa intelegeti la ce ma refer. Dar cum banii au fost deja dati, acuma o sa trebuiasca sa convietuim impreuna macar vreo 5-6 ani pana cand in imaginatia mea o sa cred ca l-am amortizat.

E si o parte buna: pot din nou sa merg cu 130km/h... Si sa consum sub 10l /100km... Aproape echitabil.

Din Sasca ne incalzim pe urcarea pe Dealul lui Gheorghe. Avem drum lung inainte asa ca inaintam destul de voiniceste.

Soseaua care leaga Sasca de Carbunari a avut si zile mai bune. De fapt acuma nici macar nu se mai poate numi sosea. Nu-i rau, scade traficul, se salbaticeste zona....

Stinapari. Aici mi-as lua o casa.  De fiecare data cand ajung in satul asta imi imaginez ca stau cu Elena si cu Ana in curtea casei aici. Satul e foarte bine plasat, pe coama unui deal.

Poza clasica de la intersectia Moldova Noua - Sopotu Nou. Parasim asa zisa sosea si de aici inainte doar pe forestier.

V-am zis ca am o bicicleta noua? De fapt nu e bicicleta, e o trasnaie. O bijuterie. Pe care mi-a fost mila sa o bag in noroaie. Asa ca asta in loc sa fie prima ei tura a fost de fapt ultima tura a CUBE-ului.

 Stinapari - Stancilova - un drum rapid printr-o padure care incepe incet incet sa-si lepede vesmintele.

 Despre asta e pana la urma vorba!

Nu sunt munti inalti. Nu sunt peisaje spectaculoase. Nu ai catarari abrupte sau coborari pline de adrenalina.

Dar e frumos. Incredibil de frumos!

Aici n-ai sa vezi nici o casa de vacanta. Nici o megalomanie de vila sau constructie noua. Aici nu o sa te afume nici un Jeep. Aici nu o sa intalnesti hoarde de turisti. N-ai cabane, n-ai resturante. N-ai unde sa te cazezi sau unde sa manaci. N-ai indicatoare turistice. Aici accesul cu masina e cel putin dificil si depate de orice oras.

Aici e doar liniste. Ca de inceput si sfarsit de lume. Totul e impietrit. Aici nu e nimic iesit din comun. Nimic extraordinar. E totul simplu si pur.

Ceea ce noi nu am prea gasit prin Romania niciunde.

Pacla de dimineata incepe sa se ridice de pe vai. Caldura de mijloc de zi incepe sa isi faca simtita prezenta.

Primul detour de la traseul clasic: din Stancilova am coborat catre Urcu.  Si nu mica ne-a fost uimirea sa intram pe asfalt! Un drum foarte ingust se chinuie sa se catere din vale pana sus pe coama dealului. Pe unele portiuni e deja asfaltat, pe altele inca se lucreaza.

Elena a fost cea mai entuziasmata la ideea acestei ture si ea a insistat cel mai mult sa mergem. Efectiv se vedea pe ea ca-i face placere sa pedaleze pe-acolo.

 Valea Rachita si inceputul urcarii spre Ravensca.

Pe langa satele mai rasarite am trecut prin numeroase catune, formate din pana in maxim 10 case. Inceputul urcarii abrupte care te scoate din vale sus pe coama dealului deasupra de satului Rachita.

Doar placere. Si voie buna.

Si da, e bine sa fii antrenat. E excelent sa poti. Sa te bucuri de traseu. Sa nu ai alta grija decat sa savurezi traseul. Au fost dati cand parcurgerea traseului era o provocare si o lupta.

Ma bucur ca nu mai e cazul. Ca stiu ca avem suficiente resurse sa acceleram cand vrem. Sa-l lungim daca mai avem chef de pedalat. Sa pot sa ma opresc de cate ori vreau. Dar da, a fost ceva munca in spate pentru asta...

Dealuri, dealuri si iarasi dealuri. Drumul duce catre Ravensca. Toate forestierele arata foarte bine intretinute comparativ cu anii trecuti. Probabil le-au pregatit pentru iarna. Dar cu siguranta localnicii au inceput sa aiba ceva mijloace tehnice la dispozitie si sa ocupe de drumuri.

 Nimic si nimeni. Doar noi cu bicicletele.

Din seria pozelor clasice: pauza de mancare din Ravensca. Anul acesta am nimerit mai devreme decat de obicei. Iesiti de la biserica si imbracati in haine de sarbatoare, barbatii din sat s-au strans la birt si beau bere.

Aici lumea vorbeste ceheste. Da, ceheste. Si au un accent pronuntat atunci cand vorbesc in romaneste.

Am facut o poza hartii, nu de alta dar din Garnic vom merge pe a doua deviere de la traseu.


Alimentam cu apa. E mijlocul zilei si soarele parca ne indeamna sa mai stam. Tocmai asta trebuie evitat. Ceasul arata ca ajungem la limita inapoi la masina.

Anul viitor o vom lua la dreapta catre Bigar si vom explora zona centrala a Muntilor Almaj. Sau daca astrele se aliniaza poate chiar in noiembrie.

