Data: 29.05.10-30.05.10
Participanti: C.S. Tibiscus
Locatie: Bekescsaba, Arad
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Dupa Hercules am zis ca meritam o pauza. Nu ne-a tinut prea mult si marti eram la cursiera si joi la scari. Dar am gandit un traseu superb de MTB pentru week-end asa ca asteptam cu nerabdare sa se termine saptamana.
Ca de obicei in ultimele 9 luni, natura are alte planuri. Ca de obicei in ultimele 9 luni, nu ne dam batuti: in lipsa de alternative hotaram sa participam la supermaratonul Bekescsaba-Arad-Bekescsaba.
Maratonul se desfasoara pe durata a doua zile si insumeaza 196.9km. Prima zi se parcurge distanta dintre Bekescsaba si Arad, iar in cea de-a doua intre Arad si Bekescsaba.
Se participa cu bicicleta, tandem bicicleta, rolele, sau pe jos -in alergare. Alergatul este atractia principala a maratonului: au fost 14 barbati si o femeie la proba individuala. Hai sa va explic pe litere: 15 oameni au alergat 100 de km sambata, doar pentru ca duminica sa mai faca inca odata aceiasi distanta. I-au alergat. Unii au terminat bine sub 8 ore distanta de 100km. Incredibili!
Noi participam la cursiera. Povestea cu cursiera a inceput dupa o achizitie proasta a unei cursiere pentru mine (care s-a dovedit in final o cursiera numai buna de Elena) si dupa ce Dorel s-a milostivit sa imi dea o fosta bicicleta de-a lui.
De-atunci cand ne apuca scarba de alergat, mergem la o tura langa Timisoara sa ne relaxam. Tot pe cursiere am facut si Atacul Apusenilor.
Multi prieteni buni sunt pasionati de cursiera - pe noi ne atragea doar pentru a mai diversifica antrenamentele. Asa ca mergem mai mult din curiozitate la acest maraton. Eu cu atat mai mult: o sa fiu "locotenentul" Elenei - scopul meu va fi acela de a-i duce trena pentru a ajunge pe un loc cat mai bun.
De toate detaliile logistice se ocupa Marius - suntem plasati in masina la Alex, il avem sofer pe Ovidiu, asa ca putem sa dormim linistiti pana la Bekescsaba.
Eram convins ca maratonul asta e un fel de adunare a alcoolicilor anonimi si ca o sa fie o mana de lunatici care n-au ce face. Numai la bicicleta au fost peste 300 de participanti, peste 150 de alergatori la stafeta, cei cu rolere, cei de la alergat individual, etc.. Astept sa vad datele, dar probabil au fost in jur de 500 de participanti in total.
Biciclistii parcurg distanta de 100km din fiecare din cele 2 zile in doua etape: aproximativ 50km dupa care se face o pauza si se asteapta pana cand apar o parte din alergatori si dupa aceea se continua cu restul de 50km. Asta pentru a fi un finish cat de cat simultan.
Deci cumva cursa noastra de bicicleta avea sa fie formata din 4 etape. Fiind primul nostru concurs de acest gen, totul ni s-a parut nou asa ca o sa prezint mai detaliat ceea ce probabil pentru majoritatea e rutina.
Etapa 1.
Ne asezam la start mai in fata. Am auzit noi de pluton si ca trebuie sa te ti de el. De asemenea stim de la Bitza si de la altii ca acolo trebuie sa fi foarte atent ca altfel se poate lasa cu accidentari urate.
Se da startul si pornim si noi cu restul puhoiului in spatele masinii de politie. Se ruleaza cuminte deocamdata cat suntem inca in oras. Ma tot uit in spate sa vad unde e Elena. E chiar langa mine. Mergem cat mai in fata ca sa nu scapam plutonul cand va binevoi sa se formeze.
Dupa cativa km. se iese din oras si brusc incepe o anarhie din care nu mai inteleg nimic: se schimba brusc ritmul, incep toti sa alerge, un iures si o vanzoleala groaznica. Mi se face frica sa nu dea altii peste mine sau viceversa.
Pana sa ne dezmeticim mai bine, primul pluton s-a dus si noi suntem intr-o mare de ciclisti care se agita care mai de care. Incepem sa ne croim drum in fata -am pierdut primul pluton -oricum noi nu suntem de valoarea lor, dar ar fi o idee sa nu il pierdem si pe al doilea.
Exact ca intr-un musuroi, cu diferenta ca aici nu sunt convins ca fiecare furnica stie ce are de facut, masa de ciclisti se tot vanzoleste pana cand intr-un final sa contureaza al doilea pluton din care facem si noi parte.
Si de acuma incepe "monotonia" mersului in pluton: pentru mine cel putin a fost o experienta deosebita. Se rula cu 37-38 la ora si efectiv se statea ghidon in ghidon. Trebuie sa anticipezi ce fac cei din jurul tau: cand franeaza - ca sa nu dai in el, cand accelereaza - ca sa nu pierzi trena, cand schimba cineva de langa tine directia si iti taie calea, cand apare o groapa direct in fata. E...o experienta total noua. A trebuit sa fiu concentrat tot timpul. Nu ma gandeam decat ca daca cumva cad e nasol de tot - se poate termina urat.
Ne tinem amandoi in pluton cuminti injurand deja in gand sau cu voce tare pe unii mai tupeisti care fac jonglerii taindu-ne calea. Km zboara repede cu ochii pe roata celui din fata si stresat la maxim.
Si brusc incepe sa toarne. Rupere de nori. Imi vine sa mor de ras: asta e ca o razbunare pentru cei care imi ziceau ca la MTB te faci ca porcul. Aha...atata apa cu noroi n-am mancat in toate maratoanele de MTB cumulat...
Suntem destul de in fata plutonului si...nu imi place ritmul. Acuma nu ca vreau sa fiu eu smecher, dar tot grupul asta se taraie cu vreo 27-28 la ora. Primul pluton nu il mai prindem nici daca se opresc aia sa doarma. Dar nu asta ma intereseaza. Mai mult ma intereseaza sa nu ne ajunga fetele din spate. Plutonul are vreo 15-20 de persoane si mai culege din cand in cand de pe drum cate un "uitat".
Ma instalez la trena si trec de la 27-28 km la 33-35km. Ma simt excelent si am chef de pedalat. Plus ca am ajuns sa iubesc vremea asta: toarna cu galeata, sunt ud pana la piele, apa cu noroi imi curge siroaie pe fata - iubesc concursurile !!!
Cursiera e un sport de curve. Punct. Sa ma lase cu faza cu strategiile de genul: trage echipa 200km si dupa aceea il arunca pe cate unul spre sprintul final. Daca e asa tare in coaie -sa traga singur...
Deci - repet -e un sport de curve. Stiam asta de la TV si acuma cand duc trena prin ploaie mi se confirma. Nu vine nimeni sa ma ajute. Le fac semn sa ma schimbe la trena - nimic.
Inca o data -e un sport de curve, dar asta nu inseamna ca nu imi place la nebunie tocmai din aceasta cauza. Sunteti smecheri ? OK! Imi place si mie sa fiu caine: cand nu mai pot sa trag, trec pe banda cealalata si ii las descoperiti. Ma fac ca beau apa. N-au ce face si schimba trena :).
Doar ca si viteza scade de la 33-35 inapoi la 27-28 si asta nu imi convine: dracu stie ce gagici or fi in spate...
Asa ca repet faza cu dusul trenei si retrasul pe cealalta banda de nenumaratre ori. Incep sa obosesc si sa imi fie frig. Etapa are pana la urma 55km si se termina la timp inainte de a obosi de tot.
Elena e pe locul 1 - suntem in grafic. Daca la MTB sau la alergat exista un decalaj intre noi doi, acesta este inexistent la cursiera. Elena s-ar fi descurcat foarte bine si fara mine prima etapa. Merge excelent si cursiera (ca si MTB-ul) pare a fi un sport care ii face efectiv placere.
La pit stop incepem sa stoarcem hainele, sa ne uscam cat de cat, sa umplem rezervoarele de energie si mai ales sa evitam hipotermia.
Pauza dureaza in jur de 3 ore, timp in care vorbim cu o gramada de cunoscuti.
Etapa 2.
Ne-am prins repede ca nu trebuie sa scapam plutonul fruntas. Se da startul si pornim imediat tare sa ramanem cat mai in fata. Pana la iesirea din localitate se merge destul de linistit: 33-34km la ora.
Ca si dimineata, se schimba situatia dupa ce iesim din oras: incepe sprintul pentru formarea plutonului. De data asta suntem pe faza si il prindem. 40km la ora si povestile prietenilor capata sens: astia chiar merg cu atata!
Rezistam la doua incercari succesive de rupere a plutonului si incep sa ma lase puterile. Iara se accelereaza. Incep sa alerg ca un nebun sa nu ii pierd: 47km. Nu credeam ca poti sa accelerezi atata...Prind plutonul, ma uit in spate si Elena e la vreo 200m. Nu-i bine. Ies din pluton si atept sa vina ca sa ii duc trena. Ma ajunge si pornim intr-un sprint furibund. Fara sanse de succes.
De aici suntem singuri...Ca pe Bencec unde mergem noi doi la antrenamente. Trec in fata la dus trena si Elena e in spate. Se mai lipesc doi de noi, dar stiu deja ca nu o sa binevoiasca nici unul sa ma ajute: o sa stea ca lipitorile acolo chiar daca duc trena cu 20km la ora...
Sunt obosit si mi-e greu sa trag. Elena se ofera sa duca ea trena.V-am zis ca e buna la cursiera. Adica...chiar e buna! Duce si Elena trena (mai repede decat o faceam eu).
Nu avem nimic la noi. Am luat cu mine 2 camere...de MTB. Asa ca nu am mai luat pompa, leviere, inbusuri, camere - nimic. Bineinteles ca fac pana. Sa-i pis in freza !(noua expresie favorita).
Intram in vama Turnu si ii zic Elenei ca am pana si sa se duca mai departe. Imi lasa celularul ei pe sosea si pleaca in goana cu cei doi dupa ea.
Na, e timpul si pentru primul abandon. Trebuia sa se intample si asta odata si-odata. Abia de mai am ceva aer in roata si pe indicator scrie 21km pana in Arad. Dar roata nu s-a dezumflat complet. Pe trei carari (nu mai pot tine drumul drept din cauza rotii dezumflate) vad ca mai pot merge - ba chiar destul de repede (31-32km). Merg stramb si bicicleta sta sa plece de sub mine, dar merg.
Imi vine sa mor de ras. Mitul cu abandonul continua: nu o sa abandonez acuma - sper doar ca o sa ma tina aerul pana la finish.
Elena duce mai departe trena pentru cei doi (sa-i pis in freza!). Pana la urma reuseste sa se prinda de tandemul lui Eghi si cu ajutorul lor termina si etapa a doua pe locul 1. Eu vin la cateva minute in spate. Pe bicicleta, dar cu gambele destul de varza.
A fost o zi excelenta. Totul a fost nou pentru noi. La final, Elena a mers exceptional si era in grafic. Ne retragem acasa in Timisoara la refacere pentru ziua a doua.
Etapa 3
Azi startul va fi din Arad. De data asta nu mai pierdem plutonul ala...Pana la iesirea din oras (adica cale de vreo 7km buni) se sta grupat. Dupa aceea, ca si ieri, se rup. Numai ca acuma ii prindem.
Elena este in forma de zile mari. Nu numai ca n-are nevoie de ajutorul meu -eu nu sunt in stare sa ma tin dupa ea. Ma dor picioarele si sunt obosit. Abia ma tin dupa pluton si horcai la fiecare sprint.Mai trec asa inca 14km pana in vama Turnu, unde la unul dintre sprint-urile repetate ale celor din fata, nu mai sunt in stare sa fac fata si renunt. Elena merge mai departe cu plutonul. Bine Panda!!!!
Acuma sunt singur - pana cand ma trezesc cu alte 2 lichele in spate. Sunt vraiste de oboseala, dar oricat merg de incet, cei din spate pot sa mearga mai incet...
Apare unu in negru si trece repede pe langa noi. Asta-i bun, imi zic. Ma lipesc de roata lui si stau acolo. 38-39. Excelent. Ma transform in ultima lichea si nu imi ridic nasul din roata lui. La un moment dat imi zice sa trec in fata. Ce sa fac...Ma conformez, dar ii zic ca eu nu sunt in stare sa duc asa. Imi zice ca nu-i nimic, oricum el nu-i in concurs- a venit numai asa de distractie...
Duc trena vreo 500m pana cand omul se plictiseste si imi zice sa trec in spate. Doamne-ajuta! Stau cuminte acolo si astept sa terminam odata. Se apropie punctul intermediar unde cei 2 din spate considera ca e frumos sa sprinteze dupa ce omul ala ne-a tras dupa el tot drumul. Ma rog...treaba lor. Sport de curve...
La punctul intermediar Elena e pe primul loc a treia oara consecutiv. Vedem si rezultatele cumulate de pe ziua precedenta. Nu conteaza ca e pe locul 1: e pe 28 la general din 300 de concurenti. Asta inseamna foarte mult. A mers exceptional - din nou a avut un inger pazitor in tandemul lui Eghi. Multumim mult Eghi!
E cald si soarele pe cer - vreme de tot rahatul. Incep sa imi revin abia cand apar norii si se mai racoreste.
