Asa a sunat promo-ul pe care l-am gasit pe net referitor la acest concurs. N-are rost sa ma eschivez: “world hardest” a fost sintagma care m-a determinat sa ii dau atentie.
Citesc detaliile de pe site:
650km
22.000m cumulati in urcare
8 zile
Pana la urma conform datelor GPS luate de la organizatori concursul a aratat pe etape astfel:
Mai multe detalii tehnice legate de cursa puteti gasi la: http://www.giscover.com/tours/tour/display/8793
Am urcat de aproape 3 ori Everestul de la nivelul marii pe bicicleta si dupa cum o sa vedeti mai departe urcarea a fost de departe partea cea mai frumoasa a acestui concurs si cea care mi-a creat cele mai multe satisfactii.
Site-ul este deosebit de saracacios si nu pot sa-mi dau seama de prea multe detalii. Dar cuiul a intrat deja in cap. Si ca de fiecare data cand imi vine o idee mai nastrusnica stiu ca mai e vorba doar de detalii – deja suntem pe drum spre acest maraton.
Initial planul prevedea sa participam amandoi, dar deoarece traim intr-o lume in care niste frustrate au ajuns la concluzia ca femeile trebuie sa fie egale cu barbatii (pe scurt – baremurile de la baieti se aplica identic si la fete) Elena renunta la participare si se transforma in echipa mea tehnica.
Odata cu povestea asta m-am inscris si in clubul CS Tibiscus Timisoara. Vreau sa le multumesc celor de la club si in special lui Marius pentru tot sprijinul acordat (Marius a facut toate demersurile si formalitatile catre federatie si ajutorul nu s-a oprit aici).
Aici se va incheia maratonul - dar pana la final e mult, foarte mult
Trec cu brio printr-o serie de analize medicale de specialitate la Policlinica Sportiva. In ultima secunda devin membru in Federatia Romana de Ciclism (era nevoie de aceasta formalitate pentru a putea participa).
In paralel culeg de la organizatori cat mai multe detalii posibile referitoare la cursa. Incerc sa ma familiarizez cu regulamentul si studiez profilele de la etapele din anii trecuti.
Incerc sa imi pun la punct bicicleta. Aici e o discutie lunga – noi suntem de parere ca valoarea fiecarui lucru e data de utilitatea lui. Adica: daca esti o loaza care termina pe la mijlocul clasamentului fiecare concurs (eu), e cam absurd sa-ti iei o racheta de bicicleta – aia te va arunca cu maxim 5,6 pozitii in sus in clasament. Pe de alta parte, nici cu Tohanul lui bunicu’ nu ma pot duce asa ca incerc sa gasesc o balanta.
Acuma cand astern cele de mai sus realizez ca am investit o gramada de efort si timp in ceea ce a reprezentat logistica acestui concurs – ce am prezentat sunt doar cateva aspecte.
Ar mai fi vorba de un aspect “minor” – pregatirea fizica. Si aici am fost deficitar – ultimele luni nu m-am antrenat specific pentru MTB si mai ales pentru ce inseamna Iron Bike.
A fost esecul tehnic de la Medias urmat de cea mai mare performanta a noastra de pana acum – locul 1 la Marathon 7500 alaturi de Alin si Gianina. La fix o saptamana dupa ucigatorul maraton din Bucegi e startul la Iron Bike si sunt obligat sa ma refac pana atunci.
Obiectivul meu e clar: obtinerea tricoului de finisher. Poate parea absurd sa depui atata efort pentru un tricou, dar este telul pe care il urmaresc majoritatea celor care se inscriu la acest gen de maratoane. Este dovada faptului ca ai reusit sa duci la bun sfarsit concursul.
Inghesuiti in ZuZu Mobil trecem repede si cu bine de primul marathon: 1670km facuti dintr-un foc fara pauza.
Vineri pe la pranz suntem in Entracque – locul de unde se va da startul. Ne aciuam la un camping (aici luam prima teapa – dam 24 euro cand am fi putut campa gratis in tabara de baza).
Camping-ul la care am stat in prima zi
Ne aflam in Alpii Maritimi. Peisajul e destul de sterp, vegetatie tipic mediteraneana, varfurile de pana in 3000m ne inconjoara din toate partile. Satul in care suntem e mic si cochet - un sat italian de munte ca acelea din filmele despre razboi: case de piatra sau amestec de piatra si lemn construite cu gust si intesate de flori viu colorate, strazi inguste, oameni care stau pe bancute in fata caselor ca la noi si saluta trecatorii – e un peisaj idilic.
Elena se pregateste pentru misiunea deloc usoara de echipa de suport
Sambata dimineata ne indreptam catre tabara de baza unde intre timp au aparut organizatorii si cativa concurenti. Iron Bike e la a 16-a editie si e un concurs recunoscut international: 24 de tari au luat startul pana acum in aceasta competitie. Totusi, nu sunt multi cei care se inscriu - in jur de 150 de participanti in fiecare an. Motivul e simplu: e foarte greu (comparativ de exemplu cu fratele lui, Trans Alps, care strange o multime de concurenti la start). Unul dintre participanti e cel care se ocupa de ceea ce tine de GPS la Trans Alps si avea sa zica la sfarsit ca Iron Bike e mult mai greu.
Pe masura ce apar concurentii incep sa le studiez echipamentul si imi dau seama ca nimeni nu are bicicleta ca a mea – si asta nu in sensul bun a cuvantului. Unii au venit cu o adevarata echipa dupa ei - ca la Paris Dakar. Mecanic, masseur, naiba mai stie ce, o multime de oameni care roiesc in jurul concurentilor.
Nu apuc sa ma dumiresc prea bine cum sta treaba ca la ora 15.00 este scrutineering (in spatele cuvantului se intampla mai multe chestii asa ca nu-l traduc).
Primim road book-ul unde sunt profilele pentru toate etapele de concurs. Cip-ul de cronometraj pe care trebuie sa-l purtam tot timpul la noi. Primesc si numarul de concurs: 77. Numarul este personalizat si are tricolorul pe el. De asemenea mai primesc un autocolant cu tricolorul pe care trebuie sa-l lipesc pe casca. Folia de supravietuire, energizante, un rucsac, tricouri, semnam o multime de acte, suntem admisi de juriu si iata-ne oficial inscrisi la Iron Bike 2009: eu ca participant, Elena ca echipa de suport.
Numarul meu de concurs
Tot azi va avea loc si etapa de prolog: rolul ei este identic cu cel al etapei preliminarii de la Formula 1 – sa se stabileasca un pole position. De asemenea aici “castigi” si primele puncte de penalizare.
Pe scurt cum sta treaba cu regulamentul: fiecare etapa are un timp impus (timpul teoretic de parcurs) si un timp maxim. Fiecare minut peste timpul impus este penalizat cu 10 puncte. Depasirea timpului maxim inseamna 10.000 puncte de penalizare.
Pe de alta parte fiecare etapa este constituita din probe speciale si etape de tranzit intre acestea. Fiecare secunda in plus fata de cel mai bun timp din proba speciala inseamna 1 punct penalizare (adica o ora de intarziere in speciala te costa 3600 puncte).
Daca cumulezi peste 30.000 de puncte de penalizare esti descalificat si nu mai primesti tricoul de finisher - aici a fost o chichita, dar depre ea mai tarziu.
Dupa ce ne-am inscris oficial, Elena pleaca sa se antreneze. Ea este aici ca sa ma ajute, dar de asemenea se antreneaza; bicicleta si trail running – se apropie Maratonul Pietrei Craiului. Si-a facut rost de un program de antrenament si s-a pus pe munca.
De la Marathon 7500 nu am mai miscat nici un deget – nici nu prea puteam; asa ca vrand nevrand plec si eu sa ma incalzesc. O iau de la tabara de baza pe o sosea in sus pe vale. Ajung sa urc o diferenta de 700m si ma opresc – m-a luat valul si nu are rost sa ma obosesc inainte de start. Mai, si-au tras astia niste sosele - fiecare e un Transfagarasan in sine. Ca fulgerul la vale si ma intalnesc cu Elena sa pregatim ultimele detalii inainte de start.
Cam asta ar fi introducerea…
Totul s-a intamplat in viteza si brusc m-am trezit la startul primei etape de la Iron Bike.
Prologul - Entracque
Prologul va incepe la ora 17.00 si va avea loc in Entracque si in imprejurimi. Dupa scrutineering abia mai am timp sa imi pregatesc bicicleta – sunt destul de debusolat. Se va pleca in 2 grupe - eu fac parte din prima. Traseul are in jur de 5km daca ma inteles eu bine.
Prima sedinta tehnica din concurs unde ne sunt prezentate detaliile etapei care urmeaza
Nu am de gand sa trag la prolog – vreau sa imi pastrez energia pentru ce urmeaza.
Brusc…START!!!!!!!
Incepe Iron Bike
Se ruleaza repede: ori mi-a turnat cineva plumb in picioare, ori astia merg a naibii de bine. Dupa o portiune de sosea urcam pe un pod si intram pe forestier, dupa aceea pe single trail. Aici au pus organizatorii o sprituitoare ca sa faca un pic de noroi.
Incet, incet - un drum de 1000 de km incepe cu un prim pas
Ma depasesc o multime de concurenti, dar nu-mi fac probleme. Intram in sat si aici incepem sa facem slalom printre curtile oamenilor - la un moment dat traseul trece pe o carare asa de ingusta intre 2 garduri ca efectiv nu imi incape ghidonul acolo. Ajungem intr-un parculet unde e o coborare abrupta pe pietris, dupa aceea continuam pe aleile in panta din parc ca sa iesim intr-un final pe drumurile pavate care duc in centru.
Finalul primei ture din prolog
Teatral ma ridic in pedale si sprintez spre final. Ajung in centru si ma opresc rasufland din greu. Stau aplecat peste ghidon, timp in care trec vreo 5 concurenti de mine si continua nebuneste. Se opreste unul si ma intreaba daca nu mai e o tura – atunci imi amintesc vag ca au zis ceva organizatorii de 2 ture in sat. Ma fac verde, ma urc in sa si plec mai departe spre tura 2. Hai ca am inceput bine – in stilul characteristic.
A 2-a tura are loc numai prin sat. Ajung din nou in parc pe grohotis, nu reusesc sa iau curba si ma pravalesc destul de rau. Copasa stanga e din nou tatuata. Ajung din nou in centru si de data asta la adevaratul final.
Aici m-am pravalit - avea sa fie prima si cea mai dureroasa cazatura
Apare si Elena si impreuna mergem sa ii vedem pe concurentii din cea de-a 2 grupa. Nici unul nu cade – am fost singurul care a reusit sa pice pe portiunea respectiva.
Destul de dezumflat dupa startul ratat, ma plimb impreuna cu Elena prin satuc.
O parte din baietii pe motoare care ne-au insotit permanent de-a lungul intregului maraton (nici lor nu le-a fost usor sa urce pantele criminale care aveau sa urmeze)
Primii concurenti din cele 2 grupe isi disputa finala pentru a se desemna castigatorul acestei etape
La ora 20.00 este cina, urmata de sedinta tehnica pentru etapa de a 2-a zi.
Despre organizare ar fi prea multe de spus si nu imi ajunge spatiul: nu va puteti efectiv imagina ce inseamna sa organizezi asa un maraton pana nu participi.
Cina se tine in piata centrala si este un adevarat festin: in primul rand pastele noastre de toate zilele, sunca, fructe, s.a.m.d. Cat timp ne asteptam randul la coada apucam sa studiem pe indelete bicicletele concurentilor: e un adevarat tur de forta al ultimelor aparitii tehnice in domeniu. Carbonul e la ordinea zilei. Totul e din carbon. Mai reusesc sa reperez doar o bicicleta de aluminiu, dar cam atat.
Coada la cina
Tot acuma incepem sa ajungem la concluzia ca la noi acasa chiar daca nu se compara organizarea cu ce e aici, macar e atmosfera super faina. Nu ne asteptam sa ne bage cineva in seama, dar nici intre ei nu vorbesc astia. E o liniste mormantala.
De undeva trebuie sa iau si eu energie...
Dupa cina urmeaza sedinta tehnica in mai multe limbi, unde suntem informati ca a 2-a zi este o etapa de incalzire, apropiata de ideea de Iron Bike.
Concurentii incep sa se retraga. Plec si eu cu Elena, dar pe parcurs suntem opriti din drum de ceva festival care are loc simultan in mai multe piatete din sat. Stam si ne uitam vrajiti cum localnici de toate varstele – si cand zic de toate varstele ma refer si la octogenari – danseaza pe o muzica instrumentala cantata la fata locului.
Dansul lor e deosebit – parca ar fi niste papusi cu ate care salta in ritmul muzicii – nu am mai vazut ceva asemanator. Timpul trece repede si nu ne putem desprinde ochii de la dansul lor. O sa-mi aduc aminte cu placere de seara de vara din mijlocul unui satuc din muntii italieni unde oameni de toate varstele se bucurau de…viata in ritmul unei muzici din alte vremuri.
Cu parere de rau trebuie sa plecam catre tabara de baza caci trebuie sa ma odihnesc pentru…
Etapa 1: Entraque – San Damiano
Trebuie sa uit de prolog cat mai repede. Trezirea e la 5.30, startul e planificat pentru 7.30. La start sunt arborate steagurile fiecarei tari participante si este aici si steagul Romaniei. Sunt primul concurent roman care participa la Iron Bike si chiar daca nu sunt nationalist nu pot sa nu fiu un pic miscat cand ma duc catre start si langa mine flutura tricolorul. Hai ca n-o fac eu de oaie.
Romania este a 24-a tara prezenta la startul Iron Bike
Alinierea la start face pe baza rezultatelor de la prolog asa ca eu sunt in coada plutonului.Isi face aparitia deasupra elicopterul organizatorilor; de-acolo se filmeaza, se supravegheaza cursa, se transporta personal si provizii spre punctele de alimentare.
Inaintea startului in etapa 1 - cel putin increzator sa fiu.
Prin rafalele de vant cauzate de elicopter si sub incurajarile Elenei iau startul in prima etapa. Se incepe cu o portiune de sosea unde ma pun cuminte in spatele unora si stau in trena lor la 35km.
Il incep, il termin - nu concep altceva
Una din foarte rarele portiuni de asfalt de care am avut parte de-a lungul concursului
Dar leneveala se termina destul de repede si intram pe un forestier abrupt si pietros. Inca sunt in mijlocul plutonului si am sperante mari de la urcari - e punctul meu forte. Dar aici MTB-ul se manaca cu alta lingura decat in Romania, asa ca ma depasesc o gramada de concurenti. Soarele arde puternic si ma face sa transpir serios.
Am optat sa imi car apa in Camel Back, ca de obicei, dar de data asta in bidon am amestecul secret a lui Alin: miere, apa si lamaie.
Deja nu mai tin minte toate detaliile legate de prima etapa. Pe finalul primei catarari de 700m eram deja destul de singur. Dupa o coborare accidentata,dar digerabila, trecem peste ceva rau mare si ajung la primul punct de alimentare.
Ar putea sa para ciudat ce ofereau la punctele de alimentare, dar tineti cont ca oamenii organizeaza de 16 ani cel mai dur maraton de MTB din lume asa ca probabil stiu ei ceva.Sa incepem: in primul si in primul rand Coca Cola. Exact! Si incep sa ma gandesc: fie toti concurentii sunt deja dependenti de Cola si daca nu isi iau doza intra in sevraj, fie licoarea aia chiar are efect. Tot ce stiu e ca pe masura ce ajungeau la postul de alimentare, primul lucru pe care il cereau toti, era...Cola.
Urmeaza cascavalul. Cantitati industriale de cascaval. Paine cu...rosii si rozmarin sau naiba stie ce iarba mirositoare. Paine cu...oua! Paine cu pasta de masline! Apa plata si apa minerala. Paine cu dulceata si mai ales paine cu Nuttela. Preferata mea a fost painea cu anchois si ketchup. Paine cu pasta de branza. Si lista e abia la inceput. De prisos sa spun ca totul era in cantitati industriale si nu s-a intamplat niciodata sa imi lipseasca ceva.
Ce vreau sa evidentiez aici e ca oamenii nu ofereau ciocolata, batoane de cereale, glucoza - chestii cu care suntem noi obisnuiti si care stim ca iti dau energie. Dimpotriva - ei iti dadeau efectiv...de mancare si apa. Fiecare concurent isi cara cu el gelurile si enegizantele cu care era obisnuit. Nu asa ceva primeai la punctele de alimentare - acolo iti refaceai rezervele de apa si mancai efectiv mancare.
Dupa surpriza de la punctul de alimentare - apropo, dupa 8 zile de concurs in care nu am avut niciodata senzatia de gol in stomac si de greata, am ajuns la concluzia ca nu degeaba organizeaza baietii de 16 ani asa ceva - si dupa o cantitate indestulatoare de Cola am inceput a doua urcare a zilei; de data asta mai serioasa si insumand 1200m. Nu imi mai aduc aminte nimic din ea si nu vreau sa va plictisesc asa ca trec la marea surpriza a zilei: coborarea care a urmat.
Nu m-a speriat titulatura lui Iron Bike de "world hardest". Ce poate sa fie diferit fata de ce e in Romania?! Plus ca scopul meu e doar sa-l termin. Ei bine, e foarte diferit de ce e la noi.
Coborarea care a urmat nu as fi recomandat-o sa fie facuta fara bete ca sa nu-ti nenorocesti genunchii. Nici in cele mai negre cosmaruri nu mi-as fi imaginat ca pe-acolo se poate cobora cu bicicleta. E imposibil. Nu am cuvinte sa descriu traseul. Am comparatii in cap cu tot felul de trasee montante, dar pentru ca nu toti stiu despre ce e vorba o sa ma limitez la: imaginati-va o poteca de 10 cm latime pe care nu sti cand o sa apara radacini sau bolovani, presarati-o din belsug cu praf ca sa derapeze la cea mai mica frana, faceti-i o sumedenie de serpentine la 180 de grade si la final inclinati totul la un ireal 30-35 de grade. Pe ea coboara astia cu bibicletele.
