Geiger 2009

Data: 30.08.09
Participanti: Elena, Irina, Alex, Florin
Locatie: Cindrel
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

O sa incep cu urarile de bine:

1. In primul rand multa bafta si sa realizeze ce si-au propus - Andreea, Lucian si cei cu care vor face echipa la Transalpine Goretex Run: http://www.transalpine-run.com/.
Pentru mine ramane deocamdata un vis frumos, dar anul viitor sper sa alerg dupa ei in acest ultramaraton montan. Inca o data mult succes!

2. Felicitari pentru Captain si echipei alaturi de care a organizat Eco Explora : http://www.eco-explora.ro/anul acesta. Este un concurs de adventure care ar trebui mai mult mediatizat si care merita toata atentia pasionatilor acestui sport. Sper ca anul viitor numarul de echipe inscrise sa surclaseze celelalte concursuri.

Inca suntem la Cisnadie si deja la orizont se vede scris cu litere de-o schioapa: MPC (Maratonul Pietrei Craiului). Am eu un fix: mi se pare ca terminarea unui maraton si a unui triatlon reprezinta telul suprem in materie de sport.

MPC-ul o sa-mi ofere sansa de a-mi indeplini unul dintre vise: este vorba de un maraton si nu orice fel de maraton - unul montan.

In alta ordine de idei, m-am obisnuit deja cu ideea ca eu sunt un finisher (cel mai incapatanat finisher), dar atat. Nu pot sa lupt la individual cu profesionistii de la MTB sau alergari montane. Pot sa termin curse in cele mai cumplite conditii, dar n-am calitatile necesare sa ajung pe podium. Asa ca eu sunt linistit: stiu ca o sa termin MPC-ul (daca nu am probleme de sanatate). Cu Elena in schimb e alta poveste: ei i-a intrat un cui in cap cu maratonul asta. Si vrea sa-l alerge cat mai bine.

Asa ca imediat dupa CA intocmeste un program de antrenament de 7 saptamani. Ma uit peste el si raman traznit: obosesc numai sa il citesc.

Alergam pe stadion, pe scari, la Padurea Verde, la Slatina, ne dam cu bicicletele in pauzele de alergat. Nici Tom Hanks din Forest Gump nu alerga atata. Alergam in fiecare zi si timpul zboara din nou si noi alergam sa-l prindem din urma.

In program apare ca antrenament si Geiger.

E vorba de concursul de MTB care se tine la Sibiu. Organizatorii vor sa faca cel mai greu si spectaculos concurs de MTB din tara; anul trecut au reusit.

Impreuna cu Irina si Florin ajungem vineri seara la primitoarele noastre gazde: Remus si Roxana. Povestile (si berea) curg pana spre dimineata.

Sambata e declarata zi de relaxare. Florin merge sa faca o tura de Trans cu cursiera. Eu raman la o partida de pescuit pe malul Oltului. Ma plictisesc repede aici si imi iau bicicleta ca sa ma incalzesc.

Pornesc in sus pe Valea Avrigului si merg pana bine dincolo de Poiana Neamtului unde se termina drumul forestier. A fost...diferit. A fost opusul a ceea ce am facut de 6 luni incoace: am mers la plimbare si m-am bucurat de fiecare metru facut. Nu m-am antrenat, n-am avut timpi impusi, concurenti de depasit. M-am oprit de multe ori fie sa beau apa de la un izvor, fie doar sa ma uit la apa Avrigului.

La intoarcere m-a parasit romantismul si am incercat sa nu cobor sub 30km/h. Urcarea pe valea Avrigului a fost o tura superba.

Seara mergem pana in Poiana Dumbrava unde ne intalnim cu prieteni de departe: Maus, Cristi, George etc. Mai bem niste beri si ne retragem la culcare.

Eu sunt inscris la tura lunga: 92km. Elena si-a schimbat decizia si va concura la tura scurta: 45km.

Sunt foarte multi concurenti la start: peste 300. E interesant de analizat: anul acesta sunt inscrisi putin peste 20 de concurenti la tura lunga, restul sunt la tura scurta.

E bine sa fie asa: oamenii au inceput sa constientizeze cu ce se manaca sportul acesta. Ovidiu si organziatorii au accentuat faptul ca tura de 92 scoate sufletul din tine.