Etapa 4.
Elena are un avans de 21 minute dupa 3 etape asa ca acuma trebuie doar sa stam cuminti. Doar ca acuma ne apropiem de un domeniu ce nu e deloc strain Hoinarilor: anduranta. Deja se simte oboseala la ceilalti. Noi aproape ne-am incalzit pana aici :).
Se da startul si jur ca nu mai pierdem plutonul de data asta. Cei 43 de km ce au urmat nu se pot povesti. Am fost acolo cu primii tot timpul. Am avut o medie de 39.32km la final. Senzatia a fost incredibila - nu mai tin minte de cand n-am mai bagat atata adrenalina in mine. O fractiune de secunda de neatentie - trist e ca nu neaparat a mea, oricine gresea acolo provoca o catastrofa - si nici nu vreau sa ma gandesc ce se intampla.
Ne-am tinut scai de pluton si mi-am facut shot-urile cu adrenaliza pentru o buna bucata de timp. Fara sa ne dam seama intram in Bekescsaba si astept sa vad cum decurg ostilitatile.
Cu 3km inainte de finish incepe sprintul. O las pe Elena - a mers si de data aceasta uluitor -singura fata din pluton. Dar nu asta conteaza - a mers uluitor si comparativ cu ceilati baieti...
Deci, incepe sprintul. Ii prind pe cativa, altii se duc ca MIG-ul. Ne apropiem de un pod. Fara ca macar sa ma ridic din sa depasesc 7 ciclisti si ma apropi de primii.
Fara urma de infatuare: baieti, voi ati aflat ca pamantul nu e numai plat, asa ca in palma?! Cum dracu ati ajuns pana aici si pe prima panta -un pod!!! - cadeti ca mustele?!
Finish. Vine si Elena -Locul 1! Ma bucur de parca l-as fi luat eu. Sincer. Si nu neaparat pentru locul repsectiv ci pentru felul cum a mers. A fost formidabila.
Poze, premiere, urari de rams bun. Pentru amandoi e clar ca acest concurs a fost numai inceputul. Incep sa fac deja planuri de alte concursuri de sosea. Unele cu multa, multa catarare :)
Organizare:
- introducere, cuprins, sfarsit: ne place sau nu, realitatea suna asa: ungurii organizeaza concursurile mai bine ca romanii. Si daca ar fi numai asta, n-ar fi problema, am avea de unde invata.
Dar e vorba de mentalitatea balcanica si de felul de a fi pentru care mi-e rusine ca sunt roman. In Ungaria in fiecare sat oamenii ne incurajau. Erau iesiti la poarta si ne aclamau.
In Arad:
"Vezi ba ca se invarte roata!"
"Da-te ba pe dreapta!"
Asta evident nu e vina organizatorilor. Ei au facut (si de-o parte si de cealata a granitei ) toate eforturile .
- efective uluitoare de politie mobilizate pe tot parcursul traseului.
- puncte de alimentare numeroase. Noi nu ne-am oprit la ele, dar sunt sigur ca au fost o mana cereasca pentru organizatori.
- spectacole in Arad si Bekescsaba la punctele de finish.
- atentie: cazare in Arad si Bekescsaba GRATUITA pentru participanti -asta mi se pare deja uluitor.
- transport asigurat intre cele 2 puncte.
- bere, gulas la final.Gratis si astea...
- posibilitatea de a face dus la final.
- taxa de participare: inexistenta
- cel mai prost mediatizat concurs la care am participat. In conditiile astea a strans la start "doar" 500 de participanti.
- celelalte minusuri nu reusesc sa surclaseze punctele pozitive, asa ca nu le mai amintesc aici.
Felicitari si multumiri (rubrica noua introdusa din blog-ul asta):
- C.S. Tibiscus - Carla si Marius s-au ocupat din nou perfect de toata logistica
- Ovidiu ca ne-a asigurat transportul
- baietii de la club: Alex Cretescu, Alex Wagner, Alex Grosu si Remus s-au clasat printre primii.
- Anita Kovacs a iesit pe locul 3 la feminin. Felicitari Anita!
- Tandemul lui Eghii a terminat pe locul 1. Felicitari si multumiri pentru cele doua zile in care ai ajutat-o pe Elena.
- Elena: pentru o cursa fantastica.
- organizatorilor pentru un supermaraton care speram ca nu va fi ultimul asa cum circula unele zvonuri.
- tuturor concurentilor si in special super oamenilor care au alergat integral distanta de 196.9km. Inca un plus pentru organizatori: fiecare, repet, fiecare alergator era preluat de pe traseu de masina politiei, salvare, pompieri, ma rog, o masina oficiala si ajutat sa traverseze orasul in sunet de sirena.
Efectiv cei care au alergat distanta respectiva sunt de pe alta planeta decat noi restul muritorilor.
O mentiune speciala: la start au fost doi nevazatori la bicicleta tandem; un barbat fara picioare care a pedalat intr-o bicicleta speciala, un batran fara o mana - la bicicleta. Toti au terminat supermaratonul. Vazandu-i pe acestia luptand pentru pasiunea lor te faci mic si pleci capul in pamant. Ploaie?! Oboseala?! Neputina?! Lipsa de chef?! Eventual rusine numai gandindu-ma ce usor imi e mie si cat de greu le e lor.
Mi se pare incredibil ce fac oamenii acestia: si-au invins handicapul pentru a face ceea ce le place. Si pana la urma poate ca asta este esenta fericirii: sa faci orice pentru pasiunea ta. Indiferent care este aceea - dar sa te dedici pentru ceea ce iti place. Sa o lasi sa te devoreze. Altfel, la final o sa te intrebi : "Cum ar fi fost daca...". Si poate ca aia este esenta nefericirii...
Hercules
Data: 22.05.10-24.05.10
Participanti: Elena, Alex, Adina, Pantani, Sergiu, Miha, Dani, Victor, Andrei, Razvan
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Hercules maraton - mai un pic si se da startul. Pentru concursul asta m-am incarcat cu motivatie. M-am antrenat din noiembrie: am alergat la banda, am alergat la padure, am alergat la stadion si mai ales am alergat pe scari.
Abia am asteptat sa inceapa concursurile ca sa vad daca antrenamentele au avut un rezultat. A venit EcoMarathon-ul si lumea mea s-a intors pe dos: nu mi-a iesit nimic - am alergat aproape la fel ca la sfarsitul anului trecut. N-am putut sa trag de mine si mi-a lipsit orice motivatie.
A urmat dupa aceea Liman Bike Race si mai ales Iron Bike-ul care a fost un concurs frumos, dar presarat cu ghinioane. Acuma nu mai aveam voie sa gresesc: de data asta nu mai puteam sa inventez crampe, lipsa de motivatie, ghinioane, etc. As fi dat in penibil.
Stau toata saptamana si numar concurentii de la categoria mea (30+). Ma deprim iara -apar nume tari si stiu ca "cei mai rai" o sa apara chiar la start.
Ma duc sa-i bat. Ma visez tragand de mine pana la epuizare si depasindu-i pe toti.
Vineri seara suntem in drum spre Herculane si pensiunea lui Cosmin - aici o sa fie tabara de baza pentru a doua oara anul acesta. Multumim mult Cosmin.
Incep ghinioanele lui Miha - ii pica bicicleta de pe masina. Facem niste permutari si ajungem pe seara la pensiune.
Dani, Andrei, Victor, Miha, toti de la Tibiscus, Pantani, Adina si Elena completeaza echipa. Mai exista un invitat surpriza: Razvan. Colegul meu din liceu. Cu el am facut primele ture pe munte, ture care si acuma imi sunt vii in amintire. Pe atunci cucerirea varfului Retezat reprezenta un obiectiv la care visam un trimestru intreg. Sau prima tura de iarna in Retezat...
Vineri seara avem un regim strict de cantonament: bere, friptane, mici si iarasi bere pana dimineata la 3.
Sambata intr-un frig tipic de noiembrie ne trezim tarziu si ne pregatim de o tura de bike. Sergiu, Dani, Razvan si cu mine plecam catre sat Godeanu. Nu vrem sa ne daramam inainte de maraton asa ca vom face numai vreo 60km de sosea.
Intre pensiunea noastra si Dumbrava ne intalnim cu o multime de oameni. Si asta e putin spus. Efectiv ne oprim din metru in metru pentru a saluta prieteni din toate colturile tarii. Toti cunoscutii nostri sunt aici. Este o senzatire deosebita sa te intalnesti cu X din Brasov sau Y din Bucuresti sau Z din Oradea. Oameni pe care ii vezi cateva minute la start si la finish, dar pe care ii simti mai aproape decat multi cunoscuti alaturi de care petreci ore bune zi de zi.
"Ce mai faci? Cum a fost la concursul xxx? O sa vi si la yyy? Cum crezi ca e traseul? Dar vremea?" Ne leaga aceasi pasiune pe toti. Nu am spatiu pe server sa-i enumar pe toti prietenii cu care ne-am intalnit. Dar ei apar de-a lungul blogurilor din ultimii ani.
Ne oprim sa alimentam la un izvor si aici ne intalnim cu Lumi si Captain. Il stiti pe Captain: e unul dintre cei mai buni prieteni a mei chiar daca el sta acuma in Baia Mare. Vorbim putin, dupa care brusc imi vine cheful si incep sa "alerg".
Urc cei 9km pana in pas in 28 de minute. Majoritatea in picioare si cu o medie de aproape 20km/h. Pe seara aveam sa vorbesc cu Cristi Ghilt: niciodata nu o sa obtin rezultate remarcabile la bike, dar asta e ceva ce efectiv imi place sa fac. Ma unge la suflet. Alergatul e altceva - am tot spus-o si o repet - nu imi place. Dar in schimb iubesc ideea de competitie...
Ne oprim in pas la stana transformata in bufet si mancam. Dupa care coboram pe ploaie pana aproape de Dumbrava. Aici - iures. Intre timp s-au strans concurentii si se apropie ora validarii inscrierilor.
Ovidiu si Ioana, Adi Valean, Isvan, Cristi Ghilt, Clinciu, Iulius, Coco Galescu, Nosu, Horia,s.a.m.d. Oriunde ma uit numai fete cunoscute. As vrea sa schimb cate o vorba cu fiecare dintre ei. Fug de la o masa la alta ca sa apuc sa schimb cateva cuvinte cu fiecare.
Pentru mine personal a fost cea mai frumoasa atmosfera dinaintea unui concurs. Dar cum concursul a fost organizat de prietenii mei de la Alternative TM, s-ar putea ca opiniile mele vis a vis de organizare sa fie subiective - nu de alta, dar toate sunt pozitive.
Dupa o seara efectiv magnifica, dupa ce am validat inscrierile, ne-am luat cip-urile de concurs si am mancat pastele oferite de organizatori, dupa ce am mai dat un tur pe la toti prietenii suntem in sfarsit gata de plecare.
Intre timp aventurile ghinionistei noastre Miha continua: dimineata a fost muscata de o vipera (nu, pe bune), Pantani cu Adina au transportat-o la spital in Herculane, de acolo a ajuns in Severin de unde pana seara s-a externat la timp ca sa ajunga sa se inscrie la maraton.
Bun...Acasa si la nani. Am calculat ca efortul de peste zi cumulat cu cheful de vineri noaptea ar trebui sa surclaseze stresul si sa dorm bine. Ciuciu - la 4 fara un sfert eram treaz si abia am mai adormit.
E si o parte buna: bag seama ca sunt montat pentru concurs.
Dimineata Elena pregateste o portie de paste cu lapte care aluneca foarte usor.
Mi-am invatat lectia la EcoMarathon si acuma mi-am calculat bine strategia - nu mai fac experimente. In primul rand nu mai car nimic in spate. Mai ales apa. Stiu prognoza, stiu unde sunt punctele de alimentare, stiu ca sunt izvoare pe traseu - nu am nevoie de apa. O sa alerg in tricoul de bike, doar cu gelurile in spate. Nu imi iau nici o haina de ploaie sau de vant. Am de gand sa alerg, nu sa culeg floricele de pe creasta.
Il lasam pe Razvan la inceputul urcarii spre Dobraia si ne indreptam spre start. Inainte de a pleca de la masina iau un Ketonal cu RedBull. N-am chef de surprize pe coborari...Nu ma intereseaza ca inima sta sa faca poc -de genunchi mai am nevoie si pe viitor.
Ajungem la start si aici brusc reusesc sa fac switch si sa trec in alta dimensiune. Fara nici un fel de exagerare. Imi pun castile in urechi, dau drumul la cel mai agresiv techno pe care vi-l puteti imagina si de aici nu mai vad si nu mai aud nimic.
Ma pun la start in prima linie cu Captain langa mine. Ii mancam tati!!! Am tot dat din gura din iarna, e timpul sa mai si facem ceva.
3,2,1 Start!
Si nu, nu sunt relaxat! Sunt stresat ca naiba. N-am voie sa ma grabesc acuma, trebuie sa tin ritmul meu. Am plecat printre primii de la start si nu am de gand pierd pozitii. Captain e langa mine si alergam impreuna.
Ca de obicei, suntem depasiti de entuziasti si neexperimentati, dar de data aceasta nu ne luam dupa ei. Revenim in plutonul fruntas la prima catarare pe sosea.
In fata, Gianina ne incurajeaza din masina. Ori o fi de la trabucurile fumate aseara, ori alerg mai repede decat e normal. Respir destul de greu si abia astept sa intru pe offroad.
Trecem peste Cerna si brusc incepe urcarea catre Dobraia. Asta trebuie s-o alerg bine ca altfel m-am dus. Din Dobraia urmeaza o portiune de vreo 12km de forestier cu mici diferente de nivel si acolo stiu ca o sa fiu mancat de catre ceilalti alergatori.
Incepem sa alergam la deal. Captain sta langa mine. Tut, tut, tut imi suna in creier. Si simt ca imi explodeaza capul in ritm de tehno. In curand nu mai sunt in stare sa alerg si trebuie sa merg. Ma panichez - la antrenamente am reusit sa alerg toata portiunea pana in Bogaltin, ce dracu am facut acuma?!
Dar am o motivatie dementa - in fata e Lucian Clinciu, Fane, Isvan, Zsolt, Horia si sus pe serpentine (foarte sus :)) inca se zaresc Palici cu Adi Bostan.
E prima data de cand particip la concursuri in care ii vad pe Greuceni. Si sunt si eu acolo cu ei. Si de data asta si daca mor nu mai cedez.
Faptul ca sunt si eu aici cu "cei mari" surclaseaza orice oboseala. Ha!!!! Si ei sunt oameni! Si ei merg! Nu mai sunt suparat ca nu pot sa alerg. Fac pasul mic si des si las toata greutatea pe bete. Cu capul in piept si cu saliva curgand, urc dupa ei. Cu Captain al meu langa mine.
Nu mai e un simplu concurs acuma - e un razboi. Daca nu tin ritmul, ma ajung inamicii din urma si ma termina. Asa vad problema. Aproape am dat in paranoia, dar nu o sa las ritmul mai moale.
Primul punct de alimentare si aici ma inec cu un energizant. O portiune abrupta de urcare si ma apropi de doi concurenti. Inca 3 se vad in fata. Mai pot inca sa gandesc ca e mai bine sa nu mor acuma - o sa urmeze urcarea din Bogaltin.
Cunosc urcarea asta cu ochii inchisi. Ajungem la biserica din Dobraia. Aici Razvan imi spune doar atat:"Bine Sandu! Esti pe 10!"
Pe 10. Pe 10 la general. Este tatii!!! Ii mancam!!!
Aici e portiunea de concurs de care mi-e cel mai frica. Un forestier pe care se poate alerga repede. Asta cine poate. Eu nu sunt bun la asa ceva.
Dar uneori mai trebuie sa ai si noroc... A plouat de aproape o saptamana in continuu si toate drumurile s-au transformat in balti de noroi in care te poti afunda pana la genunchi. Cineva acolo sus a tinut cu mine.
Stiu ca suna ciudat, dar n-aveam nevoie de ceva ca sa ma faca pe mine sa alerg mai repede - din pacate nu ma mai pot naste inca odata. Aveam nevoie de ceva care sa-i opreasca pe restul sa alerge bine pe portiunea asta. Adica exact mlastina de acuma...
Trebuie sa alerg aici cat pot de bine. Nici ceilalti nu pot tine o medie ridicata cand la fiecare pas trebuie sa schimbe directia pentru a nu se afunda in namol.
Acuma sunt de-a dreptul paranoic si alerg uitandu-ma in spate la fiecare cativa pasi. Acolo deocamdata e numai Captain si asta imi da o senzatie de liniste. M-am obisnuit sa aud ritmul pasilor lui peste ritmul de bass din casti si e linistitor. Il stiu acolo si asta ma ajuta sa pastrez un ritm constant. Poc, poc, poc, daca nu se mai aud pasii inseamna ca merg prea repede si trebuie sa domolesc ritmul ca sa nu ma epuizez.
Cei din fata incep sa se distanteze, dupa cum ma asteptam. Mai mult ma ingrijoreaza cei din spate. Incepe sa-mi fie frica sa ma uit peste umar si ma rog doar sa se termine odata drumul asta si sa ajung in Bogaltin.
Acuma drumul pare incredibil de lung. Apare soarele. O nu! Nu se poate ! Am pus-o daca se incalzeste vremea - n-am neam de apa la mine. Aveam sa am noroc: nu numai ca n-a aparut soarele. Avea sa inceapa sa ploua. Ceea ce imi convine de minune.
Dam de urmatorul punct de alimentare si aici observ cu satisfactie dementa ca sunt aproape terminat - macar stiu ca acuma am tras de mine! Bag primul gel, beau un pahar cu apa si plec mai departe.
Aici drumul e uscat si Captain ma depaseste. Si incepe sa castige distanta cu fiecare pas. Se prabuseste cerul peste mine: ce ma fac acuma?! Desi el a fost tot timpul in spate, de fapt el mi-a dictat cumva ritmul. Imi pierd pacemaker-ul si asta nu e de bine.
Se duce Captain... Ne depaseste si Luci. El se duce si mai repede. Ma uit in spate si mai vad doi concurenti. Pana aici a tinut momentul meu de glorie... Pacat. Am visat frumos, m-am vazut si eu printre cei din varf - poate ca alergatul chiar nu e de mine.
Incepe coborarea catre Boglatin - mai vreo 3km de coborare numai pe un forestier uscat - adica un fel de picatura chinezeasca pentru mine. Liviu imi spune ca sunt pe 12. Inca nu e rau, dar stiu ca vin hienele din spate.
Cei mai lungi 3 km din viata mea. Nu se mai termina cacatul asta de drum. Visez doar noroaie si catarari abrupte. Captain s-a dus... S-a dus si Luci... Aia vin din spate...
Intru in Bogaltin si aici depasesc un concurent terminat. Punct de alimentare si aici e Captain. Ma asteapta. Ii dau un gel si bem apa. Nu mai vrau sa aud de energizante: apa plata si rece este cel mai bun energizant acuma.
Pamantul se cam invarte cu mine si abia mai stau in picioare. Mi-e destul de rau. Ridic capul din bete si vad inca 3 concurenti apropiindu-se de postul de control.
"Hai Captain!". Ii mancam tatii!!! Incep 900 (noua sute) metri de urcare pura. Am scapat de cei 12km de care imi era frica. De aici e urcare si aici ma bat cu cataratorii; alergatorii pot sa-si pastreze pista lor dreapta :).
Incerc sa alerg si vin serpii. Hai ba, da-o naibaii!!! Faza cu crampele am epuizat-o deja in blog-ul de la EcoMarathon. Trebuie sa inventez altceva. Reusesc sa alerg sontac pana aproape de iesirea din Bogaltin, cand nu mai am nici o sansa si trebuie sa incep sa merg.
De aici de jos se vad serpentinele abrupte si nemiloase care te duc catre Poiana Matzii. Un drum taiat cu buldozerul din linii scurte si abrupte. Capul in piept, tut-tut-ul in cap si incep sa vorbesc singur. Nu conteaza ce imi spun.
Il depasim (nu mai sunt eu, suntem noi - Captain cu mine) pe Luci si continuam la deal. Ma uit in spate si nu mai vad pe nimeni. Fir-ati a naibii de alergatori de pista! Nu va mai tine la deal, ai? Si ura asta ma iminge inainte. Mai depasim 2 concurenti si nu departe, cu doar 2 serpentine mai sus se vad din nou Greucenii.
Isvan si Zsolt. Mai sus, iese in poiana Fane. Ajungem la punctul din Poiana Matzii si aici incep sa am vedenii. Flash-uri scurte si nu mai prea inteleg ce se intampla. Uit sa beau apa si plec repede la deal. Chiar cred ca ii pot ajunge pe Isvan si Zsolt.
Trec pe langa un concurent si ii spun foarte politicos: "Bag pula!!!!Acuma trebuie sa ma apuce crampele?!". Cred ca omul s-a speriat, a zis ceva de genul : "ia un gel". Arata mai distrus decat mine si ca de obicei asta mi-a dat sperante...
Ma lupt sa tin crampele sub control. Simt in ambele picioare cum se catara serpii si incerc sa-i ignor si sa nu cumva sa schimb miscarile pe care le fac. Mai ales asta. Uneori se linistesc, dar revin imediat dupa.
Nu prea vad pe unde merg. Stiu traseul de la antrenamente. Imi e frig. Imi e cald. In fata mea se face ca un tunel si nu mai vad decat poteca. E un finlandez tampit care imi urla in creier acuma. Dupa aceea brusc incepe: "Ladidada, I've been around my girl..." O melodie idioata, fara noima, dar care imi place la nebunie. E o schimbare destul de brusca de la gothic la techno, dar eu sunt o persona complexa ce *&^% mea...
Ajung la inceputul potecii pe cracul Ciumerna la punctul de control unde e Luci. Imi dau seama singur ca arat mai mult mort decat viu; nu inteleg ce zice Luci, dau din cap si plec mai departe.
Ies din padure si intru in golul alpin. Abia mai tin crampele sub control. Ma uit in spate - acolo e Captain si...Tilea Pepi. Il stiu de la EcoMarathon. Atunci nu stiam cine e si n-am inteles cum naiba reuseste sa ma depaseasca pe urcari. Si acuma a aparut din neant.
Incepe drumul de creasta. Aveam sa aflu mai tarziu ca undeva in zona asta l-am depasit pe Horia. Eu nu tin minte nimic: am avut un moment de blackout total. Drumul de creasta pare interminabil: ma trag efectiv in bete horcaind. Imi explodeaza capul. Ajung intr-un final la Isvan. Captain, Isvan, eu. Lipseste Elena din echipa Hoinarilor.
Aici bag al treilea gel si un Gatorade (multumesc Isvan). Din cort se aude Simina: "Esti pe sapte!"
Sunt pe sapte la general! Sapte!!! Eu! A zis cineva ceva de oboseala? Sunt cel mai fericit om de pe pamant. Sunt euforic. Isvan se afla la capatul celor 900m de urcare. De aici urmeaza numai coborare.
Tot aici ma ajunge si Pepi si pleaca inaintea mea. Incep sa cobor. N-am inteles niciodata faza aia de la fotbal: cum dracu ai 2-0 si pierzi meciul cu 3-2 in ultimele 15 minute. Nu poti sa fi asa de fraier.
Acuma nu ma mai intereseaza nimic. Sunt fericit si relaxat. Rad singur -am reusit. Nu m-am antrenat degeaba. Am putut sa trag si sunt multumit de mine. Tra, la la la la!!!
Ma ajunge Captain.
Ma opresc si il felicit. A castigat, m-a batut. Desi mai sunt fix 11km pana la final, stiu ca m-a batut. Urmeaza coborarea si el e Captain. A fost un adevarat erou. A alergat cumulat 30km de antrenament pentru maratonul asta - dar unul este Captain. Si nu am mai vazut pe cineva cu determinarea lui.
Trece Captain si brusc ma trezesc la realitate: 11km pana la finish. Am ajuns deja pe 9 la general intre doua ranjete de auto multumire. Inca o treime de maraton.
Teroare. Si imi dispare toata voia buna. Mi-e greata, mi-e frig, imi explodeaza picioarele si parca nu mai pot merge. Apoape ca nu mai pot inainta din cauza fricii ca ma ajunge cineva din spate.
Da-i dracului de genunchi. Nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost daca...Vreau sa vad cum e sa...
Incep sa alerg ca dementul din saua Prislop. De fapt n-am alergat - am zburat. Din cand in cand mai atingeam un pic solul doar ca sa decolez iara. Sunt intr-o mocirla pana-n gat. Dar asta ma ajuta la culme. E moale si imi ofera siguranta la fiecare pas. Asa ca acuma caut noroiul mai adanc pe coborarile abrupte.
E incredibil cat de motivanta poate fi frica. Nu mai pierd pozitia asta nici daca imi car genunchii in punga. Ma mai opresc din cand in cand ca sa opresc crampele. Stau cateva secunde si decolez iara.
Noroc cu mocirla - atenueaza fiecare pas si ma opreste din picaje. Punctul de alimentare din Prisacina si incurajarile Oanei si a lui Misu.
"Hai Suca!!! Asta-i ritm ?!" Isi fac efectul. Diluez saliva naclaita cu apa si plec. De aici noroiul devine lipicios. Moale, mare si lipicios. Abia inaintez. In zare apare Pepi si in spatele lui este Captain.
In ultimii 5km m-am apropiat de ei. Asta ma linisteste. Stiu ca nu ii pot depasi, dar nici nu ma intreseaza, nici unul din ei nu e la categoria mea de varsta. Dar inseamna ca am mers bine, daca aproape i-am ajuns.
Aici iara m-am mai linistit un pic cat timp am avut in vizor rucsacul lui Pepi.
Ma apropi de biserica din Dobraia - au trecut 7.1km din saua Prislop si nu m-a ajuns nimeni. Si de aici este numai coborare foarte abrupta.
AM REUSIT!!!!!!
Ce? Stiu ca n-am luat locul 1. Nici macar nu am prins podiumul, dar eu stiu ca am reusit. Am reusit sa lupt si sa fiu multumit de mine. Am reusit sa dau un scop antrenamentelor, am reusit sa ii vad pe Greuceni si sa fiu acolo cu ei. Am reusit sa nu ma mai vait. Si da, mai presus de orice , am reusit sa lupt!
Mai am 3.9km pana la final. Trec de punctul de control de la Dobraia in incurajarile celor de acolo.