Pentru cunoscatori - cracul Pipului din Tarcu e pistol cu apa rece pe langa ce era acolo - si eu nu stiu de cineva sa fi coborat pe bicicleta pe-acolo.
Si inca n-ar fi fost nici o problema daca ceilalti ar fi facut ca mine si s-ar fi dat jos de pe bicicleta, ar fi injurat si ar fi impins-o la vale.
Surpriza cea mai mare si mai dureroasa abia acuma avea sa vina: ei se dadeau pe-acolo PE biciclete. Am ramas socat. Mut de uimire. Am mai vazut din astea numai pe YouTube. Era ireal ce faceau baietii.
Daca pana aici a fost de urcat si de tras ca bivolul - portiune la care oricat de campioni ar fi restul nici eu nu sunt de lepadat - de aici am ramas efectiv pe ultimul loc. Coborau ca dementii intr-un nor de praf in ceva ce mie mi se parea sinucidere curata. Eu coboram pe langa bicicleta.
Andreea a zis o vorba mare (ceva de genul): "Daca la alergat ca la alergat apoi aia de afara o sa-ti scoata MTB-ul din cap." Si din pacate avea dreptate. Ce fac baietii acolo e alt sport comparativ cu ce numim noi MTB.
Si acuma nu ii compar cu mine - ar fi si penibil. Compar cu ce am vazut pe la concursurile de profil de la noi. Ei sunt pe alta planeta.
Si acuma incep sa imi pun problema ca poate m-am bagat la ceva peste puterile mele - asta nu e MTB. Efectiv nu am tehnica necesara ca sa fac asa ceva. Curaj - ce sa mai vorbim; mie mi se pare efectiv ca ti-ai semna necrologul daca ai incerca sa stai in sa aici, nu sa cobori pe bicicleta.
Dupa dusul asta rece si cu toate figurile de ciclist scoase frumusel din cap, aplic proverbul "Fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa". Fug pe langa bicicleta - ma iubesc prea mult ca macar sa incerc altceva.
O noua urcare - de data asta mai scurta si din care iara nu retin nimic. In schimb retin portiunea de final care a fost un single trail continuu. Pe urcare am reusit sa prind din urma si sa depasesc concurenti; aici iara am muscat-o. Nu stiu sa imi mentin echilibrul pentru asa ceva si cad constant din cauza ca roata musca din marginea potecii. Din nou sunt depasit la capitolul tehnic, din nou ma depasesc toti. Incerc sa ii imit si eu pe ceilalti, dar nu reusesc decat sa ma enervez si in timp ce ei se indeparteaza la orizont pe biciclete eu imping bourean la a mea. Nu ma pricep si imi vine sa urlu de nervi.
Cu toate astea ajung la finish sub timpul limita si aici ii povestesc Elenei despre un nou sport: MTB-ul de Europa.
Am terminat prima etapa, mai am doar 6 in fata
Casuta in San Damiano
Ea si-afacut constiincioasa antrenamentele si acuma trece la sarcinile de serviciu: masaj si recuperarea mea pe cat posibil. Ea se ocupa de toate detaliile : montat cort, pregatit bagaje, tot ce tine de logistica dintre 2 etape. Echipele de sprijin ne urmaresc pe sosele si ne asteapta la finalul etapelor.
Camping-ul e pregatit deja cand ajung eu aici. Mare inventie corturile Quechua - pentru prima data prefer sa dorm in cort si nu in masina - sunt uluitor de usor de montat si de demontat chiar si pentru un lenes ca mine
Cina contine din nou paste. De fapt ca sa nu ma mai repet: fiecare masa contine paste. Paste cu sos, paste cu parmezan, paste simple. Dar sa fie paste. La finalul fiecarei ture este un post in tabara de baza unde concurentii care au ajuns la final pot sa infulece repede ceva pentru a-si reface energia. De exemplu la finalul acestei etape cred ca am ras o lubenita intreaga, dupa care am mancat o portie mare de macaroane cu zahar, dupa care am stors cativa litrii buni de apa minerala.
Scriu blog-ul la doar o zi de la finalul cursei dar deja detaliile incep sa se estompeze: am impresia ca m-am nascut pe bicicleta si acolo am stat toata viata. De exemplu acuma nu mai asociez numele de San Damiano cu un loc anume. Cred ca tabara a fost pe terenul de fotbal al echipei locale.
Tabara de baza din San Damiano
Elicopterul care a survolat necontenit traseul - din el s-a filmat mare parte din competitie. O sa apara si un DVD in viitorul apropiat
Fiecare tabara de baza are minim dusuri si curent electric. Am ajuns sa iubesc dusul de dupa cursa. Cat timp Elena curata si pregateste bicicleta pentru a doua zi eu incerc sa scap de starturile succesive de geluri , praf si energizante scurse care imi acopera picioarele si mainile.
Sedinta tehnica a fost demoralizanta: ni s-a spus de nu stiu cate ori ca o sa fie foarte, foarte greu. Ca azi a fost o joaca (baaaaaaaaaa, voi va bateti joc de mine?!), ca adevaratul Iron Bike incepe maine.
Cina, masajul, imbalsamatul cu geluri si somn, caci urmeaza...
Etapa 2: San Damiano - Jausiers
Trezirea e la ora 4.00. Simplu.
Dupa micul dejun suntem imbarcati in microbuze care ne vor duce catre punctul de start al etapei. La ora 6.00 suntem in microbuz, o vad pe Elena pe geam si am senzatia aia ca plec cu trenul la razboi si nu stiu cand o sa ma intorc.
Pe microbuz atipesc, asa ca in momentul in care ajungem in Acceglio sunt ca un pui de gaina scos de sub closca si numai chef de pedalat n-am.
Bicicletele au fost aduse de cu seara aici (privind retrospectiv sunt din ce in ce mai uimit de efortul organizatoric) si ne asteapta. E racoare spre frig afara, senzatie accentuata si de oboseala noastra.
In ultimele 2 zile am ajuns sa imi fac ceva cunostinte - mai mult vizual si nu dupa nume asa ca ma invart in jurul lor - imi face bine sa fie cineva cunoscut in preajma.
Startul se da in grupuri de cate 10 la interval de 1 minut intre grupuri. Eu fac parte din primul grup, ceea ce nu e chiar magulitor avand in vedere ca startul se da in ordinea inversa a pozitiei in clasament.
Inceputul e simplu: 1800 (o mie opt sute, asta in caz ca exista dubii) diferenta de nivel pe urcare.
START!
Inceputul e pe sosea. In Romania nu am vazut asa sosele; sosea e mult spus, o banda maxim pe care au turnat bitum. Chestia e ca nu inteleg cum au reusit sa convinga bitumul sa nu o ia la vale. 16% e o panta normal - stiu asta de pe GPS-ul unuia dintre concurenti. Serpentinele se succed pe distanta de 150m -200m. Si iara o panta criminala.
Dar pana una alta nu e nimic tehnic - numai de tras. Si aici situatia e un pic diferita. Aici ma descurc - OK, majoritatea sunt mai buni ca mine, dar macar nu mi-e rusine de mine. Depasesc concurenti si nu mai sunt depasit asa de usor.
Se termina soseaua si intram pe un forestier romanesc (adica pe care se poate merge). Am chef; efectiv am chef si pedalez cu placere.
Ma depaseste Louise Cobin. O introduc in scena pentru ca e castigatoarea ultimelor 5 editii consecutive de Iron Bike - o adevarata legenda cu care am avut ocazia sa stau de vorba de cateva ori de-a lungul concursului. Fata e jumatate de buletin - cred ca are 1.50 si 50kg. Dar trebuie sa fi foarte atent cand trece pe langa tine pe urcare ca altfel n-o vezi. Pe coborare nici radarul n-o prinde...
Dupa 2 ore se termina forestierul intr-o sa si se trece la push bike pana pe varful lui Monte Bellino. Asta are 3000m si ajung aici dupa 2.5h - exact, am urcat 1800m pe bicicleta in doua ore si jumatate. Poate si placebo stiind ca sunt la 3000m, poate din cauza efortului sau poate chiar din cauza altitudinii simt o durere vaga in moalele capului.
De aici urmeaza coborare. Dar am invatat de ieri sa nu ma bucur de asa ceva. Din pacate nici azi nu e diferit. Ce ziceti de coborarea de pe Vistea Mare pana la refugiu in sa? A, da, am uitat ceva: cu bicicleta.
Si inca odata repet: nu fac comparatii nefondate. In anii ce urmeaza sunt convins ca si alti romani o sa-si incerce norocul si o sa va confirme descrierile. Nu sunt nici macar subiective - vazute prin prisma cuiva care nu a fost in stare sa foloseasca bicicleta la coborare - efectiv aceea e panta si dificultatea traseului.
Bineinteles ca se poate cobora super usor cu bicicleta sub brat- ba chiar am fost convins ca alergand cu ea la vale este uman imposibil sa ma depaseasca ceilalti cu foarte mult. M-am inselat amarnic; cat alergam eu cat puteam 3 serpentine, unu' pe bicicleta era cu 100m altitudine mai jos. Din nou sunt nevoit sa recunosc ca baietii sunt de pe alta planeta.
Fug in proportie de 80% diferenta de nivel de 1000m pe coborare pana in check point-ul din vale. Stau totusi mai bine decat ieri: sunt undeva in mijlocul plutonului.
De aici urmeaza urcarea in Colle Maurin - o diferenta de nivel de 700m si care este de la cap la coada push bike.
Inca din primele zile am vazut ca majoritatea concurentilor au projejata bara de sus a cadrului cu tot felul de materiale, dar bara de jos care e mai expusa la lovituri, nu. Si nu intelegeam care e motivul. L-am inteles acuma...
Daca tot am inceput cu comparatiile cu muntii de la noi sa trecem la Piatra Craiului: urcarea de la Grind pana la Vf. La Om, doar ca o mai presaram cu niste bolovani. Cu multi.
Pe asa ceva NU se poate face push bike. Se cara bicicleta in spate pur si simplu. Si cand incerci sa faci asta incepi sa intelegi de ce baietii si-au captusit bara de la cadru...
Eu n-am mai carat bicicleta in spate. Nici n-am avut unde; la concursurile de la noi push bike-ul e mai mult decat suficient, iar in turele de antrenament nu mi-am imaginat ca o sa trebuiasca sa fac asa ceva. Asa ca e o premiera pentru mine, dar una placuta. Sunt dresat de-a lungul anilor la carat rucsacul in spate, asa ca cele 12kg ale bicicletei nu ma deranjeaza prea mult. Prind miscarea repede de la ceilalti concurenti si incep sa car la ea.
Si la asta, ca si la urcari sunt destul de bun si fac fata competitiei asa ca ajung bine in Colle Maurin (2630m). Pe coborarea care urmeaza pierd tot avantajul.
Etapa de azi are si un timp intermediar: St. Paul trebuie atins pana la ora 14.00. Relaxat ajung si eu acolo la 13.25 asa ca pot sa continui.
Urmeaza urcarea pe Col de Vars care cel putin la inceput e carry bike. Aici ma intalnesc cu un concurent mai in varsta. Mergand asa unul langa altul intram in vorba si aflu ca a mai participat de...12 ori la Iron Bike. Si ca l-a terminat de 11 ori. Si ca are 53 de ani. Ma fac mic de tot de rusine, inghit nodul din gat si plec. Omul nu a mai terminat cursa deoarece a trebuit sa plece din motive familiare dupa etapa aceasta.
Drumul devine mai uman si ajung pe bicicleta pana la Col de Vars. Coborare, si de aici se ia telecabina. Etapa de azi are de toate! Coborati din telecabina, luam telescaunul care ne lasa la 2503m.
Urmeaza o noua coborare abrupta. Sunt intr-un grup de 6 ciclisti acuma. Si in punctul asta ma hotarasc ca trebuie schimbat ceva. Cum tehnica n-am de unde sa invat, macar tupeu sa am si ma prind eu pe parcurs ce trebuie facut. Asa am inceput sa skiez. Nu pot decat sa sper ca o sa-mi iasa la fel si la MTB.
Ma urc in sa, deblochez furca, ma infig in SPD-uri si Dumnezeu cu mila! Evident ca am inceput cu un picaj zdravan. Si la cursurile de ski pe care le-am mai tinut le ziceam la oameni ca pana nu pici nu inveti. (Bine, asta daca mai apuci sa te ridici si te duce capul sa intelegi de ce ai picat).
Nu mai pic si reusesc sa cobor destul de repede pentru standardele mele. Drumul accesibil (pentru toti) cu bicicleta se termina si toata lumea o cara acuma la vale. Incepe sa ma enerveze traseul - de obosit, m-a obosit mai demult. Intr-o caldura infernala, cobor cu bicicleta in spate pana in fundul pamantului.
Daca s-ar fi terminat aici, ar fi fost o tura foarte obositoare. Dar nu se termina - urmeaza o urcare de 1100m diferenta de nivel. Dupa ce mananc jumatate de ruda de cascaval in check point, imi iau inima-n dinti si incep urcarea. Pana acuma am mers bine pe catarari - nici acuma nu fac exceptie si dupa o ora si jumatate de la plecare sunt la 2630m in fata tunelului Parpaillon.
Tunelul era ultima surpriza a zilei. In tunel fac cunostinta cu un personaj - eu l-am numit Mister Bean ca semana leit cu el - cu care aveam sa ma intersectez de mai multe ori in urmatoarele 5 zile.
Merg la lumina frontalei lui toata lungimea tunelului si iesit pe partea cealalta ma pregatesc de coborare. Alpii Maritimi au o geologie infecta. Cel putin pentru bicicleta. Roca e sfarmicioasa, asa ca acolo unde si-au tras localnicii drumuri, pietrele s-au macinat pana la nivelul de nisip sau praf. Pe care este deosebit de fain sa derapezi la peste 30 la ora.
Imi dau drumul si invat sa iau serpentinele fie din derapaj controlat fara sa pierd mult din viteza, fie pivotand in jurul unuia dintre picioare. A fost o coborare buna, care mi-a dat incredere in mine.
De pe road book vad ca ar mai fi numai coborare pana in Jausiers. Trec de punctul de control care marcheaza finalul probei speciale si increzator ma pregatesc de coborare. Urmatorii 10km au fost cei mai sadici si inumani. Torquemada insusi a nascocit traseul asta. Coborai 100m ca sa urci la loc 75. Si dupa aia la fel. Cand pe sosea, cand pe forestier, cand pe single trail.
Daca mi-a fost vreodata greu la Iron Bike, mi-a fost pe acesti ultimi kilometrii din etapa a 2-a. Imi venea sa plang de nervi si de oboseala. Am injurat cat in ultimul an la un loc (acuma ma gandesc - dar poate e de la bere - daca la artele martiale ii pune pe aia sa tipe ca din gura de sarpe cand executa cate o lovitura, de ce nu as omologa eu sistemul cu injuratul cand nu schimba viteza ca lumea, cand urmeaza urcare in loc de coborare, cand picioarele nu te mai asculta?! Care e diferenta?!).
Intr-un final se vede finish-ul - si acuma m-am convins: s-au distrat la culme cand au facut traseul. Au cocotat finish-ul in varful unui deal numai ca sa fi obligat sa faci carry bike prin padure ultimele 5 minute. Tranfigurat de la efort reusesc sa ajung sus si sa trec linia de sosire sub incurajarile Elenei care ma astepta acolo.
Timp maxim: 13.00hTimpul meu: 12.59h
Oooopppssss!!!!! Am fost aproape. Peste cateva zile aveam sa aflu cat a contat acel minut.
Tabara de baza din Jausiers
Pana atunci cobor alaturi de Elena in tabara de baza si astazi o sa apelez la ajutorul profesionistilor pentru a fi pus pe picioare: caravana Iron Bike are cu ea si o echipa de maseuri care au de lucru non stop din momentul in care apare primul concurent.
De mine se ocupa un tinerel care are ceva prieteni in Oradea si care ma intreaba foarte natural:"De cate ori ai zis azi #$%^ mia ?". De multe ori, dar nu de suficiente ori...Una peste alta, baiatul stie meserie, si dupa un dus si o cina copioasa sunt pregatit pentru...
Etapa 3: Jausiers - Barge
Etapa a 2-a s-a derulat in mare parte si a avut finalul in Franta. Elena a urcat cu bicicleta pana in cel mai inalt pas accesibil cu masina din Europa - Col de Bonet (2800m) - etapa din turul Frantei.
Azi e timpul sa ne intoarcem in Italia. Nu ca as fi foarte dornic sa scap de francezi. In ultimele zile am dezvoltat o teorie proprie: stand printre italieni (ei formeaza majoritatea concurentilor prezenti) am ajuns la concluzia ca afirmatia cum ca ne tragem din romani are un foarte mare sambure de adevar.
Ragaie, se basesc, se pisa pe unde apuca, striga, se imping, sunt mitocani. Stiu ca civilizatia nu s-a nascut la Roma, dar sunt din ce in ce mai putin convins ca si ce au furat de la alte popoare au reusit sa asimileze...
Ma uit pe road book si coroborat cu informatiile de la sedinta tehnica - etapa a 3-a ar trebui sa fie una de relaxare comparativ cu precedenta: 2 urcari si in rest coborare.
Pozele urmatoare sunt facute de Elena si le-am adaugat aici pentru a va face o idee despre zona in care s-a desfasurat concursul.
Urasc etapa a 3-a si a 4-a. N-am un motiv anume - asa mi-am pus in cap de la inceput si pana la urma mi-a iesit. Sunt etape de mijlocul maratonului, teoretic fara mari probleme tehnice sau fizice, dar care trebuie facute si care vrei nu vrei tot vor adauga un plus de oboseala.
Etapa asta trece prin acelasi St. Paul de cu o zi inainte, de unde urca cuminte pe sosea pana pe la 1920m.
Deja mi-am facut un cerc de cunoscuti si chiar daca nu stiu pe nimeni dupa nume , ii recunosc vizual si mai schimb cateva cuvinte cu ei. Pe langa Mister Bean, ma mai inteleg cu ceva austrieci si cu un italian care are obiceiul sa ma imbratiseze la final de cursa si sa imi zica "Tu sei grande rumena!".
