Data: 02.05.15-03.05.15
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Imi place insula asta mult. Vremea e buna, solul nu permite formarea noroiului, peisajul e frumos. Locul ideal de MTB.
Revenind la sosea, mi-am facut bine calculele. Revin la vechea obsesie. M-am pregatit mult si calculat in iarna. Stiu ca am crescut mult. Dar de asemenea stiu ca nu pot duce bine 2 curse consecutive in care sa trag la limita.
Asa ca alegerea e simpla: azi voi merge cu Elena, nu neaparat pentru trena, cat mai mult pentru psihic.
In anul acesta poate mai mult ca niciodata s-au strans in Thassos toti. Elitele. Si la baieti si la fete. Asa ca Elena n-are deloc o misiune usoara.
Cursa consta in 60km de pedalat in spatele masinii si 32km de cursa propriu-zisa.
Elena e montata. Vrea sa faca o cursa buna.
Start. Mi-e greu sa duc trena la 42km la ora. Nu am fizic de asa ceva. Elenei ii e si mai greu sa tina viteza asta.
Urcare. Si eu am scapat. Aici sunt in elementul meu. Nu si Elena. Tot concursul am fost spectator la efortul depus de ea. Si am invatat multe si dupa 11 ani de convietuire. Inca mai am de invatat din determinarea ei. E irelevant ca mie mi-era usor.
Relevant e ca ei ii era infernal de greu si a tras de ea pana la limita si dincolo de ea. Multe, foarte multe mai am de invatat pe partea de motivare.
Coborarile au fost criminale. Elena a ajuns la 75km la ora. Mergea ca din tun. Nu ma gandeam la consecinte, speram doar ca stie ce face. Privita din afara era in alta lume. 100% in concurs, 100% concentrata. Coborarea si platul de la mijlocul cursei au devenit ireale: Elena ducea trena la 45-47 la ora pe putinele portiuni de plat.
Din pacate urcarile n-au avantajat-o. Si asta mi se pare cel mai ciudat: daca la MTB efectiv explodeaza pe urcare, aici mi se parea ca ceva nu se leaga.
A terminat pe locul 4. Un loc 4 mai muncit decat toate locurile 1 de anii trecuti. Si da, chiar si dupa atat timp inca ma mai uimeste si nu pot sa zic decat: respect. Si mai am de invatat.
Si incepe povestea uneia dintre cele mai ciudate zile din viata mea.
Noi stiam ca startul e la 10. Irelevant de ce, de unde. Asa ca la 8.50 stateam pe terasa si mancam.
Adevaru-i ca la microfon se auzea: "Are you ready?". Ma gandeam ca DJ-ul vrea sa incalzeasca atmosfera.
9.00. Si de pe terasa vad o mare de ciclisti care pleaca.
- Elena, asta e startul nostru!!!! Atat am mai apucat sa zic si am sarit direct pe bicicleta.
- Cum sa fie startul nostru ? se aude din spate.
- Unde imi sunt papucii???
Am sarit de pe terasa direct in plutonul care luase startul. Si nu ma rugam decat ca Elena sa porneasca si ea in cursa.
M-am antrenat pe traseul de concurs. Am o strategie. Am o iarna de antrenamente. Acuma e momentul sa facem liniste si sa muncim.
Am ratat startul. Nu-i nimic. Scriem de asta pe blog, dar acuma uitam si ne concentram. Nu ne enervam, nu fortam, nu injuram. Mergem cum am planuit.
Urcarea e un vis. Bicicleta merge. Pacat ca mi-am uitat gelurile, bidonul cu apa, manusile si ochelarii.
La fel de pacat ca am pierdut pompa in primii 2 km.
Ne calmam. Nu putem trai doar din scuze. Ne concentram si mergem calculat mai departe.
Iubesc urcarea asta. Primul pe care il ajug e Mircioi. Sunt de 40 de minute in cursa. Stiu ca am anulat startul ratat. Stiu ca merg bine. Cristi e un ciclist foarte bun.
Calm. Facem totul cum am planuit. Nu fortam, stiu ce urmeaza.
Urcarea de 1000m diferenta de nivel se termina cu doua serpentine largi. Aici "ii vad".
Stiu ca sunt ingamfat. Ca imi lipseste modestia. Nu imi fac o statuie din asta, dar nici nu o ascund. Azi ma intereseaza doar cei mari.
Zeii. Pentru ei m-am pregatit o iarna.
Dupa varf dau de Rosioru care avea un snake bite, de Stevie si de Marza.