Deja am depasit cativa concurenti de la traseul de semimaraton. Continui si pe primele portiuni de coborare. Caut din ochi bornele kilometrice puse de organizatori. Din spate nu pot veni multi concurenti care sa ma ajunga, dar n-are rost sa risc acuma.
Sunt atent doar atat cat sa nu-mi rup gatul in rest alerg cu viteza maxima la vale.
Se aude muzica de la finish undeva sub mine. Ultimele serpentine. Trec apa si alerg catre final.
Trec linia de finish in 4.18 ore. Sunt fericit!!! Am terminat pe locul 9 la general si pe 4 la categoria mea!
Cum ar fi fost daca...NU! Cum a fost sa!
Sunt la fel de fericit ca acuma 4 ani, cand am terminat primul nostru concurs. Primul concurs la care am participat. Am fost pe locul 8, dar pentru noi a contat ca l-am terminat si am fost cei mai fericiti. Am fost mult mai bucurosi decat locul 2 luat la acelasi concurs dupa 3 ani de antrenamente.
Asa ma simt si acuma. Am luat locul 4. Nu e podium, ba chiar am fost departe de locul 3. Dar eu ma simt de parca as fi locul 1 la general.
Restul e legenda deja. E povestea pe care o s-o repet obsedant la fiecare bere pentru oricine va avea rabdare s-o asculte. E povestea unui maraton pe care l-am trait, nu pe care l-am alergat. Am trait cu intensitate maxima fiecare secunda din cele 4.18 ore. Am trecut de la agonie la extaz. M-am simtit cel mai puternic cand alergam la deal cot la cot cu Greucenii. M-am simtit daramat pe platul spre Bogaltin. Am renascut pe urcarea spre Ciumerna. Am tras de mine pana cand aproape am lesinat. Am tras de rusine, am tras din mandrie, am tras din dorinta de a reusi.
Elena a terminat pe locul 4 la general. Pe locul 4 si la categoria ei. De data asta a avut ghinion cat casa: din primele 7 la general a fost singura care n-a prins podiumul: primele 3 la general au fost primele 3 si la categoria ei. Iar urmatoarele 3 premiate au venit mult dupa ea. Dar au fost la alta categorie...
Despre organizare: cum am zis, nu pot sa fiu decat subiectiv.
- marcajele: impecabile. Adica, la un moment dat aveam impresia ca alerg pe pista de avion, inconjurat de baleiajele de ghidare. Obsedant de bine marcat. Cum a zis Alin: marcat cu ciuda - sa nu se poata rataci nimeni.
Miha a reusit sa se rataceasca (a fost si singura). Dar avand in vedere seria ei incredibila de ghinioane, nimic nu ne mai mira...
- traseul - parere pur personala: la limita pentru mine. Noroc cu urcarile spre Dobraia si Ciumerna. Fals platul dintre Dobraia si Bogaltin era sa ma termine. Multumesc sincer si fara nici un fel de ironie pentru mocirla. Si pentru vremea rece si ploioasa. Stiu ca nu voi a-ti comandat-o, dar eu va multumesc.
- punctele de alimentare: cred ca erau bine aprovizionate. Eu cand ajungeam eram luat in primire imediat de oamenii de acolo care imi ofereau energizante, apa, glucoza, banane, etc. Spun cred, fiindca nu prea apucam sa vad ceva si o tuleam de acolo.
- atmosfera: excelenta. Oamenii te incurajau in fiecare punct. Si simteai ca sunt aproape de tine. In momentul in care mesteci splina pe post de guma de mestecat, zambetul ala face milioane. Doara nu vrei sa-i dezamagesti, nu?!
- la maratonul asta am avut cip-urile lui Ovidiu. O idee excelenta. Cei care le folosec la concursuri stiu de ce spun asta. Mie teoretic cip-urile mi-au refuzat podiumul cu fix o sutime de secunda (nu o secunda, o sutime de secunda), dar asta nu inseamna ca mi-e ciuda pe ele. O sa lupt si o sa imi iau singur podiumul data viitoare :).
- organizatorii au fost ajutati de radio amatorii din Timisoara, asa ca in fiecare moment au avut acoperire radio in fiecare punct de control. Din cunostintele mele asta este o noutate absoluta in domeniu la concursurile organizate la noi.
- salvamontul a fost in numar foarte mare (50)pe traseu. Din fericire nu a fost nevoie de el, dar au fost prezenti cu un efectiv impresionant.
- daca nu stiati inca, Hercules a avut loc in partea extrem vestica a tarii (comparativ cu celelalte maratoane care au avantajul ca se desfasoara in centrul tarii). Totusi a reusit sa stranga la start peste 250 de concurenti din prima.
- au mai fost nenumarate alte detalii: circulatia complet oprita, finish diferit de start, doua trasee diferite de monitorizat, pasta party, etc. Toate acestea si multe altele care nu se vad, dar fara de care multi ar sari de curt in sus, au facut din prima editie a lui Hercules o reusita.
Gata...
Ar mai fi multe de povestit. Un week-end de vis (in afara maratonului) petrecut cu prietenii., o tura frumoasa de bike, o zi de luni de relaxare cum nu am mai avut de mult. Povestile fiecarui participant: frustrarea Elenei, eroismul lui Captain, extazul meu, bucuria lui Sergiu, Dani, Andrei si Pantani, disperarea lui Miha (ba, se mai poate sa aiba ghinion: a terminat maratonul in 9 ore si 5 minute - termenul limita era de 9 ore).
Pentru mine Hercules a reprezentat un balon de oxigen: de maine reiau antrenamentele (OK, la bicicleta, ca aia imi place :); dar in scarba o sa ma duc si la scari si la stadion). Doar ca acuma, cum a zis si Captain la sfarsitul cursei, am o noua motivatie (recunosc, la mine se cheama obsesie). Acuma i-am vazut pe Greuceni - si sunt si ei oameni...
Plus ca un anumit pariu ma obliga sa prind podiumul...
Cum ar fi fost daca...NU! Cum a fost sa!
Participanti: Elena, Alex, Adina, Pantani, Sergiu, Miha, Dani, Victor, Andrei, Razvan
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Hercules maraton - mai un pic si se da startul. Pentru concursul asta m-am incarcat cu motivatie. M-am antrenat din noiembrie: am alergat la banda, am alergat la padure, am alergat la stadion si mai ales am alergat pe scari.
Abia am asteptat sa inceapa concursurile ca sa vad daca antrenamentele au avut un rezultat. A venit EcoMarathon-ul si lumea mea s-a intors pe dos: nu mi-a iesit nimic - am alergat aproape la fel ca la sfarsitul anului trecut. N-am putut sa trag de mine si mi-a lipsit orice motivatie.
A urmat dupa aceea Liman Bike Race si mai ales Iron Bike-ul care a fost un concurs frumos, dar presarat cu ghinioane. Acuma nu mai aveam voie sa gresesc: de data asta nu mai puteam sa inventez crampe, lipsa de motivatie, ghinioane, etc. As fi dat in penibil.
Stau toata saptamana si numar concurentii de la categoria mea (30+). Ma deprim iara -apar nume tari si stiu ca "cei mai rai" o sa apara chiar la start.
Ma duc sa-i bat. Ma visez tragand de mine pana la epuizare si depasindu-i pe toti.
Vineri seara suntem in drum spre Herculane si pensiunea lui Cosmin - aici o sa fie tabara de baza pentru a doua oara anul acesta. Multumim mult Cosmin.
Incep ghinioanele lui Miha - ii pica bicicleta de pe masina. Facem niste permutari si ajungem pe seara la pensiune.
Dani, Andrei, Victor, Miha, toti de la Tibiscus, Pantani, Adina si Elena completeaza echipa. Mai exista un invitat surpriza: Razvan. Colegul meu din liceu. Cu el am facut primele ture pe munte, ture care si acuma imi sunt vii in amintire. Pe atunci cucerirea varfului Retezat reprezenta un obiectiv la care visam un trimestru intreg. Sau prima tura de iarna in Retezat...
Vineri seara avem un regim strict de cantonament: bere, friptane, mici si iarasi bere pana dimineata la 3.
Sambata intr-un frig tipic de noiembrie ne trezim tarziu si ne pregatim de o tura de bike. Sergiu, Dani, Razvan si cu mine plecam catre sat Godeanu. Nu vrem sa ne daramam inainte de maraton asa ca vom face numai vreo 60km de sosea.
Ne oprim sa alimentam la un izvor si aici ne intalnim cu Lumi si Captain. Il stiti pe Captain: e unul dintre cei mai buni prieteni a mei chiar daca el sta acuma in Baia Mare. Vorbim putin, dupa care brusc imi vine cheful si incep sa "alerg".
Urc cei 9km pana in pas in 28 de minute. Majoritatea in picioare si cu o medie de aproape 20km/h. Pe seara aveam sa vorbesc cu Cristi Ghilt: niciodata nu o sa obtin rezultate remarcabile la bike, dar asta e ceva ce efectiv imi place sa fac. Ma unge la suflet. Alergatul e altceva - am tot spus-o si o repet - nu imi place. Dar in schimb iubesc ideea de competitie...
Ne oprim in pas la stana transformata in bufet si mancam. Dupa care coboram pe ploaie pana aproape de Dumbrava. Aici - iures. Intre timp s-au strans concurentii si se apropie ora validarii inscrierilor.
Ovidiu si Ioana, Adi Valean, Isvan, Cristi Ghilt, Clinciu, Iulius, Coco Galescu, Nosu, Horia,s.a.m.d. Oriunde ma uit numai fete cunoscute. As vrea sa schimb cate o vorba cu fiecare dintre ei. Fug de la o masa la alta ca sa apuc sa schimb cateva cuvinte cu fiecare.
Pentru mine personal a fost cea mai frumoasa atmosfera dinaintea unui concurs. Dar cum concursul a fost organizat de prietenii mei de la Alternative TM, s-ar putea ca opiniile mele vis a vis de organizare sa fie subiective - nu de alta, dar toate sunt pozitive.
Dupa o seara efectiv magnifica, dupa ce am validat inscrierile, ne-am luat cip-urile de concurs si am mancat pastele oferite de organizatori, dupa ce am mai dat un tur pe la toti prietenii suntem in sfarsit gata de plecare.
Intre timp aventurile ghinionistei noastre Miha continua: dimineata a fost muscata de o vipera (nu, pe bune), Pantani cu Adina au transportat-o la spital in Herculane, de acolo a ajuns in Severin de unde pana seara s-a externat la timp ca sa ajunga sa se inscrie la maraton.
Bun...Acasa si la nani. Am calculat ca efortul de peste zi cumulat cu cheful de vineri noaptea ar trebui sa surclaseze stresul si sa dorm bine. Ciuciu - la 4 fara un sfert eram treaz si abia am mai adormit.
E si o parte buna: bag seama ca sunt montat pentru concurs.
Dimineata Elena pregateste o portie de paste cu lapte care aluneca foarte usor.
Mi-am invatat lectia la EcoMarathon si acuma mi-am calculat bine strategia - nu mai fac experimente. In primul rand nu mai car nimic in spate. Mai ales apa. Stiu prognoza, stiu unde sunt punctele de alimentare, stiu ca sunt izvoare pe traseu - nu am nevoie de apa. O sa alerg in tricoul de bike, doar cu gelurile in spate. Nu imi iau nici o haina de ploaie sau de vant. Am de gand sa alerg, nu sa culeg floricele de pe creasta.
Il lasam pe Razvan la inceputul urcarii spre Dobraia si ne indreptam spre start. Inainte de a pleca de la masina iau un Ketonal cu RedBull. N-am chef de surprize pe coborari...Nu ma intereseaza ca inima sta sa faca poc -de genunchi mai am nevoie si pe viitor.
Ajungem la start si aici brusc reusesc sa fac switch si sa trec in alta dimensiune. Fara nici un fel de exagerare. Imi pun castile in urechi, dau drumul la cel mai agresiv techno pe care vi-l puteti imagina si de aici nu mai vad si nu mai aud nimic.
Ma pun la start in prima linie cu Captain langa mine. Ii mancam tati!!! Am tot dat din gura din iarna, e timpul sa mai si facem ceva.
3,2,1 Start!
Si nu, nu sunt relaxat! Sunt stresat ca naiba. N-am voie sa ma grabesc acuma, trebuie sa tin ritmul meu. Am plecat printre primii de la start si nu am de gand pierd pozitii. Captain e langa mine si alergam impreuna.
Ca de obicei, suntem depasiti de entuziasti si neexperimentati, dar de data aceasta nu ne luam dupa ei. Revenim in plutonul fruntas la prima catarare pe sosea.
In fata, Gianina ne incurajeaza din masina. Ori o fi de la trabucurile fumate aseara, ori alerg mai repede decat e normal. Respir destul de greu si abia astept sa intru pe offroad.
Trecem peste Cerna si brusc incepe urcarea catre Dobraia. Asta trebuie s-o alerg bine ca altfel m-am dus. Din Dobraia urmeaza o portiune de vreo 12km de forestier cu mici diferente de nivel si acolo stiu ca o sa fiu mancat de catre ceilalti alergatori.
Incepem sa alergam la deal. Captain sta langa mine. Tut, tut, tut imi suna in creier. Si simt ca imi explodeaza capul in ritm de tehno. In curand nu mai sunt in stare sa alerg si trebuie sa merg. Ma panichez - la antrenamente am reusit sa alerg toata portiunea pana in Bogaltin, ce dracu am facut acuma?!
Dar am o motivatie dementa - in fata e Lucian Clinciu, Fane, Isvan, Zsolt, Horia si sus pe serpentine (foarte sus :)) inca se zaresc Palici cu Adi Bostan.
E prima data de cand particip la concursuri in care ii vad pe Greuceni. Si sunt si eu acolo cu ei. Si de data asta si daca mor nu mai cedez.
Nu mai e un simplu concurs acuma - e un razboi. Daca nu tin ritmul, ma ajung inamicii din urma si ma termina. Asa vad problema. Aproape am dat in paranoia, dar nu o sa las ritmul mai moale.
Primul punct de alimentare si aici ma inec cu un energizant. O portiune abrupta de urcare si ma apropi de doi concurenti. Inca 3 se vad in fata. Mai pot inca sa gandesc ca e mai bine sa nu mor acuma - o sa urmeze urcarea din Bogaltin.
Pe 10. Pe 10 la general. Este tatii!!! Ii mancam!!!
Aici e portiunea de concurs de care mi-e cel mai frica. Un forestier pe care se poate alerga repede. Asta cine poate. Eu nu sunt bun la asa ceva.
Dar uneori mai trebuie sa ai si noroc... A plouat de aproape o saptamana in continuu si toate drumurile s-au transformat in balti de noroi in care te poti afunda pana la genunchi. Cineva acolo sus a tinut cu mine.
Trebuie sa alerg aici cat pot de bine. Nici ceilalti nu pot tine o medie ridicata cand la fiecare pas trebuie sa schimbe directia pentru a nu se afunda in namol.
Acuma sunt de-a dreptul paranoic si alerg uitandu-ma in spate la fiecare cativa pasi. Acolo deocamdata e numai Captain si asta imi da o senzatie de liniste. M-am obisnuit sa aud ritmul pasilor lui peste ritmul de bass din casti si e linistitor. Il stiu acolo si asta ma ajuta sa pastrez un ritm constant. Poc, poc, poc, daca nu se mai aud pasii inseamna ca merg prea repede si trebuie sa domolesc ritmul ca sa nu ma epuizez.
Cei din fata incep sa se distanteze, dupa cum ma asteptam. Mai mult ma ingrijoreaza cei din spate. Incepe sa-mi fie frica sa ma uit peste umar si ma rog doar sa se termine odata drumul asta si sa ajung in Bogaltin.
Acuma drumul pare incredibil de lung. Apare soarele. O nu! Nu se poate ! Am pus-o daca se incalzeste vremea - n-am neam de apa la mine. Aveam sa am noroc: nu numai ca n-a aparut soarele. Avea sa inceapa sa ploua. Ceea ce imi convine de minune.
Dam de urmatorul punct de alimentare si aici observ cu satisfactie dementa ca sunt aproape terminat - macar stiu ca acuma am tras de mine! Bag primul gel, beau un pahar cu apa si plec mai departe.
Aici drumul e uscat si Captain ma depaseste. Si incepe sa castige distanta cu fiecare pas. Se prabuseste cerul peste mine: ce ma fac acuma?! Desi el a fost tot timpul in spate, de fapt el mi-a dictat cumva ritmul. Imi pierd pacemaker-ul si asta nu e de bine.
Se duce Captain... Ne depaseste si Luci. El se duce si mai repede. Ma uit in spate si mai vad doi concurenti. Pana aici a tinut momentul meu de glorie... Pacat. Am visat frumos, m-am vazut si eu printre cei din varf - poate ca alergatul chiar nu e de mine.
Incepe coborarea catre Boglatin - mai vreo 3km de coborare numai pe un forestier uscat - adica un fel de picatura chinezeasca pentru mine. Liviu imi spune ca sunt pe 12. Inca nu e rau, dar stiu ca vin hienele din spate.
Cei mai lungi 3 km din viata mea. Nu se mai termina cacatul asta de drum. Visez doar noroaie si catarari abrupte. Captain s-a dus... S-a dus si Luci... Aia vin din spate...
Intru in Bogaltin si aici depasesc un concurent terminat. Punct de alimentare si aici e Captain. Ma asteapta. Ii dau un gel si bem apa. Nu mai vrau sa aud de energizante: apa plata si rece este cel mai bun energizant acuma.
Pamantul se cam invarte cu mine si abia mai stau in picioare. Mi-e destul de rau. Ridic capul din bete si vad inca 3 concurenti apropiindu-se de postul de control.
"Hai Captain!". Ii mancam tatii!!! Incep 900 (noua sute) metri de urcare pura. Am scapat de cei 12km de care imi era frica. De aici e urcare si aici ma bat cu cataratorii; alergatorii pot sa-si pastreze pista lor dreapta :).
Incerc sa alerg si vin serpii. Hai ba, da-o naibaii!!! Faza cu crampele am epuizat-o deja in blog-ul de la EcoMarathon. Trebuie sa inventez altceva. Reusesc sa alerg sontac pana aproape de iesirea din Bogaltin, cand nu mai am nici o sansa si trebuie sa incep sa merg.
De aici de jos se vad serpentinele abrupte si nemiloase care te duc catre Poiana Matzii. Un drum taiat cu buldozerul din linii scurte si abrupte. Capul in piept, tut-tut-ul in cap si incep sa vorbesc singur. Nu conteaza ce imi spun.
Il depasim (nu mai sunt eu, suntem noi - Captain cu mine) pe Luci si continuam la deal. Ma uit in spate si nu mai vad pe nimeni. Fir-ati a naibii de alergatori de pista! Nu va mai tine la deal, ai? Si ura asta ma iminge inainte. Mai depasim 2 concurenti si nu departe, cu doar 2 serpentine mai sus se vad din nou Greucenii.
Isvan si Zsolt. Mai sus, iese in poiana Fane. Ajungem la punctul din Poiana Matzii si aici incep sa am vedenii. Flash-uri scurte si nu mai prea inteleg ce se intampla. Uit sa beau apa si plec repede la deal. Chiar cred ca ii pot ajunge pe Isvan si Zsolt.
Trec pe langa un concurent si ii spun foarte politicos: "Bag pula!!!!Acuma trebuie sa ma apuce crampele?!". Cred ca omul s-a speriat, a zis ceva de genul : "ia un gel". Arata mai distrus decat mine si ca de obicei asta mi-a dat sperante...
Ma lupt sa tin crampele sub control. Simt in ambele picioare cum se catara serpii si incerc sa-i ignor si sa nu cumva sa schimb miscarile pe care le fac. Mai ales asta. Uneori se linistesc, dar revin imediat dupa.
Nu prea vad pe unde merg. Stiu traseul de la antrenamente. Imi e frig. Imi e cald. In fata mea se face ca un tunel si nu mai vad decat poteca. E un finlandez tampit care imi urla in creier acuma. Dupa aceea brusc incepe: "Ladidada, I've been around my girl..." O melodie idioata, fara noima, dar care imi place la nebunie. E o schimbare destul de brusca de la gothic la techno, dar eu sunt o persona complexa ce *&^% mea...
Ajung la inceputul potecii pe cracul Ciumerna la punctul de control unde e Luci. Imi dau seama singur ca arat mai mult mort decat viu; nu inteleg ce zice Luci, dau din cap si plec mai departe.
Ies din padure si intru in golul alpin. Abia mai tin crampele sub control. Ma uit in spate - acolo e Captain si...Tilea Pepi. Il stiu de la EcoMarathon. Atunci nu stiam cine e si n-am inteles cum naiba reuseste sa ma depaseasca pe urcari. Si acuma a aparut din neant.
Incepe drumul de creasta. Aveam sa aflu mai tarziu ca undeva in zona asta l-am depasit pe Horia. Eu nu tin minte nimic: am avut un moment de blackout total. Drumul de creasta pare interminabil: ma trag efectiv in bete horcaind. Imi explodeaza capul. Ajung intr-un final la Isvan. Captain, Isvan, eu. Lipseste Elena din echipa Hoinarilor.
Aici bag al treilea gel si un Gatorade (multumesc Isvan). Din cort se aude Simina: "Esti pe sapte!"
Sunt pe sapte la general! Sapte!!! Eu! A zis cineva ceva de oboseala? Sunt cel mai fericit om de pe pamant. Sunt euforic. Isvan se afla la capatul celor 900m de urcare. De aici urmeaza numai coborare.
Tot aici ma ajunge si Pepi si pleaca inaintea mea. Incep sa cobor. N-am inteles niciodata faza aia de la fotbal: cum dracu ai 2-0 si pierzi meciul cu 3-2 in ultimele 15 minute. Nu poti sa fi asa de fraier.
Acuma nu ma mai intereseaza nimic. Sunt fericit si relaxat. Rad singur -am reusit. Nu m-am antrenat degeaba. Am putut sa trag si sunt multumit de mine. Tra, la la la la!!!
Ma ajunge Captain.
Ma opresc si il felicit. A castigat, m-a batut. Desi mai sunt fix 11km pana la final, stiu ca m-a batut. Urmeaza coborarea si el e Captain. A fost un adevarat erou. A alergat cumulat 30km de antrenament pentru maratonul asta - dar unul este Captain. Si nu am mai vazut pe cineva cu determinarea lui.
Trece Captain si brusc ma trezesc la realitate: 11km pana la finish. Am ajuns deja pe 9 la general intre doua ranjete de auto multumire. Inca o treime de maraton.
Teroare. Si imi dispare toata voia buna. Mi-e greata, mi-e frig, imi explodeaza picioarele si parca nu mai pot merge. Apoape ca nu mai pot inainta din cauza fricii ca ma ajunge cineva din spate.
Da-i dracului de genunchi. Nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost daca...Vreau sa vad cum e sa...
E incredibil cat de motivanta poate fi frica. Nu mai pierd pozitia asta nici daca imi car genunchii in punga. Ma mai opresc din cand in cand ca sa opresc crampele. Stau cateva secunde si decolez iara.
Noroc cu mocirla - atenueaza fiecare pas si ma opreste din picaje. Punctul de alimentare din Prisacina si incurajarile Oanei si a lui Misu.
"Hai Suca!!! Asta-i ritm ?!" Isi fac efectul. Diluez saliva naclaita cu apa si plec. De aici noroiul devine lipicios. Moale, mare si lipicios. Abia inaintez. In zare apare Pepi si in spatele lui este Captain.
In ultimii 5km m-am apropiat de ei. Asta ma linisteste. Stiu ca nu ii pot depasi, dar nici nu ma intreseaza, nici unul din ei nu e la categoria mea de varsta. Dar inseamna ca am mers bine, daca aproape i-am ajuns.
Aici iara m-am mai linistit un pic cat timp am avut in vizor rucsacul lui Pepi.
Ma apropi de biserica din Dobraia - au trecut 7.1km din saua Prislop si nu m-a ajuns nimeni. Si de aici este numai coborare foarte abrupta.
AM REUSIT!!!!!!
Ce? Stiu ca n-am luat locul 1. Nici macar nu am prins podiumul, dar eu stiu ca am reusit. Am reusit sa lupt si sa fiu multumit de mine. Am reusit sa dau un scop antrenamentelor, am reusit sa ii vad pe Greuceni si sa fiu acolo cu ei. Am reusit sa nu ma mai vait. Si da, mai presus de orice , am reusit sa lupt!
Mai am 3.9km pana la final. Trec de punctul de control de la Dobraia in incurajarile celor de acolo.
Sunt atent doar atat cat sa nu-mi rup gatul in rest alerg cu viteza maxima la vale.
Se aude muzica de la finish undeva sub mine. Ultimele serpentine. Trec apa si alerg catre final.
Cum ar fi fost daca...NU! Cum a fost sa!
Sunt la fel de fericit ca acuma 4 ani, cand am terminat primul nostru concurs. Primul concurs la care am participat. Am fost pe locul 8, dar pentru noi a contat ca l-am terminat si am fost cei mai fericiti. Am fost mult mai bucurosi decat locul 2 luat la acelasi concurs dupa 3 ani de antrenamente.
Asa ma simt si acuma. Am luat locul 4. Nu e podium, ba chiar am fost departe de locul 3. Dar eu ma simt de parca as fi locul 1 la general.
Restul e legenda deja. E povestea pe care o s-o repet obsedant la fiecare bere pentru oricine va avea rabdare s-o asculte. E povestea unui maraton pe care l-am trait, nu pe care l-am alergat. Am trait cu intensitate maxima fiecare secunda din cele 4.18 ore. Am trecut de la agonie la extaz. M-am simtit cel mai puternic cand alergam la deal cot la cot cu Greucenii. M-am simtit daramat pe platul spre Bogaltin. Am renascut pe urcarea spre Ciumerna. Am tras de mine pana cand aproape am lesinat. Am tras de rusine, am tras din mandrie, am tras din dorinta de a reusi.
Despre organizare: cum am zis, nu pot sa fiu decat subiectiv.
- marcajele: impecabile. Adica, la un moment dat aveam impresia ca alerg pe pista de avion, inconjurat de baleiajele de ghidare. Obsedant de bine marcat. Cum a zis Alin: marcat cu ciuda - sa nu se poata rataci nimeni.
Miha a reusit sa se rataceasca (a fost si singura). Dar avand in vedere seria ei incredibila de ghinioane, nimic nu ne mai mira...
- traseul - parere pur personala: la limita pentru mine. Noroc cu urcarile spre Dobraia si Ciumerna. Fals platul dintre Dobraia si Bogaltin era sa ma termine. Multumesc sincer si fara nici un fel de ironie pentru mocirla. Si pentru vremea rece si ploioasa. Stiu ca nu voi a-ti comandat-o, dar eu va multumesc.
- punctele de alimentare: cred ca erau bine aprovizionate. Eu cand ajungeam eram luat in primire imediat de oamenii de acolo care imi ofereau energizante, apa, glucoza, banane, etc. Spun cred, fiindca nu prea apucam sa vad ceva si o tuleam de acolo.
- atmosfera: excelenta. Oamenii te incurajau in fiecare punct. Si simteai ca sunt aproape de tine. In momentul in care mesteci splina pe post de guma de mestecat, zambetul ala face milioane. Doara nu vrei sa-i dezamagesti, nu?!
- la maratonul asta am avut cip-urile lui Ovidiu. O idee excelenta. Cei care le folosec la concursuri stiu de ce spun asta. Mie teoretic cip-urile mi-au refuzat podiumul cu fix o sutime de secunda (nu o secunda, o sutime de secunda), dar asta nu inseamna ca mi-e ciuda pe ele. O sa lupt si o sa imi iau singur podiumul data viitoare :).
- organizatorii au fost ajutati de radio amatorii din Timisoara, asa ca in fiecare moment au avut acoperire radio in fiecare punct de control. Din cunostintele mele asta este o noutate absoluta in domeniu la concursurile organizate la noi.
- salvamontul a fost in numar foarte mare (50)pe traseu. Din fericire nu a fost nevoie de el, dar au fost prezenti cu un efectiv impresionant.
- daca nu stiati inca, Hercules a avut loc in partea extrem vestica a tarii (comparativ cu celelalte maratoane care au avantajul ca se desfasoara in centrul tarii). Totusi a reusit sa stranga la start peste 250 de concurenti din prima.
- au mai fost nenumarate alte detalii: circulatia complet oprita, finish diferit de start, doua trasee diferite de monitorizat, pasta party, etc. Toate acestea si multe altele care nu se vad, dar fara de care multi ar sari de curt in sus, au facut din prima editie a lui Hercules o reusita.
Gata...
Ar mai fi multe de povestit. Un week-end de vis (in afara maratonului) petrecut cu prietenii., o tura frumoasa de bike, o zi de luni de relaxare cum nu am mai avut de mult. Povestile fiecarui participant: frustrarea Elenei, eroismul lui Captain, extazul meu, bucuria lui Sergiu, Dani, Andrei si Pantani, disperarea lui Miha (ba, se mai poate sa aiba ghinion: a terminat maratonul in 9 ore si 5 minute - termenul limita era de 9 ore).
Pentru mine Hercules a reprezentat un balon de oxigen: de maine reiau antrenamentele (OK, la bicicleta, ca aia imi place :); dar in scarba o sa ma duc si la scari si la stadion). Doar ca acuma, cum a zis si Captain la sfarsitul cursei, am o noua motivatie (recunosc, la mine se cheama obsesie). Acuma i-am vazut pe Greuceni - si sunt si ei oameni...
Plus ca un anumit pariu ma obliga sa prind podiumul...
Cum ar fi fost daca...NU! Cum a fost sa!
Victory always starts in the head. It's a state of mind. It then spreads with such radiance and such affirmations that destiny can do nothing but obey.(Douchan Gersi)
Preluca MTB Maraton
Data: 15.05.10
Participanti: Elena, Andrei, Pufy
Locatie: Copalnic Manastur
Track-ul: aici
E weekendul IronBike Oradea, concurs la care Alex s-a hotarat sa participe. Imi propune sa mergem impreuna ca de obicei...doar ca pe mine nu ma atrage. De ce? Nu stiu exact - poate pentru ca mi se pare greu sa stai in sa 275 km, poate pentru ca la inceput parea un concurs cu maxim 10 echipe participante si echipe de mixt cat sa nu ocupe nici macar podiumul...Si daca ceva nu te atrage si nici nu-i musai atunci nu faci.
Luata hotarea asa Alex isi gaseste partener pe Silviu (povestea IBO2010 aici)
Eu cum nu am nici o alta idee pentru weekend-ul asta ma hotarasc sa particip la Preluca MTB Maraton, mai mult ca sa am motiv sa-i vizitez pe Captain&Diana&Ioana&Co.
Vineri la pranz ne imbarcam in ZuZu Mobil si pornim catre primul pitstop: Oradea. Aici il lasam pe Alex, le uram bafta baietilor si plecam mai departe catre Copalnic Manastur.
In Copalnic gasim intr-un final tabara de corturi cocotanta in varful dealului accesibila cu masina doar daca nu ploua si fara apa curenta in zona(un minus pt organizare), unde il lasam pe Pufy cu parintii.
Noi (eu si Andrei) ne intoarcem la casa extraordinar de frumoasa si primitoare a Ioanei (MULTUMIM inca o data!!), unde mai o bere, mai o "cana cu apa" :), mai o poveste pana ne hotaram (fortat si cu numarat oite) ca trebuie sa facem nani.
A doua zi dimineata startul nu are nimic spectaculos sau notabil, trebuie doar spus ca la start s-au aliniat in jur de 130 participanti pentru cele 2 categorii (36km/90km).
Traseul incepe pe un drum de macadam, se continua intr-o usoara urcare pe asfalt, dupa care incepe prima urcare propriu-zisa a zilei (forestier).
Capitanul mi-a zis la plecare ca majoritatea urcarilor se fac pe bicicleta, ca atare ma conformez - ca doar cine-oi fi eu sa-l contrazic. Asta inseama: proptit bine in ghidon, capul in roata din fata si da-i la deal.
Ce-i drept tot Capitanul mi-a zis ca peisajul e foarte frumos...nu zic nu, dar cele doua afirmatii nu prea merg impreuna. Na, apoi eu am mers pe bicleta da' mumu peisaj. Recunosc ca am remarcat o (1) poarta maramureseana :).
Urcarea e sustinuta si am impresia ca merg cat pot eu de bine. Andrei e 10m in fata si imi pun in cap sa nu pierd distanta fata de el.
Intre timp din spate ma ajunge una din concurentele de la 90km, sa-i zicem "fata in roz". No, da-o d**** de treaba, ce facem aici!?
Si uite asa imi dau seama ca motivatia face cam tot cat antrenamentul, asa ca imping piciorul in pedala si fuging astfel de fata in roz trec rapid de Andrei si prind avans (pai parca pana acum mergeam cat pot eu de bine!?).
Intre timp se termina prima urcare si vine evident prima coborare = primul test de orientare si prima tura de adrenalina.
Coborarea e o poteca ingusta prin padure, cu namol, crengi, radacini si asezonata cu panta pe masura. Alegerea drumului bun la una din intersectii se face dupa o scurta sedinta cu baietii din pluton si mai mult intuitiv decat dupa marcaje.
La capatul coborarii unul din baieti ma bine dispune dupa ce scoate un zgomot de bucurie care parca spunea: "Tii ce coborare! Si-am scapat cu bine." Aud si-o lauda pe drum "mai, cum coboara gagica" :) asa ca prind aripi pentru urmatoare urcare (ce de-a doua) care este la fel de lunga si sustinuta ca precedenta.
Ma intalnesc cu Iri care imi ofera apa si care ma scapa (pe mine si pe alti cativa concurenti) de o ratacire evidenta din cauza unui drum care face brusc la dreapta, pe coborare, fara a fi marcat (intre timp au pus ei un par intr-o gramada de nisip :)).
La capatul urcarii primesc bonus o pana pe spate, pe care o fac intr-un timp peste asteptarile mele (10min), tinand cont ca la antrenamente Alex se ocupa de problemele tehnice ale bicicletelor.
Gratie acestei lipse de experienta si grabei, imi dau seama ca am plecat cu roata neprinsa bine. Ma mustruluiesc singura, imping un pic la ea pana la iesirea pe un fel creasta inierbata.
Imi aduc aminte ca a fost un pic valurita, mai la deal, mai la vale, ajung intr-o padure, o coborare si ma trezesc intr-o poiana cu o casuta si intersectie de 3 drumuri.
Marcaj nimic, asa ca iau primul drum in sus si caut -> nimic. Ma intorc si fac la fel cu drumul care coboara ->nimic. Cel de-al treilea drum il vad destul de mult in zare si nici un biciclist pe el, deci nici asta nu e bun.
Ma asez cuminte si astep sa vina urmatorul concurent...lucru care nu se intampla nici dupa 15 minute (timp in care aflu noutatile le la Iron Bike, baietii se descurca bine! :)).
Imi dau sema cu stupoare ca eu am pierdut drumul undeva mai sus, asa ca decid sa ma intorc.
Inte timp realizez ca am mers destul de mult fara marcaje, dar fiind pe coborare nu mi-am dat seama si in plus nu era prima oara in concursul asta cand lipseau marcajele pe km intregi.
Mai incerc un drum spre dreapta, nu pare fi cel bun si intr-un final gasesc drumul bun care face brusc la stanga (deci ar fi trebui sa fac dreapta).
Aici e o coborare urata care combinata cu frustarea mea si nervii care ma fac sa injur continuu se soldeaza cu un spectaculos zbor in sant.
Dar cum ce nu te omoara te face mai puternic, ma ridic si dau inainte cu gandul ca la check pointul lui Captain ma opresc ca nu mai am nici o motivatie de concurs.
Vine bucata de carry bike de care mi se pomenise deja, ma bucur de bicicleta mea usoara, o iau in spate si ii dau la deal. Urcare dureaza vreo 500m unde prind un baiat care se pare ca nu are norocul greutatii reduse. Il intreb unde e fata in roz si imi raspund foarte "motivant" pentru mine: "multttt in fata".
Mai prin 2 baieti care fac o pana cred, si pe colegul cu care inainte de pana si ratacire mersesem impreuna o buna bucata de drum. Si el facuse pana.
Mai avem vreo 2 intersectii in care ne oprim ca sa gasim continuarea buna a traseului si pana in CP-ul lu'Calin drumul e un sus–jos usor si placut.
Pe drum ne intalnim cu Captain si astfel imi iau de pe inima tot ce aveam de zis despre marcaje :) si el imi spune ca Bogdan remarcase deja ca jumatate din semne fusesera furate:(.
Urmeaza ultimul CP, inainte de ultima urcare (cea mai grea) si ma hotarasc brusc sa termin totusi concursul, nu de alta dar oricum tot trebuie sa ajung la masina :).
Intre timp o ajunsesem deja si pe fata in roz cu care plec in acelasi timp din CP. Incepem cu cateva serpentine de impins, dupa care majoritar se poate merge pe bicicleta. Merg cot la cot cu colegul meu de drum, fara sa zicem mare lucru, dar parca drumul e mai scurt cand nu esti singur.
Cei 5km de urcare de care ne pomenisera fetele in CP s-au scurs deja si incepem sa ne intrebam unde drac e saua aia. Ma uit la ceas: 540m altitudine, ma uit pe grafic: 800m. Ups, deci mai e ceva. Il anunt si pe colegul meu ca urcarea nu s-a terminat. Saua e ca si Fata Morgana. Intre timp cireasa de tort: incepe o ploaia serioasa care uneori seamana a grindina.
Dupa 8km ajungem intr-un final la capatul ultimei urcari, imi trag geaca pe mine, infulec pe nerasuflate un Twix (de notat ca foamea ca aia dureroasa nu mai simtisem de multa vreme).
Coborarea e ingreunata de namolul nisipos udat pana la saturatie si de friggggg. Mai urmeaza o cazatura pe un fel de plat din cauza unui derapaj la care spd-urile au refuzat sa iasa. Baiatul de la ambulanta ma vede si imi ofera gheata si ne atentioneaza ca urmeaza o coborare periculoasa. Ii raspund ca e suficient de frig si fara ghiata :). Inca cateva derapaje la mustata si ultimii km de asfalt unde orientarea e din nou intuitiva.
Trec linia de finish pe locul 2, unde ma asteapta Andrei (locul 18) si Pufy (locul 4) amandoi la traseul de 36km, categoria 18-35ani. Felicitari baieti!
Cursa a masurat pe GPS (ocazie cu care garminul tocmai si-a dat obstescul sfarsit din cauza ploii) 91.30km (+~1-1.5km ca am uitat sa-l pornesc de la start) + 2515m dif de nivel. (aici)
Concluzii depre concurs:
- marcaje proaste si haotice (-)
- arbitri de traseu foarte binevoitori (++)
- traseul cu urcari sustinute si coborari tehnice mai ales pe ploaie (+)
- tabara de corturi prost aleasa (-)
Ma bazez pe faptul ca Mihai va sti sa invete din greseli si concursul asta va ajunge unul dintre cele mai frumoase si bine organizate din Romania. Deci bafta pentru la anu'!
Dupa premiere ziua (si noapte pana tarziu...) se continua cu povesti la Ioana pe terasa, bere, mamaliga a la Diana, gratar a la Petre, lume multa si de calitate si...multe povesti.
A se citi: "pentru asta chiar s-a meritat plimbarea:) !"
