Data: 27.03.10
Participanti: Elena, Alex -pe restul ii recunoasteti din poze
Locatie:Resita
Poze: Aici
Filme:Baga click-ul!Atentie! Limbaj licentios ! Banuiesc ca acuma toti v-ati rusinat si nu o sa va mai uitati la filmulete...
Am ratat si anul acesta creasta Pietrei Craiului iarna. Era un fel de tura clasica a noastra. Dar adevarul e ca mi se luase de iarna.
Cercetam prognoza si vedem ca e mia intelept sa imparim week-end-ul in doua zile cu halta acasa in Timisoara, nu de alta dar duminica s-ar putea sa ploua.
Dorel m-a inzestrat cu o cursiera, Elena are si ea una de la Tase, nici o sansa ca noroiele sa se fi uscat asa ca se iteste ideea unei ture de sosea. Acuma o sa ziceti ca ce naiba e de povestit la o tura de soea cu bicicleta. Pai in mod normal nu prea e.
Dar la mine a fost prima tura cu o cursiera si avea sa fie prima zi de primavara adevarata din anul acesta. Mai ales partea asta avea sa faca tura deosebita.
Pana la urma ELena alege ca e mai prudent sa vina cu MTB ei. Atentie !!! CU MTB-ul ei nou-nout, rosu cu alb si lucios si numai eu ma incumet la cursiera.
In prealabil vineri cucerisem inabordabilul deal al Bencecului, aceasta piatra de hotar a cursieristilor timisoreni, Golgota catararilor de campie si testul pe care trebuie sa-l dea orice viitor pretendent la macinat asfaltul...
Ca sa intelegeti mai bine e vorba de singura incretitura de pamant pe o raza de cateva zeci de kilometri.
Ca de obicei ne strangem repede un grup numeros. Doc vine cu masina si ii aduce pe Bitza, Vladimir si Remus. Noi suntem in masina cu Sergiu. George Popovici vine si el la intalnire. Din urma ne prind Dan Lupsa si Florenzo.
George - tanara speranta a ciclismului romanesc (nu-s ironic -cine-l cunoaste stie lucrul acesta) si Vladimir spaima Carpatilor.
Remus si Sergiu a.k.a Pantani
Bitza a avut o noapte grea.
Si de asta mi-era dor - mancatul la botul calului sau mai bine zis la bujia masinii
Tura de azi e Resita-Anina pentru majoritatea. Elena cu mine si cu Sergiu am facut planul pentru o bucla mai mare.
Am scapat in sfarsit de obsesia rucsacului si a frigului. Acuma sunt la tricou si cu un rucsacel mic mic de tot in spate. Asa ca savurez fiecare pedala.
Imi pare rau Bitza, dar nu m-am putut abtine
La dus am avut vant de fata asa ca am inaintat mai greu. Ceilalti cursieristi merg mult mai bine decat mine, dar ma asteapta de fiecare data. Asta e, mai am de invatat.
Elena urca repede cu noul MTB - zice ca mai trebuie reglat, dar cu siguranta o sa se imprieteneasca. Pentru mine e ceva nou - e un altfel de efort. Desi e tot bicicleta, parca alte grupe musculare sunt solicitate.
Cu siguranta o sa raman fanul urcarilor pe forestierele interminabile si cu pante criminale in care treci pe viteza 1 si incepi sa macini meticulos panta. Dar avand in vedere relieful de langa Timisoara, cred ca viitorul meu in domeniul cursierei nu o sa fie chiar de scurta durata. Mai ales ca toata lumea zice ca e un antrenament foarte bun pentru MTB.
Peisajul e superb si ma face sa uit ca de fapt sunt pe sosea si pe langa mine trec masini.
Intram triumfal in Anina
Ajungem in Anina unde ne instalam in parculetul local pentru o pauza si o masa incropita ad-hoc. Fiecare loc are nebunul lui. Cum reusim ca de fiecare data sa ii gasim noi instantaneu ramane inca un mister.
De aici mai departe continui alaturi de Elena si Sergiu, restul facand cale intoarsa catre Resita.