Apropo de asta, pe drum suntem incurajati frecvent de localnici. Cat or fi ei de mitocani (parerea mea) au un cult pentru sport pe care noi deocamdata nici nu-l visam. Biciclistii bag seama ca au un statut de semizei la ei. Toate, dar absolut toate masinile se opreau ca sa nu ne incurce fie ca urcam, fie ca eram pe coborare. De asemenea, masinile nu depasesc ciclistii decat atunci cand au suficient loc ca sa nu-i incurce. Daca un ciclist merge ca pisatul boului, nu se aude un claxon din spate - e lasat sa-si revina singur pe orbita. Intreaga parte de nord a Italiei pare ca respira ciclism. Si eu si Elena suntem in continuare socati de anvergura pe care o are sportul in randul populatiei de toate varstele: sute, mii de ciclisti de toate varstele bantuie pe toate soselele lor. Se dau cu bicicleta, inoata, joaca volei, merg pe munte, alearga (astia-s iar multi) orice, dar fac sport.
Este o mentalitate care din pacate la noi lipseste - aici tot timpul exista un ceva mai important de facut decat sa faci sport. Da' si medicii si groparii trebuie sa traiasca pe de alta parte...
Allez Belgique! La primii 20 m-am obosit sa le zic ca nu e Belgia, e Romania. Deja pe fondul oboselii urmatorii au inceput sa ma enerveze si imi venea sa le urlu cat pot: Romania ma, Romania!!!!!!! Dupa aia m-a linistit: oamenii incercau sa fie binevoitori; prosti, dar binevoitori.
Revenind la cursa, Col de Longe, prima urcare a zilei mi-a stricat si voia buna - a trebuit sa ne caram iara bicicletele in spate.
Pozele care urmeaza sunt de pe coborarea de pe Colle de Longe:
Asta imi aminteste de Retezat
...Deci nu am fostsingurul care a carat bicicleta la vale...
Daca toata coborarea ar fi fost asa, era OK; dar cand itit era lumea mai draga venea cate o saritoare unde cel putin pentru mine era musai sa ma dau jos
Pana in vale e drum lung, plin de praf si de bolovani
De la lac a urmat o portiune de impins dupa care o coborare cu mult mai nasoala decat aceasta
Incerc cu greu sa imi mai amintesc ceva detalii legate de etapa asta, dar nu reusesc. Stiu doar ca am terminat-o sub timpul limita si la final Elena a fost foarte nervoasa fiindca am aparut visator in tabara de baza - eram printre ultimii concurenti sositi si isi facuse griji. Ba mai mult, aratam si destul de odihnit ca si cand as fi venit de la o plimbare nu dupa cea mai lunga (ca distanta) etapa de Iron Bike.
Hai, mai un pic - am trecut de jumatate si am inceput numaratoarea inversa
Una peste alta, a fost o etapa anosta, car nu mi-a lasat nici o impresie asa ca trecem repede la...
Etapa 4: Barge - Torre Pellice
Etapa care imi doream cel mai mult sa treaca. Cumva ma vedeam terminat daca scapam de asta. Ultimele doua etape sunt scurte - de 50km fiecare si in cel mai rau caz pot sa le merg pe amandoua. Sa scap numai de etapa asta...
Barge asta e undeva in fundul pamantului - 356m altitudine. E prea cald noaptea pentru sacul meu de dormit, prea racoare dimineata sa dormi fara, asa ca trec pe cura intensa de Nurofen.
Etapa incepe cu o proba speciala. De la inceput ceva nu miroase a bine - proba asta are numai 9km fata de zecile de kilometrii din zilele trecute. Este o urcare de 500m, urmata de o coboarare pana in centrul din Barge.
Pregatiriri inaintea startului celei de-a 4-a etape
Ce am uitat sa va zic: majoritatea concurentilor trageau ca nebunii pe probele speciale pentru a nu pierde timp si dupa aceea mergeau la relanti pe portiunile de transit intre speciale ca se odihneasca. O strategie normala daca te tin bojocii sau daca esti mai stiu eu ce campion din Brazilia (brazilienii au avut o echipa puternica), Estonia, SUA and company. La mine cursa curgea ca in Romania: am inceput-o, o termin; vad eu pe parcurs daca si unde e de tras. Ideea e sa nu trec de timpul limita.
Incepe proba, incepe speciala si se dezlantuie iadul. Eu iau startul mai devreme - sunt in primul grup care pleaca. Urcarea imi place desi are portiuni de push bike care alterneaza cu portiuni in care poti sa mergi pe bicicleta. Din spate vin nebunii - eu asa ceva n-am mai vazut. Horcaie de zici ca acuma i-au taiat in doua; pe urcare nu mai pot sa expire si fac ca spritul cand scot aer cu saliva din ei; urla ca apucatii ca sa se motiveze. Din pacate eu fac greaseala si ajung destul de repede in varful dealului.
Coborarea, din nou, nu e de facut pe bicicleta. Zi-le asta la dementi...Mai mult: in ultimele zile am devenit si eu semi inconstient si am inceput sa-mi dau drumul mai timid pe pante pe care alta data si cu piciorul coboram mai lent. Asa ca incep sa cobor. Si apar descreieratii astia din urma. Nici pana acum nu inteleg cum am scapat nevatamat. Venea cate unul si tipa cat putea sa-i fac loc. Iti fac mama, dar stai ca-s si eu pe bicicleta. Ma aruncam in contrapanta ca sa aiba loc sa treaca de mine, opream in serpentine si ieseam de pe traseu ca sa nu dea in mine. Una peste alta a trecut tavalugul si am reusit sa ajung la finalul specialei unde ma astepta Elena.
Portiunea domoala din coborarea din speciala
Nu o sa reuseasca nimeni sa ma convinga vreodata ca jumatate din ei stiau ce fac acolo. Si ca nu era vorba numai de adrenalina. Oricum am ramas socat.
Final de proba speciala in centrul din Barge
Pornesc mai departe
Incepe o urcare de 1400m. Asta n-ar fi avut nimic deosebit in sine - mai ales ca se facea pe bicicleta. Nu stiu sa explic ce a fost. Oboseala cumulata in ultimele zile, proba speciala de la inceputul zilei, ghinion?! Nu numai pe mine m-a atins acel ceva - pe foarte multi. Ideea e ca am mers prost. Si pe langa ca am mers prost, am mai mers si mult, mai mult decat ne arata pe profil.
Incepand cu cea de-a doua zi, imi rupeam profilul din roadbook si il lipeam cu powertape de numarul de bicicleta pentru a avea un suport moral - sa stiu unde sunt si ce ma asteapta. Acuma vad ca varful urcarii e la 1540 si eu balauresc pe undeva pe la 1800m. Ce naiba e asta?! M-am prins inca de ieri ca e o buba cu profilul: de exemplu baietii au luat un punct la 1000m si al doilea punct la 2500m. Deci intre ele e urcare; si au tras efectiv o linie care uneste cele doua puncte, indiferent daca intre ele mai exista 2 sau 3 urcari si spre exemplu ajungi la 2700m.
Urcarea se termina undeva sub o exloatare masiva de piatra - se aud chiar deasupra noastra exploziile de la detonari. Coboram - asta nu apare pe profil pentru a urca totul la loc. Sunt sfarsit. Capul mi-e limpede, dar picioarele nu ma mai asculta. Nu mai vor sa traga. Nu ma dor, nu am crampe, nu mi-e rau. Sunt doar sfarsit. Senza benzina. Termin si a doua urcare care coincide cu ce vad pe profil.
Ce e el mai demoralizant abia acuma urmeaza: ce pare a fi pe profil o portiune de 15km de coborare usoara e in realitate un drum care imi ofera inca 2 urcari sanatoase. Se poate sa stai in pedale, nu asta e problema, dar pe un fond si asa acut de sfarseala, aceste surprize sunt cireasa de pe tort.
Mai mult, intr-un punct de alimentare se afla echipa de medici (in continuu pe traseu se aflau echipaje medicale, de asemenea motociclistii baleiau constant tot traseul pentru a se asigura ca nu e nimeni ranit sau ratacit) care m-a dezinformat referitor la locul unde ma aflam. Mi-au zis ca mai am 2km pana la un punct de alimentare. Excelent! Simteam deja un gol in stomac si imi era dor de cascaval si de niste paine cu anchois.
Dupa 15km si o urcare istovitoare am dat de punctul de alimentare, dar era deja prea tarziu din punct de vedere energetic: incepusem sa consum din mine, rezervele fiind deja gata.
Poate ca ar trebui sa zic ceva si de marcaje: nu am reusit sa ma ratacesc nici macar odata pe parcursul a 650km. Si daca imi cititi blogul stiti ca eu reusesc sa ma pierd acolo unde nimeni nu e in stare. Marcajele nu sunt dese, mai mult, sunt foarte discrete; dar sunt facute cu cap. S-a mers pe principiul marcajelor de enduro: in punctul in care drumul coteste esti avertizat din timp (foarte important asta) de sensul in care se va merge. In rest, doar din loc in loc cate un marcaj iti aminteste ca te afli pe traseul bun. Dar sistemul de marcaje din intersectii e perfect si e astfel gandit ca sa nu trebuiasca sa franezi pentru a gasi drumul.
O noua urcare de data asta de 1300m. Mi-am schimbat foarte mult stilul de pedalat in ultimul timp: am trecut de la pedalatul in forta la cel in frecventa - schimb din timp vitezele astfel incat niciodata, dar absolut niciodata sa nu simt tensiune sau efort in gambe. Cand incepe sa apara durerea in picioare meciul e terminat - si chiar daca in ziua respectiva birui, a doua zi dimineata te ridica cu cricul de jos. Si nu e doar teoria mea - asa urca 150 de concurenti de Iron Bike. Arati intr-adevar ca un hamster pe rotita, dar e mult mai odihnitor pentru muschi.
Pana acuma nu m-am oprit pe nici o urcare decat atunci cand a trebuit sa ma dau jos de pe bicicleta. Imi dac tot felul de strategii: imi dau drumul la altimetru si imi stabilesc obiective. Peste X sute de metri fac aia (de exemplu iau o gura de miere sau mananc un energizant), urmatorii Y sute de metri trebuie sa ii fac in atatea minute. Imi inventez nenumarate jocuri de genul acesta pentru ca urcarile sa imi para mai usoare. Nici de data aceasta nu fac exceptie si fara sa pun piciorul jos ajung in varf.
Doar ca nu ma simt tocmai in forma si in punctul acesta timpul este cel mai mare inamic al meu. Mai arunc un ochi pe profil si sper sa fie adevarat si sa urmeze numai coborare, asftel situatia devine destul de nasoala. Si asa stau destul de prost cu timpul.
Incep coborarea de la refugiul Barnat. Daca mi-ar fi zis cineva acuma 5 zile ca o sa pedalez la vale pe aici, i-as fi ras in nas. Acuma nu-mi arde de glume; chiar deloc. Asa ca las bariera constienta sa se ridice si ii dau drumul nebuneste la vale. Scap cu viata (ca efectiv nu gasesc alta exprimare) si jos in fundul vaii ma asteapta Elena. A venit pana aici cu bicicleta ca sa ma sustina. Trec furibund un rau de munte si incep coborarea catre Torre Pellice.
Elena ma incurajeaza cat poate. E numai coborare acuma si e ca la noi acasa, asa ca pedalez cat pot pe ea. Dau de sosea, ma uit la ceas si Elena imi spune ca mai sunt 10km pana la sosire. S-a terminat. Nu ma mai incadrez in timp.
Ultimii 10km sunt vag valonati, in sensul ca in general coboara asa ca ii parcurg suficient de repede. Din pacate am depasit timpul limita cu 10 minute si o sa-mi incasez penalizarea de 10000 de puncte.
Mai rau decat cele 10000 de puncte e faptul ca azi am tras , mai ales pe ultima portiune pe coborare si mi-am obosit picioarele.
Tabara de baza de azi este pe locul fostului patinoar - mare parte din concurenti stau cu corturile chiar inauntru. Noi ne-am plasat la intrare. Apelez pentru a doua oara la ajutorul maseurilor si ma rog sa ma repare. Sunt frant de oboseala si dupa cina abia ma tarasc spre cort pentru a incerca sa prind cat mai multe ore de somn pentru...
Etapa 5: Torre Pellice - Pragelato
De etapa asta era sa uit. Aceasta e de fapt piatra de hotar dupa care pot sa zic hop. Este o etapa lunga si cu diferente mari de nivel. Sedinta tehnica din seara precedenta ne anunta ca o sa fie mai grea decat etapa 4. Asta nu e incurajator avand in vedere ca in precedenta am depasit limita de timp. Prima urcare e pe Colle Vaccera si ar trebui sa se termine la 1465m - dupa 1000m de la start. Nu ma mira deloc ca ajungem pe la 1600m pentru ca dupa aceea sa coboram pana in Colle.
A fost si o mica portiune de push bike urmata de single trail, asa cat sa te incalzesti de dimineata.
Coborarea e serioasa, dar fie de la inceputul concursului am mai capatat ceva tehnica, fie oboseala ma face sa nu mai fiu asa de precaut - ideea e ca acuma cobor pe bicicleta pante care la inceput mi se pareau imposibile. Totul e sa sti cum sa te joci din frane si sa ai un echilibru perfect. Acuma sa nu intelegeti ca pedalez la vale ca si ei, dar cel putin nu mai merg pe langa bicicleta.
A doua urcare a zilei are tot 1000m diferenta de nivel si e pe Col Azzara. Pe bicicleta pana sus, dupa care se coboara tot ce ai urcat.
Imi amintesc acuma de mesajele de incurajare primite de la prieteni: Cosmin, Ilie, Nelu, Florenzo, Bitza, Pantani, Alin si Gianina etc ma incurajeaza constant prin SMS. Ma gandesc la ei si la cat tam tam am facut inainte de plecare cu concursul asta si imi vine energie pentru a treia urcare a zilei - si cea mai serioasa. 1400m de urcare ma vor duce la refugiul Selleries. Urc alaturi de italianul care ma tot incurajeaza, il depasesc, merg alaturi de Mister Bean o bucata, il depasesc si pe el; ii ajung din urma pe austrieci si impreuna cu ei ajung la capatul drumului forestier si la inceputul portiunii de carry bike.
Cu o seara inainte impreuna cu Elena am pregatit si eu bicicleta similar cu a celorlalti concurenti: am taiat o bucata de izopren si am infasurat-o pe bara de sus a cadrului ca sa nu ma deranjeze cand o car in spate. Acuma e momentul sa testez daca metoda e eficace si trebuie sa recunosc ca daca nu e chiar o placere, cel putin nu simt nici un fel de durere pe omoplati cand o car. 600m altitudine de carry bike si ajung la refugiul Selleries unde iau un pranz copios la punctul de alimentare.
De aici urmeaza o mica bucata de tranzit in coborare placuta pana la startul primei probe speciale a zilei: fortul Fenestrelle. Acesta e o minune in sine: intins pe 800m altitudine pe o costisa abrupta de munte - 4000 de trepte sapate in piatra sau construite de mana omului te poarta din fundul vaii pana la 1900m, partial sub forma de tunel sapat in piatra, partial chiar pe costisa.
Initial am crezut ca exista vreo posibilitate cat de mica sa cobor pe bicicleta. Dar treptele sunt foarte inguste si inalte asa ca trebuie sa alergi la vale cu bicicleta sub brat. E o senzatie deosebita sa mergi prin tunelul care are ferestre pe partea dinspre vale - peisajul care se dezvaluie pentru cateva fractiuni de secunda e deosebit.Din cand in cand iesi la lumina zilei si atunci pot sa vezi fortul in toata maretia lui; repede inapoi la intunericul din tunel. Cobor repede cele 4000 de trepte - am antrenament de la noi de la stadion. Ultima parte se poate cobora chiar pe bicicleta.
A fost de departe cea mai interesanta proba speciala din concurs. De jos din vale incepe ultima urcare a zilei catre tabara de baza de la Pragelato.
Unii au reusit sa stea pe bicicleta
Am intrat in zona care a gazduit Jocurile Olimpice din 2006: Pragelato, Cesana, Sauze d'Oulx, Sestriere - toate aceste localitati au gazduit diferite probe sportive din cadrul JO. Oriunde te uiti vezi instalatii de tras pe cablu - locul musteste de partii. Sunt 400 de km legati de partie in zona.
Pragelato a fost gazda probei de sarituri cu skiurile in cadrul Olimpiadei. Iar tabara de baza este chiar la baza trambulinei. Ca sa faca finalul mai interesant, organizatorii au introdus o proba suplimentara: pentru fiecare metru urcat pe bicicleta peste punctul de constructie a trambulinei concurentului i se scad 100 de puncte. Fiind vara, trambulina e acoperita cu ceva material sintetic foarte alunecos.
Inaintea ultimei probe a zilei - catararea pe trambulina de sarituri cu ski-urile
De pe margine spectatorii ma incurajeaza frenetic. Nu mi-a furat nimeni sosetele - a trebuit sa trecem cu bicicleta prin niste rauri si deoarece eram lejer in timpul de concurs, m-am oprit tacticos si m-am descaltat: urmatoarele 2 zile trebuie sa imping la bicicleta si numai de basici n-am chef acuma
Am tot povestit despre felul impresionant in care coboara concurentii de la Iron Bike. Exista si partea urata si trista a povestii: seara dupa cursa, tabara de baza arata ca un adevarat teatru de razboi: cei din echipele medicale au de lucru necontenit pentru a pansa rani, indrepta oase sau administra diferite medicamente. Nu exista sportiv care sa nu fie belit din cap pana in picioare. Unii au ajuns cu elicopterul la spital, altii si-au rupt mana, majoritatea insa "au scapat" doar beliti din cap pana'n picioare. Nimeni nu face exceptie. Eu ma prezint destul de onorabil: in afara de picajul de la prolog care s-a lasat cu o julitura pe coapsa, sunt belit in nenumarate locuri de la genunchi in jos, dar nu e nimic serios.
Nu acelasi lucru il pot spune despre cur - 6 zile de pedalat in continuu i-au luat tributul si acuma nu mai pot nici macar sa stau jos si ma gandesc cu groaza ca maine trebuie sa ma sui in sa.
Cina o luam la restaurantul de la trambulina, dupa care am prima noapte agitata de la Iron Bike - se apropie sfarsitul si incep sa am emotii.
Visez deja cum o sa trec linia de sosire, dar pana atunci trebuie sa trec intai de...
Etapa 6: Pragelato - Cesana
Ultimele 2 etape sunt scurte si intense. Fiecare are in jur de 50km, deci banuiesc ca o sa am carry bike la greu.
Ziua incepe cu o picanterie - startul acestei etape se va da pe pe una din trambulinele de sarituri din apropiere. Nu sunt deloc incantat de ideea de a pica ca bolovanul de la start, dar daca astea sunt regulile...Chiar ma bate gandul sa imi iau bicicleta in spate dupa start si sa cobor frumos pe scari. Doar ca mi-e rusine de ceilalti concurenti si de spectatorii de la baza trambulinei.
Am tras aer in piept, am strans de ghidon si m-am dat la vale
Foto finish...pardon, foto start
Asa ca fara tragere de inima incep sa urc catre varful trambulinei odata ce mi-am auzit numele strigat. Suprafata e a naibii de alunecoasa si organizatorii ne avertizeaza intruna sa nu cumva sa franam daca vrem sa nu picam. Fain...
Nici nu luam bine startul si temerile imi sunt adeverite: trebuie sa car bicicleta. Avand in vedere starea dorsalei mele, nu pot spune ca ma deranjeaza deosebit chestia asta. Terminam de carat bicicletele in Grang Puy - unul din zecile de satuce de munte prin care am trecut zilele acestea.
De aici putem sa ne suim in pedale -pentru mine reprezinta un adevarat chin, dar strang din dinti si dupa cateva minute imi amorteste curu de la durere si pot sa pedalez.
Traseul urca pana in punctul terminus al unei partii de ski. De aici continua pe curba de nivel pentru a ajunge la poalele lui Monte Frateive (2702m). 400m altitudine de carry bike. De jos de la baza se vad o multime de concurenti insiruiti pe serpentinele care duc spre varf - seamana cu budistii care urca in munti pentru a aduce ofrande zeilor lor. Imi incep si eu lungul drum. Ca sa imi fie mai usor numar pasii si imi impun sa nu ridic capul din pamant decat la cate 500 de pasi pentru a avea o satisfactie mai mare cand vad unde am ajuns.
....si a lor, ca doar e urcare
500, 1000,....2500: ma apropii de final. Am depasit multi concurenti aici. Deasupra zboara elicopterul, pe traseu sunt o gramada de cameramani care ne filmeaza sau fotografi care vaneaza un cadru cat mai bun. Alaturi de ei sunt numerosi turisti care au venit special sa ne incurajeze - e greu de descris pe de-a intregul atmosfera respectiva. Ajung in varf si pana jos am parte de o coborare la limita sigurantei.
A doua si ultima urcare a zilei are doar 800 de metri pe Cima del Bosco. Nu are nimic deosebit; coborarea care urmeaza ma solicita serios - ma concentrez si incerc sa cobor cat pot de bine.
Vremea a fost de-a dreptul incredibila de-a lungul celor 8 zile de concurs - soare (undeori suparator de mult soare), nori doar atat cat sa mai domoleasca din dogoare. Nici vorba de ploaie, vant sau alte fenomene meteorologice nedorite. Stau acuma si ma gandesc ca ultimele precipitatii pe care le-am prins in turele noastre de anul acesta au fost sub forma de zapada.
Odihna bine meritata alaturi de Panda
E ultima seara - maine voi lua startul in ultima etapa de la Iron Bike. Sunt foarte aproape de a-mi indeplini visul.
Dar sa povestim un pic despre rezultate. De la inceputul concursului m-am instalat bine de tot in coada clasamentului. Am reusit sa strang in fiecare etapa aproape 10.000 de puncte mai ales din probele speciale, asa ca inca de la etapa a 4-a depasisem baremul de 30.000 si ziceam adio la tricoul pentru care am venit. Mi-a fost greu sa continui in fiecare zi stiind ca sunt in afra concursului; a fost nevoie de toata puterea de vointa pentru a lua startul zi de zi. Dar m-am incapatanat: am venit sa termin concursul asta si asta voi face.
Erau destul de multi concurenti care au optau pentru o strategie mai ciudata: faceau o etapa, dupa care luau o pauza de o zi. Nu se prezentau la start si erau depunctati cu 10.000 de puncte. Frustrant era ca respectivii erau toti inaintea mea in clasamentul general. Adica eu imi rupeam gatul si imi scuipam plamanii pe tot felul de coclauri si ei stateau si beau bere in tabara de baza, iar la final erau inaintea mea in clasament. Regula asta de punctare ma depaseste complet. Va dati seama ce motivant era sa pornesc dimineata cu noaptea in cap sa imi fac etapa stiind ca cei care nu iau startul o sa fie la final in fata mea...
De ieri a mai aparut un clasamet pe care nu m-am obosit sa-l inteleg - am zis ca nu ma mai uit pe clasament ca imi fac sange rau. Azi totusi ii dau atenti si vad ca acolo sunt pe locul 73 cu un total de 15.672 de puncte. Ma duc la organizatorii si ii intreb ce e cu acel clasament.
Acela e clasamentul cu finisheri!!!!!!!!! Pentru acel clasament se calculeaza doar diferenta dintre timpul scos fata de timpul impus. Am strans 10.000 de puncte in etapa a 4-a cand am depasit timpul maxim, in resttul am strans cumulat doar 5000 de puncte.
Pe scurt: indiferent de rezultatul de maine sunt un finisher! Am reusit - o sa iau tricoul dupa care am venit. Nu-mi vine sa cred. Daca n-ar fi fost cele 10 minute din etapa a 4-a as fi fost la mijlocul clasamentului. Pe de alta parte etapa a 2-a am terminat-o cu un minut inainte de expirarea timpului - exista o balanta in toate.
Ma uit de 1000 de ori la clasament si tot nu-mi vine sa cred. Si daca nu m-as prezenta maine la start as stranfge 25000 de puncte si tot as lua tricoul. Dar nu asta e ideea. In viziunea mea finisher e cel care participa si termina toate etapele din concurs. De aceea am venit aici, aia o sa fac.
Nu ma mai satur privind clasamentul - si cu imaginea lui intiparita in memorie incep sa ma pregatesc pentru ultima etapa. Apelez pentru ultima oara la maseuri, dar din pacate nici chiar ei nu mai reusesc sa ma repare de data aceasta - picioarele imi sunt prea distruse de la atata efort.
Nu mai am nici pofta de mancare si noaptea abia daca apuc sa dorm cateva minute legate.
In fine se face dimineata si ma pregatesc de...
Etapa 7: Pragelato - Sauze D'Oulx
Exista aici in zona un varf de care sunt foarte mandrii atat localnicii cat si organizatorii lui Iron Bike: Chaberton - 3100m. Toate editiile precedente ale concursului au trecut pe acolo (in unele editii chiar a fost tabar de baza varful muntelui).
Nici anul acesta nu putea sa lipseasca din meniu. Sunt pregatit de cu seara de concurentii mai vechi si de rganizatori: o sa fie greu, deosebit de greu. O sa trebuiasca sa car biciclceta in spate nu stiu cat.
Doar ca nu reusesc sa ma sperie. E vorba de tras la deal? Perfect, nici o problema suntem pe terenul meu. Nu trebuie sa stau pe bicicleta, trebuie s-o car in spate? Si mai bine. Asa ca paradoxal cu cat informatiile dinspre organizatorii ne parvin si sunt mai panicante, cu atat eu sunt mai linistit.
Alaturi de prietenii mei austrieci impreuna cu care impartim bucuriile si suferintele maratonului de cateva etape incoace
La ora 7.00 iau startul in ultima etapa de la Iron Bike. Inceputul e o coborare usoara, dar pe care din motive evidente trebuie s0o parcurg in picioare si nu ma pot aseza pe sa.
Am inca o fata destul de umana dupa 7 zile de concurs...
Start in ultima etapa de la Iron Bike 2009
Ajungem la baza urcari si din pacate (serios, din pacate) se poate urca cu bicicleta. reusesc cu chiu cu vai sa trec din nou peste durerea de inceput de zi si incep sarhuincios sa urc.
Din cei 1800m de urcare pana pe Chaberton, 800 se urca lejer cu bicicleta. Dupa aceea in functie de talentul fiecaruia, dar in principiu nu prea are rost sa te chinui si e de preferat sa impingi la ea. Ceea ce fac si eu.
Suntem pe un forestier, dar care e foarte accidentat si presarat cu bolovani. Intre 2 serpentine de forestier exista si inevitabila scurtatatura. Pe acolo o iau eu. Majoritatea concurentilor prefera sa efectueze toata serpentina si sa impinga la ea. Eu o iau in spate si incep sa ii dau constiincios la deal.
Am de departe cea mai buna prestatie de pana acuma din cocnurs (din pacate nu pot sa o confirm si cu rezultatele specialei - urcarea pe Chaberton a fost evident o proba speciala - deoarece pe cat de impecabila a fost organizarea cursei, pe atat de execrabil e site-ul si nu sunt in starte sa gasesc nimic pe el).Si am si chef. E etapa de final, eu o sa-mi iau tricoul asa ca frumos ar fi sa trag. Si aia si fac.
In 3 ore si ceva de la plecare sunt pe varful Chaberton. N-a fost greu. Monstrul cu care ne-au speriat organizatorii avea rasuflarea obosita. L-am biruit mai usor decat ma asteptam. Pe tot parcursul urcarii sunt turistiveniti acolo special pentru a asista la ciorvoada noastra si pentru a ne incuraja. Organizatorii au acuma 2 elicoptere care ne spioneaza fiecare miscare. Spectacolul este complet.
Categoric azi e ziua mea. Din varf se coboara exact pe unde s-a urcat pe o portiune de peste 1000m.
Nota Bene: pe o coborare criminala nu m-a depasit nimeni! Si nu pentru ca nu se mai afla nimeni in spate...Am coborat asa cum mi-ar fi placut s-o fac din prima zi. Si mi-a facut placere. E ca la ski. Multi concurenti mai titrati sunt bine in spatele meu.
Termin si coborarea, trec rapid de punctul de control (azi nu m-am mai dedat la petreceri culinare, abia daca ma ciugulit ceva si am fugit mai departe).
Urmeaza o a doua catarare, care chiar daca e mica (350m), mie mi s-a parut mai grea decat tot Chaberton-ul in sine. Evident ca a fost de carat bicicleta in spate. Cred ca efortul depus in prima parte a etapei si-a spus cuvantul - sunt ajuns din urma de mai multi concurenti.
Coborarea care urmeaza e inca prea dificila pentru nivelul meu, asa ca acolo ii pierd pe urmaritorii mei. Raman cu satisfactia ca pe muntele lor simbolic am urcat magistral.
Intru pe un forestier pe care mai ca adorm de plictiseala pe coborare. La o curba e Elena care a venit sa faca poze in timpul cursei.
Asta a fost o coborare de bun simt
Sunt in fata ultimei urcari - 400m. E tot ce a mai ramas din cei 23.000m de urcare de la inceput. Atat: 400 amarati de metri. Ma ridic in pedale si ii urc ca si cand as fi acasa la noi la un maraton. Ii urc i forta, ii urc de placere, ii urc la razbunarea celorlati 22600m care mi-au scos peri albi.
Se intra pe sosea si sunt deja in Sauze D'Oulx. Aici, in piata centrala e finish-ul. Dprintez la propriu pe ultimul kilometru - mai depasesc 2 concurenti si in invalmaseala din fata mea aud o voce la microfon:
"Number 77 - Fodor Alexandru from Romania!!!!!!!!!"
Am trecut linia de sosire la Iron Bike 2009. Directorul de cursa ma felicita personal. Ma dau jos de pe bicicleta si nu stiu cum sa ma comport. E exact ca la Marathon 7500 cand am luat locul 1. Sunt debusolat. Desi am visat la momentul acesta de cand m-am inscris la concurs, acuma ca am reusit ce mi-am propus, nu stiu sa ma bucur.
Sincer sunt trist - ca la 7500. E greu de explicat. Ai un joc fain care ti-a captat interesul si ai investit in terminarea lui toata energia. Si cu greu, l-ai dus la capat. Dar ducand-ul la capat, n-ai facut altceva de fapt decat sa-i spulberi maretia, grandoarea, sa-i furi ce avea mai frumos. Si stai trist acuma si iti dai seama ca nu mai ai cu ce sa te joci.
Nu o sa ma mai intorc aici. Am obtinut ce am vrut. O sa povestesc si raspovestesc aventura de la Iron Bike la fiecare pahar de bere si pentru fiecare ureche care o sa vrea s-o asculte. Dar chiar in momentul acesta cand stau la linia de sosire sunt trist si nu ma bucur.
Vine si Elena si ma felicita. Incerc sa ma bucur de momentul meu. Detaliile obisnuite de dupa fiecare etapa si la ora 17.00 suntem inapoi in centru pentru festivitatea de premiere.
Bicicleta mea si-a facut datoria cu brio: de-a lungu intregului concurs am facut o singura pana, in rest nu am avut absolut nici un fele de probleme tehnice. Pe langa cazatura de la prolog am reusit sa ma aleg si cu o frumusete de tatuaj - in etapa a 4-a imediat dupa o coborare abrupta, m0am dat jos de pe bicicleta si am atins cu gamba discul de frana care era supra incins asa ca acuma am un model tribal infricosator pe picior.
O echipa de aur.
Dupa ce sunt premiate locurile 1,2,3 de la master 1, master 2 (peste 40 ani) si fete, vine randul sa fie premiati toti finisher-ii.
Locul 1 fete si locul 1 baieti
Podiumul complet la fete
Podiumul complet la baieti (peste 40 de ani)
Podiumul complet la baieti (sub 40 de ani)
Stau cuminte pe dalele de piatra din Sauze D'Oulx si imi astept numele. Ma ridic inpicioare cand ma aud strigat si ma duc si imi iau medalia si mai ales tricoul. Dupa asta am venit aici.
And in the red corner from Romania..............
Alf The Great!!!!!!!
------------------------------------------
Seara o petrecem tot in Sauze D'Oulx.
A doua zi dis de dimineata coboram catre mare si ajungem in Saporno. Inghesuiala, mult zgomot, oameni claie peste gramada. Nu ne simtim in largul nostru. Mediterana nu are azi valuri pentru noi.
Ne intindem la soare.
"Costele!!!!! Hai sa ma vezi cum inot!".
Sper din tot sufletul ca cele peste 2 milioane de concetateni de-a mei sa se simta bine acolo peste hotare unde au plecat si Doamne fereste sa le vina ideea sa se intoarca inapoi...
Luni e innorat asa ca iese din discutie ziua de plaja. Ne urcam in masina si facem un ultim maraton pentru aceasta iesire - drumul spre casa.
---------------------------------------
La final, ca la Oscar, cu multumirile.
- in primul rand lui Elena pentru...TOT
- tot in primul rand celor de la capatul SMS-urilor de incurajare
- CS Tibiscus Timisoara si in special lui Marius
- d-lui Clinciu Lucian pentru produsele Sponser puse la dispozitie.
Si nu in ultimul rand unui personaj incapatanat, care are obiceiul sa-si urmeze visele indiferent cat de greu ar fi sa le atinga: Eu.
------------
Am gasit ceva interesant pe net.... :)
------------
Citesc detaliile de pe site:
650km
22.000m cumulati in urcare
8 zile
Pana la urma conform datelor GPS luate de la organizatori concursul a aratat pe etape astfel:
| Distanza Km | Altimetria | ||||||
| Tappa 1 | Entracque - San Damiano | 26/07/2009 | km | 74 | m | 2.782 | |
| Tappa 2 | San Damiano - Jausier | 27/07/2009 | km | 104 | m | 4.976 | |
| Tappa 3 | Jausier - Barge | 28/07/2009 | km | 103 | m | 2.659 | |
| Tappa 4 | Barge - Torre Pellice | 29/07/2009 | km | 91 | m | 3.992 | |
| Tappa 5 | Torre Pellice - Pra Gelato | 30/07/2009 | km | 89 | m | 3.993 | |
| Tappa 6 | Pragelato - Cesana | 31/07/2009 | km | 52 | m | 2.180 | |
| Tappa 7 | Cesana - Sauze D'Oulx | 01/08/2009 | km | 49 | m | 2.812 | |
| km | 562 | m | 23.394 | |
Mai multe detalii tehnice legate de cursa puteti gasi la: http://www.giscover.com/tours/tour/display/8793
Am urcat de aproape 3 ori Everestul de la nivelul marii pe bicicleta si dupa cum o sa vedeti mai departe urcarea a fost de departe partea cea mai frumoasa a acestui concurs si cea care mi-a creat cele mai multe satisfactii.
Site-ul este deosebit de saracacios si nu pot sa-mi dau seama de prea multe detalii. Dar cuiul a intrat deja in cap. Si ca de fiecare data cand imi vine o idee mai nastrusnica stiu ca mai e vorba doar de detalii – deja suntem pe drum spre acest maraton.
Initial planul prevedea sa participam amandoi, dar deoarece traim intr-o lume in care niste frustrate au ajuns la concluzia ca femeile trebuie sa fie egale cu barbatii (pe scurt – baremurile de la baieti se aplica identic si la fete) Elena renunta la participare si se transforma in echipa mea tehnica.
Odata cu povestea asta m-am inscris si in clubul CS Tibiscus Timisoara. Vreau sa le multumesc celor de la club si in special lui Marius pentru tot sprijinul acordat (Marius a facut toate demersurile si formalitatile catre federatie si ajutorul nu s-a oprit aici).
Aici se va incheia maratonul - dar pana la final e mult, foarte mult
In paralel culeg de la organizatori cat mai multe detalii posibile referitoare la cursa. Incerc sa ma familiarizez cu regulamentul si studiez profilele de la etapele din anii trecuti.