Ca sa-mi intarat prietenii: eu sper ca iarna aceasta sa fie...exact ca precedenta. As fii cel mai fericit. M-as da cu bicicleta si m-as duce de vreo 3 ori la sanius. Perfect. Nu e nevoie de mai mult. Asa ca sper ca toata iarna sa fie cald si mai ales fara precipitatii.

Al doilea detour ne duce la un moment dat prin curtea unui om. Dar tot timpul pe ceva drum de carute. E incredibil GPS-ul meu. Un prieten. Nu ca precedentul care tinea mortis sa ma omoare.

Si la fel ca si la capitolul cu antrenamentul: e bine sa te poti baza pe tehnologie si sa o ai la indemana. Sunt un fan declarat al tehnologiei. 

M-am ratacit suficient pentru tot restul vietii si pentru toti cunoscutii mei. Acuma chiar ma bucur ca orientarea o las pe seama Google Earth si GPS. Plus ca n-as fi ajuns in vecii vecilor in zonele astea fara ajutorul tehnologiei...

 Uite o poza in care apar si eu. O sa-mi fie dor de bicicleta asta. Ne-am distrat impreuna vreo 6 ani.

Garnic - cel mai mare sat de pemi. Oprirea obligatorie la magazinul din sat. Lumina calda a dupa-amiezii ne indeamna sa zorim pasul. A doua doza de Cola si suntem gata de drum. Am strans deja 60km si picioarele incep sa resimta oboseala. E nevoie de zahar. Cofeina. Apa.

Iubesc chimicalele in aceeasi masura in care imi place tehologia. Natural si eco devin atunci cand am burta plina, sunt odihnit si n-am de gand sa fac nimic. In rest, cred in chimie.

Al treilea, ultimul si cel mai "cu cantec" detour. Acasa desenasem o linie dreapta prin padure. La fata locului am gasit un drum forestier.

Putini pot sa se laude ca fac ceea ce le place impreuna cu jumatatea lor. Foarte putini. Nu e vorba ca Elena intelege ceea ce fac si ca accepta. E vorba ca noi facem asta impreuna. Nu  trebuie sa-i exlic niciodata nimic. Fiindca e acolo si intelege. Si asta inclin sa cred ca e intr-adevar ceva rar.

A plouat foarte mult in ultima saptamana. Dar solul din zona este preponderent nisipos sau pietros. Per total a fost infinit mai putin namol decat imi imaginam de-acasa.

 Detour-ul nostru se pare ca de fapt e parte din Traseul Pemilor.

 Toamna. Biciclete. Elena. Fericire.

Drumul a continuat asa vreo 6 km pe o culme, dupa care a coborat destul de brusc si accidentat intr-o vale (banuiesc ca Valea Mare).

Si de-acolo am nimerit fix pe Luna. Un peisaj selenar, creat de om..

Nu stiu ce exploatare a fost pe-aici, dar e clar ca in urma a ramas o ditamai groapa. Greu de imaginat proportille.

Pesiajul e intr-adevar post apocaliptic (desi asta e o expresie cel putin de-ampulea : adica de unde poti stii cum arata un peisaj post apocaliptic ? Ca inca nu a fost nici o apocalipsa). Ma rog. Sa schimbam. Sa zicem ca peisajul arata ca in "Call of Prypiat".  Nu stiti ce-i aia? Puneti mana si va mai jucati si voi pe calculator.

Desi am inteles ca e foarte grav cand incepi sa mapezi peisajele din realitate si sa le compari cu cele din jocuri....

Revenind: soare la asfintit, o exloatare miniera parasita, cladiri dezafectate, utilaje ruginite, nici tipenie de om. Da, clar, "Call of Prypiat"...

Madonna de Prypiat.

Acuma ca veni vorba...In timp ce urcam prin exploatarea miniera ma gandeam daca astia n-or fi extras de-aici ceva uraniu. Vad acuma ca de fapt acolo au rezerve de cupru, aur, molibden si argint.

Din Moldova Noua urmeaza o urcare catre Moldovita. Elena a fost in forma de zile mari. Se pare ca au uitat sa-i zica ca sezonul s-a sfarsit. Pe langa bucuria de a pedala, azi a avut si forta. Si pe unele portiuni "m-a intins". A zis multumita la sfarsit: "Azi am avut chef!" Asta cam concluioneaza tot.

Ultimii kilometri pana in Carbunari am inceput sa acceleram serios. Am plecat de-acasa fara frontale. Mircea are una singura asa ca il lasam in urma si noi pornim sa fugarim soarele.

Si da-i si fugi dupa el. In Carbunari intram odata cu ultimele raze. Mai urmeaza coborarea de 6km pana in Sasca.

Asta o facem "la sentiment". Adica am incredere in furca ca o sa-si faca treaba. Am incredere oarba in noroc ca n-o sa dau in vreo groapa cat casa. Si am incredere nemarginita in mine. Mai ales ultima.

La masina ajungem bine, dar degerati.

A fost o tura de vis. Adica o sa o visam mult timp de-acuma inainte. E zona noastra de joaca. Unde nimeni nu ne deranjeaza. Unde suntem departe de lume. Unde ne-am simtit tot timpul minunat. Si unde abia asteptam sa ne intoarcem.

Niciun comentariu: