Acasa

Data: 18.12.10-19.12.10
Participanti: Elena, Alex, Vasi
Locatie: Tarcu
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

E zapada pana si in Timisoara. Asa ca o sa folosim in sfarsit ski-urile. Destinatia aleasa este Tarcu (sfarsitul de an e o perioada melancolica cand te intorci la locurile dragi - varianta 1. Sau in lipsa de idei si considerand ca totusi nu e suficienta zapada si n-are rost sa risti facand aiurea vreo 300km, mergi macar aproape de casa - varianta 2).

Grupul este restrans de data aceasta: Elena cu mine si cu Indianul Vasi. Dimineata e grea - somnul ma doboara undeva pe la Jupa si trebuie sa schimbam soferul. Intregim formatia de 3 in Caransebes si dupa aceea pornim catre telescaun.

Pe masura ce merg prin peisajul acesta de vis, imi dau frau liber imaginatiei si realizez de ce orice turist (inclusiv sau mai ales strain) n-ar putea rata sa vina aici:

Un drum perfect. Majoritatea cred ca masina e chestia aia pe patru roti la care din cand in cand bagi benzina si in rest o duci la spalatorie. Mumu!!! Masina are bucse, amortizoare, capeti de bara si multe altele. Dar astea nu le poti afla pana cand nu mergi pe magnificul drum Caransebes -Telescaun.

Ajuns la telescaun, descoperi una din minunile ingineriei de la inceputul secolului trecut. E inca functionala (asta cand are curent, nu se rupe cablul, nu se intrerupe curentul si esti dat jos de Salvamont pe coarda si nu mor oameni). Deja esti supra incintat de drumul pana aici asa ca este momentul sa te racoresti putin pe parcursul a 45 de minute de pendulat in bataia vantului - sus oricum te asteapta personalul ca sa te dea jos cu racleta de pe scaun...

Daca supravietuiesti ai parte de urmatorul soc (mai poti?!): in mijlocul muntelui, cu mari greutati s-a ridicat un adevarat China Town. Planurile arhitectonice de dezvoltare a zonei au fost analizate de nenumarate ori si s-au facut studii foarte serioase pentru a crea o atmosfera identica cu ghetourile din Asia. Nu pot sa spun decat ca arthitectii locali s-au depasit pe ei insisi.

Dar tu ai venit pentru ski, nu? Si nu stii cu ce sa incepi? Pai ai de ales din cele... 2 partii! Dar nu te grabi - azi orcium nu merge nimic aici - s-a luat iara curentul. Da, si la telescaun. Ai picioare, poti sa cobori pe jos ca mersul pe jos n-a omorat pe nimeni inca.

Si Muntele Mic e totusi singurul loc in afara de Parang unde as skia in Romania. Restul nu sunt statiuni - sunt o mare laba. Niste ingramadiri de constructii facute fara cap, unde merg tot felul de manelisti si pipitze ca sa isi faca poze cu celularul. Iar de ski nici nu poate fi vorba - in primul rand nu exista partii, in al doilea rand acolo unde exista stai la cozi interminabile pentru a face 10 coborari pe zi, iar in al 3-lea rand sunt prea sarac ca sa imi permit sa schiez aici.

Asa ca si iarna aceasta va transmit un calduros Gruss Gott din Austria de la Ischl!

Dar pana atunci noi ne invartim cu masina prin hartoapele de aici (am stiut eu de ce ne-am luat 4x4...) incercand sa incropim un plan. 3 oameni, nici o parere. Pana la urma Vasi va urca pe ceva poteca de la Pensiunea Ioana, iar Elena cu mine vom merge pe drumul militar pana pe Muntele Mic si de acolo vom continua pana la Cuntu.

Vreau sa vad cum arata drumul asta - este punctul cheie din traseul viitorului concurs de MTB. Sunt curios daca se poate merge cu bicicleta pe el (astea in conditiile in care acuma e acoperit cu zapada si eu sunt pe ski-uri de tura, dar oricum, macar sa ne facem o idee preliminara).

Lasam masina la iesirea din Borlova (planuim sa ne intoarcem a doua zi prin Varciorova si sa iesim peste deal chiar langa masina). Ne intalnim cu Dani si Calin care au plecat la o tura de ski pe Muntele Mic.

Echipam ski-urile si pornim pe drumul forestier. Vremea e cum trebuie sa fie iarna: bacoviana. Si dai si impinge la ski-uri pentru prima data in sezonul acesta. Ne amintim repede miscarea.

La inceput drumul mi se pare interesant si ma las furat de atmosfera si ma bucur de peisaj si de faptul ca e iarna. Dar placerea asta dispare dupa ceva timp si incep sa ma plictisesc pe drumul forestier fara sfarsit. Imi amintesc de rucsacul din spate si de frigul de afara. Asa ca acuma nu mai prea vad ce e in jur - sunt ocupat cu crescut nivelul in WoW, cu numarat antrenamentele de bike si alte chestii ca timpul sa treaca mai repede.

E clar ca pe aici mergi cu 30 la ora cu bicicleta si nu inteleg de ce ziceau Alin si Mircea ca e greu...

Dupa o eternitate intram si in padure, unde descopar o senzatie de mult uitata: sunt obosit. La o intersectie suntem indrumati de muncitorii forestieri pe drumul bun. Si de aici brusc panta devine foarte accentua si zapada mult mai mare.

Si tot aici descopar "zapada praf". Eu asa o sa-i zic, desi am inteles ca are si o denumire mai elevata. Asa ceva n-am mai vazut pana acuma. E cea mai infecta zapada pe care mi-o pot imagina: are aproape jumatate de metru si absolut nici un pat. Asa ca atunci cand te lasi pe ea, chiar si pe ski-urile de tura, te afunzi...fix jumatate de metru.

A fost foarte frig zilele trecute asa ca cristalele de gheata nu s-au lipit intre ele si toata zapada are aspect de pulver. Ati zice ca e fain, ca e o zapada usoara. Pe dracu! Nu stiu exact ce are dar cea mai apropiata comparatie care imi trece prin cap este alergatul prin nisip. Efectiv parca am fi pe plaja cu nisipul pana la genunchi si am incerca sa alergam.

Asa ca skiatul se transforma in ceva de genul: la fiecare pas ridici piciorul si il muti inainte - nu mai avem forta sa spargem zapada. Schimbam destul de des pe cel din fata pentru a sparge urme mai repede. Elena duce o buna bucata de timp greul si face constiincioasa carare. Pentru cel din urma e infinit mai usor odata ce urmele au fost sapate.

Pieile s-au udat pe portiunea de forestier, iar in momentul in care au dat de zapada s-au incarcat instantaneu asa ca acuma avem legate de picioare adevarate ghiulele pe care trebuie sa le urnim.

Revenind la analiza drumului, daca chiar se poate merge aici cu MTB-ul (incep sa ma indoiesc vazand cam ce apare din loc in loc pe sub zapada) o sa fie criminal: de la intersectia respectiva panta este sustinuta si nu ai nici o portiune unde sa iti tragi sufletul. Abia astept sa vina primavara si sa incerc o tura pe aici.

Pana atunci insa, sunt daramat de oboseala. De mult nu am mai fost asa de stors. Ajungem intr-o zona imprejmuita cu un gard de sarma ghimpata si sunt convins ca am ajuns aproape de Muntele Mic. Bucuria imi dispare cand vad ca suntem de-abia la Fantana Voinii si ca mai avem o ora (de mers vara) pana in statiune.

De aici iesim in golul alpin si ne ia in primire si omniprezentul vant din zona. Asta n-ar fi problema, dar vantul a mutat munti de pulver dintr-un loc in altul asa ca nu de putine ori avem parte de adevarate capcane. Mergem pe o portiune inghetata ca imediat dupa sa te trezesti ca te afunzi pana la brau in nisipurile miscatoare. Si dai si te lupta sa iesi la liman pentru ca toata miscarea sa se repete dupa inca cativa metri.

Inaintam agonizant de incet si mai-mai ca trec pe modul de functionare survival (ala in care fac shutdown la orice imi trece prin cap, ma agat de cate o idee pe care ma fixez si dupa aia inaintez maniacal catre destinatie).

Dupa 5.30 de la masina ajungem pe Muntele Mic - o statiune fantoma avand in vedere ca s-a intrerupt curentul si nu functioneaza nimic.

Doua ciorbe taranesti, niste ceai si suntem din nou pregatiti de drum.

Inainte de plecare trecem sa ne intalnim cu Alin si trupa de la Alternative care au o tabara de ski pentru copii aici. Ne intalnim si cu Rares si cu...multi altii. Oamenii au de lucru  -nu e usor sa te ocupi de 30 de titireze banuiesc. Asa ca nu ii bazaim si noi plecam catre Cuntu.

Teoretic de pe Muntele Mic s ecoboara pana in saua Jigoria. Zic teoretic nu pentru ca in ultimul timp s-ar fi schimbat geografia locului, tot panta la vale este. Zic teoretic pentru ca e prima data cand pe ski-uri la vale trebuie sa dau vanjos din bete pentru a inainta. E asa de "praf" zapada ca nu aluneca ski-urile nicicum prin ea.

la un moment dat parasim soseaua si in sfasit aluneca si ski-urile singure. Moment bun sa cadem. Si ca eu sa imi rup batul telescopic cand am cazut pe el. De aici am mers cu un singur bat mai departe.

Deja pe inserat ajungem in Jigoria, unde realizam ca snowmobilele nu au mers mai departe asa ca ne ramane placuta sarcina sa deschidem drumul de aici pana la Cuntu. Aceeasi zapada ne pune serioase probleme si inaintam foarte greu. In momentul in care ajung sa calculez cat mai e pana in Seroni, pana la intersecita cu poteca ce vine de la scaun, pana la panta abrupta si tot felul de alte puncte de reper - e clar ca sunt rupt in gura de oboseala.

Intre timp s-a innoptat de-a binelea. Dar nu e cazul sa scoatem frontalele - zapada reflecta foate bine putina lumina si desi nu sunt stele sau luna, e suficienta vizibilitate pentru a nu trebui lumina artificiala.

De la intersectie dam de urme de pasi si de aici inaintam si noi mai usor. Dupa 10 ore jumatate de la masina ajungem la CUntu. In timpul asta termin 2 maratoane montane, nu 20 de km de drum forestier. Deci ala a avut perfecta dreptate: clar iarna nu-i ca vara.

La Cuntu ne intalnim cu Vasi care nici el nu a avut o viata  mai usoara pana la Cuntu. Cabanier e prietenul nostru George. Ora 21.00 e sinonima cu somnul. Dupa 12 ore de nanic bun altfel se vad lucrurile.

Plus ca afara e o vreme superba azi. Ce e clar e ca nu avem nici o sansa sa continuam cu planul initial de a ne intoarce prin Varciorova - in conditiile astea de zapada ar insemna vreo 10 ore si nu mai am chef de asa ceva.

Dar vremea e prea frumoasa pentru a ne intoarce direct la masini. Asa ca hotaram sa facem o tura "la deal". Rezolvam problema spinoasa a intoarcerii la masina - ne vor duce Razvan si Calin, care au ajuns si ei asta noapte la Cuntu. Asta e bine, nu de alta dar de la telescaun pana la masina sunt 12km de "sosea", iar noi suntem in clapari...

Superba vreme! Pornim catre nicaieri (ca n-avem un plan) - mai degraba sa facem poze si sa ne dam si noi cu ski-urile. Daca ieri am avut parte de cea mai proasta zapada posibila, azi de la Cuntu in sus e perfect: vantul a spulberat tot pulverul si ce a ramas e o crusta inghetata pe care nu te afunzi deloc, dar pe care nici nu aluneci. Ritmul de inaintare acuma este incomparabil mai bun decat cel din ziua precedenta.

Vasi vine dupa noi pe jos - dar pentru el e mai greu deoarece se afunda in zapada.

Avem parte de prima zi de ski de tura din sezonul acesta.

De pe Sadovanu pornim mai departe catre statia meteo de pe Tarcu. Timpul ne preseaza - trebuie sa ne intoarcem pentru a cobora la masina. Ne oprim in creasta la vreo 5 minute de cabana sa dam jos pielile de foca.

O ultima serie de poze si dai la vale. Nimic impresionant... Panta nu e cine stie ce, tehnica inca zace la naftalina undeva in cotloanele creierului, asa ca mai degraba coboram repede la vale decat skiem.

Dar totusi e suficient cat sa imi deschida apetitul pentru ski-ul de partie din Austria. Abia astept sa vuung! vuuung! Si puncteaza! Si puncteaza! Stanga! Dreapta! Si! Si! Aiiiiii ce fain e sa skiezi!!!!

De la Cuntu pornim impreuna cu baietii si cu Andreea catre masina. Cele doua zile de ski de tura mi-au distrus iarasi tibia - acuma se vede frumos osul alb pe sub suprapantaloni. Sper sa se puna ceva piele pana la tura din Apuseni ca altfel o sa trebuiasca sa alerg pe-acolo, nu sa skiez. Problema cred eu ca vine de la iegarii care se termina chiar pe tibie si care se tot freaca de clapar...

Din saua Jigoria ii dam cand pe sosea, cand pe scurtaturile care taie serpentinele si ajungem la telescaun. De aici merg cu lugojenii pana la masina. Inapoi la telescaun de unde ii recuperez pe Elena si Vasi.

Si asa se termina primul week-end de iarna pe ski-uri. Chiar a fost o tura faina!

Vanity...

Data: 11.12.10-12.12.10
Participanti: Elena, Ale, iar pe restul ii regasitit in galeria de poze
Locatie: Retezat
Poze: click pe mine!

Ne-am intors! Elena a iesit invingatoare la cel mai important concurs al ei de pana acuma, asa ca a sosit momentul sa ne intoarcem in munti si sa ne pregatim linistiti pentru sezonul viitor.

Alin ma tenteaza cu povestea de week-end-ul trecut : cica in Retezat chiar a venit iarna. Nu prea imi vine sa cred, dar pozele lui sunt convigatoare. Parca as prefera sa stau acasa sa ma antrenez si sa astept sa vina iarna adevarata.

Dupa aceea grupul incepe sa se ingroase. Si devine de 17 persoane - acuma, daca ma uit cine merge in tura, nu pot sa zic pas nici daca acolo e o mare de noroi. Merita sa mergem si numai pentru grupul care s-a strans.

Au trecut ceva saptamani de cand nu am mai plecat de acasa: lucrez serios la proiectul "luptam cu greucenii" si asta a ajuns sa imi manance tot timpul. Am schimbat antrenamentul si am un program destul de drastic pe care trebuie sa-l urmez. Dupa renuntarea la tigari, am ajuns la concluzia ca nici berea nu cred sa aiba efecte foarte benefice in antrenament.


Chestia cu abstinenta la bere a avut repercursiuni serioase. Vineri am fost la chef la Mardale: La Multi Ani!!! Fain chef, faina locatia si si mai faini oamenii. Cheful asta mi-a adus aminte de alea din liceu - grea a fost ziua de sambata! Scuze Carol, dar n-aveam cum sa mai ajung la Brebu...

Elena face bagajele (eu sunt super ocupat - a aparut expansion-ul de la World of Warcraft) si sambata o luam cu noi pe Diana si pornim catre Carnic.

In Caransebes ni se alatura un personaj legendar: i se zice Indianul. Foarte putini il cunosc - si mai putini l-au vazut, deoarce are tehnici speciale de camuflaj - natura ii e casa, masa si ii ofera tot ce ii trebuie. E vorba de Vasi, pe care nu l-am mai vazut de peste un an de zile, una din primele persoane cu care am inceput sa mergem de-adevaratelea pe munte.

Observ cu bucurie ca a ramas neschimbat; la fel de sugubat, vorbind in aceleasi cimilituri care il caracterizeaza - drumul pana in Carnic trece pe nesimtite.

In Carnic realizam ca am scos degeaba la plimbare ski-urile: e mai multa zapada pe varful unei dune in Sahara dimineata decat aici. Singura tangenta cu iarna e frigul ascutit care musca din noi. Lasam asadar scandurile la masina. Asta nu e foarte bine, nu de alta dar eu n-am decat claparii si bocancii de vara. Si in clapari n-am de gand sa urc.

17 oameni - drumul pana la Gentiana, care personal mi se pare anost il parcurgem foarte repede.

Zapada nu vrea sa apara, in schimb apare gheata din belsug. La intersectia cu drumul spre Gentiana organizam un adevarat teambuilding pentru a trece peste suvoaiele involburate.

Pe la 12.00 ajungem la Gentiana unde ne intampina glumetul Loli. Dupa ce scoatem fetele la inaintare - obtinem sase locuri jos si restul de 11 sus la priciuri.

Drumul pana la Gentiana a avut o singura parte faina - trupa cu care am fost. In afara de asta, fiti atenti aici: am o punga mare si incomoda in spate in care car tot felul de chestii. Astia ii spun rucsac. Sunt mai incotosmanat decat Baba Dochia si transpir ca la urcarea spre Dobraia de la maraton. Iar in picioare mi-au dat niste chestii butucanoase si rigide. Fain ii vara...Fain ii sa fii liber...

La Gentiana trebuia sa vedeti faza: cele 5 zane ale noastre s-au asezat in fata teracotei ca la cinematograf si n-a mai fost rost sa le misti de-acolo. Pana la urma plec in tura cu Pantani si in urma noastra vin Alin si Nutu. Indianul plecase ceva mai repede spre tinuturi necunoscute.

Pantani asta e mare figura. Daca o tine tot asa in curand se va ridica la inaltimea poreclei: urca, nu gluma. Scapati de povara din spate putem in sfarsit zburda pe-aici. Planul e sa urcam pana pe vf. Peleaga - ca doar suntem voinici.

Zapada a mai crescut ceva, doar atata cat sa am si eu la ce sa fac poze. Cum singurul subiect e Pantani il imortalizez in tot felul de ipostaze. Paff!!! Se duc acumulatorii dupa vreo 10 poze desi erau plini. Se cheama efectul gerului de -15 grade. Se evita tinand acumulatorii la cald intre doua sesiuni foto.

Ajungem la Bordu Tomii si de aici intram pe patinoar. Noi suntem echipati de vara (ca incaltaminte cel putin). Nu avem nici un fel de aderenta aici. Coltarii si pioletul erau obligatorii. Ii zic lui Pantani ca mergem pana unde ne simtitm in siguranta si ne intoarcem - nu are rost sa riscam.

Eu ma stiu. Pantani mi-e prieten de 16 ani - ma stie si el. Deci amandoi stim ceva: ca nu o sa ma opresc decat cand va fi prea tarziu. Eu stiu ca Pantani nu o sa imi zica niciodata sa ne intoarcem. Pantani stie ca eu stiu asta.

Asa ca el imi zice din cand in cand ca alunecam periculos pe gheata. Eu ii zic ca o sa ne intoarcem cand devine periculos. Asa ca mergem inainte. Desi amandoi stim ca nu e bine.

Continuam de la lacul Pietrele, dar farama de instinct de conservare imi zice sa nu o iau catre Curmatura Bucurei. Mergem pe - eu il numesc traseu de iarna. Pe care nu il nimeresc liniar niciodata. Aici Pantani are primele tentative de a aluneca la vale fara sansa de a se redresa. Avand in vedere situatia data...continuam sa urcam.

Sistemul meu de credinta este mult diferit fata de... majoritate. Acuma s-a intamplat ceva ciudat. Pantani m-a intrebat unde era s-o mierlim in iarna. Si vad creasta - si retraiesc toata tura respectiva. M-am dat cu avalansa in Tarcu, am facut toate tampeniile din lume, am tras de mine in cele mai dure conditii, am picat de pe pereti in Crai,am scuipat-o pe aia cu ochi de gaoace in fata si am ras - dar tura mai teribila decat aceea cu Elena de iarna trecuta nu am avut.

Si retraind tura respectiva nu mi se mai pare o idee buna sa bantuim pe-aici neechipati. Si iara sunt capos si merg mai departe... Am ajuns acuma la baza pantei care te soate in saua de iarna. Asta e perete de gheata. Eu reusesc sa urc cumva pana la niste stanci asudand din greu. Pantani nu reuseste si incepe sa catere pe bolovani. Acuma nu mai e cale de intoarcere - trebuie sa urcam pana la capat si vedem dupa aia pe unde ne retragem.

Cum noi eram ocupati cu zgariatul ghetii, apare Alin si Nutu: ei sunt echipati si urca fara probleme. Ii zic lui Alin ca eu cred ca o sa ne intoarcem. Alin imi zice ca e o idee buna, nu de alta dar de data asta Dunca s-ar putea sa fie la un chef si sa nu poata sa vina. Remarca asta a fost decisiva...

Noi ne chinuim cumplit, dar pana la urma ajungem toti patru in saua de iarna.

Aici bate si vantul, care adaugat la cele -15 grade de afara creeaza o atmosfera... glaciara. E foarte frumoas aici: se vede nu departe varful Peleaga poleit in lumina aurie a asfintitului.

Si pentru prima data de cand merg pe munte - RENUNT. Abia daca m-am incalzit pana aici. Mi-ar lua cel mult 20-30 de minute sa ajung pana pe varf. Niciodata n-am renuntat in conditiile date. Si nu o sa aflu niciodata ce m-a determinat acuma sa o fac. A fost amintirea turei din iarna? Remarca fugitiva a lui Alin? Povestea accidentului de anul trecut de aici din zona? A fost frica?! Ma uit la Peleaga si ma cuprinde o frica viscerala - ma vad mergand catre varf si cazand in haul de langa mine.

In lumina a ceea ce avea sa se intample ar parea cusuta cu ata alba - dar am avut vie imaginea aia in creier si ea a fost cea care m-a determinat sa fac cale intoarsa.

Pantani stie deja asta fara sa ii zic. Asa ca ramane doar sa hotaram pe unde ne retragem. Nutu pare obosit si cand aude ca Alin vrea sa urce pe varf, il intreaba daca chiar vrea sa mearga pana sus.

Tot Alin ne cauta cea mai buna cale de retragere (eu nu cobor pe unde am urcat nici sa ma bati...). Se ofera sa vina cu noi. Intre timp apare din neant Vasi. Nu e bine sa il intrebi pe Indian unde a fost si ce-a facut. Important in desfasurarea evenimentelor a fost ca Vasi a aparut din neant exact cand trebuia sa apara.

Ma mai uit odata la varf si ma gandesc cum o sa scriu in blog ca marele Alex s-a retras. Pantani rade si imi zice la misto ca varful e doar la mijlocul drumului si ca varful o sa fie acolo si saptamana viitoare. Stie ca asta nu face decat sa ma intarate.

In logica mea pur personala, fiecare e responsabil de propriile actiuni. Si suporta consecintele propriilor actiuni si stie la ce sa se astepte daca treaba merge prost. Nimeni nu poate raspunde pentru actiunile altcuiva atunci cand acestea sunt facute din proprie initiativa. Cunoscandu-l, sunt convins ca Nutu o sa imi dea dreptate. Nutu era obosit in saua de iarna - aici ar fi trebuit sa se retraga. N-a facut-o. Eu zic ca a fost singura si cea mai mare greseala - ambitia de a ajunge iarna pe Peleaga unde nu mai fusese pana atunci.

Da' cum p**a mea as putea eu sa-l judec, cand cu 20 de minute in urma, urcam inconstient fara echipament pe un perete de sticla, fara vreo sansa reala de a ma mai retrage. Si il mai trageam si pe Pantani dupa mine...

Vasi, Nutu si Alin pleaca spre varf. Pantani cu mine incepem sa coboram.

Ajungem repede la peretele de sticla (traseul ales initial mi s-a parut inabordabil, asa ca am ajuns sa incercam sa coboram exact pe unde am urcat).

Bai!!! Daca ar putea fi cuantificata teroarea, as alinia camioane intregi si as face un sir pana la luna si inapoi. Cand m-am trezit cu haul ala sub mine fara nici un fel de aderenta, mi-am zis ca pana aici mi-a fost. Trebuie sa ajungem la zona de stanci, unde chiar daca trebuie sa ne spanzuram ca sa descataram, macar avem puncte de sprijin. Dar pana acolo sunt vreo 100 de metri. Nici daca erau afara 40 de grade nu as fi asudat asa. Imi tremurau picioarele necontrolat si eram cu nervii intinsi la maxim. De celalata parte, Pantani a meu parea ca ori nu constientizeaza pericolul, ori il percepe altfel. Ii venise cheful de vorba si se bucura ca a scapat de frigul din creasta.

Am ajuns si la zona de stanci. De aici a fost simplu - ne-am infipt degetele in stanca si am descatarat pana la baza pantei. De aici mai mult pe cur decat in picioare am ajuns inapoi la lacul Pietrele.

Cu doza de adrenalina luata pentru cateva ture, ne indreptam in ritm alert (sa ne mai incalzim si noi un pic, ca soarele intrase dupa creste) catre Gentiana. Pe drum ne intalnim cu zanele care iesisera la tura de seara pana la lacul Pietrele.

La cabana ne instalam confortabil in fata teracotei si gandul imi zboara la berea pe care nu o am...

Vine Loli si pe un ton neutru ne spune ca a sunat Alin si ca a avut loc un accident. Si sa mergem vreo 2-3 baieti cu ceaiuri si energizante pana la Bordu Tomii. Considerand tonul pe care a spus-o, nu l-am crezut. Loli a zis ca e treaba noastra, el ne-a zis - noi daca vrem mergem, daca nu, nu. Peste zece minute vine si ne intreaba pe acelasi ton daca ne-am hotarat daca mergem.

Hai ca-l prindem pe Loli! Zic ca sun la Salvamont sa vad cum reactioneaza. Nu pare ca e afectat de bluff-ul asta. Incerc sa-l sun pe Alin - n-are semnal. Incerc sa-l sun pe Nutu (trag cu coada ochiului la Loli sa vad cand o sa imi zica ca e o gluma).

Suna. Si raspunde Alin. Atunci am stiut instantaneu ca nu e de bine. "Nutu ca cazut in caldare. Nu fa taraboi mare la cabana, ia 2-3 oameni si veniti cu ceaiuri si energizante la Bordu Tomii". Paralizez si uit sa mai intreb altceva.

Si oricat de egoist suna, un sigur gand imi trece acuma prin cap: imaginea aurie a varfului Peleaga la asfintit si pe mine alunecand din creasta. Si mi se taie picioarele.

Anunt repede oamenii - nu e timp de pierdut. Oana si Misu imi zic sa il mai sun odata pe Alin ca sa vedem daca nu are nevoie de akie, trusa de prim ajutor si altele. Panica initiala m-a facut sa uit astea.

La al doilea telefon aflam de la Alin ca Nutu si-a rupt o mana, are entorsa la un picior, dar ca se poate totusi deplasa si nu au nevoie de altceva.

Da-i si alearga - tot timpul am stiut ca e bine sa te antrenezi. Nu stii cand o sa ai nevoie. Vine si Misu, Oana si Pantani. Scot un timp bun pana la Bordu Tomii. La baza Curmaturii se vad niste lumini de frontale - ei trebuie sa fie. Plec mai departe in intampinarea lor. Ne intalnim aproape de lacul Pietrele. Incerc sa fac ce stiu eu mai bine - sa dau din gura. Macar poate reusesc sa le mai ridic moralul. Nutu nu arata foarte rau, pare insa a fi in stare de soc.

Sincer, nici Alin, nici Vasi nu aratau prea bine - banuiesc ca nu e foarte incitant sa-ti vezi prietenul cazand in hau vreo 300m.

Ce s-a intamplat? O sa primiti toate detaliile tehnice in blogul lui Alin. Ce am inteles eu: in timp ce se intorceau de pe varf, Nutu a alunecat pe gheata si s-a dus pana in fundul caldarii Berbecilor. Asta inseamna undeva spre 300m altitudine. Si nu a alunecat pe cur. Din ce povesteau Alin cu Vasi, se rostogolea in aer ca o papusa pana cand s-a oprit.

Drumul pana inapoi la Gentiana nu a fost nici pe departe asa de lung cum mi-am imaginat eu ca o sa fie. Nutu insista sa se descurce singur, iar unde chiar nu mai putea, erau acolo Alin si Vasi.

La cabana nu s-a stat mult - in cazul lui Nutu nu e bine sa dea de caldura cu entorsa aia la picior. Nu mai are sanse sa se miste dupa aceea. Asa ca Alin, Gianina, Nutu si Vasi au pornit mai departe catre cabana Pietrele. Nici aici nu au zabovit mult - au continuat pana in Carnic unde era masina lui Alin.

Dupa ce a condus o noapte intreaga, Alin a ajuns la 4 dimineata in Timisoara. Luni am vorbit cu Nutu la telefon si astepta sa intre in sala de operatie pentru o interventie la cot.

Cum am mai zis, toata povestea o sa o auziti de la cei care sunt cei mai in masura sa o zica: Alin, respectiv Vasi.

In ultimul timp am avut parte de mai multe evenimente de genul acesta: moartea sotilor Gruia in Tarcu, accidentul lui Alex la bicicleta si acuma accidentul lui Nutu.

Ca si in cazurile precedente o sa se iste discutii si controverse si in jurul acestui subiect. E normal sa fie asa, e normal ca parerile sa fie diferite. Eu o sa va prezint propria mea parere legata de ce s-a intamplat:

Nutu e cel mai norocos om din lume pe care il cunosc eu. A picat din cer pana in fundul pamantului si putem spune ca nu a patit nimic. Era imposibil sa supravietuiesti. Iar Nutu a scapat cum nu se putea mai ieftin din toata povestea asta.

Daca se putea evita accidentul ? (ca pana la urma aici se nasc discutiile).

Evident! Statea frumos pe curul lui acasa cu sticla de bere in mana sau mergea la shopping la Mall si nu pica in prapastii... Mai schimba un canal la TV si comenta atotstiutor la o emisiune imbecila de week-end, dupa care ii explica nevestei superior ce greu e la spital si cat trebuie sa se zbata ca sa lucreze cu "prostii aia". Si nu pica prin prapastii...

Cu asta am terminat cu prima categorie de imbecili comentatori care se intreaba:"Da' bine domne?! Ce cauta acolo iarna?"

Se putea evita daca alegeau alta ruta? Sau daca pe langa coltari avea si un piolet pe care sa stie sa-l foloseasca in caz de cadere? Sau daca ar mai fi facut ture in prealabil in care sa fi folosit coltarii?

De acasa accidentul acela ar fi putut fi evitat in o mie de moduri. In o suta de  mii de moduri. Alin o sa prezinte cu siguranta mai detaliat toata situatia. Dar din farama mea de experienta va pot spune ca si daca iti iei o suta de mii de masuri de precautie, uite! o sa ai supriza sa se intample a o suta mia situatie neprevazuta. Daca "aia" te cauta, fii sigur ca o sa te gaseasca oricate masuri de precautie iti iei...

Laitmotivul se repeta: eu cred in noroc si in ghinion. Iar norocul meu consta in faptul ca m-am inconjurat de oameni ca Alin, Mardale, Vasi (si lista e destul de lunga) care pe langa noroc si ghinion mai pun osul si se mai si documenteaza si sunt doxa de teorie. Pe care o mai si pun in practica.

Cand merg in ture ma bazez pe capacitatea mea fizica si pe cunostintele lor. Dar asta nu inseamna ca daca merg cu ei in ture si mie mi se intampla ceva, o sa dau vina pe ei pentru ce s-a intamplat. Nu i-am angajat ghizi. Sunt prietenii mei care o sa faca tot posibilul sa nu se intample nimic, iar daca patesc ceva o sa faca tot posibilul sa ma scoata din incurcatura. Dar nu sunt ei de vina pentru greselile mele.

Ce era sa faca Alin? Sa imi dea cu pioletul in cap si mie si lui Pantani ca ma catar pe gheata in papuci de balet?! Mi-a zis doar ca s-ar putea ca Dunca sa nu apara asa iute anul asta... Si daca picam sigur nu as fi dat vina pe el ca nu m-a intors din drum.

Nutu e cel mai norocos om de pe pamant. Si paradoxal nu pentru ca a scapat dintr-o cadere incredibila. Ci pentru ca acolo se aflau Alin si Vasi. Acela a fost cel mai mare noroc a lui. Amandoi aveau capacitatea fizica sa il ia pe Nutu in rucsac si sa alerge cu el pana in Hateg (pana la Pietrele abia s-ar fi incalzit). Amandoi aveau cunostintele necesare sa actioneze in astfel de situatii. Asa ca asta a fost cel mai mare noroc.

Cauza accidentului in opinia mea?

Vanity, definitely my favorite sin!

Si eu stiu asta mai bine ca oricine. Daca as fi fost prima data asa de aproape de varf nu m-as fi oprit nici daca eram descult, pe jumatate inghetat si schiop.

Si nu o sa ma opresc nici pe viitor. Cred in norocul meu si stiu ca atunci cand o sa fie cazul o sa "vad" ca in acea dupa amiaza.

Nutu!!! Insanatosire grabnica barbate! Hai ca trebuie sa te apuci de antrenamente pentru Hercules. Si pana atunci am inteles ca trebuie sa mai prinzi si o tura de ski.

A doua zi ne trezim tarziu (ziua antrenamente, noaptea WoW, noroc cu week-end-ul ca apuc sa dorm mai mult de patru ore). Prognoza meteo se adevereste si azi este innorat afara. Macar e mai cald. Cum nu prea imi trece prin cap sa catar pe vreun varf fara niscaiva echipament, optiunile pentru ziua de duminica sunt destul de limitate.

Impreuna cu Diana si Elena o sa urcam pe valea Pietrele, o sa trecem prin saua Stanisoara si dupa aceea pe valea cu acelasi nume o sa coboram pana la cabana Pietrele.

Afara e iarna in sfarsit. E gri, ninge slab, din sus de pe vale se aude suierul vantului. E atmosfera aia in care iti doresti sa stai la fereastra cabanei cu o ceasca de ceai (e unul din momentele in care berea chiar nu-si are locul) in mana si sa te uiti...cum ninge decembre...

Noi bantuim pe-afara si imi fac ceva griji legate de portiunea de traversare a crestei unde cu siguranta va fi gheata. Nici fetele nu au clapari asa ca trebuie sa gasim si la urcare si la coborare o linie cat mai prietenoasa.

Fetele tin bine ritmul si ajungem repede la Lacul Pietrele. Fac o sumedenie de poze ca sa compensez lipsa de activitate foto din ziua precedenta. De aici incepe urcarea pe unde te taie capul catre saua Stanisoara. Traseul pe care il facem noi astazi este "un clasic" al turelor de iarna pe skiuri. De fapt daca ma gandesc bine foarte putini se incumeta sa faca altceva in Retezat pe skiuri de tura, din cauza reliefului specific zonei.

Trei pasi inainte, doi inapoi din cauza patinarii pe gheata - urcam incet-incet catre sa. Am ales un traseu unde daca aluneci macar sa nu te duci chiar pana jos la lac. Iata-ne si in sa!

Aici ne-a luat in primire un adevarat crivat, asa ca ne-am echipat instantaneu. Partea cea mai periculoasa a fost dupa cum banuisem de la inceput - coborarea. Am incercat noi ce am incercat sa mergem numai prin zonele cu jnepeni sau cu pietre, dar mai trebuia sa si traversezi intre acestea. Si aceste traversari se soldau aproape inevitabil cu alunecari. Pana la urma am trecut la o alunecare cat de cat controlata si asa am ajuns pe firul vaii.

Elenei nu-i place valea Stanisoara - i se pare fara sfarsit- reminiscente de la Carpathian Adventure. Adevaru-i ca e mai lunga si mai salbatica decat sora ei de peste creasta. Si iarna categoric mai putin umblata. Nu exista urme prin zapada asa ca trebuie sa fim atenti sa nu cumva sa pierdem linia potecii. Asta mai ales dupa ce am intrat in marea de jnepeni, unde daca ai iesit de pe poteca, ai toate sansele sa iti macini nervii inaintand cate un metru pe minut suspendat prin vegetatie.

De la cabana Pietrele il pescuim pe Vasi si plecam mai departe catre masini. Timpul trece repede - merg cu Vasi si el tot timpul are ceva de zis.

Pe drumul spre casa ne oprim la Sarmisegetusa - am schimbat clatitele uleioase de la Clopotiva pe langosii cu branza si marar de aici.

Ar mai fi de adaugat ca intre Hateg si Caransebes masinile zburau de pe sosea ca tantarii intr-o noapte de vara in jurul becului. Asa ca am fost in priza tot drumul pana acasa.

Buna tura de inceput de sezon. A avut de toate. Pe asta am uitat-o deja - acuma gandul imi zboara la urmatorul week-end care o sa fie categoric pe ski-uri de tura.

Yep...Vanity...

Almaj

Data: 21.11.10
Participanti: Elena, Alex, Raluca, Mircea, Oco, Alex Almajan, Dani, Andrei,
Locatie: Almaj
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Track-uri: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes

Ultimul week-end de bicicleta si de vara. Inca d eluni am planuit turele din week-end. Dupa ce am venit din Indonesia am schimbat putin modul in care plecam in week-end-uri: in loc sa mergem pentru 2 zile, acuma preferam sa revenim sambata seara acasa pentru a ne odihni si pentru a varia turele.

Si nu, nu ne-am pututorsit - din decembrie trecem la turele clasice de doua zile. Ba mai mult o sa revenim (fara nici o placere) si la carat rucsacul in spinare...

Sambata avem planificata o tura dew sosea, iar duminica una de mTB. Dar dispare insipartia si se reduce numarul doritorilor , asa ca renuntam la tura de sambata.

Nu e nimic oficial inca, dar...

Alin Ciula are o idee. Buna. Si concursul pe care il vrea el poate sa fie ceva diferit fata de ce se organizeaza pana acuma.

Avem o zona ideala pentru asa ceva: Muntii Tarcu. Munti adevarti. Avem o echipa mai mult decat experimentata si avem cateva idei noi.

Personal ma intereseaza partea tehnica si in special alegerea unor trasee frumoase. De cu o saptamana in urma am inceput sa cautam si sa incercam variante. Schimbam cursiera de sambata pentru o tura de MTB in zona MMic Tarcu pentru a gasi alte variante.

Alin Tanase, cunoscut si ca "micul Google Earth"  defineste in linii mari traseul lung de la maraton. Daca nu avem surprize neplacute, traseul lui nu o sa sufere mari variatii.

Sambata dimineata pe o vreme caineasca (frig, umezeala si o ceata sa o tai cu cutitul) plecam impreuna cu Dani catre Borlova. In Recas (la 25km de Timisoara) ne vine ideea sa sunam pe Tarcu. De acolo aflam ca peste noapte a nins putin. Asta inseamna ca in zona Cuntu sigur a plouat. Adica o sa fie frig, si noroi. Nu e concurs sa fiu obligat sa mai indur conditiile astea asa ca ne hotaram sa zicem pas.

Pe scurt, sambata am facut 50km cu masina, m-am jucat 12 ore pe calculator si Elena a recuperat somnul restant in ultimul an.

Duminica avem planificat un traseu de MTB in zona Almaj. Am ales zona asta din mai multe motive: altitudinea e joasa asa ca nu ar trebui sa avem probleme cu temperatura. Drumurile forestiere sunt fie pietruite, fie bine tasate asa ca n-ar trebui sa avem mari probleme nici cu noroiul. Dar in primul rand am ales-o pentru ca e o zona foarte frumoasa (inca ocupa locul 2 in topul nostru)

Suntem o echipa destul de numeroasa: 8 ciclisti in 2 masini. Ziua e superba, bagami-as picioarele in ea de treaba...Aparatul e cu mine, nu si card-ul. Asa ca nici din tura asta nu o sa avem poze... GPS-ul l-am luat, dar n-am pus hartile pe el, track, n-avem asa ca o sa mergem pe amintiri.


Startul se da din Moldova Noua, unde ajungem pe la ora 8.30. Oprim in fata primariei si pe un vant rece incepem sa ne echipam de tura.

Portiunea Moldova Noua -intersectia cu Moldovita este noua pentru noi. Un drum forestier perfect care urca destul de sustinut - numai bun sa ne incalzim. Este ud pe jos, dar inca nu e noroi. Participantii la tura au fost nominalizati mai sus. Ce nu am spus e ca si de data aceasta avem parte de o echipa frumoasa (si nu ma refer la faptul ca avem 2 fete cu noi).

Ideea asta cu echipa tot apare in blog-urile mele: este foarte important sa sti sa iti alegi partenerii de tura. Cel mai bine iti dai seama de asta cand stai inghetat in vreo sa, in mijlocul iernii si astepti cate o ora pana bietul om ajunge si el. Nu e vina lui - tu esti de vina ca nu ai stiut sa itit alegi partenerii. Sau cand fiecare din tura bombane ca nu-i convine ceva sau fiecare are alte idei si e convins ca el are dreptate. Din nou, tot tu esti de vina: tu ai ales sa mergi cu ei in tura.

Grup fain acuma. Si din nou, echilibrat ca si conditie fizica. Eu ma bat cu Almajan, Elena se bate cu ea, ceilalti se bucura de tura.

De la intersectia cu Moldovita, intram pe un traseu binecunoscut: urmeaza portiunea pana in Carbunari - una din zonele cele mai frumoase din punctul meu de vedere pentru MTB. Mi-a placut tot timpul drumul prin padurea aceasta - are un aer misterios.

De aici apare si noroiul. La finalul turei bicicletele au aratat mult mai rau decat a fost de fapt situatia din teren - acolo unde era ud, am pedalat destul de repede asa ca am si umplut bicicletele cu "imala". Ultima tura din 2010 nu se putea termina altfel decat cu o ultima impachetare cu noroi. Asa au fost 90% din ture, asa trebuia sa fie si ultima. Daca in schimb am fi vanat doar vremea buna, anul acesta probabil faceam doar 2 ture de MTB.

In Carbunari, ramanem doar 6: Andrei si-a rupt schimbatorul. Mircea i l-a reparat. Dupa cateva sute de metri i s-au dus clichetii si de data asta nu mai avem ce face. Asa ca el impreuna cu Dani se intorc din punctul acesta, iar noi continuam mai departe pe tronsonul Carbunari-Sopotul Nou.

In Sopotu Nou oprim in curtea unui localnic (cunoscatorii stiu ca acolo se afla ascuns un magazin) pentru pauza de pranz. Carutele din Stancilova stau aliniate in fata si oamenii isi cumpara cele necasare traiului din varful dealului. Satul se pregateste de iarna.

Schimbam din mers planul si din cele doua variante de urcare spre Ravensca, o alegem pe cea din Barz, pe premiza ca acolo n-ar trebui sa fie atata noroi. Asa a si fost. Drumul nu e foartte spectaculos...cred. Din cei 13.5km nu am vazut nimic. Am zis ca ii urc intr-o ora. Si Alex pare ca a avut o idee similara.

Aici am tras mai tare decat la AAR. Fara nici o exagerare. Ne-am fugarit unul pe altul la deal intr-un ritm nebun. Pe la km8 a inceput sa ma doara inima, dar pe premiza ca inima de fapt nu poate sa doara am tras mai departe. A naibii junior... Ud leoarca si horcaind am ajuns dupa 54 de minute in Ravensca. 1-0 pentru mine, dar mai avem o urcare serioasa azi. (In primavara, e musai sa scot 45 de minute).