Repet - peisajul mi se pare idilic. Cu siguranta fiindca e prima zi de primavara (de fapt prima tura a noastra de primavara). Asa ca ne delectam cu fiecare detaliu pe care il furam din sa: oameni dand casele cu var sau curatand copacii. Copiii din parcul din Anina. Totul s-a trezit la viata.
Iesim din Anina si o cotim catre Oravita. Pana acolo mai avem de urcat o panta serioasa peste Marila. Pe urcare suntem depasiti de o armata de motociclisti. Cred ca si ei au vazut prognoza meteo si au iesit la o tura. Sunt cateva zeci din toate colturile tarii. In afara de ei insa nu mai e aproape nimeni pe drum. Trecem de deprimantul sanatoriu din varful dealului si de-aici incingem franele pana in Oravita.
Hai Pantani! Miercuri ai alergat primul tau semimaraton la padure, azi bagi asa de premiera 120de km. Ce?! Vrei sa sti ce facem tura urmatoare? Mai bine nu...
Mai facem un stop la Petrom-ul de la iesire. Aici Sergiu imi spune ca probabil mai avem vreo 60 de km pana in Resita. Asta ar fi destul de grav fiindca e deja tarziu. Pana la urma n-aveau sa fie decat...50km.
Pe langa nebunul satului reusim in fiecare (dar chiar in fiecare) tura sa ne inconjuram de cainii prapaditi din zonele pe unde umblam.
De aici iutim pasul, mai ales ca de-acuma suntem pe plat. O noua pauza pentru papica in Gradinari si de aici o luam la stanga pe valea Carasovei. Drumul este destul de prost aici prentu cursiera, dar altul nu amn de unde sa aleg. Mergem destul de repede.
Unde drumul ne permite duc eu trena si Elena sta cuminte in spate. Ne mai oprim din cand in cand pentru a ne regrupa toti 3.
Intram in Lupac - ultima localitate inainte de Resita. Aici mai avem o mica urcare, dupa care urmeaza coborarea prin periferia Resiteti catre masina. Ajungem la limita: abia ce montam bicicletele pe masina ca se intuneca si incepe sa toarne afara.
Duminica e in plan sa mergem la Liman pentru a stabili traseul de concurs pentru Liman Bike Race de anul acesta. Baietii din Lugoj (Alin si Cosmin Rosu - organizatorii editiilor anterioare) impreuna cu CS Tibiscus - clubul nostru sunt organizatorii de anul acesta.
Indirect acesta e primul concurs organizat de noi Hoinarii. Deocamdata trebuie sa acumulam experienta - pe viitor am cateva idei interesante, dar despre asta peste cativa ani.
Diluviul de aseara ne-a convins sa nu luam bicicletele cu noi - asa-i cand ai jucarii noi, nu-ti vine sa le murdaresti...Asa ca mergem doar sa facem act de prezenta si sa ne completam echipamentul. Bitza e din nou cu noi.
Ne oprim in Romanesti acasa la Alin si Cosmin. De aici cei cu biciclete pornesc pe traseul de concurs. Noi ii urmam cu masina si vazand noroiul prin care se scalkda chiar nu am nici un regret ca am fost puturosi.
Deasupra de Luncanii de Sus oprim masina sa asteptam trupa de ciclisti si ne culcam. Exact! Ne culcam. Avem aici niste restante de cateva saptamani.
La un moment dat ma plictrisesc si ma duc sa alerg. Aici e faimoasa panta de 26 de grade asa ca ma apuc sa ma joc. Cobor pana unde devine mai plat si dupa aceea o iau inapoi. Repet asta de 3 ori. 135m diferenta de nicel pe 780m distanta. Panta medie 17.3%. Da stiu...ce sa-i fac... defecte de la banda de alergat. Mai nou am ajuns sa vad orice drum sub forma inclinatie/distanta/timp de parcurs...
Colegii termina de trasat intregul traseu de concurs. In momentul in care vor fi stabilite toate detaliile o sa dedic o pagina speciala concursului.
Pana atunci ne intaorcem repede in Timisoara dupa un week-end in care am incercat ceva nou - cursiera si in care ne-am odihnit in sfarsit.
Si fiindca tot nu scap de obsesia cifrelor - acuma am venit cu Elena de la o tura de cursiera pe faimosul Bencec asa ca am strans 230km de pedalat in 3 zile.
Din ciclul "Eu si GPS-ul -o lectie pe blog" , mai jos e profilul turei:
si harta traseului (mi-e lene s-o mai bibiblesc acuma -asta in lectia urmatoare):
Sarbatori Fericite ! (sau cum zicea un prieten - pentru cine crede - eu o sa ma multumesc sa ma simt bine alaturi de cei dragi).
Data:20.03.10-21.03.10
Participanti: Elena, Alex, Gianina, ALin, Razvan, Florin, Iulius
Locatie: Tarcu-Godeanu
Poze faine si multe: Poze
Filme: Cu vant, cu ski-uri si mai ales cu noi
In the depth of winter I finally learned that there was in me an invincible summer. Albert Camus
Inapoi...Ca sa nu lasam neterminata tura de saptamana trecuta, dar mai mult ca sa avem si noi o tura legata pe sezonul asta. Deci ne reintoarcem in Tarcu-Godeanu.
Week-end-ul acesta se anunta ceva unic: vreme buna. Asa ceva nu am mai vazut din octombrie. Bine, de fapt am stat sa calculez: tot sezonul nu am avut vreme buna, cu exceptia turei de sapte zile de la Soelden. Adica exact cand a trebuit...Ar fi fost dezastros sa fi fost si atunci vreme proasta. In rest ne-am chinuit din cod in cod: vant, ger, ceata - cam astea au fost constantele turelor de iarna. Un sezon de rahat.
Gianina cu Alin ne pescuiesc cu masina lor. De data asta pot sa dorm in spate si nu la volan - o noua premiera pe sezonul acesta. La baraj ne intalnim cu Iulius, Florin si Razvan, asa ca suntem din nou o echipa numeroasa. Asta a fost macar o constanta pentru sezonul de iarna: ture cu multi participanti. Asta a compensat toate neajunsurile cauzate de vreme.
La baraj - vara de-a dreptul. E canicula afara si suntem ingrijorati de zapada. Reusim sa ne urcam pe ski-uri chiar de langa masina din fericire. Norocul nostru ca saptamana trecuta a nins destul de consistent, astfel ca in ciuda caldurii nu a reusit sa se topeasca tot.
Din primele minute imi gasesc inamicul turei: rucsacul din spate. Si acuma cand scriu blog-ul ma enervez numai cand imi amintesc de el. E greu, e un rucsac prost pe care ma incapatanez sa-l tot iau dupa mine. Si mai mult in ecuatie daca adaug SLR-ul pe care il tin peste piept si care ma opreste sa respir normal - rezulta un aparat de tortura perfect. Au ce nervi am! Jur ca e ultima tura in care mai car asa ceva in spate.
Ajungem repede la intersectia cu drumul care duce catre Saua Iepii si incepem sa urcam cu ski-urile in spate ca totusi nu a nins chiar asa de mult incat sa le putem folosi pe panta abrupta. Chestia de pe jos de fapt nu poate fi numita chiar zapada - e o "chestie" la limita starii lichide. Rand pe rand dau toate straturile de haine jos si ajung sa merg in colanti si tricou. Pe ski-uri. Asta ca sa imi amintesc ca acuma 2 week-end-uri degeram la propriu pe crestele Retezatului de vis-a-vis.
Ajungem la liziera padurii - pragul psihologic de saptamana trecuta si facem aici un popas. Baie de soare de fapt. Pozele curg una dupa alta. Eu nu stau mult - merg cel mai incet din tot grupul asa ca eu o sa merg continuu. Imi bag **** in el rucsac si mers cu capul in piept si aplecat de spate. Na...daca mai aud pe vreunu' ca incearca sa ma convinga ce frumos si poetic e sa cari rucsacul, ii crap capul. Serios. Nu mai visez altceva decat papuceii de padure, camel back-uri si maxim, maxim geluri si batoane. Atat.
Din fericire peisajul e superb si vremea pe masura asa ca imi inec amarul facand poze. De la liziera padurii se intrezareste cel mai bine "dezastrul" provocat de foen. E ca un smirglu. Daca la caldura mai adaugi si vantul ai reteta perfecta pentru o topire in doi timpi si trei miscari.
Alternand portiunile de iarba cu cele de zapada uda ajung in Saua Iepii.
Aici fac un mic popas si ma ajung din urma Elena si Razvan.
Mai departe urmeaza urcusul pe vf. Baicu. Din sa incepe sa fie cat de cat continuu stratul de zapada. La cum arata in zona de la 2000m , la prognozele care sunt pentru saptamana urmatoare, cred ca pot sa fac pronosticuri fara riscul de a gresi: e ultima tura de iarna. Si am asa o bucurie sadica cand ma gandesc la asta! Sigur zapada o sa mai ramana pe valcele pana spre mai sau chiar iunie, dar nu mai poate fi vorba de ski de tura nici macar peste o saptamana.
Pe vf. Baicu facem un popas mai mare. Adica ceilalti sase fac, ca eu o tai repede de-acolo. Desi sunt tot timpul in fata si la distanta destul de mare de restul, eu merg clar cel mai incet asa ca nu stau mult sa fac pauze.
Creasta e...banala si...asta e, nu pot sa zic urata ca ma cearta lumea. Dar e ideala pentru ski-ul de tura, asta-i adevarul. Coborarile sunt domoale, asa de domoale incat nu are rost sa dam jos pieile de pe ski-uri. Din cauza zapezii ude, daca am face asta am risca sa nici nu se mai lipeasca. Asa ca pe coborare lasam ski-urile sa alunece franat in piei. Oricum avand casa in spate nu putea fi vorba de ski.
Urmeaza varful Nedeia, dupa aceea o coborare pana in Saua Schei. De aici se vede pe un platou ratrack-ul si snowmobilele lui Dunca. Arata straniu parasite in imensitatea alba.
Mai departe urmeaza o urcare abrupta. In unele portiuni (in general cele orientate spre nord) este gheata asa ca inaintam uneori mai greu.
Intram pe creasta care ne va duce catre Saua Mlaci. Acolo este stabilit sa facem tabara peste noapte. Sunt obosit - am tras tare vineri si am si dormit putin. Dar adevarul e ca nu mai sunt obisnuit cu turele lungi. Asa ca week-end-ul acesta e binevenit pentru a ma reobisnui psihic cu efortul intins pe multe ore.
Merg incet pe creasta lunga care coboara incet catre Mlaci. Soarele se duce si el la culcare si imediat vine frigul. Care musca repede asa ca in cateva minute si pe fondul oboselii sunt inghetat. Ma opresc si ma echipez cu toate hainele date jos dimineata.
Ajungem in lumina calda a asfintitului in sa. Stana de aici este complet ascunsa sub zapada asa ca nu ne ramane altceva de facut decat sa incropim satul de corturi. M-am mai incalzit si ma simt bine asa ca mai dau si eu cate o mana de ajutor la instalat tabara, mai fac ceva poze, mai stau. In general ma bucur ca am scapat de monstrul din spate.
Nu mai ancoram cortul decat cu ski-urile. Intram la adapost si ne apucam repede de facut apa. E un proces de durata si avem nevoie de rezerve bune pentru a doua zi. Ma bucur de inghesuiala din cort, de frig, de toate micile activitati pe care le desfasuram aici. De ce? Fiindca e pentru ultima data in urmatoarele 7-8 luni in care le fac! De-aia.
Luam o cina copioasa - tura ne-a secatuit de energie. Alin stabileste ora de plecare 7 dimineata - o decizie foarte inteleapta. Nu suntem inca la mijlocul turei si partea cea mai grea abia urmeaza. Asa ca punem ceasul sa sune la 5.30 ca sa avem timp de impachetat.
Ma trezesc inainte de ora stabilita. Cortul este batut destul de serios de rafalele de vant de afara. Mai motai un pic si telefonul ne trezeste pe amandoi. Ies afara. Un sezon de cacat nu se putea termina altfel decat cu o zi de cacat! Afara e ceata si vant puternic. Mi-e asa de cunoscut laitmotivul asta...
Bun! Asa ca acuma ma pot bucura pe indelete de facut rucsacul, strans cortul si celelalte acitvitati premergatoare plecarii. Acuma ma bucur chiar mai mult decat aseara ca le fac pentru ultima oara - nu de alta, dar din cauza vremii...
Dar exista si o parte buna in chestia cu vremea. Daca ieri eram molatec sub soarele arzator si mergeam alene asteptand sa ajung la destinatie azi sunt mult mai prezent in peisaj. Bine, ma misc mai incet ca ieri ca doar nimeni nu mi-a furat rucsacul, dar macar acuma sunt concentrat la ce se intampla.
In continuare ne departam de masina. Urcam din Mlaci spre ceva varf si de aici continuam tot mai departe spre sud si spre Curmatura Olanelor (acolo am ajuns intr-o toamna din greseala incercand sa ajungem prin ceata pe Godeanu). Acuma nu e chiar ceata ca sa fiu sincer - e un plafon de nori compact destul de jos asa ca macar nu avem probleme cu orientarea. Dar vantul este destul de puternic.
Categoric aici este terenul ideal de ski de tura. O zona uitata de lume, modelata pe indelete de natura. A avut muuuuuult timp la dispozitie si n-a deranjat-o nimeni asa ca a trasat niste linii domoale si a dracului de lungi catre Godeanu. Azi chiar mi-s obosit. Nu mai merge strategia cu mersul in fata asa ca acuma raman ultimul - nu ca as vrea, dar na...
Urcusul pe Godeanu imi trezeste in minte descrieri pe care le prezentam mai demult prin bloguri: lupte, sudoare, vointa, etc. Bag seama ca daca ma gandesc la asa ceva sunt destul de obosit - asta cum am mai zis e bine. Ma pregateste pentru turele lungi ce stau sa vina.
Pe Godeanu -vijelie de-a dreptul. Incredibil! Cred ca Zamolxis sta pe undeva pe deasupra si se baseste fix peste noi. Si cred ca a mancat toata recolta dacilor la cata forta are.
De pe Godeanu, unii (cei care i-au luat) isi pun coltarii, ceilalti o iau direct la vale. Pe masura ce inaintam vantul devine din ce in ce mai intens si abia ne mai tinem pe picioare. urmeaza o portiune mai ingusta de creasta unde vantul se poate desfasura in voie.Sunt in fata si incerc sa trec pe partea cealalta a crestei. Proasta decizie - sunt pe ski-uri si vantul ma ia efectiv pe sus si ma arunca vreo 2m mai incolo.
Hmmm...Si cand eu povesteam de oile zburatoare din Parang toata lumea zicea ca sunt dus cu pluta...Gianina este si ea la pamant din cauza unei rafale mai puternice. Ne retragem pe partea corecta a crestei si continuam sa ne chinuim prin vijelie.
Alin ne zice ca ar fi mai intelept sa coboram direct din Saua Matului fara a mai urca pe vf. Gugu, decizie care mi se pare excelenta in conditiile date. Deci...inca o tura semi esuata. Adica fara sa facem 100% din ce ne-am propus.
Urmeaza urcusul ucigator pe Moraru. In sensul ca panta nu e mare, el nu e lung, dar eu sunt a naibii de obosit. Si deja descrierile alea din trecut devin din ce in ce mai vii in minte.
Elena ma ajunge din urma si imi zice ca nu mai stau focile lipite pe ski-uri. Asta nu-i a buna. In asa masura incat in curand trebuie sa se opreasca sa le dea jos si sa ia ski-urile in spate. Si ea are un rucsac greu si din cauza celor 2 izolire de pe el, nu prea mai e loc si de ski-uri decat pe o parte, asa ca merge intr-o rana.
Inaintam incet. Dar odata ajunsi pe Moraru vantul scade in intensitate. Si ceilalti se pare ca au sesizat asta, deoarece vad ca au cotit-o catre vf. Gugu totusi, renuntand la coborarea de siguranta din Saua Matului.
Facem o noua pauza inainte de asaltul final spre Gugu. Am mancat mai multe batoane in tura aceasta decat in ultima luna cumulat. Dar de aici cred ca a iesit dopul si ma simt mult mai bine (OK, am injurat in continuu rucsacul, dar macar starea de oboseala a trecut sau mai degraba incep sa redezvolt imunitate la ea).
Un gugulan fericit pe varful Gugu. Fara permis.
