Maros MTB

Data: 29.09.08
Participanti: Dorel, Nosu, Alex
Locatie: Gilau

Cu multe carcoteli, iesim sambata pe la 12.30 din Timisoara. Pe Buziasului ne dam seama ca...avem numai 4 viteze. Hmm....Dorel e blazat, zice ca nu tine neaparat sa mergem la concurs. Eu sunt nervos. Pana la urma hotaram sa stabilim viteza de croaziera la 80km si sa-i dam inainte. Si asa, catinel, depasiti de Dacii, ajungem la Nosu in Otelu Rosu si intregim echipa.

Pe un traseu mai aparte: Timisoara-Otelu Rosu-Deva-Brad-Buces-Abrud-Turda-Cluj, ajungem in Gilau locul de unde se va da startul.Intre timp, via telefon Dan Lupsa ne face rost de cazare la o pensiune in localitate. Multumim mult Dane!

Stam in niste conditii excelente acasa la un batranel. Focul duduie in soba. Vremea este I.N.F.E.C.T.A! Pe maine se anunta ceva mai bine. Nu putem decat sa speram.

Pana una alta ne reunim in sala de mese si incepem alimentarea. Mai povestim un pic si repede la culcare.

Dimineata la 7.00 suntem in picioare. Startul e la 10.00. Incep cele 3 ore de pregatire. Cele mai...interesante. Am avut o abstinenta de vreun an la bautura numita Red Bull. Acuma am ceva rezerve. Vine Dorel cu idea sa imi car o doza cu mine. Pregatim biciclete, ungem, reglam. Afara vremea e rece, dar se pare ca o sa apara soarele. Asa ca incepem sa dam jos hainele de iarna de pe noi.

Un mic dejun copios. Imi aduc aminte de momentul de la CA cand echipa Fox Terrieri mi-a dat un piept de pui afumat intreg. De atunci iubesc chestia aia chimica si pe jumatate digerata. Ma indop cu piept de pui, branza si miere pana nu mai e loc. E important. Mai am 2 ore de digestie si dupa aia am nevoie de cat mai multe rezerve.

Pe la 9.00 suntem la linia de start si ne inscriem. Sunt multi concurenti. Intre timp vremea se incalzeste in continuu, asa ca ajustam din nou vestimentatia. Ultimele pregatiri, reglaje si emotii.

Sunt odihnit, motivat si cu un chef nebun de concurs. Printre concurenti, ca de obicei, multi cunoscuti. Ne asezam cuminti la start. Mi-a adus Elena ceva praf izotonic din Franta si ma hidratez ca lumea. Francezii au inventat chestia "gust neutru". Adica nu are nici un gust. Genial. Si acuma imi vine sa vomit de la gustul de Xenofit - de orice aroma.

Ultimul concurs a fost Eco Explora. Dupa el, nu mi-a fost chiar bine o perioada destul de lunga. Nu sunt sigur ca in cele 3 saptamani care au trecut m-am refacut complet. Dar sigur compensez cu motivatie.

Ora 10.20: Start!!!!!!!!!!

Si brusc dispar toate emotiile, toti monstruletii din stomac. Se goleste capul si nu mai exista nimic decat concursul si o multime de adversari de depasit. Asa ii vad pe ceilalti concurenti imediat dupa start: niste obstacole care trebuie depasite si care se chinuie sa ma incurce. Toti sunt niste dusmani care imi vor raul.

Prima portiune este inghesuiala clasica de la start. Sunt foarte multi concurenti. Traseul merge pe o portiune de sosea. Urca usor. Ma agat de cate un concurent mai bun si stau la el in trena. 29km. E OK.

Brusc se paraseste soseaua si se intra pe o urcare de 12km pana la primul checkpoint. Dorel a trecut deja de mine si zboara in fata. 12km de urcare !!!! Wooow. Ce poate fi mai frumos. Vad ca la Slot Machine cum se incrementeaza contorul si trec de concurenti.

Eu sunt la tura de 78km si am numar de concurs galben (52). Sunt inscrisi peste 70 de concurenti la categoria mea. Cei mai multi la tura lunga de maraton din concururile de anul acesta. Excelent.

Vanez numerele galbene. Si sunt destul de multe in fata. Nu veau sa imi accelerez respiratia. Asa ca imi aleg cate o "victima", stau cuminte in spate pana cand sunt odihnit si dupa aceea sprintez si ma pun in spatele altuia. Si tot asa. Panta e...numai buna. Nu m-a depasit nici un "galben" pe portiunea de urcare. Eu am pierdut numarul celor lasati in urma. Se mai rarefiaza prin fata. Vad nu departe plutonul fruntas. E si Dorel prin zona.

Cu o seara inainte am promis ca daca o anumita persoana (o tiza de-a mea :)) termina cursa inaintea mea - nu ma mai urc in sa. Au trecut 6km si observ ca...sunt destul de obosit. Mult prea mult entuziasm in primii km ai unui maraton de 78km...Dar orgoliul e prea mare ca sa incetinesc si sa ma las depasit la deal. 8km. O vad in fata. Imposibil...Cum dracu' e in fata ?!. OK. Sus in pedale (nu fac asta de obicei fiindca nu ma pricep si ma obosesc) si da-i la deal ca nebunu'. O depasesc si continuu sa urc disperat. Nu sunt misogin, dar totul are o limita...

Primul checkpoint si cu un piept de pui afumat in stomac conculzionez ca nu e cazul sa ma opresc pentru alimentare. Gonesc mai departe. E o manastire, unde se desparte traseul scurt (50km) de traseul lung. Aici e fals plat si ceva coborare. Ma depasec 3 galbeni. Nu iara...

Din fericire incepe urcusul. Sunt intr-un pluton cu 4 ciclisti, care urca cel putin la fel de bine ca mine. Devine destul de greu sa mentin ritmul lor. Dar nici s-o las mai moale. Mai beau din bautura neutra si incep. 4, 3, 2. Asa, mai e numai un concurent in fata. E Florin de la echipa Ozone. Au venit in formatie completa la acest maraton. Ma postez cuminte in spatele lui, si astept momentul sa depasesc. Numai ca nu mai vine. Florin merge bine. Foarte bine. Un pic prea bine pentru conditia mea. Imi fixez privirea pe roata lui si nu ridic ochii de-acolo. Ma chinui sa tin ritmul lui si e chinuitor.

De la manastire am ajuns pe o portiune valonata: urcusuri si coborasuri succesive, tendinta fiind de urcare per total.

Peisajul e superb: case si salase aruncate ici colo pe costisele dealurilor pierdute intr-un amalgam de nuante tomnatice. Verde, ruginiu, galben sau rosu aprins. Si din loc in loc cate o casuta cocheta. Temperatura este ideala pentru concurs. Nici prea cald, nici prea frig. Pacat ca zona e asa de departe, ar merita sa mai vin odata pe-aici, asa doar de placere :)

Tinandu-ma dupa Florin i-am lasat in urma pe ceilalti 3 concurenti. Oboseala care incepea sa se faca simtita inca din primii km, incepe acuma sa devina destul de suparatoare. Gafai greu in spatele lui. Are un ritm de metronom. Ma tot intreb daca nu vrea sa manance ceva, sa bea, sa faca pipi; orice numai sa se opreasca. Daca el nu se opreste, nu ma opresc nici eu...

Ma uit la altimetru 1164, asta nu e bine. Pe profil scrie ca altitudinea maxima e 1560. Adica mult mai sus. Urcusul devine halucinant pentru mine. Nu mai vad decat drumul forestier care urca nemilos si impasibil la durerea din picoarele mele. Panta dupa panta. Ma uit pe kilometraj: am facut deja 22 de km de urcare continua. Unde naiba mergem? Nu am profilul de altitudine la mine, asa ca nu pot decat sa sper ca dupa urmatoarea culme incepe coborarea. Si culmile curg una dupa alta. Imi explodeaza capul de la efort. Picioare nu mai am de mult. Am tras prea tare pe prima portiune. Incepe sa puta treaba pe-aici...nu sunt nici la jumatatea maratonului si sunt...pretty fucked.