Pe de alta parte e mai mult decat imbucurator ca de la an la an si mai mult, de la concurs la concurs, numarul participantilor creste in ritm exponential. Asa trebuie sa fie. Andreea spunea intr-un comentariu ca avem obligatia sa continuam, ca suntem un model pentru ceilalti. M-ar bucura sa stiu ca macar o parte din povestile noastre i-au determinat pe unii din participanti sa ia startul la diverse competitii. Pe langa nucleul care de 4 ani a ramas neschimbat, cu fiecare concurs tot mai multi oameni au inceput sa ingroase randurile participantilor. Asa si trebuie sa se intample.

Un sir interminabil de concurenti se aliniaza la start. Noi suntem in coada lui alaturi de Dan Spulber care ma incurajeaza ca o sa ne mai intalnim pe traseu.

Sunt a naibii de relaxat - nu am mai fost asa de linistit la nici un concurs. Am vazut cine s-a inscris la 92km si nu am cu cine sa concurez. In sensul ca ceilalti sunt mult mai buni. Majoritatea sunt profesionistii: Elite-ul.

Start. Dupa vreo 2 -3 minute dupa primii concurenti plecam si noi. Urmeaza portiunea de padure unde inghesuiala e la ea acasa. Incerc sa ma tin dupa Dan ceea ce nu e deloc usor. Ma distrez la culme facand slalom printre concurenti. A contat enorm Iron Bike-ul. Si inca nu realizez pe deplin cat de mult mi-a schimbat felul de a ma da cu bicicleta. Efectiv imi place viermuiala asta si slalomul nebun printre copaci si concurenti.

Ies repede din padure si continui depasirile pe portiunea de camp. In scurt timp ajungem la prima urcare unde trebuie sa recunosc ca nu excelez. Nu am motivatia si indarjirea de alta data. In schimb de data aceasta ma uit si eu pe unde merg si incerc sa vorbesc cu concurentii cand ii ajung din urma. Ceea ce pare ca ii enerveaza pe majoritate - evident unii au venit sa traga aici nu sa stea la taclale.

Ajung la primul punct de alimentare. Ma opresc, inspectez pe indelete ce e pe-acolo si pornesc la deal. E vorba de urcarea spre varful Magura pe care am facut-o pe noapte si la CA.

SUPERBA. E una din cele mai frumoase urcari de MTB pe care le-am facut. O poteca destul de lata perfect nivelata care te urca usor prin padure catre golul alpin. Savurez fiecare pedala.

Bun, OK, recunosc, savurez la fel de mult si fiecare concurent depasit. Neavand idei de podium mie imi convine sa iau startul din spate. Asa depasesc mai multi concurenti...

Pe urcare depasesc si ultimele fete si imi zic ca daca ele sunt deja aici, Elena o sa aiba ceva de tras. Din pacate (si nu sunt deloc ironic) se termina urcarea. O portiune scurta (prea scurta - si din nou nu sunt ironic) de push bike si incepe coborarea de pe Magura.

De aici se coboara destul de accidentat spre Poiana Trandafirilor. Din spate se aude : "Ho, ho, ho!!!". Ho o fi insemnand ceva la tine acasa... Sunt acrosat de ghidonul lui, reusesc sa imi tin echilibrul contrabalansand. Continua sa pedaleze pe o portiune brazdata de santuri ridicand in urma un nor de praf dupa care zboara si se prabuseste.

Trec pe langa el, uit de orice urma de umanitate si urmeaza injuratura 1 de la Geiger 2009. Franez si dau sa ma intorc, dar un arbitru sau salvamont deja alearga spre el. Plec nervos - mi-e foarte bine cu 2 picioare infipte in cur si stand asa intr-o singura bucata...

Urmeaza bifurcatia de trasee si aici ma ghideaza Alex Presecan pe drumul bun. Ma bucur acuma ca am scapat din iuresul de la tura scurta. Acuma sunt singur pe creasta Cindrelului.

Amu' (ca sa fiu in nota locului) ma detasez complet de concurs si regret ca nu mi-am luat sapuniera cu mine. Peisajul e foarte frumos.