Incerc sa imi pun la punct bicicleta. Aici e o discutie lunga – noi suntem de parere ca valoarea fiecarui lucru e data de utilitatea lui. Adica: daca esti o loaza care termina pe la mijlocul clasamentului fiecare concurs (eu), e cam absurd sa-ti iei o racheta de bicicleta – aia te va arunca cu maxim 5,6 pozitii in sus in clasament. Pe de alta parte, nici cu Tohanul lui bunicu’ nu ma pot duce asa ca incerc sa gasesc o balanta.
Acuma cand astern cele de mai sus realizez ca am investit o gramada de efort si timp in ceea ce a reprezentat logistica acestui concurs – ce am prezentat sunt doar cateva aspecte.
Ar mai fi vorba de un aspect “minor” – pregatirea fizica. Si aici am fost deficitar – ultimele luni nu m-am antrenat specific pentru MTB si mai ales pentru ce inseamna Iron Bike.
A fost esecul tehnic de la Medias urmat de cea mai mare performanta a noastra de pana acum – locul 1 la Marathon 7500 alaturi de Alin si Gianina. La fix o saptamana dupa ucigatorul maraton din Bucegi e startul la Iron Bike si sunt obligat sa ma refac pana atunci.
Obiectivul meu e clar: obtinerea tricoului de finisher. Poate parea absurd sa depui atata efort pentru un tricou, dar este telul pe care il urmaresc majoritatea celor care se inscriu la acest gen de maratoane. Este dovada faptului ca ai reusit sa duci la bun sfarsit concursul.
Inghesuiti in ZuZu Mobil trecem repede si cu bine de primul marathon: 1670km facuti dintr-un foc fara pauza.
Vineri pe la pranz suntem in Entracque – locul de unde se va da startul. Ne aciuam la un camping (aici luam prima teapa – dam 24 euro cand am fi putut campa gratis in tabara de baza).
Camping-ul la care am stat in prima zi
Ne aflam in Alpii Maritimi. Peisajul e destul de sterp, vegetatie tipic mediteraneana, varfurile de pana in 3000m ne inconjoara din toate partile. Satul in care suntem e mic si cochet - un sat italian de munte ca acelea din filmele despre razboi: case de piatra sau amestec de piatra si lemn construite cu gust si intesate de flori viu colorate, strazi inguste, oameni care stau pe bancute in fata caselor ca la noi si saluta trecatorii – e un peisaj idilic.
Elena se pregateste pentru misiunea deloc usoara de echipa de suport
Sambata dimineata ne indreptam catre tabara de baza unde intre timp au aparut organizatorii si cativa concurenti. Iron Bike e la a 16-a editie si e un concurs recunoscut international: 24 de tari au luat startul pana acum in aceasta competitie. Totusi, nu sunt multi cei care se inscriu - in jur de 150 de participanti in fiecare an. Motivul e simplu: e foarte greu (comparativ de exemplu cu fratele lui, Trans Alps, care strange o multime de concurenti la start). Unul dintre participanti e cel care se ocupa de ceea ce tine de GPS la Trans Alps si avea sa zica la sfarsit ca Iron Bike e mult mai greu.
Pe masura ce apar concurentii incep sa le studiez echipamentul si imi dau seama ca nimeni nu are bicicleta ca a mea – si asta nu in sensul bun a cuvantului. Unii au venit cu o adevarata echipa dupa ei - ca la Paris Dakar. Mecanic, masseur, naiba mai stie ce, o multime de oameni care roiesc in jurul concurentilor.
Nu apuc sa ma dumiresc prea bine cum sta treaba ca la ora 15.00 este scrutineering (in spatele cuvantului se intampla mai multe chestii asa ca nu-l traduc).
Primim road book-ul unde sunt profilele pentru toate etapele de concurs. Cip-ul de cronometraj pe care trebuie sa-l purtam tot timpul la noi. Primesc si numarul de concurs: 77. Numarul este personalizat si are tricolorul pe el. De asemenea mai primesc un autocolant cu tricolorul pe care trebuie sa-l lipesc pe casca. Folia de supravietuire, energizante, un rucsac, tricouri, semnam o multime de acte, suntem admisi de juriu si iata-ne oficial inscrisi la Iron Bike 2009: eu ca participant, Elena ca echipa de suport.
Numarul meu de concurs
Tot azi va avea loc si etapa de prolog: rolul ei este identic cu cel al etapei preliminarii de la Formula 1 – sa se stabileasca un pole position. De asemenea aici “castigi” si primele puncte de penalizare.
Pe scurt cum sta treaba cu regulamentul: fiecare etapa are un timp impus (timpul teoretic de parcurs) si un timp maxim. Fiecare minut peste timpul impus este penalizat cu 10 puncte. Depasirea timpului maxim inseamna 10.000 puncte de penalizare.
Pe de alta parte fiecare etapa este constituita din probe speciale si etape de tranzit intre acestea. Fiecare secunda in plus fata de cel mai bun timp din proba speciala inseamna 1 punct penalizare (adica o ora de intarziere in speciala te costa 3600 puncte).
Daca cumulezi peste 30.000 de puncte de penalizare esti descalificat si nu mai primesti tricoul de finisher - aici a fost o chichita, dar depre ea mai tarziu.
Dupa ce ne-am inscris oficial, Elena pleaca sa se antreneze. Ea este aici ca sa ma ajute, dar de asemenea se antreneaza; bicicleta si trail running – se apropie Maratonul Pietrei Craiului. Si-a facut rost de un program de antrenament si s-a pus pe munca.
De la Marathon 7500 nu am mai miscat nici un deget – nici nu prea puteam; asa ca vrand nevrand plec si eu sa ma incalzesc. O iau de la tabara de baza pe o sosea in sus pe vale. Ajung sa urc o diferenta de 700m si ma opresc – m-a luat valul si nu are rost sa ma obosesc inainte de start. Mai, si-au tras astia niste sosele - fiecare e un Transfagarasan in sine. Ca fulgerul la vale si ma intalnesc cu Elena sa pregatim ultimele detalii inainte de start.
Cam asta ar fi introducerea…
Totul s-a intamplat in viteza si brusc m-am trezit la startul primei etape de la Iron Bike.
Prologul - Entracque
Prologul va incepe la ora 17.00 si va avea loc in Entracque si in imprejurimi. Dupa scrutineering abia mai am timp sa imi pregatesc bicicleta – sunt destul de debusolat. Se va pleca in 2 grupe - eu fac parte din prima. Traseul are in jur de 5km daca ma inteles eu bine.
Prima sedinta tehnica din concurs unde ne sunt prezentate detaliile etapei care urmeaza
Nu am de gand sa trag la prolog – vreau sa imi pastrez energia pentru ce urmeaza.
Brusc…START!!!!!!!
Incepe Iron Bike
Se ruleaza repede: ori mi-a turnat cineva plumb in picioare, ori astia merg a naibii de bine. Dupa o portiune de sosea urcam pe un pod si intram pe forestier, dupa aceea pe single trail. Aici au pus organizatorii o sprituitoare ca sa faca un pic de noroi.
Incet, incet - un drum de 1000 de km incepe cu un prim pas
Ma depasesc o multime de concurenti, dar nu-mi fac probleme. Intram in sat si aici incepem sa facem slalom printre curtile oamenilor - la un moment dat traseul trece pe o carare asa de ingusta intre 2 garduri ca efectiv nu imi incape ghidonul acolo. Ajungem intr-un parculet unde e o coborare abrupta pe pietris, dupa aceea continuam pe aleile in panta din parc ca sa iesim intr-un final pe drumurile pavate care duc in centru.
Finalul primei ture din prolog
Teatral ma ridic in pedale si sprintez spre final. Ajung in centru si ma opresc rasufland din greu. Stau aplecat peste ghidon, timp in care trec vreo 5 concurenti de mine si continua nebuneste. Se opreste unul si ma intreaba daca nu mai e o tura – atunci imi amintesc vag ca au zis ceva organizatorii de 2 ture in sat. Ma fac verde, ma urc in sa si plec mai departe spre tura 2. Hai ca am inceput bine – in stilul characteristic.
A 2-a tura are loc numai prin sat. Ajung din nou in parc pe grohotis, nu reusesc sa iau curba si ma pravalesc destul de rau. Copasa stanga e din nou tatuata. Ajung din nou in centru si de data asta la adevaratul final.
Aici m-am pravalit - avea sa fie prima si cea mai dureroasa cazatura
Apare si Elena si impreuna mergem sa ii vedem pe concurentii din cea de-a 2 grupa. Nici unul nu cade – am fost singurul care a reusit sa pice pe portiunea respectiva.
Destul de dezumflat dupa startul ratat, ma plimb impreuna cu Elena prin satuc.
O parte din baietii pe motoare care ne-au insotit permanent de-a lungul intregului maraton (nici lor nu le-a fost usor sa urce pantele criminale care aveau sa urmeze)
Primii concurenti din cele 2 grupe isi disputa finala pentru a se desemna castigatorul acestei etape
Despre organizare ar fi prea multe de spus si nu imi ajunge spatiul: nu va puteti efectiv imagina ce inseamna sa organizezi asa un maraton pana nu participi.
Cina se tine in piata centrala si este un adevarat festin: in primul rand pastele noastre de toate zilele, sunca, fructe, s.a.m.d. Cat timp ne asteptam randul la coada apucam sa studiem pe indelete bicicletele concurentilor: e un adevarat tur de forta al ultimelor aparitii tehnice in domeniu. Carbonul e la ordinea zilei. Totul e din carbon. Mai reusesc sa reperez doar o bicicleta de aluminiu, dar cam atat.
Coada la cina
Tot acuma incepem sa ajungem la concluzia ca la noi acasa chiar daca nu se compara organizarea cu ce e aici, macar e atmosfera super faina. Nu ne asteptam sa ne bage cineva in seama, dar nici intre ei nu vorbesc astia. E o liniste mormantala.
De undeva trebuie sa iau si eu energie...
Dupa cina urmeaza sedinta tehnica in mai multe limbi, unde suntem informati ca a 2-a zi este o etapa de incalzire, apropiata de ideea de Iron Bike.
Concurentii incep sa se retraga. Plec si eu cu Elena, dar pe parcurs suntem opriti din drum de ceva festival care are loc simultan in mai multe piatete din sat. Stam si ne uitam vrajiti cum localnici de toate varstele – si cand zic de toate varstele ma refer si la octogenari – danseaza pe o muzica instrumentala cantata la fata locului.
Dansul lor e deosebit – parca ar fi niste papusi cu ate care salta in ritmul muzicii – nu am mai vazut ceva asemanator. Timpul trece repede si nu ne putem desprinde ochii de la dansul lor. O sa-mi aduc aminte cu placere de seara de vara din mijlocul unui satuc din muntii italieni unde oameni de toate varstele se bucurau de…viata in ritmul unei muzici din alte vremuri.
Cu parere de rau trebuie sa plecam catre tabara de baza caci trebuie sa ma odihnesc pentru…
Etapa 1: Entraque – San Damiano
Trebuie sa uit de prolog cat mai repede. Trezirea e la 5.30, startul e planificat pentru 7.30. La start sunt arborate steagurile fiecarei tari participante si este aici si steagul Romaniei. Sunt primul concurent roman care participa la Iron Bike si chiar daca nu sunt nationalist nu pot sa nu fiu un pic miscat cand ma duc catre start si langa mine flutura tricolorul. Hai ca n-o fac eu de oaie.
Romania este a 24-a tara prezenta la startul Iron Bike
Alinierea la start face pe baza rezultatelor de la prolog asa ca eu sunt in coada plutonului.Isi face aparitia deasupra elicopterul organizatorilor; de-acolo se filmeaza, se supravegheaza cursa, se transporta personal si provizii spre punctele de alimentare.
Inaintea startului in etapa 1 - cel putin increzator sa fiu.
Prin rafalele de vant cauzate de elicopter si sub incurajarile Elenei iau startul in prima etapa. Se incepe cu o portiune de sosea unde ma pun cuminte in spatele unora si stau in trena lor la 35km.
Il incep, il termin - nu concep altceva
Una din foarte rarele portiuni de asfalt de care am avut parte de-a lungul concursului
Dar leneveala se termina destul de repede si intram pe un forestier abrupt si pietros. Inca sunt in mijlocul plutonului si am sperante mari de la urcari - e punctul meu forte. Dar aici MTB-ul se manaca cu alta lingura decat in Romania, asa ca ma depasesc o gramada de concurenti. Soarele arde puternic si ma face sa transpir serios.
Am optat sa imi car apa in Camel Back, ca de obicei, dar de data asta in bidon am amestecul secret a lui Alin: miere, apa si lamaie.
Deja nu mai tin minte toate detaliile legate de prima etapa. Pe finalul primei catarari de 700m eram deja destul de singur. Dupa o coborare accidentata,dar digerabila, trecem peste ceva rau mare si ajung la primul punct de alimentare.
Ar putea sa para ciudat ce ofereau la punctele de alimentare, dar tineti cont ca oamenii organizeaza de 16 ani cel mai dur maraton de MTB din lume asa ca probabil stiu ei ceva.Sa incepem: in primul si in primul rand Coca Cola. Exact! Si incep sa ma gandesc: fie toti concurentii sunt deja dependenti de Cola si daca nu isi iau doza intra in sevraj, fie licoarea aia chiar are efect. Tot ce stiu e ca pe masura ce ajungeau la postul de alimentare, primul lucru pe care il cereau toti, era...Cola.
Urmeaza cascavalul. Cantitati industriale de cascaval. Paine cu...rosii si rozmarin sau naiba stie ce iarba mirositoare. Paine cu...oua! Paine cu pasta de masline! Apa plata si apa minerala. Paine cu dulceata si mai ales paine cu Nuttela. Preferata mea a fost painea cu anchois si ketchup. Paine cu pasta de branza. Si lista e abia la inceput. De prisos sa spun ca totul era in cantitati industriale si nu s-a intamplat niciodata sa imi lipseasca ceva.
Ce vreau sa evidentiez aici e ca oamenii nu ofereau ciocolata, batoane de cereale, glucoza - chestii cu care suntem noi obisnuiti si care stim ca iti dau energie. Dimpotriva - ei iti dadeau efectiv...de mancare si apa. Fiecare concurent isi cara cu el gelurile si enegizantele cu care era obisnuit. Nu asa ceva primeai la punctele de alimentare - acolo iti refaceai rezervele de apa si mancai efectiv mancare.
Dupa surpriza de la punctul de alimentare - apropo, dupa 8 zile de concurs in care nu am avut niciodata senzatia de gol in stomac si de greata, am ajuns la concluzia ca nu degeaba organizeaza baietii de 16 ani asa ceva - si dupa o cantitate indestulatoare de Cola am inceput a doua urcare a zilei; de data asta mai serioasa si insumand 1200m. Nu imi mai aduc aminte nimic din ea si nu vreau sa va plictisesc asa ca trec la marea surpriza a zilei: coborarea care a urmat.
Nu m-a speriat titulatura lui Iron Bike de "world hardest". Ce poate sa fie diferit fata de ce e in Romania?! Plus ca scopul meu e doar sa-l termin. Ei bine, e foarte diferit de ce e la noi.
Coborarea care a urmat nu as fi recomandat-o sa fie facuta fara bete ca sa nu-ti nenorocesti genunchii. Nici in cele mai negre cosmaruri nu mi-as fi imaginat ca pe-acolo se poate cobora cu bicicleta. E imposibil. Nu am cuvinte sa descriu traseul. Am comparatii in cap cu tot felul de trasee montante, dar pentru ca nu toti stiu despre ce e vorba o sa ma limitez la: imaginati-va o poteca de 10 cm latime pe care nu sti cand o sa apara radacini sau bolovani, presarati-o din belsug cu praf ca sa derapeze la cea mai mica frana, faceti-i o sumedenie de serpentine la 180 de grade si la final inclinati totul la un ireal 30-35 de grade. Pe ea coboara astia cu bibicletele.
Pentru cunoscatori - cracul Pipului din Tarcu e pistol cu apa rece pe langa ce era acolo - si eu nu stiu de cineva sa fi coborat pe bicicleta pe-acolo.
Si inca n-ar fi fost nici o problema daca ceilalti ar fi facut ca mine si s-ar fi dat jos de pe bicicleta, ar fi injurat si ar fi impins-o la vale.
Surpriza cea mai mare si mai dureroasa abia acuma avea sa vina: ei se dadeau pe-acolo PE biciclete. Am ramas socat. Mut de uimire. Am mai vazut din astea numai pe YouTube. Era ireal ce faceau baietii.
Daca pana aici a fost de urcat si de tras ca bivolul - portiune la care oricat de campioni ar fi restul nici eu nu sunt de lepadat - de aici am ramas efectiv pe ultimul loc. Coborau ca dementii intr-un nor de praf in ceva ce mie mi se parea sinucidere curata. Eu coboram pe langa bicicleta.
Andreea a zis o vorba mare (ceva de genul): "Daca la alergat ca la alergat apoi aia de afara o sa-ti scoata MTB-ul din cap." Si din pacate avea dreptate. Ce fac baietii acolo e alt sport comparativ cu ce numim noi MTB.
Si acuma nu ii compar cu mine - ar fi si penibil. Compar cu ce am vazut pe la concursurile de profil de la noi. Ei sunt pe alta planeta.
Si acuma incep sa imi pun problema ca poate m-am bagat la ceva peste puterile mele - asta nu e MTB. Efectiv nu am tehnica necesara ca sa fac asa ceva. Curaj - ce sa mai vorbim; mie mi se pare efectiv ca ti-ai semna necrologul daca ai incerca sa stai in sa aici, nu sa cobori pe bicicleta.
Dupa dusul asta rece si cu toate figurile de ciclist scoase frumusel din cap, aplic proverbul "Fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa". Fug pe langa bicicleta - ma iubesc prea mult ca macar sa incerc altceva.