La 6 dimineata ne imbarcam in masina ca sa ajungem in Oradea la timp pentru premierea de la IronBike Oradea care a insemnat un traseu de 275km cu peste 4500m diferenta de nivel. Felicitari tuturor celor care au reusit sa termine concursul asta dar si celor care nu au reusit dar au luptat! Mai ales fetelor!!! :)
Participanti: Elena, Andrei, Pufy
Locatie: Copalnic Manastur
Track-ul: aici
E weekendul IronBike Oradea, concurs la care Alex s-a hotarat sa participe. Imi propune sa mergem impreuna ca de obicei...doar ca pe mine nu ma atrage. De ce? Nu stiu exact - poate pentru ca mi se pare greu sa stai in sa 275 km, poate pentru ca la inceput parea un concurs cu maxim 10 echipe participante si echipe de mixt cat sa nu ocupe nici macar podiumul...Si daca ceva nu te atrage si nici nu-i musai atunci nu faci.
Luata hotarea asa Alex isi gaseste partener pe Silviu (povestea IBO2010 aici)
Eu cum nu am nici o alta idee pentru weekend-ul asta ma hotarasc sa particip la Preluca MTB Maraton, mai mult ca sa am motiv sa-i vizitez pe Captain&Diana&Ioana&Co.
Vineri la pranz ne imbarcam in ZuZu Mobil si pornim catre primul pitstop: Oradea. Aici il lasam pe Alex, le uram bafta baietilor si plecam mai departe catre Copalnic Manastur.
In Copalnic gasim intr-un final tabara de corturi cocotanta in varful dealului accesibila cu masina doar daca nu ploua si fara apa curenta in zona(un minus pt organizare), unde il lasam pe Pufy cu parintii.
Noi (eu si Andrei) ne intoarcem la casa extraordinar de frumoasa si primitoare a Ioanei (MULTUMIM inca o data!!), unde mai o bere, mai o "cana cu apa" :), mai o poveste pana ne hotaram (fortat si cu numarat oite) ca trebuie sa facem nani.
A doua zi dimineata startul nu are nimic spectaculos sau notabil, trebuie doar spus ca la start s-au aliniat in jur de 130 participanti pentru cele 2 categorii (36km/90km).
Traseul incepe pe un drum de macadam, se continua intr-o usoara urcare pe asfalt, dupa care incepe prima urcare propriu-zisa a zilei (forestier).
Capitanul mi-a zis la plecare ca majoritatea urcarilor se fac pe bicicleta, ca atare ma conformez - ca doar cine-oi fi eu sa-l contrazic. Asta inseama: proptit bine in ghidon, capul in roata din fata si da-i la deal.
Ce-i drept tot Capitanul mi-a zis ca peisajul e foarte frumos...nu zic nu, dar cele doua afirmatii nu prea merg impreuna. Na, apoi eu am mers pe bicleta da' mumu peisaj. Recunosc ca am remarcat o (1) poarta maramureseana :).
Urcarea e sustinuta si am impresia ca merg cat pot eu de bine. Andrei e 10m in fata si imi pun in cap sa nu pierd distanta fata de el.
Intre timp din spate ma ajunge una din concurentele de la 90km, sa-i zicem "fata in roz". No, da-o d**** de treaba, ce facem aici!?
Si uite asa imi dau seama ca motivatia face cam tot cat antrenamentul, asa ca imping piciorul in pedala si fuging astfel de fata in roz trec rapid de Andrei si prind avans (pai parca pana acum mergeam cat pot eu de bine!?).
Intre timp se termina prima urcare si vine evident prima coborare = primul test de orientare si prima tura de adrenalina.
Coborarea e o poteca ingusta prin padure, cu namol, crengi, radacini si asezonata cu panta pe masura. Alegerea drumului bun la una din intersectii se face dupa o scurta sedinta cu baietii din pluton si mai mult intuitiv decat dupa marcaje.
La capatul coborarii unul din baieti ma bine dispune dupa ce scoate un zgomot de bucurie care parca spunea: "Tii ce coborare! Si-am scapat cu bine." Aud si-o lauda pe drum "mai, cum coboara gagica" :) asa ca prind aripi pentru urmatoare urcare (ce de-a doua) care este la fel de lunga si sustinuta ca precedenta.
Ma intalnesc cu Iri care imi ofera apa si care ma scapa (pe mine si pe alti cativa concurenti) de o ratacire evidenta din cauza unui drum care face brusc la dreapta, pe coborare, fara a fi marcat (intre timp au pus ei un par intr-o gramada de nisip :)).
La capatul urcarii primesc bonus o pana pe spate, pe care o fac intr-un timp peste asteptarile mele (10min), tinand cont ca la antrenamente Alex se ocupa de problemele tehnice ale bicicletelor.
Gratie acestei lipse de experienta si grabei, imi dau seama ca am plecat cu roata neprinsa bine. Ma mustruluiesc singura, imping un pic la ea pana la iesirea pe un fel creasta inierbata.
Imi aduc aminte ca a fost un pic valurita, mai la deal, mai la vale, ajung intr-o padure, o coborare si ma trezesc intr-o poiana cu o casuta si intersectie de 3 drumuri.
Marcaj nimic, asa ca iau primul drum in sus si caut -> nimic. Ma intorc si fac la fel cu drumul care coboara ->nimic. Cel de-al treilea drum il vad destul de mult in zare si nici un biciclist pe el, deci nici asta nu e bun.
Ma asez cuminte si astep sa vina urmatorul concurent...lucru care nu se intampla nici dupa 15 minute (timp in care aflu noutatile le la Iron Bike, baietii se descurca bine! :)).
Imi dau sema cu stupoare ca eu am pierdut drumul undeva mai sus, asa ca decid sa ma intorc.
Inte timp realizez ca am mers destul de mult fara marcaje, dar fiind pe coborare nu mi-am dat seama si in plus nu era prima oara in concursul asta cand lipseau marcajele pe km intregi.
Mai incerc un drum spre dreapta, nu pare fi cel bun si intr-un final gasesc drumul bun care face brusc la stanga (deci ar fi trebui sa fac dreapta).
Aici e o coborare urata care combinata cu frustarea mea si nervii care ma fac sa injur continuu se soldeaza cu un spectaculos zbor in sant.
Dar cum ce nu te omoara te face mai puternic, ma ridic si dau inainte cu gandul ca la check pointul lui Captain ma opresc ca nu mai am nici o motivatie de concurs.
Vine bucata de carry bike de care mi se pomenise deja, ma bucur de bicicleta mea usoara, o iau in spate si ii dau la deal. Urcare dureaza vreo 500m unde prind un baiat care se pare ca nu are norocul greutatii reduse. Il intreb unde e fata in roz si imi raspund foarte "motivant" pentru mine: "multttt in fata".
Mai prin 2 baieti care fac o pana cred, si pe colegul cu care inainte de pana si ratacire mersesem impreuna o buna bucata de drum. Si el facuse pana.
Mai avem vreo 2 intersectii in care ne oprim ca sa gasim continuarea buna a traseului si pana in CP-ul lu'Calin drumul e un sus–jos usor si placut.
Pe drum ne intalnim cu Captain si astfel imi iau de pe inima tot ce aveam de zis despre marcaje :) si el imi spune ca Bogdan remarcase deja ca jumatate din semne fusesera furate:(.
Urmeaza ultimul CP, inainte de ultima urcare (cea mai grea) si ma hotarasc brusc sa termin totusi concursul, nu de alta dar oricum tot trebuie sa ajung la masina :).
Intre timp o ajunsesem deja si pe fata in roz cu care plec in acelasi timp din CP. Incepem cu cateva serpentine de impins, dupa care majoritar se poate merge pe bicicleta. Merg cot la cot cu colegul meu de drum, fara sa zicem mare lucru, dar parca drumul e mai scurt cand nu esti singur.
Cei 5km de urcare de care ne pomenisera fetele in CP s-au scurs deja si incepem sa ne intrebam unde drac e saua aia. Ma uit la ceas: 540m altitudine, ma uit pe grafic: 800m. Ups, deci mai e ceva. Il anunt si pe colegul meu ca urcarea nu s-a terminat. Saua e ca si Fata Morgana. Intre timp cireasa de tort: incepe o ploaia serioasa care uneori seamana a grindina.
Dupa 8km ajungem intr-un final la capatul ultimei urcari, imi trag geaca pe mine, infulec pe nerasuflate un Twix (de notat ca foamea ca aia dureroasa nu mai simtisem de multa vreme).
Coborarea e ingreunata de namolul nisipos udat pana la saturatie si de friggggg. Mai urmeaza o cazatura pe un fel de plat din cauza unui derapaj la care spd-urile au refuzat sa iasa. Baiatul de la ambulanta ma vede si imi ofera gheata si ne atentioneaza ca urmeaza o coborare periculoasa. Ii raspund ca e suficient de frig si fara ghiata :). Inca cateva derapaje la mustata si ultimii km de asfalt unde orientarea e din nou intuitiva.
Trec linia de finish pe locul 2, unde ma asteapta Andrei (locul 18) si Pufy (locul 4) amandoi la traseul de 36km, categoria 18-35ani. Felicitari baieti!
Cursa a masurat pe GPS (ocazie cu care garminul tocmai si-a dat obstescul sfarsit din cauza ploii) 91.30km (+~1-1.5km ca am uitat sa-l pornesc de la start) + 2515m dif de nivel. (aici)
- marcaje proaste si haotice (-)
- arbitri de traseu foarte binevoitori (++)
- traseul cu urcari sustinute si coborari tehnice mai ales pe ploaie (+)
- tabara de corturi prost aleasa (-)
Ma bazez pe faptul ca Mihai va sti sa invete din greseli si concursul asta va ajunge unul dintre cele mai frumoase si bine organizate din Romania. Deci bafta pentru la anu'!
Dupa premiere ziua (si noapte pana tarziu...) se continua cu povesti la Ioana pe terasa, bere, mamaliga a la Diana, gratar a la Petre, lume multa si de calitate si...multe povesti.
A se citi: "pentru asta chiar s-a meritat plimbarea:) !"
La 6 dimineata ne imbarcam in masina ca sa ajungem in Oradea la timp pentru premierea de la IronBike Oradea care a insemnat un traseu de 275km cu peste 4500m diferenta de nivel. Felicitari tuturor celor care au reusit sa termine concursul asta dar si celor care nu au reusit dar au luptat! Mai ales fetelor!!! :)
Live passionately, even if it kills you, because something is going to kill you anyway.Webb Chiles
IBO 2010
Data: 14.05.10-15.05.10
Participanti: Alex, Silviu
Locatie: Padurea Craiului
Track-uri: bike:aici
Un Iron Bike nu se poate povesti. Nu poate fi inteles decat de cei care participa si cei care traiesc experienta aceea unica. Am fost in Italia anul trecut la original. Tresalt de bucurie cand vad ca cineva din Romania s-a gandit sa organizeze o cursa de mountain bike extrem.
De la inceput trebuie sa recunosc ca scopul meu nu era sa termin concursul. Am abandonat scopul de a termina concursuri anul trecut. Acuma vreau clasari cat mai bune. Nu imi fac problema de "275km, 4500m+". Stiu sigur ca ii pot face. Doar ca de anul acesta vreau sa ma prezint si onorabil.
Initial trebuia sa fac echipa cu Bitza. Au intervenit niste probleme si cu o saptamana inainte de start am trecut la cautarea unui nou partener. Pentru ce imi propun am nevoie de un partener bun, mai bun fizic decat mine. Pe Silviu Balan il cunosc de vreun an la nivelul de "Salut! Salut". La Eco Marathon am avut ocazia sa vorbim mai mult. Il rog sa facem echipa si accepta imediat. Nu cred ca risc facand echipa cu cineva cu care n-am facut nici macar o tura. Imi place sa cred ca citesc oamenii din prima - pana acuma nu m-am inselat. Fizic, Silviu e peste mine. Si are mentalitatea necesara pentru asa ceva.
"INMH anunta cod galben de precipitatii incepand de sambata ora 2.00 pana duminica ora 9.00 in 35 de judete". Bihorul e unul dintre ele. Sunt in masina alaturi de Elena, Pufi si Andrei in drum spre Sanmartin. Iron Bike pe cod galben. Este tati!!!!!!!
Este primul concurs pe echipe la care nu particip cu Elena. Ea va merge la maratonul de la Preluca la proba lunga. Nu o incanta sa stea in sa 275km.
Ajungem la Sanmartin si aici ma intalnesc cu Silviu, Vlad, Andreea si Andra. Elena pleaca mai departe cu baietii catre Baia Mare.
Pentru inceput trebuie sa ne relaxam, asa ca mergem toti in Oradea la un restaurant studentesc unde ne ghiftuim bine si eu imi fac plinul de hamei. E o tura lunga si nu vreau sa intru in sevraj. CPNT-istii (toti sunt membrii la acest club) sunt o companie mai mult decat agreabila, asa ca seara trece repede si placut.
In pensiunea unde suntem cazati trec cu Silviu la facut planuri. Fac ceva ce nu mi-e la indemana tot timpul: planific atent miscarile. Impreuna cu Silviu impartim cu atentie echipamentul si pregatim pachetele care sa ne astepte in anumite checkpoint-uri.
Vom risca: pana in CP4 vom merge cu un singur rucsac si fara nici o alta haina la noi. Nu luam presa de lant, leviere, mancare, aproape nimic. Ne bazam pe noroc. Teoretic pana in CP4 nu o sa ne ploua.In schimb ne burdusim cu gel-uri si activatoare.
