Data: 15.11.14
Participanti: Elena, Alex Mircea, Roli, Gabi, Calin, Zora, Sergiu, George
Locatie: Tarcu
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Din nou se anunta vreme buna. Elena mi-a amintit ca a mai fost un an similar. Pe la mijlocul lui octombrie am scris un blog: Bye Bye Bike. La mijlocul lui noiembrie il scriam pe Bye Bye Bye Bye Bike.
Am ales pentru acest week-end un traseu deosebit. Este vorba de o bucla peste varful Tarcu si pe creasta acestui masiv. Nu suntem la prima tentativa. Am mai avut inca 2- reusite ambele. Dar in ambele mai mult am carat noi bicicleta decat ea pe noi. Sunt curios cum am evoluat in ultimii ani.
De aceasta data strangem un numar de 8 participanti. E o placere sa pedalezi intr-un grup mai mare. Printre noutati se numara: Sergiu - a.k.a Piticanie, Georgica, Zora, Calin si Gabi.
Punctul de plecare e saua Jigorea. Daca jos pe vale sunt 2 grade, aici sus sunt deja 9 grade. O temperatura si o vreme ireala.
Prima portiune ne este arhicunoscuta. Este vorba de urcarea pana la Cuntu. Si pentru prima data reusesc sa o fac integral pe bicicleta. Sunt foarte mandru. Deosebit de mandru. Am tras ceva la iesirea in Poiana Seroni si mi-am scuipat plamanii pe ultima curba pana in Cuntu. Dar am facut-o toata pe bicicleta.
George e sus la Cuntu - ne-a bucurat reintalnirea cu el. Daca vremea permite revenim peste o saptamana cu tot cu Ana.
Si Strava pare sa fie de acord cu mine - asta in conditiile in care chiar nu m-am agitat intre portiunile de catarare.
http://www.strava.com/segments/8516320?filter=overall
De la Cuntu urmeaza urcarea spre varful Tarcu. Asta era de fapt adevarata provocare si curiozitatea mea. Cat din ea se poate face pe bicicleta. Si am inceput...
Roli creste intr-o zi cati altii in 100. Asa ca acuma a tinut un ritm sustinut mai toata tura.
Cu membrul viitoarei echipe de adventure race. Apropo, cautam al 4-lea om. Nu, nu e cazul sa trimiteti CV-uri, il cautam noi.
Fiecare dupa puteri. Ideea e ca toti ne-am straduit sa invingem pantele infernale catre momaia lui Vali. Cand nu mai mergea ne dadeam jos, ne odihneam putin si incercam din nou pe bicicleta.
Doar MTB. Elena a rezumat simplu aceasta tura:
"Uite asa ceva am in cap cand ma gandesc la MTB: un ciclist cu rucsac in spate, cu echipament adecvat, undeva pe aici prin mijlocul pustiului"
Deasupra norilor. Cam pe undeva pe dupa Sadovanu am inceput sa ma intreb totusi ce naiba mananca Elena. E clar ca antrenamentele sunt vitale. E clar ca bicicleta ajuta. Dar ce e cel mai important vine de altundeva: e vorba de placerea de a face un lucru. Si de a-l face bine.
Dupa momaia lui Vali am reusit sa ne urcam din nou pe biciclete. Momaia lui Vali e aia mare care se vede in spatele lui Calin. Cam tot de acolo e posibil sa se mearga integral pe bicicleta.
Spre Varful Sadovanu. E cald, nu bate vantul. Sa opresti timpul in loc. Sa iau imaginea asta si sa o proiectez pe perete acasa cand ma dau pe trainer.
Sus pe Sadovanu. Tarcu a fost la un moment dat locul nostru de joaca preferat. Probabil cele mai multe si mai intense amintiri ne leaga de acest munte. Anul acesta l-am desconsiderat putin, dar mai avem timp sa recuperam.
In doi. Fiindca de unul singur e fara nici un rost. Nimic n-ar avea savoare: nici reusitele, nici esecurile, nici bucuriile, nici tristetile. De fapt, in trei.
Varful Tarcu. Cu foarte mici portiuni unde a trebuit sa ma dau jos, traseul e ciclabil. Si asta pentru mine. Cu siguranta Greucenii n-ar avea mari probleme - important e sa iti alegi bine trasa. Pe Elena n-o pun la socoteala. E dopata. De doua luni e racita si bag seama ca mucii au trecut-o intr-un regim de antrenament complet anaerob. Cand da de aer o ia la sanatoasa.
Mancam. A 3-a oara. Probabil trebuie sa ne obisnuim cu regimul asta pentru adventure. Altfel Mircea nu functioneaza. Dupa ce mananca adevaru-i ca isi ia zborul...
Poza de varf. De la stanga la dreapta: Zora, Calin, Sergiu, Gabi, Hoinarii, Mircea, Roli.
Tura in care am devenit prieteni. E prima bicicleta de care sunt multumit. Incantat. Urca ca tancul rusesc. Coboara ca un fulg.
Dar cum sunt un mic carcotas:
- musai placa mica o fac de 22. De fapt cochetez cu un 21. O sa o cumpar maine si o folosesc pe aia mica sau asta de 24 in functie de concurs.
- franele...nu functioneaza. Adica n-au putere de franare. Stiu motivul - discuri mult sub-dimensionate. Pe de alta parte: de ce ar avea cineva nevoie de frane?! E semn de slabiciune. Asa ca astea sigur nu le schimb.