O noua urcare - de data asta mai scurta si din care iara nu retin nimic. In schimb retin portiunea de final care a fost un single trail continuu. Pe urcare am reusit sa prind din urma si sa depasesc concurenti; aici iara am muscat-o. Nu stiu sa imi mentin echilibrul pentru asa ceva si cad constant din cauza ca roata musca din marginea potecii. Din nou sunt depasit la capitolul tehnic, din nou ma depasesc toti. Incerc sa ii imit si eu pe ceilalti, dar nu reusesc decat sa ma enervez si in timp ce ei se indeparteaza la orizont pe biciclete eu imping bourean la a mea. Nu ma pricep si imi vine sa urlu de nervi.
Cu toate astea ajung la finish sub timpul limita si aici ii povestesc Elenei despre un nou sport: MTB-ul de Europa.
Am terminat prima etapa, mai am doar 6 in fata
Casuta in San Damiano
Ea si-afacut constiincioasa antrenamentele si acuma trece la sarcinile de serviciu: masaj si recuperarea mea pe cat posibil. Ea se ocupa de toate detaliile : montat cort, pregatit bagaje, tot ce tine de logistica dintre 2 etape. Echipele de sprijin ne urmaresc pe sosele si ne asteapta la finalul etapelor.
Camping-ul e pregatit deja cand ajung eu aici. Mare inventie corturile Quechua - pentru prima data prefer sa dorm in cort si nu in masina - sunt uluitor de usor de montat si de demontat chiar si pentru un lenes ca mine
Cina contine din nou paste. De fapt ca sa nu ma mai repet: fiecare masa contine paste. Paste cu sos, paste cu parmezan, paste simple. Dar sa fie paste. La finalul fiecarei ture este un post in tabara de baza unde concurentii care au ajuns la final pot sa infulece repede ceva pentru a-si reface energia. De exemplu la finalul acestei etape cred ca am ras o lubenita intreaga, dupa care am mancat o portie mare de macaroane cu zahar, dupa care am stors cativa litrii buni de apa minerala.
Scriu blog-ul la doar o zi de la finalul cursei dar deja detaliile incep sa se estompeze: am impresia ca m-am nascut pe bicicleta si acolo am stat toata viata. De exemplu acuma nu mai asociez numele de San Damiano cu un loc anume. Cred ca tabara a fost pe terenul de fotbal al echipei locale.
Tabara de baza din San Damiano
Elicopterul care a survolat necontenit traseul - din el s-a filmat mare parte din competitie. O sa apara si un DVD in viitorul apropiat
Fiecare tabara de baza are minim dusuri si curent electric. Am ajuns sa iubesc dusul de dupa cursa. Cat timp Elena curata si pregateste bicicleta pentru a doua zi eu incerc sa scap de starturile succesive de geluri , praf si energizante scurse care imi acopera picioarele si mainile.
Sedinta tehnica a fost demoralizanta: ni s-a spus de nu stiu cate ori ca o sa fie foarte, foarte greu. Ca azi a fost o joaca (baaaaaaaaaa, voi va bateti joc de mine?!), ca adevaratul Iron Bike incepe maine.
Cina, masajul, imbalsamatul cu geluri si somn, caci urmeaza...
Etapa 2: San Damiano - Jausiers
Trezirea e la ora 4.00. Simplu.
Dupa micul dejun suntem imbarcati in microbuze care ne vor duce catre punctul de start al etapei. La ora 6.00 suntem in microbuz, o vad pe Elena pe geam si am senzatia aia ca plec cu trenul la razboi si nu stiu cand o sa ma intorc.
Pe microbuz atipesc, asa ca in momentul in care ajungem in Acceglio sunt ca un pui de gaina scos de sub closca si numai chef de pedalat n-am.
Bicicletele au fost aduse de cu seara aici (privind retrospectiv sunt din ce in ce mai uimit de efortul organizatoric) si ne asteapta. E racoare spre frig afara, senzatie accentuata si de oboseala noastra.
In ultimele 2 zile am ajuns sa imi fac ceva cunostinte - mai mult vizual si nu dupa nume asa ca ma invart in jurul lor - imi face bine sa fie cineva cunoscut in preajma.
Startul se da in grupuri de cate 10 la interval de 1 minut intre grupuri. Eu fac parte din primul grup, ceea ce nu e chiar magulitor avand in vedere ca startul se da in ordinea inversa a pozitiei in clasament.
Inceputul e simplu: 1800 (o mie opt sute, asta in caz ca exista dubii) diferenta de nivel pe urcare.
START!
Inceputul e pe sosea. In Romania nu am vazut asa sosele; sosea e mult spus, o banda maxim pe care au turnat bitum. Chestia e ca nu inteleg cum au reusit sa convinga bitumul sa nu o ia la vale. 16% e o panta normal - stiu asta de pe GPS-ul unuia dintre concurenti. Serpentinele se succed pe distanta de 150m -200m. Si iara o panta criminala.
Dar pana una alta nu e nimic tehnic - numai de tras. Si aici situatia e un pic diferita. Aici ma descurc - OK, majoritatea sunt mai buni ca mine, dar macar nu mi-e rusine de mine. Depasesc concurenti si nu mai sunt depasit asa de usor.
Se termina soseaua si intram pe un forestier romanesc (adica pe care se poate merge). Am chef; efectiv am chef si pedalez cu placere.
Ma depaseste Louise Cobin. O introduc in scena pentru ca e castigatoarea ultimelor 5 editii consecutive de Iron Bike - o adevarata legenda cu care am avut ocazia sa stau de vorba de cateva ori de-a lungul concursului. Fata e jumatate de buletin - cred ca are 1.50 si 50kg. Dar trebuie sa fi foarte atent cand trece pe langa tine pe urcare ca altfel n-o vezi. Pe coborare nici radarul n-o prinde...
Dupa 2 ore se termina forestierul intr-o sa si se trece la push bike pana pe varful lui Monte Bellino. Asta are 3000m si ajung aici dupa 2.5h - exact, am urcat 1800m pe bicicleta in doua ore si jumatate. Poate si placebo stiind ca sunt la 3000m, poate din cauza efortului sau poate chiar din cauza altitudinii simt o durere vaga in moalele capului.
De aici urmeaza coborare. Dar am invatat de ieri sa nu ma bucur de asa ceva. Din pacate nici azi nu e diferit. Ce ziceti de coborarea de pe Vistea Mare pana la refugiu in sa? A, da, am uitat ceva: cu bicicleta.
Si inca odata repet: nu fac comparatii nefondate. In anii ce urmeaza sunt convins ca si alti romani o sa-si incerce norocul si o sa va confirme descrierile. Nu sunt nici macar subiective - vazute prin prisma cuiva care nu a fost in stare sa foloseasca bicicleta la coborare - efectiv aceea e panta si dificultatea traseului.
Bineinteles ca se poate cobora super usor cu bicicleta sub brat- ba chiar am fost convins ca alergand cu ea la vale este uman imposibil sa ma depaseasca ceilalti cu foarte mult. M-am inselat amarnic; cat alergam eu cat puteam 3 serpentine, unu' pe bicicleta era cu 100m altitudine mai jos. Din nou sunt nevoit sa recunosc ca baietii sunt de pe alta planeta.
Fug in proportie de 80% diferenta de nivel de 1000m pe coborare pana in check point-ul din vale. Stau totusi mai bine decat ieri: sunt undeva in mijlocul plutonului.
De aici urmeaza urcarea in Colle Maurin - o diferenta de nivel de 700m si care este de la cap la coada push bike.
Inca din primele zile am vazut ca majoritatea concurentilor au projejata bara de sus a cadrului cu tot felul de materiale, dar bara de jos care e mai expusa la lovituri, nu. Si nu intelegeam care e motivul. L-am inteles acuma...
Daca tot am inceput cu comparatiile cu muntii de la noi sa trecem la Piatra Craiului: urcarea de la Grind pana la Vf. La Om, doar ca o mai presaram cu niste bolovani. Cu multi.
Pe asa ceva NU se poate face push bike. Se cara bicicleta in spate pur si simplu. Si cand incerci sa faci asta incepi sa intelegi de ce baietii si-au captusit bara de la cadru...
Eu n-am mai carat bicicleta in spate. Nici n-am avut unde; la concursurile de la noi push bike-ul e mai mult decat suficient, iar in turele de antrenament nu mi-am imaginat ca o sa trebuiasca sa fac asa ceva. Asa ca e o premiera pentru mine, dar una placuta. Sunt dresat de-a lungul anilor la carat rucsacul in spate, asa ca cele 12kg ale bicicletei nu ma deranjeaza prea mult. Prind miscarea repede de la ceilalti concurenti si incep sa car la ea.
Si la asta, ca si la urcari sunt destul de bun si fac fata competitiei asa ca ajung bine in Colle Maurin (2630m). Pe coborarea care urmeaza pierd tot avantajul.
Etapa de azi are si un timp intermediar: St. Paul trebuie atins pana la ora 14.00. Relaxat ajung si eu acolo la 13.25 asa ca pot sa continui.
Urmeaza urcarea pe Col de Vars care cel putin la inceput e carry bike. Aici ma intalnesc cu un concurent mai in varsta. Mergand asa unul langa altul intram in vorba si aflu ca a mai participat de...12 ori la Iron Bike. Si ca l-a terminat de 11 ori. Si ca are 53 de ani. Ma fac mic de tot de rusine, inghit nodul din gat si plec. Omul nu a mai terminat cursa deoarece a trebuit sa plece din motive familiare dupa etapa aceasta.
Drumul devine mai uman si ajung pe bicicleta pana la Col de Vars. Coborare, si de aici se ia telecabina. Etapa de azi are de toate! Coborati din telecabina, luam telescaunul care ne lasa la 2503m.
Urmeaza o noua coborare abrupta. Sunt intr-un grup de 6 ciclisti acuma. Si in punctul asta ma hotarasc ca trebuie schimbat ceva. Cum tehnica n-am de unde sa invat, macar tupeu sa am si ma prind eu pe parcurs ce trebuie facut. Asa am inceput sa skiez. Nu pot decat sa sper ca o sa-mi iasa la fel si la MTB.
Ma urc in sa, deblochez furca, ma infig in SPD-uri si Dumnezeu cu mila! Evident ca am inceput cu un picaj zdravan. Si la cursurile de ski pe care le-am mai tinut le ziceam la oameni ca pana nu pici nu inveti. (Bine, asta daca mai apuci sa te ridici si te duce capul sa intelegi de ce ai picat).
Nu mai pic si reusesc sa cobor destul de repede pentru standardele mele. Drumul accesibil (pentru toti) cu bicicleta se termina si toata lumea o cara acuma la vale. Incepe sa ma enerveze traseul - de obosit, m-a obosit mai demult. Intr-o caldura infernala, cobor cu bicicleta in spate pana in fundul pamantului.
Daca s-ar fi terminat aici, ar fi fost o tura foarte obositoare. Dar nu se termina - urmeaza o urcare de 1100m diferenta de nivel. Dupa ce mananc jumatate de ruda de cascaval in check point, imi iau inima-n dinti si incep urcarea. Pana acuma am mers bine pe catarari - nici acuma nu fac exceptie si dupa o ora si jumatate de la plecare sunt la 2630m in fata tunelului Parpaillon.
Tunelul era ultima surpriza a zilei. In tunel fac cunostinta cu un personaj - eu l-am numit Mister Bean ca semana leit cu el - cu care aveam sa ma intersectez de mai multe ori in urmatoarele 5 zile.
Merg la lumina frontalei lui toata lungimea tunelului si iesit pe partea cealalta ma pregatesc de coborare. Alpii Maritimi au o geologie infecta. Cel putin pentru bicicleta. Roca e sfarmicioasa, asa ca acolo unde si-au tras localnicii drumuri, pietrele s-au macinat pana la nivelul de nisip sau praf. Pe care este deosebit de fain sa derapezi la peste 30 la ora.
Imi dau drumul si invat sa iau serpentinele fie din derapaj controlat fara sa pierd mult din viteza, fie pivotand in jurul unuia dintre picioare. A fost o coborare buna, care mi-a dat incredere in mine.
De pe road book vad ca ar mai fi numai coborare pana in Jausiers. Trec de punctul de control care marcheaza finalul probei speciale si increzator ma pregatesc de coborare. Urmatorii 10km au fost cei mai sadici si inumani. Torquemada insusi a nascocit traseul asta. Coborai 100m ca sa urci la loc 75. Si dupa aia la fel. Cand pe sosea, cand pe forestier, cand pe single trail.
Daca mi-a fost vreodata greu la Iron Bike, mi-a fost pe acesti ultimi kilometrii din etapa a 2-a. Imi venea sa plang de nervi si de oboseala. Am injurat cat in ultimul an la un loc (acuma ma gandesc - dar poate e de la bere - daca la artele martiale ii pune pe aia sa tipe ca din gura de sarpe cand executa cate o lovitura, de ce nu as omologa eu sistemul cu injuratul cand nu schimba viteza ca lumea, cand urmeaza urcare in loc de coborare, cand picioarele nu te mai asculta?! Care e diferenta?!).
Intr-un final se vede finish-ul - si acuma m-am convins: s-au distrat la culme cand au facut traseul. Au cocotat finish-ul in varful unui deal numai ca sa fi obligat sa faci carry bike prin padure ultimele 5 minute. Tranfigurat de la efort reusesc sa ajung sus si sa trec linia de sosire sub incurajarile Elenei care ma astepta acolo.
La finalul celei mai grele etape din Iron Bike
Timp maxim: 13.00hTimpul meu: 12.59h
Oooopppssss!!!!! Am fost aproape. Peste cateva zile aveam sa aflu cat a contat acel minut.
Tabara de baza din Jausiers
Pana atunci cobor alaturi de Elena in tabara de baza si astazi o sa apelez la ajutorul profesionistilor pentru a fi pus pe picioare: caravana Iron Bike are cu ea si o echipa de maseuri care au de lucru non stop din momentul in care apare primul concurent.
Jausiers vazut de la linia de sosire
De mine se ocupa un tinerel care are ceva prieteni in Oradea si care ma intreaba foarte natural:"De cate ori ai zis azi #$%^ mia ?". De multe ori, dar nu de suficiente ori...Una peste alta, baiatul stie meserie, si dupa un dus si o cina copioasa sunt pregatit pentru...
Etapa 3: Jausiers - Barge
Etapa a 2-a s-a derulat in mare parte si a avut finalul in Franta. Elena a urcat cu bicicleta pana in cel mai inalt pas accesibil cu masina din Europa - Col de Bonet (2800m) - etapa din turul Frantei.
Azi e timpul sa ne intoarcem in Italia. Nu ca as fi foarte dornic sa scap de francezi. In ultimele zile am dezvoltat o teorie proprie: stand printre italieni (ei formeaza majoritatea concurentilor prezenti) am ajuns la concluzia ca afirmatia cum ca ne tragem din romani are un foarte mare sambure de adevar.
Ragaie, se basesc, se pisa pe unde apuca, striga, se imping, sunt mitocani. Stiu ca civilizatia nu s-a nascut la Roma, dar sunt din ce in ce mai putin convins ca si ce au furat de la alte popoare au reusit sa asimileze...
Ma uit pe road book si coroborat cu informatiile de la sedinta tehnica - etapa a 3-a ar trebui sa fie una de relaxare comparativ cu precedenta: 2 urcari si in rest coborare.
Pozele urmatoare sunt facute de Elena si le-am adaugat aici pentru a va face o idee despre zona in care s-a desfasurat concursul.
Urasc etapa a 3-a si a 4-a. N-am un motiv anume - asa mi-am pus in cap de la inceput si pana la urma mi-a iesit. Sunt etape de mijlocul maratonului, teoretic fara mari probleme tehnice sau fizice, dar care trebuie facute si care vrei nu vrei tot vor adauga un plus de oboseala.
Etapa asta trece prin acelasi St. Paul de cu o zi inainte, de unde urca cuminte pe sosea pana pe la 1920m.
Deja mi-am facut un cerc de cunoscuti si chiar daca nu stiu pe nimeni dupa nume , ii recunosc vizual si mai schimb cateva cuvinte cu ei. Pe langa Mister Bean, ma mai inteleg cu ceva austrieci si cu un italian care are obiceiul sa ma imbratiseze la final de cursa si sa imi zica "Tu sei grande rumena!".
Apropo de asta, pe drum suntem incurajati frecvent de localnici. Cat or fi ei de mitocani (parerea mea) au un cult pentru sport pe care noi deocamdata nici nu-l visam. Biciclistii bag seama ca au un statut de semizei la ei. Toate, dar absolut toate masinile se opreau ca sa nu ne incurce fie ca urcam, fie ca eram pe coborare. De asemenea, masinile nu depasesc ciclistii decat atunci cand au suficient loc ca sa nu-i incurce. Daca un ciclist merge ca pisatul boului, nu se aude un claxon din spate - e lasat sa-si revina singur pe orbita. Intreaga parte de nord a Italiei pare ca respira ciclism. Si eu si Elena suntem in continuare socati de anvergura pe care o are sportul in randul populatiei de toate varstele: sute, mii de ciclisti de toate varstele bantuie pe toate soselele lor. Se dau cu bicicleta, inoata, joaca volei, merg pe munte, alearga (astia-s iar multi) orice, dar fac sport.
Este o mentalitate care din pacate la noi lipseste - aici tot timpul exista un ceva mai important de facut decat sa faci sport. Da' si medicii si groparii trebuie sa traiasca pe de alta parte...
Allez Belgique! La primii 20 m-am obosit sa le zic ca nu e Belgia, e Romania. Deja pe fondul oboselii urmatorii au inceput sa ma enerveze si imi venea sa le urlu cat pot: Romania ma, Romania!!!!!!! Dupa aia m-a linistit: oamenii incercau sa fie binevoitori; prosti, dar binevoitori.
Revenind la cursa, Col de Longe, prima urcare a zilei mi-a stricat si voia buna - a trebuit sa ne caram iara bicicletele in spate.
Pozele care urmeaza sunt de pe coborarea de pe Colle de Longe:
Asta imi aminteste de Retezat
...Deci nu am fostsingurul care a carat bicicleta la vale...