Urcam. Cred ca toata viata am urcat. Nu tin minte sa fi facut altceva. Urc cu ochii inchisi deja. Ii deschid doar ca sa vad urmatorii metri de drum si ii inchid la loc. Si Florin nu se mai opreste. Ma uit la picioarele lui si dupa aia la ale mele. Futui!!!! Jos de pe bicicleta, ridic saua cu cei cativa mm lipsa. Iara nu mi se intindeau picioarele cat trebuia. Offff!!!! Prostia si domnia se platesc. Inapoi in sa. Intre timp Florin a luat un avans serios si m-a ajuns inca un baiat din spate.

Cu noua pozitie - situatia se schimba. Bag tare. Si nu era vorba decat de cativa mm...Ajung odata cu Florin la CP2. Aici infulec pe nesimtite o banana si un Lion, beau apa neutra :) si ma pregatesc de coborare.

S-a terminat urcarea. 28 de km. A fost greu din cauza prostiei: prea tare la inceput, n-am reglat inaltime sei. Asta e. Ma uit pe foaia arbitrilor. Sunt pe locul 11 la general, adica amatori + elite. Din 70 si ceva. Asta e!!!!!!!! Simplul fapt ca aflu pozitia in clasament imi da aripi. Pot. Uit de oboseala si dureri musculare si imi zic ca dau totul pe coborarea ce urmeaza. Am tras ca un caine, dar deocamdata a meritat. Hai ca se poate!

Urmeaza 10km de coborare. N-am de gand sa pierd nici o pozitie aici. Traseul e anti prost! Exact ce vroiam. Nu imi trebuia vreo coborare tehnica. Un drum forestier mai plat decat soselele din Timis si mai lat ca o autostrada. Excelent! Aici totusi n-o pot da in bara. Nu e nimic tehnic. Ma fac una cu bicicleta, pedalez pana cand dau in gol, ma fac mic in sa ca sa nu am frecare cu aerul si las bicicleta sa mearga singura. E asa de boring coborarea ca stau sa imi fac planurile pentru ce urmeaza dupa.

56 la ora. Un bolovan. O explozie. Cateva secunde si sunt pe geanta. Ma dau jos insant. Am pana. Brusc vad negru in fata ochilor. Nu se poate.....

Dimineata am umflat rotile beton ca sa nu pierd energie pe urcare. S-ar putea ca presiunea prea mare sa fi fost cauza. Am la mine 2 camere de rezerva. Miscarile imi devin teleghidate si incep sa fac pana. Nu ma uit la concurentii care trec pe langa mine. Ii aud doar si ii numar in gand. 1,2..4. Imi vine sa plang. Umflu roata mai tare decat inainte. De ce? Fiindca nu-mi place sa invat din greseli si fiindca fac tot timpul cum cred eu ca e bine. Chiar daca e gresit.

Ma urc in sa si pornesc. Nu ma mai gandesc la nimic. Incerc sa imi zic ca o sa mai urmeze urcusuri si o sa-i ajung. Ca nu e totul pierdut. Sunt un luptator. O sa recuperez.

Cobor ca dementul. Nu mai rationez. Il vad in zare pe ultimul concurent care m-a depasit. Haaaa!!!! O sa recuperez!

Un bolovan. O explozie. Pana numarul 2. Sunt langa bicicleta si ma uit tamp la ea. Nu mai rezist. Ma pun in cur si plang isteric. Dictionarul de ginecologie daca exista e doar o brosura subtirica fata de ce indrug eu acolo. 5, 6. Vin concurentii....

Se opreste langa mine baiatul de la Diamir. Mi-e rusine, ma ridic in picioare si ma prefac ca lucrez la bicicleta. Total detasat de orice ma apuc sa fac pana. Nu ma mai intereseaza nimic. O sa lupt, o sa recuperez, o sa ...pe p****a masii. Asta merge in teorie, nu in practica. Imi fac relaxat pana. Asa...deci am facut 2 pene prezumtiv din cauza presiunii prea mari din roti. Da?! Na bine...Acuma bag aer in roata pana cand nu mai pot. Na asa!!!!!

Incep sa cobor. Nu mai am chef de nimic. Incep sa ma uit la peisaj si sa pedalez in scarba. Pe finalul coborarii ajung un concurent. Nici asta nu ma mai motiveaza prea tare. Urmeaza o portiune de sosea unde baiatul se duce si raman singur. Admir peisajul - cred ca e primul concurs la care fac asta. Merg cu 32km la ora din inertie, nu ca m-as grabi undeva. Sunt cu moralul la pamant. Ma gandesc la cei 28km de chin. Ma gandesc la foaia de concurs din CP2. Ma gandesc cum ar fi fost fara pene...

Se termina si portiunea destul de lunga de sosea. Umreaza o urcare de 3km care stiu de pe profil ca e nasoala. Pe prima panta 2 galbeni. Hmmmm...Si daca totusi? Mai sunt 30km pana la finish.
Departe, la capatul tunelului licareste o luminita mica.

Doar ca intre timp am picat si fizic. Schimbul de ritm de pe coborare mi-a terminat gambele. Nu mai sunt in stare nici macar sa stau in sa pe urcarea asta. OK. Push bike. Doar ca in fata este regele push bike-ului: Diamir-ul. Omul fuge efectiv cu bicicleta la deal. E de-a dreptul demoralizant. Nu mai imi simt deloc picioarele. Am crampe musculare nasoale. Nu mai pot sa fac nici push bike. Si linia de finish e destul de departe.

Sunt singur. Ma opresc undeva la umbra si tacticos incep sa ma dopez. Asa...Incepem cu doua geluri, continuam cu ceva izotonic. Bun...felul 2 luam un Lion mare pe care il asezonam cu Red Bull-ul din spate. Pornesc mai departe impingand agonizant bicicleta. In conditiile date panta e criminala. Dimineata sa fi putut s-o urc pe bicicleta. Dar dimineata e cu ceva timp in urma...

Aici am ocazia sa admir pe indelete peisaul mai ales datorita pauzelor dese pe care sunt nevoit sa le iau. Trec pe langa casute de lemn ascunse printre capitele de fan. E foarte frumos aici. Trebuie sa revin.

Dar brusc ceva ma scoate din starea de reverie. S-a inamplat ceva. "Chestiile" si-au facut efectul. Si nu numai fizic. Ciudat e ca si psihic. E greu de explicat...daca ultima ora si ceva am fost intr-o stare de total "je m'en fiche", brusc realizez ca eu sunt la un concurs si ca sunt niste oameni rai in fata.

Momentul respectiv in care s-a produs declick-ul, cand cineva pur si simplu a apasat intrerupatorul nu se poate explica. In urmatoarele secunde sunt in sa. Daca pana acuma impingeam plictisit la bicicleta, acuma sunt in pedale si urlu la mine. Ma dor gambele de nu mai pot. Da-le naibii sa doara. Pana in varful pantei depasesc un galben si vreo 4 negri (aici e deja traseul comun cu cel scurt).

Trec literalmente in tromba prin CP 3 si incep coborarea. Pierd sirul celor de la tura scurta pe care ii depasesc. Inca un galben.

Da!!!!!!!!!!! Red Bull-ul e cea mai mare inventie a omenirii. Pe viitor o sa invat sa apreciez si momentul in care sa-l iau. Pedalez ca la start.

Nu mai tin minte nimic din traseu, doar ca strigam la mine sa trag. Am pedalat de parca luptam pentru locul 1. Si mai e un motiv: stiu ca efectul Red Bull-ului tine vreo ora maxim dupa care vine iadul.

CP4. Ultimii 9km. Urc cu 14km la ora. Stau mai mult in pedale si strig la mine. Inca 2 galbeni. Unul dintre ei e Florin care si-a rupt lantul, dar continua sa lupte.

Pe traseu au fost o gramada de portiuni cu noroi. La final eram specialist in traversarile de noroaie. Se apropie finish-ul. Se termina si efectul Red Bull...Brusc apar crampele si starea de sfarseala. Mai sunt 3 km. Am depasit 3 din cei 6 concurenti care m-au intrecut cand aveam pana. Nu mai vreau sa pierd iara. Cu ultimele resurse de Red Bull termin si ultima urcare. Urmeaza o coborare mai tehnica prin padure: ii dau bice la vale.

Si dupa 5.46 de minute reusesc sa termin Maros MTB Maraton.
Sunt pe locul 14 la general, lcoul 6 la amatori. Este cea mai buna clasare a mea de anul acesta.

Dorel si Nosu sunt deja acolo.
Dorel este pe 9 la general, pe locul 2 la amatori. Nosu a terminat pe locul 10 la 50 km .