In Ravensca ii asteptam pe ceilalti si apucam sa vorbim cu un localnic. Harti, GPS, tehnologie. Eu oricum nu sunt atent si ma pierd in detalii. Dar numai un capos poate sa sustina ca astea sunt mai bune decat cunostintele localnicilor.

 

Din vorba in vorba aflam ca drumul care coboara chiar de la biserica catre Liubcova nu e drumul "ala mare si rosu" de pe harta. Este drumul de pe Valea Orevita. Drumul de pe harta este la iesirea din sat si te duce pe Obarsia Sichevita. Denumirile astea nu va zic nimic. Ce trebuie sa retineti este ca merita sa pierdeti cateva minute sa vorbiti cu oamenii chiar si atunci cand aveti GPS-uri si harti. Si asta si numai din considerentul ca s-ar putea ca ei sa aiba dreptate si nu "gadget-urile voastre". Fara a mai pune la socoteala ca baiatul vorbea cel mai pur grai banatean pe care l-am auzit in ultimul timp.

Asa ca pentru prima data in ultimii 4 ani pornim catre adevaratul drum marcat pe harta. Care este mult mai frumos pentru bicicleta decat cel pe care il foloseam noi pentru a ajunge la Dunare.  Nu e la fel de bun pentru masina, dar asta pe noi nu ne intereseaza. Acuma injur copios ca am uitat card-ul acasa. Este...trist de frumos. Copacii sunt complet dezfrunziti, este rece, pe jos solul e acoperit cu un covor gros de frunze si undeva acolo departe se aude in surdina viforul iernii. Vine, asa ca trebuie sa-i dam pedala.

Urmand indicatiile baiatului (am pacatuit si la un moment dat ne-am luat dupa GPS). Baiatul avea dreptate, GPS-ul nu, asa ca ne-am intors din drum si am mers dupa spusele omului. Dupa o portiune de "noroi rau" scurta din fericire, ajungem in Sichevita.

De aici suntem din nou pe un traseu cunoscut: urmeaza urcarea spre Garnic. Drumul e din nou perfect pentru MTB. Urmeaza repriza a doua a meciului cu Almajan. Nu e de joaca cu el asa ca pornesc hotarat. Aici panta e mai mare si sper sa scap repede de el. Intru in Garnic si numai ce vad ca trece ca fulgerul pe langa mine. Ce sa-l mai prinzi... 1-1. Strans meci. Sper sa-i prind cat mai des pe Mircea si pe Almajan la MTB - am cu cine sa trag pana imi scuip plamanii.

Apare imediat si Elena - a urcat formidabil ambele catarari. Si cel mai important e ca i-a placut si a avut chef (dupa seria de ghinioane, cel mai important era sa-i revina cheful). Elena pe sfarsit de sezon a fost ca nationala Romaniei la fotbal: rezultate foarte bune in amicale si dezastre in oficiale (diferenta e ca la ea dezastrele erau de natura tehnica).

Partea cea mai faina la urcarea pana in Garnic e faptul ca de fapt partea grea a urcarii incepe in Garnic: ai aici 4km de panta sustinuta care te storc. Noaptea se coboara repede peste noi, asa ca ajungem la intersectia cu Padina Matei sub lumina puternica a unei luni pline.

Aici imbracam tot ce avem la noi si pornim sa coboram cei 14km care ne mai despart de Moldova Noua. Nu stim nici portiunea aceasta - au fost 14km  de drum perfect, pe alocuri asfaltat care ne-a inlesnit mult coborarea. Am coborat la lumina frontalelor, dar mai cu seama la lumina lunii care scanteia puternic.

Tura am inchis-o la masini unde ne asteptau Dani si Adrei. Tura a insumat 98 de km cu o diferenta de nivel de 2000m: ciclabili in proportie de 100%.

Sezonul 2010 s-a incehiat asa cum trebuie: o tura superba in compania unor oameni faini. O tura de poveste.

De cand am venit din Indonesia, am avut norocul de 5 saptamani in care vremea a tinut cu noi. 5 saptamani, 5 ture de bike, una mai frumoasa decat cealalta. Si toate facute in grupuri numeroase cu oameni faini.

Vremea bilantuirlor n-a venit inca - pentru asta rezervam betia dintre Craciun si Revelion. Dar a fost un sezon nemaipomenit, cel putin prin prisma bicicletei. Acuma mi-as dori un singur lucru: sa fie acuma luna mai si sa inceapa concursurile.

Gata - mai avem avem intalnirea de la "Scartisoara", unde o sa folosesc bicicleta cat sa ma trezesc din mahmureala.

A sosit momentul sa inchidem usa si ascunsi, in tacere si intuneric, ca doctor Jekyl, sa pregatim sezonul urmator. N-am facut niciodata casa buna cu modestia, dar acuma mai mult ca niciodata sunt hotarat sa trag tare. Cum orice lucru serios incepe cu un prim pas hotarat - azi am iesit la o bere, doua si cate or fi fost pe-acolo. De maine insa, sus pe trainer. Si mai am si niste restante serioase la alergat...

Uite si traseul GPS al turei, ca merita sa va obositi sa mergeti in zona si sa-l faceti:

Traseu de bicicleta 761333 - powered by Bikemap 

La incheierea editiei, datele statistice ale turei:

Toamna pe 2 roti

Data: 13.11.10-14.11.10
Participanti: Elena, Alex & CO
Locatie:
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Track-uri: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes

Vremea se mentine deosebit de calda. Este ireal. Parca ar fi sfarsit de mai si nu mijloc de noiembrie. Chiar imi place - nu tin neaparat sa vina iarna. Si daca vine, poate sa vina cu zapada multa si temperaturi asa moderate, ca nici frigul nu imi place. Cat sa ma satur de dat cu ski-urile. Si mai poate sa plece la inceput de martie ca am chef sa ies cu bicicleta pe-afara...

Ca veni vorba de bicicleta, ar fi o blasfemie sa nu mergem la o tura pe asa o vreme. Vineri executam chemarea la arme.

Pentru sambata propun o tura de cursiera in zona Resita, asa ca in curand randul voinicilor incepe sa se ingroase. Traseul propus este apropae identic cu cel pe care l-am facut in martie impreuna cu Elena si Pantani, diferenta constand in faptul ca acuma il vom parcurge in sens invers:

Resita-Lupac-Gradinari-Oravita-Anina-Resita

La ora 8 fara un sfert, echipa este punctuala si ne intalnim in parcarea de la Billa. Dana si Sorin (cunoscut in mediile ciclismului profesionist ca El Doctore) vor asigura echipa tehnica. Cipilica ala e Bitza pe care nu l-am mai vazut de un car de ani, iar in stanga il vedeti pe Macho Remus.

I se zicea Coiotul de Sosea, Chelu (dar cine a avut tupeul sa-i zica as',a nu a mai trait mult) sau mai simplu Bogdan.

In formatie de 3 masini, cu bicicletele tronand deasupra, am pornit catre Resita unde ne-am regrupat in parcarea unui alt supermarket (se pare ca avem un fetis cu asta).

Ne-am pus imediat pe treaba: bagat la mat, reglat biciclete si evident facut poze pentru multimea isterica de fani care tanjeste dupa fiecare imagine cu idolii.

Cei trei muschetari: Bogdan, Alex, Bitza. Aceasta imagine unicat va fi scoasa in curand la licitatie pentru cei cu dare de mana. In imagine se mai poate observa si cu ce se hranesc adevaratii campioni: iaurt si banane. Asupra lor, prafurile nu mai au nici un efect.

Nu degeaba i se spune Doctoru': nu s-a dat bine jos din masina si a inceput sa regleze in stanga si-n dreapta.

Dana - fotograful acestei etape (si a celor precedente si speram ca si a celor multe care vor mai veni).

Calm, calm, fetele mosului. Nu va agitati, stati linistite si il puteti admira pe indelete. Ma apucato! nu mai saliva pe poza, ca o balosesti toata - hai gata: pe rand incolonarea... (nu, nu-i bine, ca asta era intr-o melodie porcoasa...)

Simplu Bitza

Tata Alex

Singura fata care s-a incumetat sa vina cu noi: Panda

Ultimul dar nu cel din urma: Bogdan!!!

Acuma ca a-ti facut cunostinta cu toti participantii, e timpul sa ii dam bataie. Pornim cat de cat grupati din parcare si incepem cu o urcare pentru a iesi din Resita.

Portiunea de sosea intre Resita si Gradinari nu e chiar in stare perfecta, dar oricum se prezinta mult mai bine decat ne asteptam, asa ca putem pedala cu destul spor.

Bizta calarind Orca, secondat de Alex

Pana in Oravita am mers repede. Doctorul se oprea sa ne imortalizeze (nu ai tot timpul sansa sa prinzi la un loc atatia ciclisti de renume, asa ca e bine sa nu ratezi ocazia).