Calm!
Acuma mai mult ca niciodata. Calm. Nu te bucura. Acuma incepe greul. Coborarea! La care eu sunt total handicapat. Stiu ca zeii ma spulbera aici.
Mai stiu ca nu trebuie sa gresesc. Pot sa recuperez ce pierd pe coborare. A doua urcare e cea care va face diferenta. Imi trebuie energie acolo. Acolo planuiesc sa explodez. Dupa aia nu mai sunt coborari tehnice care sa ma incurce.
Dar deocamdata trebuie sa cobor 800m verticali pe un teren greu de descris.
Am stins lumina. Am facut liniste. N-am facut cea mai buna coborare. Am facut-o la limita. Nu am voie sa gresesc asa ca incerc sa cobor precaut.
Marza cu Stevie se duc, dar sunt aproape.
Ajung sub 2 ore in Theologos. Totul e in grafic.
Urcarea prin sat - superba.
Si incepe nebunia.
Treapta aia o stiam de la antrenamente: stiam pe unde sa o trec. Asa ca nu i-am dat mare atentie. In fata e Marza si trebuie de acuma inainte sa tin aproape si sa trag tare.
Urc cu roata din fata si bicicleta se blocheaza. Ma dau repede jos si vreau sa merg mai departe. Roata nu se invarte. Mircioi trece de mine.
Ma uit la schimbator si dupa aia vad: discul de frana era complet indoit.
Din punctul acesta toate deciziile au fost cele mai tampite. Mai rau decat in cea mai prost regizata drama.
Discul se indoise fiindca se deschisese quick release-ul pe coborare si picase roata. Stiam de problema asta. Am ingorat-o. Si asa a inceput tot...
Mi-e clar ca nu am ce face cu discul indoit. N-am cheie sa il dau jos. Fug in sat. Nici un spectator nu are cheia care sa ma ajute.
Ma resemnez si ma duc sa o astept pe Elena.
Visul meu s-a spulberat. Dar acuma stiu ca POT! I-am ajuns pentru prima data in 8 ani de biciclit. Nu sunt trist: urmeaza concursuri pe banda. Voi demonstra la ele ca POT!
Vine si Elena. O incurajez. E la fel de transpusa in concurs ca la sosea.
Ma intorc in sat. O babuta (da, chiar o babuta) englezoaica ma vede si imi da un multi tool. Imi dau jos discul si ma arunc in sa. Inca pot recupera. Am energie, am forta, inca pot!
Dar roata se invarte in gol!!!!
- S-au dus clichetii frate! se aude dintre spectatori.
Da, s-au dus clichetii....
Resemnat plec catre iesirea din sat sa o vad pe Elena. Acolo mi se pare ca roata nu sta bine.
Acelasi rahat de quick release se deschisese din nou. Nu erau clichetii... Strang roata si...iau probabil cea mai tampita decizie.
Sa fac o treime de concurs doar cu frana de fata. De ce?!
Nu mai contam in clasament. Nu mai avea nici un sens. Aveam 10km sosea de coborat pana la start daca ma retrageam aici. Dar, nu, eu am ales altceva. Nu ma intrebati motivele, ca nu le am.
Eu stiu ca am intrat intr-un concurs si trebuie sa il termin. Stiu ca acuma tintuit in pat si privind retrospectiv e idiotenie pura.
Dar pe de alta parte, atunci cand ma voi face bine - si ma voi face bine cat de curand - as vrea ca mentalitatea aia sa nu ma paraseasca.
Eu am un concurs de terminat.
Am tras. Asa cum visam ca as fi tras daca nu se intampla nimic. L-am ajuns pe Duta si impreuna am ajuns-o pe Elena.
Am biruit doar cu frana fata coborarea pe nisip si bolovani instabili. Am scapat.
Am intrat bine pe single trail.
Si ultima prostie... Am concurenti in fata.
Eu sunt acuma pe locul 44. Am fost pe 8 la general. Am fost cu zeii. Si puteam sa ma lupt cu ei. Acuma sunt pe 44 si nu mai conteaza.
Dar e concurs... Si in fata sunt concurenti. Deci trebuie sa ii depasesc. Atata stiu. Asta in mintea mea depaseste orice alt gand logic.
Ultima coborare. Ultima. Ca pentru o melodrama de efect.
30m de bolovani. Intru repede pe ea, controlez bicicleta din frana de fata. Curba brusca la stanga.
Si totul s-a sfarsit. Totul.
In zbor urlam: "Bag pulaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!"
Probabil asta o sa scrie pe epitaful meu: "Bag pula"
Niciodata nu am avut vreun gand maret in momentele astea.
Impactul a fost groaznic. M-a aruncat inapoi in picioare si am inceput sa alerg bezmetic de durere. S-a facut ceata.
Un concurent s-a oprit sa ma ajute. Stateam in brate cu un bolovan si abia puteam respira.
Apare si Elena.
"- Du-teeeeee!!!!!" atat am apucat sa urlu. Ea mai are un concurs de terminat.
A fost cumplit sa ma urc inapoi in sa. Infernal. Ceva acolo se rupsese. Am ajuns aproape lesinat de durere la finish unde am fost dat jos de pe bicicleta.
A urmat ambulanta. Sperante. Deceptii. Din nou sperante.
Maine ma duc la un ortoped de la noi. Cei de acolo nu mi-au gasit nici o fractura si asta imi da sperante.
In ultimele 48 de ore am inceput sa apreciez mai mult lucrurile marunte: ca mersul in picioare, o baie, statul in fund. Pentru mine sunt cumplit de dureroase acuma.
Elena a terminat cursa pe locul 2.
A avut 2 zile in care am avut onoarea - si nu sunt cuvinte mari - sa pedalez alaturi de ea in concurs. Chimia unei luptatoare. Si spre diferenta de mine - deocamdata - a unei invingatoare. Am numai de invatat de la ea.
Acuma stau si ... beau bere.
Absolut tot putea fi evitat. Absolut tot.
Visul meu putea deveni realitate. N-a fost sa fie. Am luat numai si numai decizii tampite.
Ca imi fac mea culpa? Da. Dar stiu ca e degeaba. De fiecare data imi fac mea culpa, invat si uneori nu repet greselile.
Dar, invariabil, am observat ca am talentul sa inventez ceva nou.
Acuma trebuie sa ma recuperez rapid. Si o voi face. Si voi reinvata si ma voi reapuca de antrenamente.
Ne vedem in iunie la nationale.
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Azi e cursa de sosea. Suntem in Thassos de 3 zile. Au fost niste zile frumoase in care am facut 3 ture de MTB deosebite.
Imi place insula asta mult. Vremea e buna, solul nu permite formarea noroiului, peisajul e frumos. Locul ideal de MTB.
Revenind la sosea, mi-am facut bine calculele. Revin la vechea obsesie. M-am pregatit mult si calculat in iarna. Stiu ca am crescut mult. Dar de asemenea stiu ca nu pot duce bine 2 curse consecutive in care sa trag la limita.
Asa ca alegerea e simpla: azi voi merge cu Elena, nu neaparat pentru trena, cat mai mult pentru psihic.
In anul acesta poate mai mult ca niciodata s-au strans in Thassos toti. Elitele. Si la baieti si la fete. Asa ca Elena n-are deloc o misiune usoara.
Cursa consta in 60km de pedalat in spatele masinii si 32km de cursa propriu-zisa.
Elena e montata. Vrea sa faca o cursa buna.
Start. Mi-e greu sa duc trena la 42km la ora. Nu am fizic de asa ceva. Elenei ii e si mai greu sa tina viteza asta.
Urcare. Si eu am scapat. Aici sunt in elementul meu. Nu si Elena. Tot concursul am fost spectator la efortul depus de ea. Si am invatat multe si dupa 11 ani de convietuire. Inca mai am de invatat din determinarea ei. E irelevant ca mie mi-era usor.
Relevant e ca ei ii era infernal de greu si a tras de ea pana la limita si dincolo de ea. Multe, foarte multe mai am de invatat pe partea de motivare.
Coborarile au fost criminale. Elena a ajuns la 75km la ora. Mergea ca din tun. Nu ma gandeam la consecinte, speram doar ca stie ce face. Privita din afara era in alta lume. 100% in concurs, 100% concentrata. Coborarea si platul de la mijlocul cursei au devenit ireale: Elena ducea trena la 45-47 la ora pe putinele portiuni de plat.
Din pacate urcarile n-au avantajat-o. Si asta mi se pare cel mai ciudat: daca la MTB efectiv explodeaza pe urcare, aici mi se parea ca ceva nu se leaga.
A terminat pe locul 4. Un loc 4 mai muncit decat toate locurile 1 de anii trecuti. Si da, chiar si dupa atat timp inca ma mai uimeste si nu pot sa zic decat: respect. Si mai am de invatat.