Poze, povesti, bilant. Povestesc si cu Catalin Pobega un om deosebit, prezent la multe din concursurile de anduranta de anul acesta. Stam la tombola si la premiere. Se face tarziu si abia undeva pe la ora 20.oo plecam din Gilau. Ne asteapta o noapte grea si lunga.

Oprim pentru a linisti galagia din stomac undeva langa Abrud la o pensiune draguta. Il lasam pe Nosu in Otelul Rosu si mai departe cu doza de Red Bull intr-o mana si volanul in cealalta ajung la 4.00 in Timisoara si la 4.30 dorm si eu in sfarsit.

A fost un maraton memorabil....

Entuziasmul a fost mai mare decat capacitatile mele fizice. Am tras prea tare la inceput, m-am agatat cu dintii pe urcare. In CP2 eram in rai, peste 2km se dezlantuia iadul. Am cedat psihic, mi-am revenit, am plans de nervi am ras la final, am tras de mine ca la un nici alt concurs de MTB. Daca am invatat ceva? Nu, consider ca am avut doar ghinion.... :)))) Si pe masura ghinionului am avut noroc sa nu cad niciodata (au fost niste accidente destul de serioase care au necesitat ambulanta), am avut noroc de vreme buna, am terminat pe cea mai inalta pozitie din 2008. Cei 800km de drum au meritat cu varf si indesat.

La fiecare concurs ramane ceva care te-a impresionat mai mult si cand iti vei aminti de concursul respectiv vei revedea acel moment. Pentru mine a fost declick-ul, transformarea. Ceva, cineva a a schimbat brusc macazul in punctul in care eram o leguma cu picioare. Si totul s-a schimbat din punctul acela. Radical.

Din punctul meu de vedere organizarea a fost foarte buna si traseul bine ales asa ca si la anul o sa ne prezentam la inscriere.

Save the last dance for me....Thank you!!!!
Doar ca nu e ultimul dans :))) Peste doua saptamani o sa incerc un alt gen de concurs, iar la sfarsitul lunii ne vedem din nou in sa :)

Dar pana atunci,saptamana viitoare echipa de la Eco Explora o sa ia viata la misto :)

TeamBuilding

Data: 18.09.08 - 20.09.08
Participanti: multi (grupul IO).
Locatie: Rausor

In week-end-ul acesta avem teambuiding-ul anual. Locatia aleasa - Rausor.

Program Joi spre vineri: #!%$#!^#$^%&$^*(*)(()^&%^$%

Vineri dimineata ne strangem cu greu 8 oameni pentru un traseu catre varful Retezat. De cand am plecat din Timisoara vremea a fost superba: burniteaza in continuu, noroiul e pana in gat si un frig ascutit patrunde pana la oase.

Pornim la 11.30 de la Pensiunea Dora si o luam agale pe Traseul Curiosilor. Petrecerea de seara trecuta are efecte simtitoare asupra ritmului de mers.


O prima pauza in varful partiei de ski.


Cu bateriile incarcate pornim catre creasta.


Echipa IO in mijlocul burnitei


Tot inainte prin laptele ce ne inconjoara

Ajungem destul de repede in creasta. Aici deja este un strat subtire de zapada. Si burnita s-a transformat treptat in lapovita si dupa aceea in ninsoare.



Din creasta ramanem numai 5: Nelu, Cosmin, Laci, Florin si cu mine. Ceilalti se retrag la caldura cabanei. Restul hotaram sa continuam pe creasta Lolaiam catre varful Retezat.

Iesiti de sub adapostul padurii prin care mersesem pana atunci, situatia se schimba destul de repede. Stratul de zapada s-a mai intremat, frigul a devenit patrunzator si cel mai neplacut lucru sunt pietrele care sunt acoperite cu exact cata zapada trebuie pentru a aluneca.

Daca vara alergi pe-aici fara probleme, iar iarna nu exista pietrele, acuma la fiecare pas trebuie sa fim atenti pentru a nu cadea.


Catre Lolaia 1

Undeva pe finalul urcarii catre vf. Lolaia 1 (Florin zice ca s-ar chema Lolaia Sud si Nord, dar eu le zic 1 si 2) ne oprim la o pauza de alimentare. Reusim sa inghetam bocna. E 19 septembrie si vremea este una tipica de inceput de ianuarie. Poate cu mai multa zapada...


Cucerim Lolaia 1.


Cosmin ne traseaza ruta pe whiteboard.

De aici pana pe Lolaia 2 se pastreaza aceleasi caracteristici - de fapt zapada creste si frigul se accentueaza pana la limita suportabilului. Dar toti suntem indarjiti sa continuam asa ca...iata-ne si pe Lolaia 2.


Dam piept cu prima coborare care in conditiile acestea se transforma intr-un adevarat sport extrem. Cu greu ajungem in saua Lolaia. De aici urmeaza ultima si cea mai dificila portiune de urcat pana pe varful Retezat.

Pana aici am mers matematic pe urmele unor turisti. Pietrele cu marcaje erau acoperite cu zapada si chiar daca nu era greu sa urmaresti linia crestei, era de preferat sa inaintam matematic pe poteca decat sa trebuiasca sa urcam inutil pe pietrele pline de zapada. Cei din fata pareau ca au un nas deosebit in a mirosi exact linia potecii asa ca am ajuns sa nu ne mai uitam dupa marcaje - urmaream doar pasii lor.

Incepem urcarea spre varf si nu dupa mult timp ne intalnim cu baietii din fata care ne intreaba daca sunt pe drumul bun...Ce sa le zicem ? Ca mergem pe urmele lor? Florin si cu mine stim bine traseul si o luam inainte.

Ajungem si la culoarul atat de cunoscut iarna:


Paradoxal, portiunea asta mi-a parut mai usoara cu pulverul pe ea decat daca ar fi fost vara. Prefer totusi iarna, cand pot sa sap scarite.

Si ultimul obstacol de pe urcare trecut, iata-ne inghetati bocna si destul de obositi pe vf. Retezat:
Poza este pe vf. Retezat in data de 19. septembrie - asta doar asa ca sa nu fie confuzii referitoare la data :)))))). Temperatura afara era undeva in jur de -5 grade.

Partea cea mai dificila abia acuma urmeaza: in primul rand trebuie coborat culoarul abrupt de sub varf. Se consuma energie fizica si mai ales psihica dar ajungem cu bine jos. Ca sa fie treaba treaba incepe sa bata vantul si odata cu el imi ingheta si zambetul de pana atunci. Incepe sa fie neplacut. Ajung sloi in saua Lolaia.

De aici vom cobora catre lacul Stevia si dupa aceea pe vale catre cabana. Pe harta lui Florin din 2000 nu exista traseu marcat pe-aici. Pe harta mea din 2003, apare un traseu dunga rosie. Pe scurt, din sa pornim pe momai si ghidati de Florin ajungem pana la etajul jneapanului.

Pentru 10 secunde se ridica putin si valul de ceata si apucam sa vedem lacul Stevia. Doar pentru cateva secunde, dupa care ne scufundam in lapte din nou. Ajungem in fundul vaii, dar nu ne intersectam cu poteca care urca catre lac. Asta nu e chiar bine.

Continuam pe linia momailor care urmaresc o limba de bolovani din ce in ce mai mari care stau inechilibru pe o panta destul de abrupta.

Laci are de ceva timp probleme serioase cu genunchiul, asa ca inaintam destul de incet; seara e aproape. Nu prea e o idee sa mai balaurim pe-aici - trebuie sa dam in poteca cat mai repede.



Nu ne ia foarte mult si reusim sa intram pe poteca. De aici drumul coboara pe langa refugiul Condor pana la cabana Rausor.

Ajungem la cabana odata cu lasarea intunericului.

Program vineri spre sambata: #!%$#!^#$^%&$^*(*)(()^&%^$%.

Samabata seara suntem acasa in Timisoara doar ca pentru unii se continua cu....
Program sambata spre duminica: #!%$#!^#$^%&$^*(*)(()^&%^$%.

Per total a fost un week-end mai greu decat CA....Aproape comparabil cu Eco Explora. Si nu din cauza traseului pana pe Retezat....Daca va intrebati ce e cu limbajul heiroglific, ei bine nu tine de tema blogului...:)

Daca se topeste calota glaciara, ne vedem duminica la Gilau la: http://www.marathon.marossport.ro/.