In Oravita, ne-am oprit sa ii luam si pe Raul si pe Doru. Aceastia ne-au asteptat cu paine cu untura (Doamne buna a fost!!!), mere si Cola. Ne-am incarcat aici bateriile pentru cea de-a doua jumatate a turei - jumatatea grea.

In dreapta este Misu, pe el uitasem sa il prezint. Soarele dogoreste la propriu si nu ne prea vine sa mai plecam de aici.

Din Oravita a urmat urcarea pe Marila - cunoscuta in randul specialistilor ca si Col de Marila"". Un fel de Mount Ventoux local, pastrand evident proprotiile - Ventoux-ul mai are pana sa ajunga la faima dealului banatean.

In varf ne regrupam din nou - de aici urmeaza in general coborare pana la intrarea in Anina. Coborarile nu ma intereseaza (pentru ca ma cam sperie ca sa fiu sincer) asa ca acuma raman mai in spate.

Cand ajung la bifurcatia catre Anina, Alex e in fund in mijlocul drumului cu mana atarnandu-i ca la o papusa de carpa. Dana, Doctorul si Bitza incearca sa-l ajute. A derapat pe singura bucata de nisip din cei 117km a turei. Asa a fost sa fie - ghinion si nimic mai mult. Punct.

Acuma trebuie sa ne concentram sa il ajutam. Intre timp ajunge tot grupul si se suna dupa ambulanta. Eu sunt terifiat la ideea de medic, spital sau lovituri asa ca dupa ce vad in ce hal arata mana lui Alex mi se face rau. Plec repede de acolo - o sa ne intalnim la spitalul din Anina.

Pana am ajuns noi aici, a ajuns si ambulanta cu Alex.

Si acuma, in speranta ca poate o sa citeasca cine trebuie, o poveste trista:

Alex gemea de durere (normal ca se vaita, nu va puteti imagina cum ii arata mana). Doctorita sau ce calificare o fi avut:
"Taci domne! Bine ca acuma strigi, dar cand te-ai dat cu bicicleta nu te-ai gandit ce se poate intampla nu?!"

Hai sa-ti explic, vaca cu cabina: meseria ta presupune tocmai sa-i curmi durerea, imbecilo. Pentru psiholog si lectii de morala, mergem in alta parte. Fa bine si fa injectia aia ca sa nu mai sufere.

Vita: "Cati ani ai?"
Alex: "46"
Vita: "Si la 46 de ani te mai dai cu bicicleta?!"

La asta nu ne-am mai putut abtine si Elena a intrebat-o ca ce ar vrea sa faca: sa stea toata ziua sa bea sau sa manance? (asta a fost un atac direct, deoarece vita era supraponderala).

Vita a inceput sa mugeasca catre noi si sa faca scandal. Era clar ca ii facem rau lui Alex, asa ca le-am sugerat celorlati sa tacem malc pana cand vita o sa-i faca injectia si o sa putem pleca la Resita. Noi am tacut, vaca, nu. Statea in ambulanta si ne ingana :

"Auzi la ei, daca e radiologie in Resita? Nu, ca o fi doar la ei in Timisoara!". Si a tinut-o tot asa.

Doru a intrebat-o unde il duc pe Alex: "Da ce te intereseaza pe mata unde il ducem?!"

Ba, nu ma intereseaza ca lucrezi pe un salariu de cacat. Nu e vina mea. Altii lucreaza pe mai putini bani. Nu iti place ce faci? Nimeni nu te obliga sa chinui pacientii. Daca te ducea capul, poate faceai altceva, altundeva. Pana una alta esti platita pentru meseria asta, vita, desi tu nu ai ce cauta aici.

Alex e transferat la Resita - noi il urmam pe biciclete.

Elena, Bogdan, Remus si cu mine parcurgem sectorul Anina-Resita pe biciclete, ceilalti sunt in masina catre spitalul din Resita. Drumul este superb in lumina dupa amiezii de noiembrie.

Ma tot gandesc la cat ghinion a putut sa aiba Alex: pentru mine la asta se reduce totul. Ghinion. Am ajuns in Resita, cand Alex era externat si trimis acasa in Timisoara. Diagnostic: nu stiu, dar de pe radiografie se vede o dubla fractura. Si mi s-a mai facut rau odata. Va fi operat luni si toti ii dorim o recuperare rapida pentru a ne putea "bate" cat mai curand pe Bencec. Hai Alex!

Asa a aratat tura:

Traseu de bicicleta 757036 - powered by Bikemap 

Dupa cum se vede pe cei 117km am strans aproape 1700m diferenta de nivel - majoritatea pe portiunea Oravita-Resita. Este un traseu foarte frumos, dar solicitant, cu o sosea destul de proasta intre Resita-Oravita si cu o portiune de asfalt perfect intre Oravita-Resita.

Mai multe date referitoare la tura, gasiti mai jos:


Pentru duminica am ales un traseu cel putin ambitios. Vom schimba cursierele cu biciclete de barbati (am ajuns sa ma dau mult mai mult pe cursiera, anul viitor o sa merg la concursuri de sosea in starinatate, dar in continuare ciclismul de sosea mi se pare un sport de domnisoare cu fite comparativ cu MTB-ul).

Alin vrea sa faca anul viitor un concurs de MTB in masivul Tarcu. Vreau sa merg sa explorez o posibila varianta de traseu.

Pentru tura aceasta ni se alatura doar Vladimir si Mircea - intalnirea este in aceeasi parcare, dar mai devreme de data asta. Ziua este scurta si oricat este de cald, odata cu lasarea serii vine si un frig neplacut pe bicicleta.

Punctul de plecare este statiunea Poiana Marului. Daca se va organiza vreodata concursul respectiv, de aici va fi startul. Statiunea ofera suficiente posibilitati de cazare, se poate ajunge lesne cu masina si este situata intr-o zona pitoreasca.

In frigul diminetii, pregatim bicicletele si pe noi.

Traseul porneste cu o urcare de 12km si 650m diferenta de nivel pe drumul forestier ce duce in saua Jigoria. Drumul a fost facut pentru a fi parcurs cu bicicleta si pentru a fi inclus in traseul vreunui concurs. Sigur numai de aceea l-au facut.

Incep sa gandesc toata tura ca la concurs. Imi imaginez cum ar trebui tras aici, unde s-ar preta vreun punct de alimentare, cum ar arata traseul dupa ploi. Portiunea asta e "curveasca". Te fura. Nu e suficient de abrupta ca sa te faca sa treci la foaia mica si la macinat pinioanele, dar e suficient de inclinata ca sa te epuizeze complet la final daca tragi ca lumea.

Vremea s-a mentinut in tiparul de sambata. Baltile pe care le vedeti au fost si singurele intalnite in tura - in rest traseul a fost uscat pana si in fundul vaii unde soarele abia daca batea.

Dupa o ora suntem in Saua Jigoria - intersectia cu soseaua care urca spre Muntele Mic. Clar aici va fi un punct de alimentare. De asemenea optiunea fireasca pentru continuarea traseului este catre cabana Cuntu.

In Jigoria realimentam - pana aici a fost incalzirea. Partea tare, dar de asemenea partea mai frumoasa vine de aici.

Primii 2km din Saua Jigoria (ii stiti, aia pe plaiul despadurit, pana la intrarea in padure) mi-au placut cel mai mult din tot week-end-ul. Aici panta e criminala si foarte lunga. Se poate sta pe bicicleta daca asta e singura ta obsesie in viata- superba catarare!

Urmeaza o portiune clasica de cross country pana inainte de poiana Siroane. Aici trebuie sa faci push bike vreo 200m ca nu ai de ales. Din poiana se vede pentru prima data Tarcu si incep sa ma intreb daca se poate urca pe bicicleta de la Cuntu pana sus.

Pana la cabana Cuntu a mai trebuit impins o portiune de 100m (aia chiar din ultima curba inainte de iesirea din padure, o stiti si pe asta). In unanimitate s-a decretat ca portiunea Jigoria-Cuntu a fost superba. Da, asa e si este ciclabila. Si este la munte! Nu pe delauri! La munte, acolo unde pedalezi prin padurea verde de brad si unde este aerul proaspat si tare.

La Cuntu am facut o pauza foarte scurta, cat sa-l salutam pe George si sa mai alimentam odata. Da, aici ar trebui sa fie al doilea punct de alimentare.

Sunt circumspect ca vom putea termina tura propusa - nu cred ca ne incadram in limita de ore de lumina. Dar cu siguranta vom urca pana pe Tarcu.

Imediat de la plecare este evident: traseul de concurs trebuie sa se opreasca la Cuntu. Asta daca nu vrem sa fim urmariti de o armata de concurenti infuriati. De aici este uman imposibil sa mai pedalezi (zic asta tocmai pentru ca o sa apara multi care o sa vrea sa dovedeasca contrariul - asta e si ideea de fapt:) ). In poza e micul mare Vladimir.