Daca toata coborarea ar fi fost asa, era OK; dar cand itit era lumea mai draga venea cate o saritoare unde cel putin pentru mine era musai sa ma dau jos
Pana in vale e drum lung, plin de praf si de bolovani
De la lac a urmat o portiune de impins dupa care o coborare cu mult mai nasoala decat aceasta
Hai, mai un pic - am trecut de jumatate si am inceput numaratoarea inversa
Una peste alta, a fost o etapa anosta, car nu mi-a lasat nici o impresie asa ca trecem repede la...
Etapa 4: Barge - Torre Pellice
Etapa care imi doream cel mai mult sa treaca. Cumva ma vedeam terminat daca scapam de asta. Ultimele doua etape sunt scurte - de 50km fiecare si in cel mai rau caz pot sa le merg pe amandoua. Sa scap numai de etapa asta...
Barge asta e undeva in fundul pamantului - 356m altitudine. E prea cald noaptea pentru sacul meu de dormit, prea racoare dimineata sa dormi fara, asa ca trec pe cura intensa de Nurofen.
Etapa incepe cu o proba speciala. De la inceput ceva nu miroase a bine - proba asta are numai 9km fata de zecile de kilometrii din zilele trecute. Este o urcare de 500m, urmata de o coboarare pana in centrul din Barge.
Pregatiriri inaintea startului celei de-a 4-a etape
Incepe proba, incepe speciala si se dezlantuie iadul. Eu iau startul mai devreme - sunt in primul grup care pleaca. Urcarea imi place desi are portiuni de push bike care alterneaza cu portiuni in care poti sa mergi pe bicicleta. Din spate vin nebunii - eu asa ceva n-am mai vazut. Horcaie de zici ca acuma i-au taiat in doua; pe urcare nu mai pot sa expire si fac ca spritul cand scot aer cu saliva din ei; urla ca apucatii ca sa se motiveze. Din pacate eu fac greaseala si ajung destul de repede in varful dealului.
Coborarea, din nou, nu e de facut pe bicicleta. Zi-le asta la dementi...Mai mult: in ultimele zile am devenit si eu semi inconstient si am inceput sa-mi dau drumul mai timid pe pante pe care alta data si cu piciorul coboram mai lent. Asa ca incep sa cobor. Si apar descreieratii astia din urma. Nici pana acum nu inteleg cum am scapat nevatamat. Venea cate unul si tipa cat putea sa-i fac loc. Iti fac mama, dar stai ca-s si eu pe bicicleta. Ma aruncam in contrapanta ca sa aiba loc sa treaca de mine, opream in serpentine si ieseam de pe traseu ca sa nu dea in mine. Una peste alta a trecut tavalugul si am reusit sa ajung la finalul specialei unde ma astepta Elena.
Portiunea domoala din coborarea din speciala
Nu o sa reuseasca nimeni sa ma convinga vreodata ca jumatate din ei stiau ce fac acolo. Si ca nu era vorba numai de adrenalina. Oricum am ramas socat.
Final de proba speciala in centrul din Barge
Pornesc mai departe
Incepand cu cea de-a doua zi, imi rupeam profilul din roadbook si il lipeam cu powertape de numarul de bicicleta pentru a avea un suport moral - sa stiu unde sunt si ce ma asteapta. Acuma vad ca varful urcarii e la 1540 si eu balauresc pe undeva pe la 1800m. Ce naiba e asta?! M-am prins inca de ieri ca e o buba cu profilul: de exemplu baietii au luat un punct la 1000m si al doilea punct la 2500m. Deci intre ele e urcare; si au tras efectiv o linie care uneste cele doua puncte, indiferent daca intre ele mai exista 2 sau 3 urcari si spre exemplu ajungi la 2700m.
Urcarea se termina undeva sub o exloatare masiva de piatra - se aud chiar deasupra noastra exploziile de la detonari. Coboram - asta nu apare pe profil pentru a urca totul la loc. Sunt sfarsit. Capul mi-e limpede, dar picioarele nu ma mai asculta. Nu mai vor sa traga. Nu ma dor, nu am crampe, nu mi-e rau. Sunt doar sfarsit. Senza benzina. Termin si a doua urcare care coincide cu ce vad pe profil.
Ce e el mai demoralizant abia acuma urmeaza: ce pare a fi pe profil o portiune de 15km de coborare usoara e in realitate un drum care imi ofera inca 2 urcari sanatoase. Se poate sa stai in pedale, nu asta e problema, dar pe un fond si asa acut de sfarseala, aceste surprize sunt cireasa de pe tort.
Mai mult, intr-un punct de alimentare se afla echipa de medici (in continuu pe traseu se aflau echipaje medicale, de asemenea motociclistii baleiau constant tot traseul pentru a se asigura ca nu e nimeni ranit sau ratacit) care m-a dezinformat referitor la locul unde ma aflam. Mi-au zis ca mai am 2km pana la un punct de alimentare. Excelent! Simteam deja un gol in stomac si imi era dor de cascaval si de niste paine cu anchois.
Dupa 15km si o urcare istovitoare am dat de punctul de alimentare, dar era deja prea tarziu din punct de vedere energetic: incepusem sa consum din mine, rezervele fiind deja gata.
Poate ca ar trebui sa zic ceva si de marcaje: nu am reusit sa ma ratacesc nici macar odata pe parcursul a 650km. Si daca imi cititi blogul stiti ca eu reusesc sa ma pierd acolo unde nimeni nu e in stare. Marcajele nu sunt dese, mai mult, sunt foarte discrete; dar sunt facute cu cap. S-a mers pe principiul marcajelor de enduro: in punctul in care drumul coteste esti avertizat din timp (foarte important asta) de sensul in care se va merge. In rest, doar din loc in loc cate un marcaj iti aminteste ca te afli pe traseul bun. Dar sistemul de marcaje din intersectii e perfect si e astfel gandit ca sa nu trebuiasca sa franezi pentru a gasi drumul.
O noua urcare de data asta de 1300m. Mi-am schimbat foarte mult stilul de pedalat in ultimul timp: am trecut de la pedalatul in forta la cel in frecventa - schimb din timp vitezele astfel incat niciodata, dar absolut niciodata sa nu simt tensiune sau efort in gambe. Cand incepe sa apara durerea in picioare meciul e terminat - si chiar daca in ziua respectiva birui, a doua zi dimineata te ridica cu cricul de jos. Si nu e doar teoria mea - asa urca 150 de concurenti de Iron Bike. Arati intr-adevar ca un hamster pe rotita, dar e mult mai odihnitor pentru muschi.
Pana acuma nu m-am oprit pe nici o urcare decat atunci cand a trebuit sa ma dau jos de pe bicicleta. Imi dac tot felul de strategii: imi dau drumul la altimetru si imi stabilesc obiective. Peste X sute de metri fac aia (de exemplu iau o gura de miere sau mananc un energizant), urmatorii Y sute de metri trebuie sa ii fac in atatea minute. Imi inventez nenumarate jocuri de genul acesta pentru ca urcarile sa imi para mai usoare. Nici de data aceasta nu fac exceptie si fara sa pun piciorul jos ajung in varf.
Doar ca nu ma simt tocmai in forma si in punctul acesta timpul este cel mai mare inamic al meu. Mai arunc un ochi pe profil si sper sa fie adevarat si sa urmeze numai coborare, asftel situatia devine destul de nasoala. Si asa stau destul de prost cu timpul.
Incep coborarea de la refugiul Barnat. Daca mi-ar fi zis cineva acuma 5 zile ca o sa pedalez la vale pe aici, i-as fi ras in nas. Acuma nu-mi arde de glume; chiar deloc. Asa ca las bariera constienta sa se ridice si ii dau drumul nebuneste la vale. Scap cu viata (ca efectiv nu gasesc alta exprimare) si jos in fundul vaii ma asteapta Elena. A venit pana aici cu bicicleta ca sa ma sustina. Trec furibund un rau de munte si incep coborarea catre Torre Pellice.
Elena ma incurajeaza cat poate. E numai coborare acuma si e ca la noi acasa, asa ca pedalez cat pot pe ea. Dau de sosea, ma uit la ceas si Elena imi spune ca mai sunt 10km pana la sosire. S-a terminat. Nu ma mai incadrez in timp.
Ultimii 10km sunt vag valonati, in sensul ca in general coboara asa ca ii parcurg suficient de repede. Din pacate am depasit timpul limita cu 10 minute si o sa-mi incasez penalizarea de 10000 de puncte.
Mai rau decat cele 10000 de puncte e faptul ca azi am tras , mai ales pe ultima portiune pe coborare si mi-am obosit picioarele.
Tabara de baza de azi este pe locul fostului patinoar - mare parte din concurenti stau cu corturile chiar inauntru. Noi ne-am plasat la intrare. Apelez pentru a doua oara la ajutorul maseurilor si ma rog sa ma repare. Sunt frant de oboseala si dupa cina abia ma tarasc spre cort pentru a incerca sa prind cat mai multe ore de somn pentru...
Etapa 5: Torre Pellice - Pragelato
De etapa asta era sa uit. Aceasta e de fapt piatra de hotar dupa care pot sa zic hop. Este o etapa lunga si cu diferente mari de nivel. Sedinta tehnica din seara precedenta ne anunta ca o sa fie mai grea decat etapa 4. Asta nu e incurajator avand in vedere ca in precedenta am depasit limita de timp. Prima urcare e pe Colle Vaccera si ar trebui sa se termine la 1465m - dupa 1000m de la start. Nu ma mira deloc ca ajungem pe la 1600m pentru ca dupa aceea sa coboram pana in Colle.
A fost si o mica portiune de push bike urmata de single trail, asa cat sa te incalzesti de dimineata.
Coborarea e serioasa, dar fie de la inceputul concursului am mai capatat ceva tehnica, fie oboseala ma face sa nu mai fiu asa de precaut - ideea e ca acuma cobor pe bicicleta pante care la inceput mi se pareau imposibile. Totul e sa sti cum sa te joci din frane si sa ai un echilibru perfect. Acuma sa nu intelegeti ca pedalez la vale ca si ei, dar cel putin nu mai merg pe langa bicicleta.
A doua urcare a zilei are tot 1000m diferenta de nivel si e pe Col Azzara. Pe bicicleta pana sus, dupa care se coboara tot ce ai urcat.
Imi amintesc acuma de mesajele de incurajare primite de la prieteni: Cosmin, Ilie, Nelu, Florenzo, Bitza, Pantani, Alin si Gianina etc ma incurajeaza constant prin SMS. Ma gandesc la ei si la cat tam tam am facut inainte de plecare cu concursul asta si imi vine energie pentru a treia urcare a zilei - si cea mai serioasa. 1400m de urcare ma vor duce la refugiul Selleries. Urc alaturi de italianul care ma tot incurajeaza, il depasesc, merg alaturi de Mister Bean o bucata, il depasesc si pe el; ii ajung din urma pe austrieci si impreuna cu ei ajung la capatul drumului forestier si la inceputul portiunii de carry bike.
Cu o seara inainte impreuna cu Elena am pregatit si eu bicicleta similar cu a celorlalti concurenti: am taiat o bucata de izopren si am infasurat-o pe bara de sus a cadrului ca sa nu ma deranjeze cand o car in spate. Acuma e momentul sa testez daca metoda e eficace si trebuie sa recunosc ca daca nu e chiar o placere, cel putin nu simt nici un fel de durere pe omoplati cand o car. 600m altitudine de carry bike si ajung la refugiul Selleries unde iau un pranz copios la punctul de alimentare.
De aici urmeaza o mica bucata de tranzit in coborare placuta pana la startul primei probe speciale a zilei: fortul Fenestrelle. Acesta e o minune in sine: intins pe 800m altitudine pe o costisa abrupta de munte - 4000 de trepte sapate in piatra sau construite de mana omului te poarta din fundul vaii pana la 1900m, partial sub forma de tunel sapat in piatra, partial chiar pe costisa.
Initial am crezut ca exista vreo posibilitate cat de mica sa cobor pe bicicleta. Dar treptele sunt foarte inguste si inalte asa ca trebuie sa alergi la vale cu bicicleta sub brat. E o senzatie deosebita sa mergi prin tunelul care are ferestre pe partea dinspre vale - peisajul care se dezvaluie pentru cateva fractiuni de secunda e deosebit.Din cand in cand iesi la lumina zilei si atunci pot sa vezi fortul in toata maretia lui; repede inapoi la intunericul din tunel. Cobor repede cele 4000 de trepte - am antrenament de la noi de la stadion. Ultima parte se poate cobora chiar pe bicicleta.
A fost de departe cea mai interesanta proba speciala din concurs. De jos din vale incepe ultima urcare a zilei catre tabara de baza de la Pragelato.
Coborand prin fortul Fenestrelle
Unii au reusit sa stea pe bicicleta
Am intrat in zona care a gazduit Jocurile Olimpice din 2006: Pragelato, Cesana, Sauze d'Oulx, Sestriere - toate aceste localitati au gazduit diferite probe sportive din cadrul JO. Oriunde te uiti vezi instalatii de tras pe cablu - locul musteste de partii. Sunt 400 de km legati de partie in zona.
Pragelato a fost gazda probei de sarituri cu skiurile in cadrul Olimpiadei. Iar tabara de baza este chiar la baza trambulinei. Ca sa faca finalul mai interesant, organizatorii au introdus o proba suplimentara: pentru fiecare metru urcat pe bicicleta peste punctul de constructie a trambulinei concurentului i se scad 100 de puncte. Fiind vara, trambulina e acoperita cu ceva material sintetic foarte alunecos.
Inaintea ultimei probe a zilei - catararea pe trambulina de sarituri cu ski-urile
De pe margine spectatorii ma incurajeaza frenetic. Nu mi-a furat nimeni sosetele - a trebuit sa trecem cu bicicleta prin niste rauri si deoarece eram lejer in timpul de concurs, m-am oprit tacticos si m-am descaltat: urmatoarele 2 zile trebuie sa imping la bicicleta si numai de basici n-am chef acuma
Personal nu reusesc sa ajung nici macar pana la punctul de constructie, dar nu ma supar; atmosfera este foarte frumoasa - spectatorii incurajeaza pe fiecare concurent in parte.
Gata si etapa 5 - de data aceasta in timp. Incepe sa miroasa a final.
Am tot povestit despre felul impresionant in care coboara concurentii de la Iron Bike. Exista si partea urata si trista a povestii: seara dupa cursa, tabara de baza arata ca un adevarat teatru de razboi: cei din echipele medicale au de lucru necontenit pentru a pansa rani, indrepta oase sau administra diferite medicamente. Nu exista sportiv care sa nu fie belit din cap pana in picioare. Unii au ajuns cu elicopterul la spital, altii si-au rupt mana, majoritatea insa "au scapat" doar beliti din cap pana'n picioare. Nimeni nu face exceptie. Eu ma prezint destul de onorabil: in afara de picajul de la prolog care s-a lasat cu o julitura pe coapsa, sunt belit in nenumarate locuri de la genunchi in jos, dar nu e nimic serios.
Nu acelasi lucru il pot spune despre cur - 6 zile de pedalat in continuu i-au luat tributul si acuma nu mai pot nici macar sa stau jos si ma gandesc cu groaza ca maine trebuie sa ma sui in sa.
Cina o luam la restaurantul de la trambulina, dupa care am prima noapte agitata de la Iron Bike - se apropie sfarsitul si incep sa am emotii.
Visez deja cum o sa trec linia de sosire, dar pana atunci trebuie sa trec intai de...
Etapa 6: Pragelato - Cesana
Ultimele 2 etape sunt scurte si intense. Fiecare are in jur de 50km, deci banuiesc ca o sa am carry bike la greu.
Ziua incepe cu o picanterie - startul acestei etape se va da pe pe una din trambulinele de sarituri din apropiere. Nu sunt deloc incantat de ideea de a pica ca bolovanul de la start, dar daca astea sunt regulile...Chiar ma bate gandul sa imi iau bicicleta in spate dupa start si sa cobor frumos pe scari. Doar ca mi-e rusine de ceilalti concurenti si de spectatorii de la baza trambulinei.
Am tras aer in piept, am strans de ghidon si m-am dat la vale
Foto finish...pardon, foto start
Asa ca fara tragere de inima incep sa urc catre varful trambulinei odata ce mi-am auzit numele strigat. Suprafata e a naibii de alunecoasa si organizatorii ne avertizeaza intruna sa nu cumva sa franam daca vrem sa nu picam. Fain...
Nici nu luam bine startul si temerile imi sunt adeverite: trebuie sa car bicicleta. Avand in vedere starea dorsalei mele, nu pot spune ca ma deranjeaza deosebit chestia asta. Terminam de carat bicicletele in Grang Puy - unul din zecile de satuce de munte prin care am trecut zilele acestea.
De aici putem sa ne suim in pedale -pentru mine reprezinta un adevarat chin, dar strang din dinti si dupa cateva minute imi amorteste curu de la durere si pot sa pedalez.
Traseul urca pana in punctul terminus al unei partii de ski. De aici continua pe curba de nivel pentru a ajunge la poalele lui Monte Frateive (2702m). 400m altitudine de carry bike. De jos de la baza se vad o multime de concurenti insiruiti pe serpentinele care duc spre varf - seamana cu budistii care urca in munti pentru a aduce ofrande zeilor lor. Imi incep si eu lungul drum. Ca sa imi fie mai usor numar pasii si imi impun sa nu ridic capul din pamant decat la cate 500 de pasi pentru a avea o satisfactie mai mare cand vad unde am ajuns.
Eram in fata lor
....si a lor, ca doar e urcare
500, 1000,....2500: ma apropii de final. Am depasit multi concurenti aici. Deasupra zboara elicopterul, pe traseu sunt o gramada de cameramani care ne filmeaza sau fotografi care vaneaza un cadru cat mai bun. Alaturi de ei sunt numerosi turisti care au venit special sa ne incurajeze - e greu de descris pe de-a intregul atmosfera respectiva. Ajung in varf si pana jos am parte de o coborare la limita sigurantei.
A doua si ultima urcare a zilei are doar 800 de metri pe Cima del Bosco. Nu are nimic deosebit; coborarea care urmeaza ma solicita serios - ma concentrez si incerc sa cobor cat pot de bine.