So...please, save the last dance for me...

Eco Explora 2008

Data:03.09.08 - 07.09.08
Locatie: Muntii Maramuresului si Muntii Rodnei
Participanti: Alex, Elena, Calin, Isvan, Oana, Misu
Poze:http://picasaweb.google.com/Hoinarii/EcoExploraAdventureRace2008


Intro:
Capul in pamant, o senzatie de voma continua, saliva uscata in coltul gurii. Nu reusesc sa alung fantasmele care ma bantuie de ceva ore bune. In fata, Elena urca de parca acuma a inceput concursul. E incredibila. Ajung sus. Cu capul in piept o intreb:
Eu:"Au ajuns jos?"
Elena:"Cred ca da."
Tacere.
Elena:"O sa alerge dupa noi."
Eu: "Stiu".
Tacere.
Elena:"Ce facem? Tragem?".
Eu: "Bineinteles ca tragem!!!!!!!!!!!"
Am presupus ca Eco Explora o sa fie mai greu decat CA. Nu aveam insa sa-mi imaginez cat de greu.
...............

Marti seara la 20.00 iesim din Timisoara cu Isvan si Elena in masina. Destinatia: pasul Prislop din Maramures. Dupa un drum linistit la 5.00 dimineata suntem acolo.

Ziua de miercuri e deja rutina dinaintea concursurilor: pregatirea rucsacilor, odihna, discurtii cu ceilalti participanti.

Participam la concurs sub numele de Hoinarii1. Hoinarii2 este reprezentata de Isvan si Calin.


Elena se joaca cu "vitelul" organizatorilor.

Captain


Elena a folosit ziua de miercuri ca sa doarma la soare - chestie pe care a vrut s-o faca toata vara.


Tabara de baza a fost situata in pasul Prislop - cel mai inalt pas din tara.


3 dintre cei 4 Hoinari la frecat menta.


Cina dinaintea concursului - pentru vegetarienii Isvan si Calin mamaliguta cu branza la care tanti a pus o tona de slanina nu a fost chiar o surpriza placuta


Cat de greu o sa fie?

La ora 20.0 are loc sedinta tehnica. Intre timp au venit majoritatea echipelor. Ne sunt impartite hartile si ne sunt comunicate detaliile necesare. In urma negocierilor se ajunge la un compromis referitor la echipamentul obligatoriu - la tura de bike se poate merge cu folie de supravietuire si sac de bivuac. Tot in urma negocierilor se stabileste ora de start - 6.00.

Prima diferenta majora fata de CA e ca aici vom incepe cu tura de bike. Nu suntem foarte incantati ca rutina ne este data peste cap. Timpul limita pentru tura de bike este de 18.00 h- suficient.

Somn si la ora 5.00 ne trezim pentru ultimele pregatiri. O masa frugala constand in musli si banane si ne prezentam la linia de start.

Ora 6.15 - START. Incepe ceea ce pentru mine personal avea sa se transforme in Golgota concursurilor...

Se porneste ca de obicei - cu entuziasm. Drumul urca pe ceva serpentine. O iau mai moale - nu vreau sa trag aiurea de Elena. E in spate si are o respiratie anormal de accelerata. E rosie toata. O las mai moale. Dupa entuziasmul primelor 10 minute - ajungem din urma majoritatea echipelor si formam din nou un pluton grupat. Cu ajutorul altor concurenti, gasim drumul catre Cascada Cailor - este vorba de o coborare abrupta pe care trebuie sa caram bicicleta sub brat.

La Cascada Cailor este CP1. Aici aflam ca Hoinarii2 sunt pe primul loc - Bravo baieti dati-i inainte. Tot aici incep si primele probleme - Elena observa ca nu mai are placuta de la SPD prinsa de papuc - imposibil de folosit. Se enerveaza tare.

Urmeaza o coborare pana la drumul care urca catre pasul Prislop. Deoarece nu am avut grija sa ne pregatim de cu seara macar primii 10-15km de traseu - nu stim cat avem de mers pe asfalt, asa ca ne oprim si verificam harta. Ne ajung alte echipe.

Drumul paraseste asfaltul si incepem prima urcare. Mergem destul de bine. Elena inca nu si-a incalzit motoarele, dar inaintam bine. Ajungem pe o pajiste la o stana - unde apar primele probleme de orientare. Este si echipa Explorer Team aici. Dupa o perioada de indecizie de vreo 20 minute, ne lasam ghidati de indicatiile badei si coboram pe o poteca printre copaci. Ne tot uitam pe harta si ne dam seama ca am pierdut drumul. Finalul - o luam pe busola la vale pe o panta abrupta printre copaci cazuti. Inaintam foarte greu. Elena nu mai zice nimic dar se vede ca nu e deloc incantata. Intr-un final reusim sa prindem un drum de taf pe care inantam mai repede. Eu chiar prea repede si reusesc sa zbor in cap, din fericire fara repercursiuni. In vale prindem drumul bun si ajungem la CP2 unde aflam ca suntem printre ultimele echipe. Si Hoinarii2 au reusi sa se rataceasca.

Moralul nu este tocmai la nivelul maxim acuma, dar ce naiba e doar inceputul concursului, recuperam noi cumva. Ajungem in Baia Borsa - o epava comunista de oras. De aici ne asteapta o urcare pana la 1700m. Ne consultam cu localnicii pentru a fi siguri de drum si pornim. Drumul de dale de beton duce catre o mina parasita. Nu imi dau seama cat de repede urcam - sunt in forma si mi se pare ca mergem cam incet. De la mina nu mai exista nici o sansa sa mergi pe bicicleta asa ca incepe push bike-ul. Aici nu o prea pot ajuta pe Elena - asa ca isi cara singura bicicleta la deal. Eu car rucsacul (care nu e chiar asa de greu) , iar Elena nu cara nimic. In finalul urcarii langa o troita ne intalnim cu doua echipe : OM (Oana si Misu) si...inca una. Asa ne dam seama ca de fapt am mers excelent. La baza urcarii OM ajea un avans de 45 minute, pe care am reusit sa-l recuperam pe urcare.

Coboram impreuna catre valea Vaserului. Aici peisajul e apocaliptic: in urma viiturii din 26 iulie, toata valea a fost maturata. Mocanita - magnetul Muntiilor Maramuresului a fost distrusa si nu se stie cand o sa fie pusa din nou in functiune.

In paralel exploatarea forestiera continua netulburata. O tara de imbecili care-si merita soarta. Dupa ce si-au taiat copacii stau si plang si se vaita ca vin apele si-i bate Dumnezeu...Si continua sa-i taie...

Drum nu mai exista - aici ar fi fost excelenta o camera. Inantam direct prin apa Vaserului. Apa ne ajunge pana la mijlocul rotii - oricum e cel mai bun drum sa mergi prin apa - in rest, doar noroi si copaci de-a curmezisul. Din cand in cand ne intalnim cu terasamentul fostei mocanite pe care il mai si folosim pentru a putea inainta.

Cu greu ajungem la CP3 - suntem pe locul 4. No ase!!!! Acuma ar fi bine sa il pastram. Dupa inca 3 km de chin pe Vaser, brusc cotim la dreapta si incepem o noua urcare de 800m diferenta de nivel. Elena s-a incalzit :) si urca de-a dreptul exceptional. Nu facem nici o oprire pana sus la CP4. Elena a urcat incredibil...Aici ne este verificat echipamentul obligatoriu, dupa care ne continuam drumul.

Pana aici ne-am intersectat de cateva ori cu echipa Crai. Unul dintre membrii ei, aveam sa aflam mai tarziu - este Rares. Meseria lui este de...sportiv de performanta. Este legitimat in cadrul armatei la clubul Steaua. Ultima data i-am depasit pe o coborare - nu este tocmai cea mai echilibrata echipa ca raport al pregatirii fizice.

Nu vrem sa fim ajunsi din urma asa ca ne grabim cat putem catre ultimul CP de la bike, care coincide cu tabara de baza. Traseul urmeaza creasta golasa a Muntilor Maramuresului intr-o usoara coborare care se termina in tabara de baza unde ajungem pe locul 3.

O alta diferenta fata de CA este ca in locul probei de pluta avem o proba de orientare turistica. Nu mai trebuie spus cat de maestrii suntem la asta...