Pielile lui Elena s-au uscat asa ca ajungem repede pe Gugu. De aici,in linii mari urmeaza numai coborare pana la masina. Coboram inca pe foci si pe masura ce pierdem in altitudine ne reintalnim cu zapada apoasa de ieri si revin peticele de iarba uscata in peisaj.
Urcam varful Branu si acuma putem zice ca urmeaza doar coborare pana la Lapusnic. Dau jos si pielile si ma screm sa fac niste cristiane si sa am satifactia ca am si skiat in tura asta. nu prea reusesc din cauza rucsacului.
O poza de grup la intrarea in padure si de aici inainte mergem ghidati de GPS-ul lui Alin. Din nou o decizie excelenta. Nici nu vreau sa ma gandesc cat ne-ar fi luat sa bantuim prin troienile de zapada ferite de soare din padure. Ca tot veni vorba de GPS, eu m-am imprietenit cu al meu. E cuminte si daca ii dai acumulatorii care ii trebuie incet, incet se apropie de specificatiile tehnice. Mananca mult, dar cu acumulatorii potriviti...Am mai invatat sa lucrez cu el asa ca incep sa am si incredere in ce imi arata.
Avem si un pic de noroc - in padure s-a mai mentinut zapada asa ca putem cobora pe ski-uri. Nu apuc sa fac doua curbe si crac! Se rupe batul telescopic.
Celelalte victime ale sezonului: calcai clapar dreapta Alex, nit pivotant clapar Elena, frontala Elena, suprapantaloni, supramanusi, bete telescopice, piei foca, talpa ski tura, izoprene si lista poate continua. Cica e normal sa se strice dupa o perioada, dar asta nu ma prea incalzeste.
De-acuma coborarea devine palpitanta pentru mine. Cu rucsacul in spate, printre copaci si numai cu un singur bat in mana ma distrez pe portiunea ce urmeaza. Scopul e sa nu imi crap capul sau sa imi omor mostenitorii prin brazii din padure.
Coboram destul de mult pe ski-uri dupa care le luam din nou in spate pe ultima portiune de coborare pana in Valea Lapusnicului.
Aici trebuie sa trecem apa. Eu ma bazez ca am cracii lungi si trec peste Lapusnicul Mic. Lapusnicul Mare e...mai mare asa ca ma descalt si trec asa apa. Senzatia de arsura la iesirea din apa imi aminteste de tura din noiembrie.
Ceilalti adopta un mod mai simplist de traversare a apei: cu claparii in picioare - bazandu-se ca masinilie nu sunt asa de departe.
Ca de obicei pentru final ramane partea cea mai anosta: urcusul pe forestier de la malul Lapusnicului pana la baraj. Nu se mai termina si aici chiar am nevoie de toata vointa ca sa nu arunc tot rucsacul. Partea de baraj are fix 496 de pasi facuti cu capul in piept si numarati unul cate unul ca sa treaca mai repede.
Am schimbat Clopotiva cu hanul din Sarmizegetusa. O schimbare inteleapta si probabil urmatoarele ture o sa le terminam pe aici. Ni s-a cam luat de ciorba de burta si clatite unsuroase.
A fost o tura solicitanta din punct de vedere fizic si psihic - cum nu am mai avut de ceva timp. Am avut noroc de o echipa excelenta, cam la acelasi nivel fizic - ceea ce a contribuit la reusita turei. Vremea a tinut cu noi sambata asa ca cei care au putut rasufla s-au bucurat de soare si un peisaj frumos. Duminica Zamolxis ne-a amintit ca ursul nu de prost sta in barlog toata iarna.
Na,na, na, na....Gata! Acuma, stiu ca tot blog-ul asta a sunat ceva de genul: am scapat si nu ma mai obliga nimeni sa mai merg pe munte in conditiile astea. Adevaru-i ca am asteptat cu nerabdare iarna asta. Aveam chef de creste si de ture de ski. A fost de cacat tot sezonul in afara turei de la Soelden - aia a fost superba. Asa ca da, ma bucur ca s-a terminat si ca trec la bicicleta si la papuceii de padure. Una din putinele parti frumoase ale iernii a fost ca in majoritatea weeke-end-urilor am fost cu o trupa mare de prieteni si ne-am distrat.