Si incepe povestea uneia dintre cele mai ciudate zile din viata mea.
Noi stiam ca startul e la 10. Irelevant de ce, de unde. Asa ca la 8.50 stateam pe terasa si mancam.
Adevaru-i ca la microfon se auzea: "Are you ready?". Ma gandeam ca DJ-ul vrea sa incalzeasca atmosfera.
9.00. Si de pe terasa vad o mare de ciclisti care pleaca.
- Elena, asta e startul nostru!!!! Atat am mai apucat sa zic si am sarit direct pe bicicleta.
- Cum sa fie startul nostru ? se aude din spate.
- Unde imi sunt papucii???
Am sarit de pe terasa direct in plutonul care luase startul. Si nu ma rugam decat ca Elena sa porneasca si ea in cursa.
M-am antrenat pe traseul de concurs. Am o strategie. Am o iarna de antrenamente. Acuma e momentul sa facem liniste si sa muncim.
Am ratat startul. Nu-i nimic. Scriem de asta pe blog, dar acuma uitam si ne concentram. Nu ne enervam, nu fortam, nu injuram. Mergem cum am planuit.
Urcarea e un vis. Bicicleta merge. Pacat ca mi-am uitat gelurile, bidonul cu apa, manusile si ochelarii.
La fel de pacat ca am pierdut pompa in primii 2 km.
Ne calmam. Nu putem trai doar din scuze. Ne concentram si mergem calculat mai departe.
Iubesc urcarea asta. Primul pe care il ajug e Mircioi. Sunt de 40 de minute in cursa. Stiu ca am anulat startul ratat. Stiu ca merg bine. Cristi e un ciclist foarte bun.
Calm. Facem totul cum am planuit. Nu fortam, stiu ce urmeaza.
Urcarea de 1000m diferenta de nivel se termina cu doua serpentine largi. Aici "ii vad".
Stiu ca sunt ingamfat. Ca imi lipseste modestia. Nu imi fac o statuie din asta, dar nici nu o ascund. Azi ma intereseaza doar cei mari.
Zeii. Pentru ei m-am pregatit o iarna.
Dupa varf dau de Rosioru care avea un snake bite, de Stevie si de Marza.
Calm!
Acuma mai mult ca niciodata. Calm. Nu te bucura. Acuma incepe greul. Coborarea! La care eu sunt total handicapat. Stiu ca zeii ma spulbera aici.
Mai stiu ca nu trebuie sa gresesc. Pot sa recuperez ce pierd pe coborare. A doua urcare e cea care va face diferenta. Imi trebuie energie acolo. Acolo planuiesc sa explodez. Dupa aia nu mai sunt coborari tehnice care sa ma incurce.
Dar deocamdata trebuie sa cobor 800m verticali pe un teren greu de descris.
Am stins lumina. Am facut liniste. N-am facut cea mai buna coborare. Am facut-o la limita. Nu am voie sa gresesc asa ca incerc sa cobor precaut.
Marza cu Stevie se duc, dar sunt aproape.
Ajung sub 2 ore in Theologos. Totul e in grafic.
Urcarea prin sat - superba.
Si incepe nebunia.
Treapta aia o stiam de la antrenamente: stiam pe unde sa o trec. Asa ca nu i-am dat mare atentie. In fata e Marza si trebuie de acuma inainte sa tin aproape si sa trag tare.
Urc cu roata din fata si bicicleta se blocheaza. Ma dau repede jos si vreau sa merg mai departe. Roata nu se invarte. Mircioi trece de mine.
Ma uit la schimbator si dupa aia vad: discul de frana era complet indoit.
Din punctul acesta toate deciziile au fost cele mai tampite. Mai rau decat in cea mai prost regizata drama.
Discul se indoise fiindca se deschisese quick release-ul pe coborare si picase roata. Stiam de problema asta. Am ingorat-o. Si asa a inceput tot...
Mi-e clar ca nu am ce face cu discul indoit. N-am cheie sa il dau jos. Fug in sat. Nici un spectator nu are cheia care sa ma ajute.
Ma resemnez si ma duc sa o astept pe Elena.
Visul meu s-a spulberat. Dar acuma stiu ca POT! I-am ajuns pentru prima data in 8 ani de biciclit. Nu sunt trist: urmeaza concursuri pe banda. Voi demonstra la ele ca POT!
Vine si Elena. O incurajez. E la fel de transpusa in concurs ca la sosea.