Organizatorii au introdus o coborare si urcare suplimentara, marind diferenta de nivel la 3200m.
Se coboara repede si frumos pana in CP2. Pe drum ma intalnesc cu Omu' Negru -Dorin. La o trecere peste un parau injuratura nr. 2 mai mult asa ca sa ma aud vorbind.

CP2 si ma simt excelent. Mai suntem cu un baiat (scuze, dar memoria mea e varza, nu retin nume, doar fizionomii...). Pornim toti 3 pe a 2-a urcare - cea care ne va scoate catre Paltinis. Dorin e in forma si o ia repede inainte. Noi ramanem cat de cat grupati.

Urcarea e greu de descris: e un valcel (probail un fost drum forestier) spalat de ape. Un V cu pereti nisiposi prin care e imposibil sa mergi cu bicicleta. Localnicii au croit o mica poteca pe una din laturile V-ului. Urcare se transforma in incercarea de a urmari aceasta potecuta. Cateodata coboara in V si aici trebuie sa te cateri efectiv cu bicicleta pe bolovani si sa incerci sa nu derapezi pe nisip. Dupa aceea trebuie sa iesi repede pentru a prinde repede poteca.

E ciudat cum lucreaza psihicul uman: daca trageam pentru ceva aici as fi plans de nervi. Acuma (pentru a 3-a oara fara ironie) este efectiv o placere. Incerc sa vad daca s-a prins ceva de mine pe single trail-urile de la Iron Bike. Stau cat se poate de mult in sa, adaptez vitezele. Ma si opresc destul de des ca am uit la peisaj (nu fac misto, chiar asta faceam) si sa ma hidratez fara sa fiu nevoit sa horcai ca de obicei.

Urcam foarte repede (s-ar putea sa fi urcat chiar mai repede decat daca as fi bagat capul in pamant si as fi tras ca si catarul...).

Incerc sa urc cu roata din fata pe un bolovan acoperit cu nisip. Nu am grip suficient, imi derapeaza roata, incerc sa ma echilibrez, nu reusesc si cad ca un bolovan cu picioarele prinse in SPD-uri. Rotula dreapta isi alege ca tinta un bolovan si se opreste fix in el.

Si dintr-o data toata placerea concursului dispare. E inlocuita cu o durere asa de ascutita incat stau cateva secunde bune chircit de durere si urland. Abia reusesc sa ma ridic si incep sa alerg in jurul bicicletei ca sa scap de impunsatura acuta din genunchi.

Icnind la fiecare pas ma urc in sa si dau sa plec. Ete mumu... Cand dau sa pedalez imi explodeaza genunchiul.

Na, ca ma si gandeam ca n-o sa am material de blog. Asa, sa trecem acuma la partea cu dramatismul...

Maros, MPC si alte concursuri sunt in fata. Mai e un pic (credeam eu) pana in Paltinis si de-acolo ma retrag pe sosea. Nu e de joaca cu genunchiul - anul trecut am tras dupa mine o tendinita 9 luni. Si dupa cum ma doare acuma am neplacuta senzatie ca de data asta nu e vorba de tendoane...

Sunt un finisher - cel mai incapatanat. Nu o sa renunt. La celelalte concursuri de care aminteam nu am luat inca startul asa ca ies din calcul. Dar aici nu o sa ma fac de cacao. In sa si la deal baiete! Cel mai nasol e cand trebuie sa fac pushbike. De fapt cand trebuie sa ma urc iara in sa dupa ce car bicicleta. Urmeaza 2-3 minute de durere cumplita pana cand probabil imi amorteste piciorul.

Iesim in creasta Cindrelului si aici imi dau seama ca nu mai e chiar "un pic" pana la Paltinis. Pe un indicator de creasta scrie ca ar mai fi 3 ore si jumatate. In timp ce pedalez greoi flasback-uri de acuma 2 saptamani imi revin vii in memorie: simt fiecare pedala facuta atunci in noapte alaturi de coechipierii mei, recunosc fiecare loc prin care trec.

Vremea se anunta de la inceput nefavorabila, mai ales dupa-amiaza. Acuma e deja dupa-amiaza asa ca la inceput timid, dupa aceea din ce in ce mai tare incepe sa ploua. La plecare m-am laudat la toata lumea ca sper ca o sa ploua. Ca eu sunt puternic psihic si ploaia, si in general vremea proasta, nu face decat sa ma motiveze.