Inainte de orice ne ducem la cabana din pas si mancam o ciorba de legume ca la mama acasa. Nu mai stam mult pe ganduri si la insistentele Elenei luam decizia inteleapta de a face tura de orientare acuma.

Primim harta cu traseul de orientare plus descrierile celor 11CP-uri si pornim sa le cautam. Traseul este o bucla in jurul taberei de baza. Urmarind consecventi harta si detaliile le gasim repede pe primele 4. Trecem din nou prin tabara, continuam cu urmatoarele 4. Dupa un moment de picaj la sfarsitul turei de bike, mi-am revenit dupa ciorba. Elena n-are nimic, parca acuma s-a dat startul...

Cp9 ne pune probleme mari. Ajung sa fac diferente de nivel destul de accentuate pentru a-l cauta. Balauresc printre copaci cazuti si noroaie pe valcele. Cautam "O mica confluenta". Merg pe toate valcele si nu gasesc nimic. Elena zice sa abandonam CP-ul, ca nu mai avem timp. Sunt de acord. Si pornim catre urmatorul. Pe urcare gasim si CP-ul buclucas. Am citit gresit harta. Dar invatam. Dupa 1.30h terminam proba de orientare bifand toate cele 11CP-uri.

Nu avem timp de stat pe ganduri. Proba de tiroliana se inchide la ora 22.00 si acuma este deja ora 20.30. Bagajele pentru trekking sunt pregatite deja asa ca pornim repede catre tiroliana. Traseul este identic cu cel de bike pana la CP6 unde are loc proba. Aici Mihai, organizatorul principal a incropit o tiroliana de 180m care la un capat este ancorata intr-un jeep. Facem repede si proba asta si suntem gata pentru proba de trekking.

Echipa Crai e in fata, dat ei n-au facut proba de orientare. Este bezna deja - am intrat in prima noapte de concurs.CP7, CP10 si CP14 se afla toate in Saua Gargalaului. Incepem urcarea. Ne ratacim din nou, dar la indicatiile lui Mihai de pe versantul opus, prindem drumul bun.

Atingem CP7. Suntem in creasta Muntilor Rodnei. CP8 este pe varful Ineu, al doilea varf ca inaltime din Muntii Rodnei. Ultimele luni am invatat la ce foloseste o harta si o busola - asta ne ajuta pe varful Gargalu pentru a gasi drumul corect. Din cauza intunericului si a necesitatii de a verifica si reverifica traseul inaintam agonizant de incet - dar ajungem sub Ineu pe la 03.00 dimineata. Sus pe varf este o folie cu un desen pe care trebuie sa-l reproducem pe foaie de concurs ca dovada a trecerii prin respectivul CP. Ma intorc la Elena si incepem coborarea catre poalele masivului pe ceva vale din judetul BN. Traseul este doar in coborare - dar in Rodnei nu exista nici un blestemat de stalp indicator. Toate marcajele sunt pe copaci, iar in golul alpin pe pietre. Si unde nu sunt pietre...Coboram pe harta si busola.

Ora 05.00 dimineata - cedez. Planul era sa ajungem pana la refugiul Curatel. Habar n-avem cam unde suntem relativ la el. Ultimele 2 ore au fost deja halucinante. Am vedenii. Vad luminile de la masinile din vale si imi inchipui ca este un soi de procesiune religioasa ciudata care urca spre noi. Ideea asta nu-mi iese din cap 2 ore. Devin chiar panicat vazand ca ne indreptam catre ei. Hotarasc sa ne oprim si sa dormim. Chiai acolo in panta in mijlocul potecii. Elena se conformeaza si inveliti in folia de supravietuire adormim instantaneu. Ora 06.00 Elena vrea sa plecam ca e frig. Mai cer inca o ora de somna, Elena se baga in sacul de bivuac si mi-o acorda.

E dimineata. La nici 200m de noi e refugiul Salvamont Curatel. Asta e...

Coboram destul de alert. Mi-am mai revenit un pic. Ajungem repede in vale unde ne intalnim la o pensiune cu echipa Explorer Team. Aflam ca ei impreuna cu Hoinarii2 au dormit in refugiu. De aici, din fundul pamantului pornim din nou catre saua Gargalaului -1200m diferenta de nivel. Dupa o portiune de forestier, drumul o ia abrupt in sus. Asta asteptam. Capul in pamant amandoi, pasii calculati si masurati, respiratia adaptata - fara nici o acceleratie sau scadere de ritm. Asa urcam constant in spatele baietilor de la Explorer care la final aveau sa recunoasca ca erau destul de stresati ca nu reuseau sa scape de noi.

Ajungem din nou in creasta. In general am carat doar cata apa era strict necesar. Calculul s-a dovedit gresit - am ramas fara pe-aici. Si odata iesiti in creasta sansele de a mai gasi scad simtitor.

Explorer e in fata - iese in creasta. Eu fac o inginerie. Hotarasc sa merg pe curba de nivel pentru a ocoli varfurile de pe creasta si a iesi fara efort intr-o sa mai incolo. Doar ca traseul nostru era in T, si noi trebuia sa iesim pe urechea dreapta a T-ului nu pe cea stanga cum avea sa se intample. Singura parte buna e ca am gasit apa pe drum. Cand in zic lui Elena ca am gafat traseul se lasa cu scandal - are dreptate. Mai trist e ca avem de urcat aiurea un abrupt deloc prietenos pentru a da in creasta si in traseul nostru. Consumam energie polemizand in contraditoriu si urcand varful Omului. Secatuiti de puteti atingem CP10 si din nou Saua Gargalaului. Moralul ne mai creste cand aflam ca ne-am pastrat locul 4 cu tot cu ratacirea. Aici hotaram ca eu sa car un singur rucsac in care sa pun si lucrurile lui Elena pentru a inainta mai repede.

Din sa, coboram din nou pana in Valea Anieselor la 660m altitudine. Elena merge foarte incet - are nevoie de odihna de mult - cu mult inainte de ratacire. Eu am nevoie de apa cam tot de atunci. In punctul asta suntem "pretty fucked". Pe coborare dam de apa si aici Elena trage un pui de somn de 20 minute. Pe finalul coborarii pana in CP11 aparhalucinatiile de la oboseala si nesomna. Maracinii se transforma in caini ciobanesti care ne fugaresc, vad oameni care ne privesc compatimitor - nasol e ca acuma nu mai pot sa alung vedeniile.

CP11. Elena isi da seama ca nu mai avem baterii in frontale pentru inca o noapte. Facem schimb cu acumulatorii arbitrului din CP11. De aici - ati ghicit - urmeaza urcarea in creasta. Mergem destul de repede (cred) pentru a mai prinde ultimele farame de lumina. Ne prinde seara exact in momentul in care parasim drumul forestier si intram pe valea unui rau - o noua viitura. Dupa aproape 1 ora de invartit prin vale gasim noul drum facut dupa ce cel vechi a fost luat de ape. Pe masura ce urcam suntem luminati tot mai des de fulgerele de la orizont. Intram in padurea de brad - si agonizant de incet, dar de data asta sigur - gasim drumul prin hatisul de copaci. Din nou in golul alpin, trecem de o stana si continuam catre creasta. Brusc incepe sa ploua. Nu avem ce face - ne oprim si ne invelim cu foliile de supravietuire. Elena zice ca nu putem continua daca ploua - in creasta bate vantul si noaptea e prea frig. Cam are dreptate. Si aici i se face frig, asa ca ne intoarcem la stana si asteptam sa se domoleasca vremea.

Dupa nici jumatate de ora suntem din nou afara. E senin si continuam. Incet, cu harta intr-o mana, cu busola in cealalta, mergem amandoi in paralel prin iarba uda cautand traseul. Si il gasim. Inaintam matematic catre CP13. Ne ajuta mult si lumina unei frontale pe care o vedem in dreptul CP-ului. Pana la CP ascult din 10 in 10 minute alarma de la celular - il pusesem sa ne trezeasca in stana; mi-e mult prea lene ca s-o opresc asa ca tot canta. O trezim pe arbitra din CP si dupa ce aflam mai multe informatii, pornim catre CP12 de la lacul Iezer. E momentul in care mi s-a taiat complet filmul. Si de aici pana la final nu mai aveam sa imi revin. Nu mai tin multe foarte multe: inaintam pe creasta, Tarnita "La Cruce", prindem creasta buna, o succesiune de varfuri. Pe o coborare ne intalnim cu...Hoinarii2. Au dormit in CP-ul de la Iezer. Sunt pe locul 1 !