Ma intorc in sat. O babuta (da, chiar o babuta) englezoaica ma vede si imi da un multi tool. Imi dau jos discul si ma arunc in sa. Inca pot recupera. Am energie, am forta, inca pot!
Dar roata se invarte in gol!!!!
- S-au dus clichetii frate! se aude dintre spectatori.
Da, s-au dus clichetii....
Resemnat plec catre iesirea din sat sa o vad pe Elena. Acolo mi se pare ca roata nu sta bine.
Acelasi rahat de quick release se deschisese din nou. Nu erau clichetii... Strang roata si...iau probabil cea mai tampita decizie.
Sa fac o treime de concurs doar cu frana de fata. De ce?!
Nu mai contam in clasament. Nu mai avea nici un sens. Aveam 10km sosea de coborat pana la start daca ma retrageam aici. Dar, nu, eu am ales altceva. Nu ma intrebati motivele, ca nu le am.
Eu stiu ca am intrat intr-un concurs si trebuie sa il termin. Stiu ca acuma tintuit in pat si privind retrospectiv e idiotenie pura.
Dar pe de alta parte, atunci cand ma voi face bine - si ma voi face bine cat de curand - as vrea ca mentalitatea aia sa nu ma paraseasca.
Eu am un concurs de terminat.
Am tras. Asa cum visam ca as fi tras daca nu se intampla nimic. L-am ajuns pe Duta si impreuna am ajuns-o pe Elena.
Am biruit doar cu frana fata coborarea pe nisip si bolovani instabili. Am scapat.
Am intrat bine pe single trail.
Si ultima prostie... Am concurenti in fata.
Eu sunt acuma pe locul 44. Am fost pe 8 la general. Am fost cu zeii. Si puteam sa ma lupt cu ei. Acuma sunt pe 44 si nu mai conteaza.
Dar e concurs... Si in fata sunt concurenti. Deci trebuie sa ii depasesc. Atata stiu. Asta in mintea mea depaseste orice alt gand logic.
Ultima coborare. Ultima. Ca pentru o melodrama de efect.
30m de bolovani. Intru repede pe ea, controlez bicicleta din frana de fata. Curba brusca la stanga.
Si totul s-a sfarsit. Totul.
In zbor urlam: "Bag pulaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!"
Probabil asta o sa scrie pe epitaful meu: "Bag pula"
Niciodata nu am avut vreun gand maret in momentele astea.
Impactul a fost groaznic. M-a aruncat inapoi in picioare si am inceput sa alerg bezmetic de durere. S-a facut ceata.
Un concurent s-a oprit sa ma ajute. Stateam in brate cu un bolovan si abia puteam respira.
Apare si Elena.
"- Du-teeeeee!!!!!" atat am apucat sa urlu. Ea mai are un concurs de terminat.
A fost cumplit sa ma urc inapoi in sa. Infernal. Ceva acolo se rupsese. Am ajuns aproape lesinat de durere la finish unde am fost dat jos de pe bicicleta.
A urmat ambulanta. Sperante. Deceptii. Din nou sperante.
Maine ma duc la un ortoped de la noi. Cei de acolo nu mi-au gasit nici o fractura si asta imi da sperante.
In ultimele 48 de ore am inceput sa apreciez mai mult lucrurile marunte: ca mersul in picioare, o baie, statul in fund. Pentru mine sunt cumplit de dureroase acuma.
Elena a terminat cursa pe locul 2.
A avut 2 zile in care am avut onoarea - si nu sunt cuvinte mari - sa pedalez alaturi de ea in concurs. Chimia unei luptatoare. Si spre diferenta de mine - deocamdata - a unei invingatoare. Am numai de invatat de la ea.
Acuma stau si ... beau bere.
Absolut tot putea fi evitat. Absolut tot.
Visul meu putea deveni realitate. N-a fost sa fie. Am luat numai si numai decizii tampite.
Ca imi fac mea culpa? Da. Dar stiu ca e degeaba. De fiecare data imi fac mea culpa, invat si uneori nu repet greselile.
Dar, invariabil, am observat ca am talentul sa inventez ceva nou.
Acuma trebuie sa ma recuperez rapid. Si o voi face. Si voi reinvata si ma voi reapuca de antrenamente.
Ne vedem in iunie la nationale.
Postări
Un comentariu:
Felicitări Elenei ! Cum e totuși cu oasele tale - ai ajuns la un medic în Romania ? Sper să te refaci rapid și bine.
Trimiteți un comentariu