Daca pe Mircea il stiam - participa la concursuri de MTB si se dadea foarte bine, Vladimir a fost o surpriza: catara asta micu' ca un drac. Si aproape numai in picioare. Cand l-am vazut ca sta in picioare inca de la inceputul turei am zis ca n-are cum sa reziste pana la final. Da' catara Vladimir a nostru, de nu ai vazut din alea.

Cand am venit din Indonesia, am participat la prezentarea sustinuta de Asociatia Altiudine. Alin Ciula este unul din membrii asociatiei. Cea mai mare realizare a asociatiei este infiintarea ariei protejate sit natura 2000 - Muntii tarcu. Mai multe detalii puteti gasi aici: Tarcu

V-am tot zis ca am fost pe muntele asta mai mult decat am fost la scoala. In ultima perioada insa am ales alte locuri si am mai revenit doar iarna aici. Ultima data vara am fost acuma un an si jumatate.

A doua poveste trista din blog: ceea ce vedeti in poza este o crima (si nu ma refer la faptul ca cei trei ciclisti imping bicicletele in loc sa mearga pe ele).

Nu sunt melodramatic. Simtul meu ecologic este mult mai prgamatic decat nivelul de: hai sa iubim si sa protejam natura ca sa se poata bucura si copiii nostri de ea. Sunt printre persoanele care considera ca asfaltarea Transalpinei este binevenita, care... si ma opresc cu exemplele aici ca sa nu imi aprind paie in cap.

Dar ceea ce se vede sus e o crima. Santurile alea sunt facute de rotile motoarelor de enduro. Prin santurile respective se scurge apa si devin adevarate valcele.

In primul rand cei cu motoarele nu au ce cauta pe aici. Si asta ar trebui verificat si aplicate amenzi.

In al doilea rand - si aici vorbeste pragmatismul din mine (si noi o sa ne luam motoare la anu'): bai, ce naiba, sunteti impotenti?! La 10 metri de locul unde ati facut santurile astea este drumul de acces catre Tarcu.

A...nu va place, ca e cu pietre? Deci, da, sunteti impotenti... Nu va tine sa mergeti pe acolo cu motoarele. Pacat. Ati dat atatia bani pe ele si nu stiti sa le folositi... A...nu puteti prinde viteza pe drumul de tractor cand mergeti la vale. Da, sunteti impotenti...

Efectiv m-am enervat. Arata ca dupa razboi pe aici.

In anumite portiuni (foarte scurte) se mai putea merge pe bicicleta. Aici suntem la intrarea in creasta care duce la vf. Sadovanu. Elena, de acolo de jos vedea manastirile de la Meteora. Era o vizibilitate incredibila.

Dupa Sadovanu am sperat sa putem merge pe biciclete pe drumul de tractor, dar n-a fost cazul. Deja muschii se obisnuisera cu ritmul dictat de push bike, asa ca ne era mai la indemana sa le impingem. Cred ca s-ar putea totusi pedala pe portiunea aceasta - Mircea a stat o portiune buna in sa.

Am ajuns dupa doua ore de la plecare din Cuntu pe vf. Tarcu.

De aici tura a urcat vertiginos pe scala frumusetii, instalandu-se pe un binemeritat loc fruntas. Parangul parea la o aruncatura de bat. Peisajul asta l-am mai vazut undeva: 3 ore in contiunuu cat am zburat deasupra Afghanistan-ului si Iranului. Exact aceleasi culori, acelasi relief. Aici instant te loveste cel mai profund sentiument de singuratate. E...lugubru de frumos :)

Mai avem 3 ore de lumina pentru a ajunge in saua Iepii. Habar n-am ce ne asteapta din punctul de vedere al mersului cu bicicleta pe aici asa ca ne grabim sa pornim la drum.

Am vazut si locul unde m-am dat cu avalansa. Aia e o amintire a naibii de vie in memorie. Inca o aud. Norocul si ghinionul...

De aici mergem pe urmele facute de cei mai mari impotenti ai pamantului. Daca, hai sa zicem ca pe cei cu motoarele i-as putea intelege la modul absolut - ei chiar cred ca fac un fel de sport, pe cei cu jeep-urile nu-i inteleg.

Astia sunt cei mai mari impotenti, aia care fut cu pula altuia, ca ei nu sunt in stare. Nu sunt in stare sa urce pe muntele asta pe jos, asa ca vin aici cu masinile. E tot ce mai pot sa faca. E genul de idioti care se incapataneaza sa urce cu masina pe nu stiu ce panta doar ca sa ramana blocati si atunci sa inceapa sa tureze masina pana cand se duce dracului tot solul de sub roti. La final sunt multumiti ca au fost pe munte, ba mai afiseaza si un aer de superioritate.

Hai sa va zic ceva: badea Ion in Cindrel, Lotru si Latoritei mergea cu jeep-ul numit Aro pe vremea cand voi confundati poola cu tzatza. Asa ca nu faceti nimic deosebit sau iesit din comun in afara faptului ca efectiv distrugeti muntele. Diferenta e ca badea Ion avea nevoie de urcat cu masina pentru a-si duce existenta, iar voi numai pentru a va satisface orgoliul.

Nu e nimic maret in a ajunge cu masina pe Caleanu. E cel putin jalnic. Si o sa fac tot ce pot (chiar daca asta se rezuma numai la datul din gura - dar sa stiti ca asta o fac foarte bine) ca idiotii ca voi sa nu mai ajunga aici.

Pana in saua Suculetului avem o adevarata autostrada facuta de jeep-uri. Adevaru-i ca inaintam mult mai repede decat ne imaginasem, doar ca ne-am fi descurcat foarte bine si fara drumul asta.

Din Suculet parasim autostrada si trecem la impins. Coborarea spre saua Scheiului o putem aborda pe bicicleta - este o zona mai tehnica si ne pune sangele in miscare.

Urcarea catre Nedeia este de impins. Chiar daca panta nu este criminala, este imposibil de urcat pe bicicleta din cauza substratului: un covor de iarba uscata destul de gros formeaza o patura pe care nu ai sanse sa inaintezi.

De la mijlocul urcarii panta s-a mai domolit si ne-am incrancenat fiecare dupa puteri sa stam cat mai mult in sa. A fost o adevarata proba de vointa. Am ajuns intr-un final si pe Nedeia unde am luat o pauza.

Putine ture au fost cele in care sa simt ca, uite asta este pentru mine esenta MTB-ului, asa l-as defini eu prin imagini. A fost tura din Ceahlau, una din turele din tara pemilor si tura asta. Portiunea dintre Tarcu si saua Iepii a fost ireala. Pedaland intre Nedeia si Baicu (aici chiar se putea pedala) aveam impresia ca sunt intr-o alta lume, departe de civilizatie, undeva in stepele mongoleze pedaland spre nicaieri, liber si fericit. A fost foarte frumos si tura s-a agatat aproape de varful topului.

De pe Baicu pana in saua Iepii este o coborare prea tehnica asa ca trecem la carat bicicleta in spate. Am reusit sa ne incadram in orele de lumina pana in Saua Iepii. De aici coboram pe biciclete pana la intarea in padure. Niciodata n-am stiut unde e poteca aici - de fiecare data am mers pe altundeva, iar in final ieseam la forestierul din vale. Asa s-a intamplat si acuma.

Urmeaza aproape 18km de coborare continua pe un forestier perfect. Nu trebuie sa dai deloc din pedale, dimpotriva, ajungi sa folosesti intens franele pentru a reduce din viteza. Am gonit ca nebunii pentru a ajunge pe lumina la masina si mai ales pentru a scapa de frigul pe care il aducea seara.

In Poiana Marului ne intlanim cu Andi care a facut o tura pana in Saua Iepii. Si...gata. Faina tura!

In primul rand am fost un grup foarte omogen ca valoare si asta a contat enorm la reusita turei. Nu trebuia sa ne asteptam unul pe altul, aveam cam acelasi ritm. Vremea a fost incredibila tot week-end-ul, iar peisajul din creasta Tarcului a fost imposibil de descris. Pentru prima data dupa Gilli Islands as fi vrut sa opresc timpul in loc in dupa amiaza tarzie de noiembrie pe varful Nedeia.

.
Tehnic tura a aratat asa:

Traseu de bicicleta 756299 - powered by Bikemap 

Si e clar ca un ipotetic concurs in zona nu are ce sa caute mai sus de cabana Cuntu, oricat de frumoasa este zona. Am tot timpul sa caut diferite rute alternative.

Mai multe date aveti aici:


Sper ca vremea va tine cu noi inca un week-end, planul este deja facut. Si de data asta o sa iau SLR-ul cu mine ca sa va pot impartasi minunatiile din tara pemilor.