Ajungem pe varful Pietrosu (2303m). De aici se vede CP12 si cortul arbitrilor. Urmeaza o coborare de 600m altitudine. De fapt la cum arata traseul - o cadere de 600m. Nu mai pot - ii zic lui Elena ca trebuie sa dorm fiindca altfel o iau razna. Ne oprim in mijlocul potecii, in panta si adorm cu capul intre picioare. Nu ne mai acoperim cu nimic, mi-e mult prea lene. Elena ma trezeste - cred ca altfel mai dormeam vreo 5 ore. Au trecut doar 20 de minute. Trebuie sa continuam.

Ceea ce urmeaza e greu de descris in cuvinte. M-am trezit si nu chiar. Incep sa cobor, dar de fapt merg in somn. Vad tot felul de personaje care vorbesc cu mine. Daca pana acuma puteam sa le ignor si sa le fac sa dispar - acuma nu mai am control. Vorbesc si eu cu ei. Mai mult acuma incep sa reactionez si fizic la prezenta lor - de unii ma feresc, altii ma supara, cu unii rad. Vag imi dau seama ca Elena vine metodic si cuminte in spate si ca de fapt suntem la munte in cadrul unui concurs . Nu ma mai pot lupta cu fantasmele.

Pe coborare ne intalnim cu Explorer Team. Si ei au dormit in CP12. Ajungem si noi acolo si dupa semnatura de rigoare, pornim sa urcam exact ce am coborat mai inainte. Funny....Elena e in fata si...nu o pot ajunge. Merge incredibil. E uluitoare la anduranta. Urcarea de 600 de m o biruim in 40 de minute - asta in conditiile de oboseala descrise mai sus. Urcarea e punctul nostru forte. Si la bicicleta si la trekking. Pe final ne intalnim cu...echipa OM! Oana fuge literalmente la vale. Nu se poate....

In creasta ....[Intro]....

TRAGEM!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

N-am tras pana aici ca sa pierdem acuma. O, nu! Dupa 52 de ore incepe un nou start. E concurs, nu? Pentru asta am venit aici. Ca sa concuram. Si asta o sa facem. Las dementa deoparte. Imi consuma prea multa energie. Incepem sa alergam la propriu. Trebuie sa marim distanta fata de urmaritori.

Dupa 2.30h de fuga de la CP12, punem o noua semnatura la CP13. Urmeaza o portiune de creasta pana in...ati ghicit...saua Gargalaului. Am uitat de genunchi, n-am timp acuma de lamentari, asa ca la coborare alergam - asta n-am mai facut-o de ani buni de zile. Fugim. Asta inseamna sa vrei sa concurezi. Asta inseamna sa fii in echipa cu Elena. Tragem la unison.

Fugind de OM, ajungem din urma....echipa Explorer. Si pentru un moment, unul foarte scurt, vad in fata locul 2. Revin la realitate - baietii mai au resurse sa scape de noi - noi nu mai putem sa-i batem acuma. Ultimele varfuri inainte de CP14 sunt agonizante - nu se mai termina . In schimb bateriile noastre s-au terminat.

CP14 si pentru ultima oara in concurs blestemata asta de sa. De aici urmeaza numai coborare si plat pana la finish. Logica ne spune ca nu mai putem fi ajunsi si vom termina pe 3 - dar creierul nu mai poate gandi logic. Un soare dogoritor ne "ajuta" si mai mult. Ultimele resurse au fost de mult consumate - de mult organismul a inceput sa se autoconsume pentru a supravietui.

Nu mai pot asimila apa de ceva timp. Tot timpul mi-e gura uscata. Beau si instantaneu ma usc la loc. Nu mi-e sete, dar cumva sunt complet uscat.

Se redeschide usa fantasmelor si fericite ca au scapat dau navala. Inchid ochii secunde bune si ma las prada viselor. Drumul forestie merge linistit si nepasator. Deschid ochii si mi se pare ca nu am inaintat de loc. Continuam asa un timp nesfarsit pentru mine. Daca nu dorm - innebunesc. Nu mai visez nimic altceva decat sa dorm.

In zare...finish-ul. Ultimele sute de metri le parcurg mana-n mana cu Elena - echipa perfecta. Am dovedit ca suntem o adevarata echipa, nu numai la bine, ci mai ales atunci cand ajungi sa te joci cu parea intunecata din tine, atunci cand ajungi sa te confrunti cu cele mai urate fatete ale subconstientului. Ne-am motivat si ne-am sustinut unul pe altul continuu. Echipa perfecta...

Sosirea...Un sir de oameni ne intampina in aplauze si ne felicita. Sunt acolo toti: Hoinarii2, Explorer Team, Crai, organizatorii, prietenii si necunoscuti. Nu mai vad nimic. Vreau sa dorm. Ajung la cort si cad secerat.


Nu exista cuvinte pentru a descrie starea de epuizare din momentul respectiv.

Paradoxal - nu reusesc sa dorm decat vreo 2 ore - ma trezesc si...nu mai stiu exact ce fac. Mananc pe nerasuflate portii intregi din gulasul oferit de organizatori.

La masa cu echipele Hoinarii2 si OM.

Vine seara si odata cu ea, urmeaza premierea. Am terminat cursa pe locul 3. Este primul meu podium la vreo competitie sportiva. Am terminat cursa in 57.04 cu 2.30 de somn. A fost o cursa cumplita - incomparabil mai grea decat CA. A fost inuman de dificila.


Locul 3! Multumesc Elena pentru cadou.


Hoinarii2 (Isvan si Calin) au terminat competitia pe locul 1! Cum aveau sa povesteasca mai tarziu si lor li s-a parut o cursa cumplita. Felicitari baieti.

Pe podium pe locul 2 a fost echipa Explorer Team - o echipa frumoasa cu care ne-am intersecta de mai multe ori de-a lungul concursului.


Podiumul:
Locul1: Hoinarii2 (Isvan si Calin)
Locul2: Exlorer Team
Locul3: Hoinarii1 (Elena si Alex)


Alaturi de echipa OM (Oana si Misu) - o echipa deosebit de puternica care efectiv ne-a impulsionat pe ultimele ore de traseu.

Duminica dimineata abia incepe sa se contureze natura oboselii acumulate: zac neputincios in timp ce restul fac pregatirile de plecare.


Si ca de obicei....Prietenii!!!!!

Pentru intoarcere alegem varianta prin Baia Mare asa ca avem ocazia sa strabatem buna parte din zona Maramuresului. Sate cocotate pe dealuri sau ascunse prin vai, cu portile traditionale si cu oamenii gatiti care se intorc de la biserica ne intovarasesc pana in Baia Mare.


La final...

A fost cel mai greu concurs la care am participat pana acuma. Daca as mai merge inca o data? Evident! La fel de evident cum mi s-a parut ca trebuie sa trag sus in creasta deasupra de Iezer. Daca CA-ul l-am terminat aproape de placere, Eco Explora a fost un concurs "la rupere" cu un grad de dificultate mult sporit. La asta a contribuit si faptul ca nu este obligatorie prezenta fetei in echipa, aici participa doar cei pasionati - CA-ul este mai popular; nu in ultimul rand distantele de parcurs - care cu tot respectul nu au batut cu ce am fost anuntati inainte in sensul ca au fost mai mari.

De asemenea sunt convins ca entuziasmul de care au dat dovada organizatorii se va pastra si la editiile urmatoare si va fi complementat de experienta si profesionalismul de la celelalte competitii de profil.


Aceasta este linia de sosire care ne-asteapta s-o trecem si in 2009.

P.S.:
1. Au aparut rezultatele de la Geiger. Am reusit sa termin concursul pe locul 12 din 35 de participanti la categoria mea.

2. Dorel a ocupat locul 3 la concursul Alubel. Si pentru el a fost prima prezenta pe podium. Felicitari si la mai mare Dorel!

3. A, da....Apropo: Ne vedem la Maros MTB Maraon http://www.marathon.marossport.ro/ in 28 septembrie, fiindca...povestea merge mai departe!