Don't walk behind me; I may not lead. Don't walk in front of me; I may not follow. Just walk beside me and be my friend.
Albert Camus
M-am pilit (m-am relaxat dupa antrenament) asa ca am chef de scris. Sa vedem ce iese - asta e un blog scurt.
Alin propune un traseu indraznet si frumos in Godeanu. Gandul nostru a ramas la Piatra Craiului, dar nici de data asta nu ni se arata.
Acuma hai sa fim cinsiti. Am vazut de-a lungul anilor ca daca n-ai chef de o chestie gasesti o mie de motive "intemeiate" sa n-o faci. Acuma e vorba de distanta pana in Piatra si mai ales (si asa doare cel mai tare) de faza ca daca merg pana acolo pierd zile de antrenament. Asa ca ne amagim ca in Piatra e zapada mare si vreme proasta.
Mergem pe mana lui Alin ca toata iarna pana acuma.
Dis de dimieata pornim la drum si reusim sa urmam cu strictete planul de bataie stabilit de Alin, asa ca facem jonctiunea cu Octavia, Cosmin si Robi si pornim impreuna de la barajul Gura Apei la ora stabilita.
Bai, unde naiba e mormanul ala de zapada pe care ne asteptam sa-l gasim aici?! Din nou mi se pare ca anul acesta a nins mai mult in Timisoara decat la munte.
Planul lui Alin prevede sa petrecem noaptea la cort asa ca avem casa cu noi in spate. Cu trecerea timpului asta a ajuns sa-mi displaca tot mai mult. Prefer sa am libertate de miscare si sa nu ma concentrez la carat rucsacul.
Tura trecuta am invatat lectia cu GPS-ul in conditii dure asa ca de data aceasta suntem ...la fel de pregatiti, doar ca acuma avem mintea limpede. Nici atunci aparatul nu a avut nici o vina sau ce am pregatit de acasa nu fusese gresit. Utilizatorul, in conditiile date, a cedat. Acuma in conditii controlate, GPS-ul merge perfect.
De mult, am vazut o poza cu fluviul Enisei din Siberia in mijlocul iernii. Arata identic. Asta e Rau Ses din Godeanu.
Panda
Mergem pe drumul de contur al lacului o bucata destul de buna pana la intersectia cu banda rosie care ne va scoate in saua Iepii. Daca pana aici am fost pe drum si zapada putina nu a constituit un impediment, din momentul in care trebuie sa urcam pe panta abrupta nu mai avem ce face si trebuie sa caram ski-urile in spate.
Asta e o alta fobie de-a mea (am mai multe - probabil sunt paranoic). Ma deprim cand trebuie sa car ski-urile pe rucsac. Biruim transpirand cateva serpentine, castigam repede altitudine si putem sa punem din nou ski-urile in picioare.
De aici pot sa ma bucur de peisaj. Inaintam destul de repede pe o poteca presarata cu multe obstacole naturale. Ajungem la liziera padurii si aici e momentul sa ne oprim pentru o regrupare si o sedinta.
Nu de alta, dar in fata e o perdea de ceata si vantul bate puternic. Alin ne zice ca isi imagineaza ce e sus in creasta. Traseul de azi are 25 de km calculati pe GPS si noi am facu doar 5. Cei mai usori. Si e deja ora 12 trecute fix. Alin cu Elena si mine asteptam restul grupului.
Decizia vine destul de repede: nu avem cum sa ajungem in saua Mlaci pe lumina (asta e mai mult decat evident). Putem sa urcam pana in sa si sa ne intoarcem dupa aceea, dar de ce?
Asa ca ne hotaram sa facem cale intoarsa. Incep sa contorizez turele ratate din sezonul hivernal si ma opresc ca sa nu ma deprim. Vremea ne-a pus bete-n roate week-end de week-end. Coduri de tot felul de culori ne-au urmarit constant. Noi ne-am incapatanat sa mergem la munte -puteam sa ne impacam cu ideea: nu e vreme buna, hai sa adancim gaura din canapea si sa uzam telecomanda...Ne-am incapatanat cum facem de obicei.