Na, acuma ploua! Urcam portiunile bine cunoscute de bolovanis care acuma mai e si alunecos. Incet, incet devin ca un gogosar murat. Tricoul umed imi apasa greu pe piept si incep sa ma prost dispun de-a binelea atmosfera cetoasa din jur ajutandu-ma si ea mult.

Traseul e valonat aici, asa ca toata caldura castigata pe urcari o pierd pe coborari si ajung destul de inghetat la PA3 unde ma intalnesc cu Marc. Bag seama ca senzatia acuta de frig e mai pregnanta decat durerea din rotula - de aici pornesc pedaland serios mai departe. Dau frenetic din picioare ca sa ma incalzesc.

Mi-am pierdut coechipierul prin padure - avea o problema cu schimbatorul pe spate - asa ca acuma sunt singur.

Paltinis si de aici urmeaza coborarea catre Gura Raului. Pe asta nu o stiu - e noua fata de anul trecut.

E vorba de o portiune de carat bicicleta la vale. S-a oprit ploaia, dar mie mi-e inca frig asa ca sunt mai mult decat bucuros sa fug cu bicicleta dupa mine - macar asa ma incalzesc si eu. O noua portiune care mi-a placut - asta inseamna MTB, nu doar sa pedalezi pe drumuri forestiere largi dupa care sa cobori dormitand pe aceleasi drumuri...

Urcarea care urmeaza nu o mai tin minte, am tras din nou ca sa ma incalzesc si cred ca a trecut repede -nu am kilometraj asa ca ma orientez doar dupa profilul primit de la organizatori.

Coborare - s-ar putea sa ma insel, dar cred ca asta e coborarea care a facut istorie anul trecut. Valceul ingust plin de bolovanui care a dat de furca multor participanti. Vreau sa pornesc si...surpriza! Nu mai am frana pe fata. Aveam sa aflu acasa ca una din placute am pierdut-o, iar cealalta era complet roasa.

Puteti sa va imaginati ce inseamna sa coborati pe noroi, nisip si pietre blocand numai spatele: in cel mai fericit caz derapezi ca pisica pe gheata. In general derapezi si cazi. Creierul e obisnuit sa stie ca atunci cand apesi pe maneta stanga se intampla ceva. Doar ca acuma nu se intampla nimic. Asa ca prind viteza, apas spatele, derapez, apas fata, nu se intampla nimic, apas mai tare spatele, derapez si mai tare si pic. Si de la capat.

Cu toate acestea ma incapatanez sa nu cobor pe bicicleta. De ce? Pai, nu stiu. Nu ma mai doare piciorul, aproape ca m-am uscat si din nou sunt complet detasat de concurs asa ca acuma ma concentrez sa invat sa cobor in conditiile date. Picajele nu ma enerveaza si coborarea se termina cu 0 injuraturi. Cred ca am reusit sa cobor pe bicicleta peste jumatate din distanta si sunt foarte mandru de mine.

Pe drumul forestier din Gura Raului ma intalnesc cu Dan -si-a rupt o bucata de cadru. Daca nu as fi vazut cu ochii mei as fi zis ca asa ceva e imposibil. Dan chiar are ghinion daca ma gandesc numai la ultimul an de concursuri de MTB.

Incep urcarea pe forestier si aici sunt obosit. Imi simt gambele grele. Incerc sa mananc un Corny pe urcare, il bag tot in gura si nu mai pot sa respir. Asa ca urc o portiune buna scuipand bucati de baton. Ma, ce naiba?! Ma opresc, ma pun in fund si imi mananc linistit batonul, dupa care pornesc mai departe bine dispus.

Ultimul punct de control - o ultima urcare si dupa aceea o portiune valonata pe creasta dealurilor. Aici ma ajunge din spate un concurent care statea mai rau decat mine: nu mai avea nici o frana. Mergea foarte bine la deal, dar pe coborari era destul de infricosator sa te uiti la el.