Geiger 2008

Data:29.08.08-31.08.08
Participanti: Elena, Sergiu, Dorel, Alex
Locatie: Sibiu

Cu Mariuta incarcata pornim toti patru catre Sibiu, locul unde se va desfasura concursul Geiger Mountain Bike Challenge. Reusim sa ne pastram moralul ridicat in ciuda circulatiei criminale si a timpului pierdut pe drum si undeva pe la miezul noptii poposim la Remus si Roxana, prietenii si gazdele noastre.


Remus




Roxana

Chefuim pana spre dimineata - asa ca sambata ne gaseste destul de mahmuri si obositi. Afara ploua asa ca nu se intrevede vreo sansa de tura cu bicicleta. Ce sa facem - ne punem la mancat si bere si povesti. Si de la capat.

Dupa pranz, de rusine, ne gandim sa ne miscam si noi un pic. La propunerea lui Remus, pornim catre Rasinari - planul e sa ne dam cu bicicletele in zona. Avem insa "noroc" - ploua pe cand ajungem si noi acolo. Dar la iesirea din sat are loc Festivalul Branzei si a Tuicii. Situatia e clara. Ne oprim aici sa ne "odihnim". Dorel devine deja ingrijorat de starea asta de letargie si de numarul de beri.




Momente folcorice la Rasinari


Si vine Sergiu cu o fraza memorabila: "Ma pana acuma am tot lucrat la fizic. Trebuie sa mai lucram si la moral. Hai noroc!". Si resetam contorul.


Lucram la moral.


Au astia o branza de burduf....


Este o sesiune de inscrieri si sambata seara intre 17.00 -19.00 asa ca ne infiintam la start. Elena si Sergiu la 45 km. Dorel si cu mine la 92km. De o saptaman tot auzim cat de criminal e traseul de 92.

...sa nu te inscri daca nu ai minim 4000 (4 mii)km de bicicleta pe an,
...traseul lung e numai pentru sportivi...
....sa fi terminat macar un maraton in primii nu stiu cati....

Ne-a cam intrat morcovul in cur, dar pana la urma semnam formularele de insriere.
La 92 de km avem o diferenta de nivel de 2700 de metri. Studiem profilul de altitudine si ne facem strategii.

Pe drumul de intoarcere ne intalnim cu Mari si Mircea si ne mai oprim la o bere.


Uitati-va la mine!!!!!!!!!!Cu mine trebuie sa concurati maine!

Ca sa nu zicem ca nu am facut nimic, Remus ne duce la un tur de seara al Sibiului. Un oras foarte frumos in care tot timpul se intampla ceva - acuma era un ferstival medieval - muzica si jocuri de lumini.

Duminica dimineata - trezirea si incep pregatirile. Mancam bine, ne hidratam, pregatim bicicletele si la o temperatura de 7 grade dar macar cu cer senin pornim pe biciclete catre start.
Am exact aceleasi emotii ca la primul concurs. Un nod in stomac si o stare de agitatie si surescitare. Cu siguranta ca atunci cand dispar astea nu mai particip.

La start ne intalnim cu o multime de cunoscuti de la concursurile precedente sau de la CA. Cornelia,Silvia, Eghi,Dan, si multi multi alti. In timp am devenit o mare familie. Aceleasi fete cunoscute, aceiasi oameni pasionati care strabat o tara intreaga pentru a participa. Aceiasi bucurie atunci cand te intalnesti cu alti care au aceasi pasiune. Timpul zboara foarte repede.

Ne aliniem inghesuiti la start. Pe la 10.20m se da START

Ceea ce urmeaza este povestea cursei pe care am facut-o eu la Geiger. Elena, Dorel si Sergiu au avut insa o poveste cel putin la fel de interesanta, pe care o sa vi-o zica personal :)


Momentul Start
Dupa start e inghesuiala foarte mare. Traseul merge printr-o padure. Poteca e ingusta si sunt foarte multi concurenti. Merg cu plutonul. Mi se pare ca treaba merge incet, dar cand ma uit pe kilometraj vad ca am 26 la ora. In fata mea pe drumul noroios cade un concurent - nu mai am cum sa-l evit si cad peste el. Nu prea depasesc pe nimeni pe primii 5km, nici n-am cum din cauza inghesuielii. Se iese intr-o pajiste si aici incep sa trec pe langa primi concurenti. Nu ma prea grabesc - pana acum n-am mai facut 100km de concurs si nu stiu cum e. Ma ajunge Dorel din urma si trece repede mai departe. Merg cu Radu acuma. In continuare e aglomeratie foarte mare - din cand in cand mai depasim si noi ca sa nu ne plictisim.

Momentul Sunt un fraier.
Se intra din nou in padure - incep sa ma incalzesc si sa depasesc tot mai multi concurenti. Youpieeeee!!!!!! . Mergem pe un fals plat cu 30km la ora. Cotim brusc stanga si incepem o coborare in viteza. O herghelie de cai, caini ciobanesti, nimeni in fata. Suntem vreo 10 oameni. Din fata se aude : "Sigur pe aici e drumul ? ". Nu, nu e pe-aici. Am reusit sa ne ratacim... Incredibil. Urcam inaopi 1.5km si reintram pe traseu. Moralul a cazut brusc. Si mergeam asa de bine. Domnia si prostia costa. Si acum a fost vorba de a 2-a. Sunt un luptator - pot sa recuperez distanta pierduta. Uita, lupta! Inainte.

Momentul penibil
Am marit simtitor ritmul pentru a recupera prostia. Imi iau cate un iepure, accelerez si-l depasesc. Si tot asa. O coborare scurta prin padure; dupa curba o fata se opreste, trage pe dreapta - are pana. Ma apropi de ea si aud : "Ma ajuta careva?". Si ma fac ca nu aud si pedalez mai departe....No comment.

Momentul Sunt bun
Ajung la primul punct de alimentare. Destul de prost ca timp. Asa ca nu stau prea mult. Ii depasesc pe cei care se alimenteaza si plec. Urmeaza o urcare continua de 800m. Padure, o poteca lata si urcare. Specialitatea casei. Ma postez cuminte in spatele cate unui concurent, merg acolo vreo 2 minute pana imi trag suflul, atac si-l depasesc. Curg unul dupa altul. Ca sa treaca timpul mai repede incep sa-i numar. Pana in varful pantei nu m-am oprit deloc, dimpotriva, am marit ritmul. Si am ajuns la 18 cu numaratoarea. Am mai recuperat ceva din timpul pierdut. Ma tot gandesc la faza cu fata si pana. Ma macina; dar acuma e oricum prea tarziu...
Finalul urcarii este un push bike de bun simt. Mai depasesc si aici nicte concurenti.

Momentul Pedeapsa
Incepe coborarea catre PA2. La concursul asta mi-am pus in cap sa cobor cel putin decent - nu mai am chef sa pierd pe coborare tot ce castig pe urcare. Asa ca scuip in san, las situl jos, deblochez telescopul si gonesc la vale. Nu-mi mai simt mainile. Zbor peste pietre. Si depasesc !!!!!
Asa! Un bolovan cat casa in fata. Imi aduc aminte de Dorel - sar cu roata din fata si ridic roata din spate din SPD-uri. Cad cu toata greutatea pe roata si....explozie.

Intr-o secunda nu mai am aer in roata si trag dreapta - si incep sa rad. Este prima pana pe care o fac la un concurs;mai mult, de cand merg cu bicicleta nu cred ca am mai facut pana in afara Timisoarei. Si am facut azi. Nostim mod de a fi pedepsit pentru faza de mai devreme...

Ma pun in cur si ma apuc sa fac pana. Cand sa imi umflu roata imi dau seama ca n-am cu ce - am pierdut pompa. Intre timp toti pe care i-am depasit pe 800m de urcare trec pe langa mine. Nu ma pot enerva. Ma postez la autostop de pompa. "Are careva o pompa?" - intr-adevar cineva are un mod ciudat de a face misto de mine. Trec concurentii, intorc capul se uita la mine si pleaca mai departe. Probabil asa s-a simtit si fata aia... Intr-un final opreste un baiat si-mi da pompa. El nu are una de rezerva - mi-o da pe singura pe care o are.

Termin si pornesc mai departe. Tot ce am muncit in 3 ore s-a dus dracului cu pana si cu ratacirea. Indicatorul de moral cade si mai mult.