Iara ne intoarcem....Ajungem la drumul forestier si aici se incinge un mini concurs pana la masina. 3.5km de alergat pe ski-uri. Castiga Gianina. A fost de departe partea cea mai faina a turei.
La masina incep dilemele: no, amu ce facem? Mergem la Stanuleti sau in... Straja? Straja intervenise in ecuatie in ultimul moment si in final are castig de cauza.
Asa ca o tura in salbaticie se transforma intr-o tura in statiunea care ma enerveaza cel mai mult. Dar de care ma leaga cele mai frumoase amintiri.
Azi, 13 martie e o zi speciala. Cu fix sase ani in urma, tot intr-o sambata, cu tigara in gura si berea-n mana eram alaturi de Pantani in masina spre Straja, spre Elena si spre cei mai frumosi sase ani care au urmat.
Atunci a inceput timid povestea Hoinarilor. Au fost sase ani formidabili. Dar eu nu ma uit niciodata inapoi. Iar inainte sunt planuri nebunesti. La multi ani Panda!
Acolo ne-am imprietenit asa ca din punctul asta de vedere e cel mai frumos cadou pe care ni-l putem oferi azi.
Hoinarii dupa sase ani. Inainte, inainte, mai mult, mai repede!!!! Impreuna!!!!
Seara ajungem sus in Straja. Acuma am urcat cu masina pana in statiune - au asfaltat drumul intre timp.
Suntem hoinari si rebeli asa ca dupa ce sarbatorim unii cu vin fiert altii cu bere ziua de 13 martie, ajungem sa dormim in sala de mese a unei cabanute. Alin si Gianina au fost haiducii care au facut rost de cazare intr-o statiune supra saturata de turisti.
Duminica...zi de antrenamente. Adica punem pielile si urcam fiecare in ritmul lui de antrenament pe partie. Ca doar nu o sa dau 4 RON pe rahatul lor de partie nici daca ma picura cu ceara. Clar mi-e dor de Austria si de Soelden...acolo ski-ul pare gratis...
Fac cu Elena tura statiunii ca sa ne amintim de trecut. Vremea e infecta, dar nu o sesizam. Ajungem si pe canal si facem aici mai multe ture. Coboram pe slalom. Dar nu coborarile ne entuziasmeaza. Urcarile sunt un deliciu. Cu cat faceam mai multe, ne doream sa se opreasca timpul.
A fost o zi mai mult decat reusita. A meritat cu varf si indesat sa schimbam planul in Godeanu si sa venim pana aici.
In drum spre casa ne mai oprim si pe la Hanul Bolestilor. Avem deja in majoritatea zonelor din tara cate un loc in care ne place sa facem popas in drum spre casa.
Gata week-end-ul.
--------------------------
Intre timp s-au evaporat partial aburii de alcool asa ca trebuie sa mai scriu cate ceva...
In primul rand: Nu uitati de Hercules Maraton ! Hai ca stiu ca am cel mai tare blog din parcare si ca ma citeste tot mapamondul (intre timp am mai deschis o bere). Hai, mana pe maus si inscrierea. Acum!
Noi venim din papusoi pana la capatul lumii la concursurile voastre. Si o sa continuam sa venim. Organizatorii va asteapta cu drag si aici. Si fara fals patriotism local, ca si peisaj cu siguranta este una din cele mai frumoase locatii alese pentru un concurs de trail running. Si oamenii si-au dat silinta sa il organizeze in cele mai mici detalii asa ca merita sa mancati cateva sute de km.
In al doilea rand: week-end-ul acesta incercam din nou tura de Godeanu. De data asta fara Straja. Daca si de data asta o dam in bara promit ca imi cumpar o banda de alergat si ma inchid in casa restul anului...
Si nu in ultimul rand (asta pe fondul surescitarii de la noua bere si ca sa va mai aburesc cu ce facem noi): mai avem 45 de zile pana incepe sezonul de concursuri. Am facut un pariu cu un coleg: anul asta o sa ma clasez pe podium la un concurs individual de MTB sau alergare. Asa ca mi-am ales 16 concursuri pentru sezonul ce vine si pe masura ce zilele trec devin tot mai stresat si mai nerabdator.
Postări