Final de etapa in Cesana - o alta localitate care a fost gazda a nenumarate evenimente sportive. Suntem cazati la Casa Alpina si avem parte de o cina mai speciala intr-un decor deosebit.
Vremea a fost de-a dreptul incredibila de-a lungul celor 8 zile de concurs - soare (undeori suparator de mult soare), nori doar atat cat sa mai domoleasca din dogoare. Nici vorba de ploaie, vant sau alte fenomene meteorologice nedorite. Stau acuma si ma gandesc ca ultimele precipitatii pe care le-am prins in turele noastre de anul acesta au fost sub forma de zapada.
Odihna bine meritata alaturi de Panda
E ultima seara - maine voi lua startul in ultima etapa de la Iron Bike. Sunt foarte aproape de a-mi indeplini visul.
Dar sa povestim un pic despre rezultate. De la inceputul concursului m-am instalat bine de tot in coada clasamentului. Am reusit sa strang in fiecare etapa aproape 10.000 de puncte mai ales din probele speciale, asa ca inca de la etapa a 4-a depasisem baremul de 30.000 si ziceam adio la tricoul pentru care am venit. Mi-a fost greu sa continui in fiecare zi stiind ca sunt in afra concursului; a fost nevoie de toata puterea de vointa pentru a lua startul zi de zi. Dar m-am incapatanat: am venit sa termin concursul asta si asta voi face.
Erau destul de multi concurenti care au optau pentru o strategie mai ciudata: faceau o etapa, dupa care luau o pauza de o zi. Nu se prezentau la start si erau depunctati cu 10.000 de puncte. Frustrant era ca respectivii erau toti inaintea mea in clasamentul general. Adica eu imi rupeam gatul si imi scuipam plamanii pe tot felul de coclauri si ei stateau si beau bere in tabara de baza, iar la final erau inaintea mea in clasament. Regula asta de punctare ma depaseste complet. Va dati seama ce motivant era sa pornesc dimineata cu noaptea in cap sa imi fac etapa stiind ca cei care nu iau startul o sa fie la final in fata mea...
De ieri a mai aparut un clasamet pe care nu m-am obosit sa-l inteleg - am zis ca nu ma mai uit pe clasament ca imi fac sange rau. Azi totusi ii dau atenti si vad ca acolo sunt pe locul 73 cu un total de 15.672 de puncte. Ma duc la organizatorii si ii intreb ce e cu acel clasament.
Acela e clasamentul cu finisheri!!!!!!!!! Pentru acel clasament se calculeaza doar diferenta dintre timpul scos fata de timpul impus. Am strans 10.000 de puncte in etapa a 4-a cand am depasit timpul maxim, in resttul am strans cumulat doar 5000 de puncte.
Pe scurt: indiferent de rezultatul de maine sunt un finisher! Am reusit - o sa iau tricoul dupa care am venit. Nu-mi vine sa cred. Daca n-ar fi fost cele 10 minute din etapa a 4-a as fi fost la mijlocul clasamentului. Pe de alta parte etapa a 2-a am terminat-o cu un minut inainte de expirarea timpului - exista o balanta in toate.
Ma uit de 1000 de ori la clasament si tot nu-mi vine sa cred. Si daca nu m-as prezenta maine la start as stranfge 25000 de puncte si tot as lua tricoul. Dar nu asta e ideea. In viziunea mea finisher e cel care participa si termina toate etapele din concurs. De aceea am venit aici, aia o sa fac.
Nu ma mai satur privind clasamentul - si cu imaginea lui intiparita in memorie incep sa ma pregatesc pentru ultima etapa. Apelez pentru ultima oara la maseuri, dar din pacate nici chiar ei nu mai reusesc sa ma repare de data aceasta - picioarele imi sunt prea distruse de la atata efort.
Nu mai am nici pofta de mancare si noaptea abia daca apuc sa dorm cateva minute legate.
In fine se face dimineata si ma pregatesc de...
Etapa 7: Pragelato - Sauze D'Oulx
Exista aici in zona un varf de care sunt foarte mandrii atat localnicii cat si organizatorii lui Iron Bike: Chaberton - 3100m. Toate editiile precedente ale concursului au trecut pe acolo (in unele editii chiar a fost tabar de baza varful muntelui).
Nici anul acesta nu putea sa lipseasca din meniu. Sunt pregatit de cu seara de concurentii mai vechi si de rganizatori: o sa fie greu, deosebit de greu. O sa trebuiasca sa car biciclceta in spate nu stiu cat.
Doar ca nu reusesc sa ma sperie. E vorba de tras la deal? Perfect, nici o problema suntem pe terenul meu. Nu trebuie sa stau pe bicicleta, trebuie s-o car in spate? Si mai bine. Asa ca paradoxal cu cat informatiile dinspre organizatorii ne parvin si sunt mai panicante, cu atat eu sunt mai linistit.
Alaturi de prietenii mei austrieci impreuna cu care impartim bucuriile si suferintele maratonului de cateva etape incoace
La ora 7.00 iau startul in ultima etapa de la Iron Bike. Inceputul e o coborare usoara, dar pe care din motive evidente trebuie s0o parcurg in picioare si nu ma pot aseza pe sa.
Am inca o fata destul de umana dupa 7 zile de concurs...
Start in ultima etapa de la Iron Bike 2009
Din cei 1800m de urcare pana pe Chaberton, 800 se urca lejer cu bicicleta. Dupa aceea in functie de talentul fiecaruia, dar in principiu nu prea are rost sa te chinui si e de preferat sa impingi la ea. Ceea ce fac si eu.
Suntem pe un forestier, dar care e foarte accidentat si presarat cu bolovani. Intre 2 serpentine de forestier exista si inevitabila scurtatatura. Pe acolo o iau eu. Majoritatea concurentilor prefera sa efectueze toata serpentina si sa impinga la ea. Eu o iau in spate si incep sa ii dau constiincios la deal.
Am de departe cea mai buna prestatie de pana acuma din cocnurs (din pacate nu pot sa o confirm si cu rezultatele specialei - urcarea pe Chaberton a fost evident o proba speciala - deoarece pe cat de impecabila a fost organizarea cursei, pe atat de execrabil e site-ul si nu sunt in starte sa gasesc nimic pe el).Si am si chef. E etapa de final, eu o sa-mi iau tricoul asa ca frumos ar fi sa trag. Si aia si fac.
In 3 ore si ceva de la plecare sunt pe varful Chaberton. N-a fost greu. Monstrul cu care ne-au speriat organizatorii avea rasuflarea obosita. L-am biruit mai usor decat ma asteptam. Pe tot parcursul urcarii sunt turistiveniti acolo special pentru a asista la ciorvoada noastra si pentru a ne incuraja. Organizatorii au acuma 2 elicoptere care ne spioneaza fiecare miscare. Spectacolul este complet.
Categoric azi e ziua mea. Din varf se coboara exact pe unde s-a urcat pe o portiune de peste 1000m.
Nota Bene: pe o coborare criminala nu m-a depasit nimeni! Si nu pentru ca nu se mai afla nimeni in spate...Am coborat asa cum mi-ar fi placut s-o fac din prima zi. Si mi-a facut placere. E ca la ski. Multi concurenti mai titrati sunt bine in spatele meu.
Termin si coborarea, trec rapid de punctul de control (azi nu m-am mai dedat la petreceri culinare, abia daca ma ciugulit ceva si am fugit mai departe).
Urmeaza o a doua catarare, care chiar daca e mica (350m), mie mi s-a parut mai grea decat tot Chaberton-ul in sine. Evident ca a fost de carat bicicleta in spate. Cred ca efortul depus in prima parte a etapei si-a spus cuvantul - sunt ajuns din urma de mai multi concurenti.
Coborarea care urmeaza e inca prea dificila pentru nivelul meu, asa ca acolo ii pierd pe urmaritorii mei. Raman cu satisfactia ca pe muntele lor simbolic am urcat magistral.
Intru pe un forestier pe care mai ca adorm de plictiseala pe coborare. La o curba e Elena care a venit sa faca poze in timpul cursei.
Cehul Sibl Radoslav, castigatorul de anul trecut
Unii se grabesc catre final
Lousie Cobain concentrata
Insotitorul lui Louise - daca pana acuma termina impreuna cu ea aproape, azi am dfost la un pas de a-l depasi
Unii se grabesc catre final
Lousie Cobain concentrata
Insotitorul lui Louise - daca pana acuma termina impreuna cu ea aproape, azi am dfost la un pas de a-l depasi
Asta a fost o coborare de bun simt
Sunt in fata ultimei urcari - 400m. E tot ce a mai ramas din cei 23.000m de urcare de la inceput. Atat: 400 amarati de metri. Ma ridic in pedale si ii urc ca si cand as fi acasa la noi la un maraton. Ii urc i forta, ii urc de placere, ii urc la razbunarea celorlati 22600m care mi-au scos peri albi.
Se intra pe sosea si sunt deja in Sauze D'Oulx. Aici, in piata centrala e finish-ul. Dprintez la propriu pe ultimul kilometru - mai depasesc 2 concurenti si in invalmaseala din fata mea aud o voce la microfon:
"Number 77 - Fodor Alexandru from Romania!!!!!!!!!"
Am trecut linia de sosire la Iron Bike 2009. Directorul de cursa ma felicita personal. Ma dau jos de pe bicicleta si nu stiu cum sa ma comport. E exact ca la Marathon 7500 cand am luat locul 1. Sunt debusolat. Desi am visat la momentul acesta de cand m-am inscris la concurs, acuma ca am reusit ce mi-am propus, nu stiu sa ma bucur.
Sincer sunt trist - ca la 7500. E greu de explicat. Ai un joc fain care ti-a captat interesul si ai investit in terminarea lui toata energia. Si cu greu, l-ai dus la capat. Dar ducand-ul la capat, n-ai facut altceva de fapt decat sa-i spulberi maretia, grandoarea, sa-i furi ce avea mai frumos. Si stai trist acuma si iti dai seama ca nu mai ai cu ce sa te joci.
Nu o sa ma mai intorc aici. Am obtinut ce am vrut. O sa povestesc si raspovestesc aventura de la Iron Bike la fiecare pahar de bere si pentru fiecare ureche care o sa vrea s-o asculte. Dar chiar in momentul acesta cand stau la linia de sosire sunt trist si nu ma bucur.
Vine si Elena si ma felicita. Incerc sa ma bucur de momentul meu. Detaliile obisnuite de dupa fiecare etapa si la ora 17.00 suntem inapoi in centru pentru festivitatea de premiere.
Bicicleta mea si-a facut datoria cu brio: de-a lungu intregului concurs am facut o singura pana, in rest nu am avut absolut nici un fele de probleme tehnice. Pe langa cazatura de la prolog am reusit sa ma aleg si cu o frumusete de tatuaj - in etapa a 4-a imediat dupa o coborare abrupta, m0am dat jos de pe bicicleta si am atins cu gamba discul de frana care era supra incins asa ca acuma am un model tribal infricosator pe picior.
O echipa de aur.
Dupa ce sunt premiate locurile 1,2,3 de la master 1, master 2 (peste 40 ani) si fete, vine randul sa fie premiati toti finisher-ii.
Locul 1 fete si locul 1 baieti
Podiumul complet la fete
Podiumul complet la baieti (peste 40 de ani)
Podiumul complet la baieti (sub 40 de ani)
And in the red corner from Romania..............
Alf The Great!!!!!!!
E un banal tricou de bumbac pe care scrie pe spate:
Atat. Nici nu e nevoie de mai mult. E tot ce conteaza.
Seara o petrecem tot in Sauze D'Oulx.
A doua zi dis de dimineata coboram catre mare si ajungem in Saporno. Inghesuiala, mult zgomot, oameni claie peste gramada. Nu ne simtim in largul nostru. Mediterana nu are azi valuri pentru noi.
Ne intindem la soare.
"Costele!!!!! Hai sa ma vezi cum inot!".
Sper din tot sufletul ca cele peste 2 milioane de concetateni de-a mei sa se simta bine acolo peste hotare unde au plecat si Doamne fereste sa le vina ideea sa se intoarca inapoi...
Luni e innorat asa ca iese din discutie ziua de plaja. Ne urcam in masina si facem un ultim maraton pentru aceasta iesire - drumul spre casa.
---------------------------------------
La final, ca la Oscar, cu multumirile.
- in primul rand lui Elena pentru...TOT
- tot in primul rand celor de la capatul SMS-urilor de incurajare
- CS Tibiscus Timisoara si in special lui Marius
- d-lui Clinciu Lucian pentru produsele Sponser puse la dispozitie.
Si nu in ultimul rand unui personaj incapatanat, care are obiceiul sa-si urmeze visele indiferent cat de greu ar fi sa le atinga: Eu.
------------
Am gasit ceva interesant pe net.... :)
------------
Postări
28 de comentarii:
Jos palaria, felicitari, sunteti extraordinari!
Va invidiez ...
Wow, wow, ce rapid ai fost. Abia astept sa citesc si sa aud apoi povestile de la voi prin viu-grai :)
Mai mult decat invidii, eu iti aduc, admiratie.
Ma bucur ca pot avea un frate, chiar si imaginar care a terminat IronBike, frate care vine "de pe alta planeta"
Felicitari...felicitari,blogul a venit ca o bomba pentru mine,eu il asteptam miine adica 05.08,si a sosit mai repede.Nu am mincat,nu am facut dus,mi-au dat lacrimi la unele descrieri...ce sa mai spun nu am cuvinte.L-am citit de doua ori sa fiu sigur ca nu am scapat ceva.Deabia astept sa aud poveste la Garana in acest WE.
Sa aveti grija unul de altul,ca asa cuplu sot/sotie mai greu gasesti.
Elena....sa ai grija de EL,sa te bucuri ca ai un asa sot.
WOW! Felicitari!!!
Super tare concursul.
Felicitari pentru tricou.
Stima si Respect pentru tot!!!!!
Povestirea e extraordinara, te tine cu sufletul la gura!
felicitari, e mare lucru, cred ca lumea iti pare un pic altfel acum, dupa intamplarea asta fericita;
o spun pentru ca stiu un pic cu ce se mananca sportul asta,
Multe multe felicitari si RESPECT !!!
Ba Suca m-ai impresionat! Si efortul tau si vointa si povestea care a avut de toate. Mi-a placut ca pe langa c-ai redat foarte fidel emotiile si trairile tale de acolo, ai presarat-o cu mult umor, radeam aici de unul singur in spatele monitorului si colegii nu pricepeau de ce :)) Si faza de la sfarsit cu ultimii 400m, cu razbunarea celor 22600m dinainte, m-a umplut de emotie... sincer... mi-a amintit cum treceam impreuna la 7500! Felcitari! AlinT
Am vrut sa pun si eu un comment, dar sincer... ce sa zic? ca esti de o incapatanare pozitiva si ca ai scriu un blog memorabil?
Cand cineva va incerca sa isi depaseasca limitele ii recomand sa citeasca inainte acest blog, cu siguranta ii va fi de ajutor la psihic, pentru ca de la un punct adevarata lupta este psihica.
Aceasta experieta a ta merita o prezentare, cu siguranta sunt multi cei care vor sa auda povestea prin grai viu.
Bine echipa! Bine Romania! caci totusi ne-ai reprezentat tara acolo.
Felicitari inca o data!
Respecte, Alex!
Sei GRANDE!
Mi-a placut atata de mult, ca la anu poate particip si eu... sa vedem daca gasesc echipa de suport :)
Zi-mi cum naiba te-ai descurcat cu curu? nu ti-i franjuri?
Al meu era praf dupa 2 zile (si 300 km peste Transalpina).
Amu's curios ce alt concurs o sa-ti gasesti... anyway, see ya la Cisnadie :)
BRAVO !!!
Numai cuvinte de lauda.
Si "ne mandrim cu voi" ;)
Multe felicitari! Sunt mandru ca sunt conational cu tine!
Genial povestit,
Felicitari si respect.
bravo Suca! superb!
Hai Timisoara :)). Eu nu stiu ce mancati acolo dar sunteti buni
Felicitari !!! sunteti extraordinari!felicitari si pentru scris, poate cine stie cand o sa va mai potoliti poate scrieti si o carte. Salutari din Heidelberg!
Multumesc la toata lumea. Desi pe multi nu va cunosc, faptul ca cititi randurile acestea ne magulesc.
Si cum ziceam si pe alta lista de discutii, un Iron Bike nu este cu nimic mai presus decat o tura obisnuita de week-end, daca acea tura ti-a adus satisfactie si la sfarsitul ei esti multumit. E tot ce conteaza la urma urmei.
Si sper ca prin hoinarelile noastre prin tara o sa avem ocazia sa cunoatem pe cat mai multi dintre voi si sa facem impreuna ture (sau concursuri :) ) memorabile.
Sincer, te invidiez ! Bravo omule !
bravo mai barbate!...esti tare !...as pune pariu insa ca te vei intoarce ;)
Bravo!
A fost foarte captivanta toata povestea. Dar sunt sigur ca descrierea nu se compara cu ceea ce ai trait pe viu acolo. Dupa ce citesti un asemenea blog, iti doresti sa fi acolo sa traiesti toata aceasta aventura...
Felicitari,
Cata
Bravo si felicitari tuturor (tie si echipei tehnice) :)
DUDEEEEEEE...........
Respect....chiar ca ai ceva nervi de IRON de te-ai incumetat la asa ceva....orisikum felicitari si TIE si Elenei pt. performanta...o echipa, "Hoinarii" de invidiat
Bv. HOINARII!!!
Indy Shtrumph
Te invidiez si admir in acelasi timp :)
Chapeau... :)
Si... succes anul viitor ;)
Felicitarile mele!
Esti genial prin felul in care scrii si felul in care gandesti! Performanta reusita de tine e ceva cu totul aparte fiind un "deschizator" de drumuri.
Sincer, pe mine ma durea fundul cand citeam cati km mi-ai tot insirat ca ai urcat pe bike! :)).
Numai ture adevarate in continuare! O sa-ti strang mana la Carpathian ;)
Trimiteți un comentariu