Momentul Lupta
Ajung la bifurcatia dintre traseul scurt si cel lung. De aici incepe push bike-ul. E suficient de accentua incat sa nu ma prea incante. In fata vad vreo 7-8 concurenti. Stiu ca sunt toti la proba mea. Incep sa imping. Panta e criminala. Nu foarte lunga, dar foarte accentuata. Acuma sper ca mi-am platit datoriile si ma astept si la un pic de sansa. Ajung 2 concurenti si-i depasesc. Un push bike, doua, trei, patru...Traseul este superb ca peisaj - acuma suntem undeva la 1400 de metri pe o pajiste alpina printre salase si stani. Pe stanga se vede toata Depresiunea Sibiului.

Pana la PA3 nu prea apuc sa stau foarte mult in sa. Trecem si prin Paltinis - punctul de maxima altitudine a zilei. Beau o substanta de un albastru ireal la PA. Nu stau mult - pana aici am reusit sa depasesc 6 concurenti si nu vreau sa fiu ajuns.

Momentul Aleluia
De la Paltinis-coborare pe un forestier foarte pietruit. Aflu de la arbitru ca e un baiat cu 4 minute in fata. Am 10 minute de coborare. Sincer sper ca mi-am platit datoriile fiindca ce urmeaza e sinucidere curata. Devin corp comun cu bicicleta si zbor din piatra in piatra. Pedalez ca nebunul la vale. Sar folosind pedalele. Derapaj dupa derapaj. Spatele sta sa fuga in continuu. Redresez bicicleta in ultimul moment. Urlu ca dementul din cauza adrenalinei.

....derapeaza spatele, bicicleta se apleaca ireal spre stanga, ma panichez trag de ghidon si din pedale - sunt aruncat in dreapta la un unghi imposibil - pierd complet controlul - bicicleta sare singura - imi zboara piciorul din SPD eu nu mai controlez nimic. Apuc sa vad kilometrajul - 30 si a doaua cifra nu o mai vad. Vad drumul - bolovani cat un dovleac. Am imaginea picajului - vad cum o sa-mi infig rotula intr-o piatra si gata cu plimbarile. Si nu pot opri bicicleta asta nici cum...

Totul a durat 2 sau 3 secunde. Printr-o minune bicicleta ramane la verticala si viteza scade. Preiau controlul. Totul a durat cateva secunde -au parut o eternitate. Doza de adrenalina o sa ma tina o saptamana :). Promit sa fiu cuminte o bucata de timp pana mi se reincarca creditul - acuma mai mai consumat o parte din el...

Momentul ficat la ghidon
Urc dupa concurentul din fata mea. E o urcare de 500m. Exact ce trebuie. Dar si el merge bine. Singur in padure - un parau si nisip umed dupa. Merg ca boul direct in el - se infunda roata din fata cad din cauza SPD-urilor si simt o durere acuta la ficat. Ridic tricoul -mi-am luat pielea bine de tot. Da-i mai departe...

Momentul Rutina
Il ajung pe baiatul din fata mea. Imi ia ceva pana il depasesc. PA4. Vad departe pe o curba de nivel inca 4-5 concurenti. Nu mai am cum sa-i ajung. Pana aici am reusit sa pierd si pompa baiatului. Sper ca nu mai fac pana... Eu nu-i mai pot ajunge pe cei din fata, dar din spate se apropie cei depasititi. Si daca pana acuma (mai bine de 6 ore) nu am tras la rupere (urmeaza Eco Explora), acuma incep sa accelerez. Nu mai am chef sa pierd locurile pentru care am muncit atata.

Momentul Astia sunt normali ?
Coborare de 800m diferenta de nivel. Si asta are loc pe albia unui rau. E greu de descris traseul. Ceva ca si drumul de la Gentiana pana la Taurile din Valea Rea. Mi-e greu sa cred ca cei cu Enduro coboara pe-aici. Cu bicicleta seamana a balet. Sau cu trialul. Imi belesc complet pedalele in bolovani. Nu am poze din pacate - numai alea ar descrie coborarea. Picajul nu e o optiune. Merg la vale undeva cu 15km. Majoritatea timpului pedalez cu un sigur picior -cu celalalt imi tin sprijinul in rapa. Mai depasesc 3 oameni si pe coborare :) . Nu ma mai intereseaza nimic. Ocoloesc pe cat pot bolovanii si gonesc cat pot de repede la vale. De ceva ore totul merge bine (exceptand faptul ca m-am mai ratacit vreo 5 minute- de data asta nu m-a depasit nimeni, ba chiar am trecut eu de 2; am mai avut o deviere de vreo 200m de la traseu si am reusit sa imi pusc genunchiul - asta nu mai tin minte cum)

Incerc sa nu ma gandesc cum ar fi fost fara problemele de pe parcurs...

Momentul Final.
Urmarit asiduu din spate, pedalez ultimii 15km in ritm de concurs si trec linia de sosire dupa aproape 8 ore. Rezultatul o sa apara pe site - nu stiu inca ce am facut.

A fost cel mai lung si mai greu concurs de MTB la care am fost pana acum. A fost concursul pe care l-am terminat cel mai odihnit - ceea ce nu e neaparat de lauda, dar avand in vedere ca urmeaza Eco Explora...

M-am ratacit de 2 ori, am facut pana, am pierdut 2 pompe, mi-am belit bicicleta, am picat pentru tot sezonul, am avut noroc, am avut si mult ghinion. Am luptat pe un traseu dificil ca lungime si tehnic. Asa a aratat Geiger 2008 pentru mine.


Trec linia de sosire. Primul lucru: ce a facut Elena ?
Mai, nu e usor - sunt tot mai multe si mai aprige !


Elena a luat locul 1. Anul acesta a participat la 5 concursuri de MTB. La toate a fost pe podium. Are 3 locuri 1, un loc 2 si un loc 3. No comment.


Cum reusesc? Imi primul rand VREAU!

Ma bucur pentru ea la fel cum m-as bucura daca eram eu acolo. A muncit pentru asta...doar 2 ani. Este cel mai bun exemplu ca nu ajunge numai munca - mai trebuie si acel ceva cu care te nasti. Si o mentalitate de luptator.

Povestea ei este la fel de interesanta: a reusit sa intreaca prima fata abia la km7. Pe urcarea de 800 de m, le-a spulberat efectiv. S-a ratacit si in momentul in care a revenit pe traseu, fetele erau in fata ei. A avut crampe si le-a ignorat pentru ca vedea adversarele in fata. Urland a trecut peste durere ca sa le intreaca. A depasit ultima concurenta nu cu mult inainte de sosire...

Uluitor a fost Dorel: A facut cel mai bun concurs de pana acum. Depasea fara jena ciclistii inscrisi la cluburile de profil. A ajuns pe locul 1 la 5km de sosire. Era impreuna cu un baiat. Fugeau pentru primele doua locuri. Trseul iese momentan din padure, traverseaza soseaua si se continua pe partea cealalta. Arbitrul de traseu nu le zice pe unde sa mearga. O iau la stanga pe sosea.
Trece linia de sosire al doilea, pentru a afla ca au fost depunctati pentru ca nu au respectat traseul. Pierde podiumul, terminand undeva pe 5.
Frustrant ?! E putin spus - a tras ca nebunul 87 de km, pentru ca din cauza unei proaste semnalizari sa rateze podiumul.

Pentru noi, tu ai fost pe 2 Dorel !

Reactia: "Imim bag p***a!!!!!!!!! Sambata ajung pe podium si daca trebuie sa ma bat cu cei de la profesionisti." Dorel va merge sambata la Alubel.

Pantani a participat cu bicicleta mea la concurs. Nu putea sa schimbe bine vitezele. S-a ratacit si el, dar a trecut cu bine linia de sosire.


Mie puteti sa-mi dati orice bicicleta - tot termin concursul. Nu renunt orice ar fi.

Nu vreau sa insinuez nimic :), dar e cel putin straniu ca toti 4 ne-am ratacit. Alaturi de jumatate din cei de la tura de 45km...E un pic frustrant sa tragi de tine pe rataciri, pentru ca dupa aia sa trebuiasca sa recuperezi...

Remus ne-a asteptat pe toata durata concursului - si tot el a facut majoritatea pozelor.


Ne intoarcem acasa la Remus si Roxana si dupa o cina delicioasa pornim in miez de noapte catre casa si catre noi aventuri.



Ca de obicei, cel mai important lucru - PRIETENII. Multumim Remus si Roxana.