De pe varful Tarcu intram pe creasta in forma de potcoava a Tarcului. Suntem la 2200m. Suntem pe munte. Suntem pe biciclete. Suntem cu prieteni. Unde e butonul ala de oprit timpul?!
Doar ca sa se stie. Drumul asta nu exista cand am inceput noi sa mergem prin zona. Si nu ar fi trebuit sa existe. Doar fiindca un megaloman crede ca poate sa faca ce vrea sau fiindca o ciurda de lobotomizati l-au creat nu inseamna ca e bine. Inseamna ca lumea trebuie sa stie ca in vecii vecilor nu se va mai reface fiindca ploaia o sa-l adanceasca.
Prea tare! Prea ca de la tara!
De pe Tarcu traseul este valonat- in relativa coborare. Culmile domoale au cateva urcusuri care scot untul din tine. Dar ce prevaleaza este peisajul superb.
Uite aici mi-ar fi trebuit SLR-ul. Cand drumul dispare si mergi pe unde te duce bicicleta. Si track-ul de pe GPS. Si orientarea din teren.
Sub culorile calde a dupa-amiezii de toamna. E ceva in aer. Aici tot timpul am impresia ca e ceva in aer. Apasarea grea a singuratatii. Aici si in Godeanu. E palpabila senzatia aceasta. Nu mi-ar placea sa bantui singur pe aici.
Ultima urcare a zilei e spre Matania. O urcare menita sa te stoarca de ultima farama de energie pe care o mai ai in tine. Am biruit-o din doua bucati (mare magie bicicleta asta..)
Greucenii la treaba: Sergiu si Georgica. I-ati vazut pe podium la toate concursurile la care au participat.
Culmea Nedeea si punctul in care am cedat. Efortul pana aici si doar jumatatea de cicocolata si-au spus cuvantul. Dar de aici mai departe e usor: urmeaza lunga culme a Nedeii si dupa aceea coborarea in Valea Sucului.
O coborare foarte tehnica. Pe ea am realizat ca franele mele sunt cam de forma asa ca m-am adaptat din mers. Daca nu ma mai opresc, macar sa curg frumos.
Elena si-a luat partea de picaj, de data asta fara repercusiuni. Per total a fost o coborare utila- am invatat multe, am perfectionat tehnica, ne-am distrat.
A urmat urcarea pe Valea Sucului. Cumplita. Daca zic ca am mers aici pe avarie sunt de-a dreptul laudaros. M-am tarat efectiv pe portiunea aceasta.
Si cam asta a fost 2014 pe MTB. Nu are rost sa fac acuma recenzii. Doar atat: un sezon de vis. Terminat cu o tura de poveste.
Si acuma la cursiera, sosele inghetate si trainer...Ca sa ne putem bucura si in 2015.
Participanti: Elena, Alex Mircea, Roli, Gabi, Calin, Zora, Sergiu, George
Locatie: Tarcu
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Am ales pentru acest week-end un traseu deosebit. Este vorba de o bucla peste varful Tarcu si pe creasta acestui masiv. Nu suntem la prima tentativa. Am mai avut inca 2- reusite ambele. Dar in ambele mai mult am carat noi bicicleta decat ea pe noi. Sunt curios cum am evoluat in ultimii ani.
De aceasta data strangem un numar de 8 participanti. E o placere sa pedalezi intr-un grup mai mare. Printre noutati se numara: Sergiu - a.k.a Piticanie, Georgica, Zora, Calin si Gabi.
Punctul de plecare e saua Jigorea. Daca jos pe vale sunt 2 grade, aici sus sunt deja 9 grade. O temperatura si o vreme ireala.
George e sus la Cuntu - ne-a bucurat reintalnirea cu el. Daca vremea permite revenim peste o saptamana cu tot cu Ana.
Si Strava pare sa fie de acord cu mine - asta in conditiile in care chiar nu m-am agitat intre portiunile de catarare.
http://www.strava.com/segments/8516320?filter=overall
"Uite asa ceva am in cap cand ma gandesc la MTB: un ciclist cu rucsac in spate, cu echipament adecvat, undeva pe aici prin mijlocul pustiului"
Mancam. A 3-a oara. Probabil trebuie sa ne obisnuim cu regimul asta pentru adventure. Altfel Mircea nu functioneaza. Dupa ce mananca adevaru-i ca isi ia zborul...
Poza de varf. De la stanga la dreapta: Zora, Calin, Sergiu, Gabi, Hoinarii, Mircea, Roli.
Tura in care am devenit prieteni. E prima bicicleta de care sunt multumit. Incantat. Urca ca tancul rusesc. Coboara ca un fulg.
Dar cum sunt un mic carcotas:
- musai placa mica o fac de 22. De fapt cochetez cu un 21. O sa o cumpar maine si o folosesc pe aia mica sau asta de 24 in functie de concurs.
- franele...nu functioneaza. Adica n-au putere de franare. Stiu motivul - discuri mult sub-dimensionate. Pe de alta parte: de ce ar avea cineva nevoie de frane?! E semn de slabiciune. Asa ca astea sigur nu le schimb.
Elena si-a luat partea de picaj, de data asta fara repercusiuni. Per total a fost o coborare utila- am invatat multe, am perfectionat tehnica, ne-am distrat.
A urmat urcarea pe Valea Sucului. Cumplita. Daca zic ca am mers aici pe avarie sunt de-a dreptul laudaros. M-am tarat efectiv pe portiunea aceasta.
Si acuma la cursiera, sosele inghetate si trainer...Ca sa ne putem bucura si in 2015.
Postări
Un comentariu:
De vis...
Trimiteți un comentariu