Birui si ultima coborare tehnica din concurs, dar o ultima surpriza ma asteapta inainte de finish. Noroiul. Daca pana aici traseul a fost nisipos si in panta, incat abia daca iti dadeai seama ca a plouat, de aici panta fiind mai domoala si solul fiind altul s-a format un lut care se lipeste de cauciucuri. Cat ai clipi, bicicleta ajunge sa cantareasca o tona si nu mai ai cum sa mergi pe ea.

Ajung sa o car in spate si pe plat - e mai util decat sa o imping deoarece asa nu se incarca cu noroi. O buna portiune merg prin namolul asta carand bicicleta in spate. Nici chiar asta nu ma enerveaza - sunt aproape de linia de final.

Inchid bucla si acuma sunt pe traseul pe care am venit de dimineata. Din pacate nu pot sa accelerez - in padure noroiul e parca si mai alunecos. Am parte de cateva cazaturi cu care as fi punctat maxim la impresia artistica.

Final de Geiger 2009. Elena, Irina, Remus si Florin ma asteapta. Si tricoul de finisher pe care chiar il merit. Si o clatita mare cu mere rase.

Povestea Elenei e scurta: a cazut urat de tot. Casca a stat intre tampla si bolovan. Casca s-a spart, dar din fericire si-a facut datoria. Genunchii busiti, soldul stang de doua ori cat dreptul, bratul drept busit, gat de lup. A avut parte de 2 cazaturi serioase. Ghidonul indoit, lock-out-ul de pe ghidon rupt, etrierul strambat.

Dar cum avea sa povesteasca si ea la final nu asta a impiedicat-o sa urce pe podium. A pornit din coada plutonului la start. A trebuit sa depaseasca tot puhoiul si asta consuma timp: unul merge mai incet, la altul ii e frica sa se dea la o parte, altii coboara pe langa bicicleta si nu poti trece de ei. Nu e vina lor -toti au dreptul sa concureze. E exclusiv vina noastra. Trebuia sa ia startul mai din fata, mai ales ca stiam de anul trecut de imbulzeala de la start. Micile detalii care fac diferenta...

Elena a terminat pe locul 5, eu...am terminat. Si daca ma uit in clasament si scot de acolo Elite-ul, nu stau deloc rau (bine nici nu au fost multi amatori, dar sa nu mai ziceti la nimeni).

Pentru mine a fost cel mai ciudat concurs: a fost primul concurs la care m-am simtit bine in timp ce concuram.

Si acuma cu laudele:

Am fost la aproape toate maratoanele de MTB din Romania. Fara urma de subiectivism traseul de la Geiger de la tura lunga e cel mai bine ales traseu pe care am concurat. Push bike, single trail, forestier, fara urma de sosea, urcari abrupte, coborari de viteza sau foarte tehnice. E un traseu efectiv superb. Este ales in asa fel incat sa te aduca pana exact in punctul dupa care ai zice ca ti-a ajuns: 92km cu diferenta de nivel de 3200m.

Marcajul a fost exemplar. Nu s-a facut exces de benzi sau marcaje: au fost puse exact in locurile in care trebuia. Nu a trebuit nici macar sa franez pentru a-mi gasi drumul. Nici macar nu trebuia sa-mi ridic ochii din roata: in punctele cheie erau sageti indicatoare. Aici am vazut stilul de la Iron Bike: cu 30-50m inainte de intersectii sunt puse sageti care indica directia pe masura ce te apropi de intersectie.

Punctele de alimentare bine echipate si cu oameni entuziasti.

Una peste alta un concurs organizat la nivel profesionist.

La capitolul minusuri:
300 de concurenti sunt mult prea multi pentru un start comun. Sunt convins ca se poate gasi o solutie pentru un start defalcat care ar descongestiona traseul. Sau cei de la tura lunga ar putea sa plece cu macar o ora inaintea celor de la tura scurta.

Elena si cu mine am terminat concursul acesta mai batuti decat dupa oricare alta aventura. Acuma stam si ne lingem ranile si speram ca maine sa putem macar sa ne deplasam pana la stadion...

Si daca din intamplare aveti ceva de genul:
http://www.ciclism.ro/forums/classifieds/showproduct.php?product=1281&cat=4
dati va rog un semn.

La revedere in 2010 Geiger!