Facem toate planurile si ne culcam. La ora 3 suntem in picioare si incercam sa mancam fortat ceva. Startul se da chiar din fata pensiunii unde suntem cazati la ora 4.30.
Cu Silviu ma inteleg excelent desi practic abia aseara am apucat sa vorbim mai mult. Stiu ca ma pot baza pe el - e un om deosebit.
Din cauza noroiului din zona de start, prima portiune a traseului a fost deviata pe sosea. O sa mergem in urma masinii organizatorilor vreo 15km. La start ma intalnesc cu Maus si Rares. De cand am vazut ca s-au inscris am banuit ca locul 1 este adjudecat. Sunt mult prea buni. Dar mai raman doua locuri de ocupat pe podium...
Nici un fel de stres - doar dorinta de a-i intrece pe ceilalti. Ascult calm numaratoarea inversa, apas piciorul in SPD si incepe IBO 2010.
E clar: un Iron Bike nu se poate povesti la rece. Trebuie trait. Dupa momentul startului ce a urmat este o culegere de crampeie disparate care nu formeaza neaparat un tot unitar, dar care surprind cumva experienta pe care am trait-o acolo.
Startul l-am luat din prima linie. Am schimbat mentalitatea. Vreau sa termin in fata, sa fiu printre primii. Cumva ma distreaza sa recitesc relatarile de acuma 2 ani in care toate concursurile erau o lupta pentru supravietuire. Lacrimi, sange, epopei adevarate, ce mai.
Mergem repede in noapte intr-un grup compact fiecare incercand sa prinda cat mai mult din trena. Vorbesc cu Maus si cu Rares. Primii 15km zboara si brusc iesim de pe asfalt si intram pe traseul propriu zis.
Imediat incepe fuga. N-ai zice ca suntem la o cursa de 275 de km. Ne depasesc multe echipe. Mult prea multe pentru gustul meu. Totusi ma gandesc ca si Silviu: startul se da de fapt de la km 120. Nu trebuie sa ne rupem de la inceput.
Sunt odihnit si cu chef de pedalat. Silviu nu pare in apele lui. Bicicleta nu-l ajuta. Nu se compara cu bicicletele celorlati concurenti. Dar Silviu poate sa surclaseze minusul tehnic prin forta si vointa.
Drumuri forestiere, sate, o coborare plina de noroi pe care trebuie sa imping la bicicleta. Trecem prin paraie si alte sate si tot asa. S-a luminat deja. Nu reusim sa prindem nici o echipa, in schimb suntem urmariti indeaproape de alti concurenti.
Nu am contorizat urcusurile. Totul se deruleaza in viteza unui maraton de 50km, nu de 275. Intram pe sosea. Multumesc coach Troy (asta-i prietenul meu de la televizor cu care am pedalat peste iarna pe trainer). Multumesc Dorel pentru cursiera. Nu credeam ca o sa ajung vreodata sa zic asta: e bine pe sosea!!!
33 la ora. Cred ca suntem pe la km 40 si merge bine. Din pacate Silviu nu poate sa tina trena mea. Ma trezesc cu o noua porecla: "Papusoi". M-a ajutat enorm antrenamentul la cursiera si chiar imi place acuma pe plat. Deoarece Silviu nu poate prinde trena, mergem separat.
Din cate tin minte, aici ne mai depasesc ceva concurenti. S-ar putea ca pe parcurs sa mai fi depasit si noi, dar totul e in ceata.
Un drum cu piatra cubica urca pieptis prin padure. O zona superba. Aici il prindem din urma pe Isvan. Pe urcari Silviu merge mai bine ca mine. Compensez pe partea de la plat.
Sunt cuminte. Si calculat. Manac gelurile pe ceas. Nu astept sa am nevoie de ele. Le mananc anticipat. Inca nu ne-am trezit bine si suntem la km80. Majoritatea maratoanelor se opresc la distanta aceasta. Pentru noi incepe cea mai grea urcare a zilei: catararea spre Stana de Vale. 1000 diferenta de nivel dupa care urmeaza o coborare lunga pana in CP4.
In CP3 ne intalnim cu vreo 5 echipe care se pregatesc temeinic de urcare. Noi luam doar niste apa si pornim repede mai departe.
12km de urcare bruta care fac Transfagarasanul sa paleasca d.p.d.v al pantei. Gel. Si un Activator. Silviu cred ca a mancat deja vreo 5 geluri. Mai tarziu a afirmat ca aici s-a taiat. Ma rog, asa taiat cum era a urcat mai bine ca mine care eram in forma. Fara pauza pana sus. Am urcat excelent.
Din cand in cand se mai auzea: "Hai tati!!! Hai echipa!".
Avem amandoi un gol in stomac cat o pestera. Visam cu ochii deschisi la mancarea din CP4. Pana acolo insa mai sunt peste 20km de coborare. Din nou printr-o zona superba.
Pana aici ne-am completat perfect ca echipa. Eu numar vreo 7 echipe in fata ceea ce inseamna ca suntem departe de obiectivul meu. Ma asteptam sa le prindem pe urcarea aceasta. N-a fost sa fie. Acuma una e sa vrei ceva, alta sa si poti. Si daca cei din fata reusesc sa tina ritmul acesta draconic -cinste lor!
Dupa 6 ore de la start ajungem in CP4 care este si primul punct cu timp limita. 8 ore. Suntem bine sub aceasta limita. Cumva mi-a disparut motivatia pentru ca n-am reusit sa prindem alte echipe. Ma consolez cu ideea ca o sa tragem sa scoatem un timp cat mai bun. Pare-se ca am calculat gresit si sunt multi concurenti bine pregatiti.
In CP4 -Tibi. Organizatorul competitiei. Aplauze. Si imi arata 3 degete. Nu inteleg. Imi zice ca suntem pe locul 3. Cred ca a vazut ca m-am schimbat la viata instantaneu si ma anunta ca primii (evident Maus cu Rares) au peste o ora avans. Nu conteaza! Suntem pe podium!!!
"Silviu! Suntem pe 3! Hai sa mergem!"
"Stai Alex sa mancam"
Decizie super inteleapta. Nu aveam voie sa facem acuma o greseala de calcul. Trebuie sa fim cuminti si sa ne calculam bine strategia. De aici vom merge cu doi rucsaci. Luam cu noi hainele de ploaie - nu putem impinge riscul pana la inconstienta. Luam inca un sac de energizante. Mancam pulpele de pui cu orez, fructe, bem lichide.
Intre timp au mai aparut 3 sau 4 echipe. Plecam de aici din pozitia a 4-a.
"Silviu! Nu ratez locul 3 nici daca ma tarasc in dinti pana acolo!". Si pentru prima data in concurs se aude strigatul de lupta care ca si echipa ne-a dus tot timpul inainte:
"Hai echipa! Hai Hoinarii!".
Silviu parca acuma s-a trezit. Ii prindem repede pe cei care acuma sunt pe 3. Silviu propune sa nu-i depasim. Sa stam in spate si sa-i stresam. Mai avem inca 160km pana la final. Nu ratam locul 3!
10km pe conturul unui lac. Sosea. Megem cum merg la antrenamentele de forta. Suntem la mijlocul concursului si suntem in zona podiumului.
"Daca e sa ai ghinion, si-n pizda dai de-un cui. Si ala ruginit". N-am zis-o eu, dar sa-mi bag picioarele in ea de treaba...
Silviu are niste SPD-uri buclucase. Se chinuie sa infiga piciorul in ele. Sta cu capul in pedale si nu o vede pe tanti care merge pe-acolo. Aud strigate si ma uit in spate. Silviu e pravalit la pamant. Abia a reusit s-o evite pe tanti.
"Te-ai lovit?"
"Nu"
"Hai! Baga!"
Se urca pe bicicleta si ii sare lantul. Se repeta faza asta de vreo 3 ori. Ne oprim sa vedem ce are. Nu mai poate schimba vitezele. S-a futut schimbatorul.
Si el si eu suntem noapte la reparat biciclete. Din pacate eu mai am si idei. Cred ca a sarit schimbatorul peste blocator si ne apucam sa desfacem o rotita de la derailleur. Pe un drum pietruit cu mainile tremurande. Pierdem un surub.
Cautam disperati surubul fara succes.
Si incepe: locul 5, 6, 7, 8. Stau in cur cu o expresie catatonica pe fata. Nu se poate...
Nu numai ca am pierdut podiumul, dar samanta abandonului e a naibii de incoltita. Daca nu montam la loc schimbatorul si nu putem sa-l facem sa schimbe, trebuie sa abandonam. Silviu ii suna pe organizatori:
"Aveti un schimbator?" De unde naiba sa aiba asa ceva...
Din cer. La propriu - fiindca era efectiv in fata noastra - apare surubul. Nu cred in forma clasica de divinitate, dar surubul ala a picat efectiv din cer. Montam schimbatorul si comparam cele 2 biciclete. Ne dam seama ca la a lui Silviu e doar indoit schimbatorul de cum a picat. Ajunge mana zdravana a lui si cel putin acuma are o viteza.
Silviu da dovada de eroism chinuindu-se pe urcare in forta. Ajungem in CP unde Tibi e din nou salvator. Repara efectiv schimbatorul si suntem din nou in concurs.
Iar schimbam mentalitatea. Hai sa recuperam ce am pierdut. Urcare abrupta pe forestier si e momentul meu sa ma tai. Ma ajuta Silviu la rucsac. De-a lungul concursului ne-am completat perfect. Faceam schimb de rucsaci, ne incurajam monosilbic si ii dadeam inainte.
Cu o precizie de metronom ne loveste codul galben. Incepe sa toarne. Forestierele devin desfundate. Elena ma suna de la Preluca sa imi zica ca s-a ratacit. Fain...
Gel. Activator. Apa curge siroaie pe noi. Am facut o multime de decizii intelepte in concursul acesta. Prima si cea mai importanta a fost sa fac echipa cu Silviu. Dupa aceea sa luam gecile de ploaie din CP4 fara de care am fi facut hipotermie pe coborari. SA schimb cauciucuriel de 2.25 cu unele de 2.15 pentru nori. Sa avem ulei la noi fara de care am fi omorat angrenajele. Sa avem suficeinte energizante. Si lista poate continua.
Daca ma intrebati acuma, eu am avut impresia ca tot concursul numai am urcat. Ajungem in CP-ul de la Tomnatic unde ne intalnim din nou cu echipa lui Isvan. Ne-am tot intersectat cu ei pe parcursul concursului.
Urmeaza o coborare care din cauza ploii si a noroiului devine a naibii de tehnica. Suntem uzi pana la piele. Nu ne impinge inainte motivatia de a termina concursul ci aceea de a recupera pozitiile pierdute. Dar se pare ca nici celelalte echipe nu au stat pe loc...
Un nou CP. Aici Isvan abandoneaza - a ramas fara nici o frana. O urcare sufocanta prin - la propriu - un suvoi care curge la vale.
Urmeaza valea Vadului unde e si singurul punct din cursa unde ne-am taiat simultan. A fost agonizant drumul pe valea aceasta. Nu se mai termina. Ne mai depaseste o echipa semn ca avem probleme. Dupa ceva ce a parut de ordinul secolelor ajungem in Varciorog .
Inca 18km de sosea pana in Tileagd unde este CP9 si mancarea la care visam de cateva zeci de km. Ne apropiem de km 230 si deja ne e clar ca nu mai putem recupera pozitiile pierdute.
Un apus deosebit de frumos ne insoteste pe drumul catre CP. Apusul si zgomotul infernal facut de nisip in frana mea. Ma tot opresc s-o spal in balti - nu mai avem de ce sa tragem si acuma mi-e mila sa-mi distrug echipamentul fara motiv. Ma opresc intr-un sat, scot apa din fantana si incep sa spal tacticos bicicleta. Fara rezultat - parca un copil dement scrijeleste cu unghiile pe tabla.
CP9. Kilometrul 235 - si aici suntem informati ca din cauza potopului ultimii 40km tehnici au fost inlocuiti cu ceva mai accesibil. Mancam bine, stam de vorba cu organizatorii. Nu ne grabim niciunde.
Mai apare intre timp o echipa. OK, noi nu mai avem cum sa ajungem alte echipe, dar chiar sa ne batem joc - nu merge. Plecam repede fara a asculta bine indicatiile.
Pana aici am mers ceas. Track-ul pus la dispozitie de organizatori este foarte exact - la intersectii stiu din timp pe unde s-o luam. De asemenea (contrar altor pareri) mie traseul mi s-a parut bine marcat. Sa nu uitam ca au fost 275km de labirint de drumuri. La fiecare intersectie problematica exista marcaj asa ca eu zic ca si fara GPS si cu un dram de atentie, te puteai orienta.
Nu gasim ARO-ul de care au pomenit organizatorii si incepem sa urcam cea mai abrupta panta din concurs. Intre timp mi s-a stricat un SPD si nu imi mai pot scoate dreptul din pedala, asa ca sunt condamnat sa nu ma dau jos chiar daca panta e criminala. Ajungem pe o culme si Silviu considera ca mai intelept sa sunam organizatorii din nou. Aflam ca am luat-o total aiurea si ca trebuie sa ne intoarcem pana in CP9.
6km - 36 minute de ratacire. Atata a numarat Silviu. Gasim drumul bun - care era marcat, dar n-am fost noi atenti -si nu dupa mult timp ne intalnim si cu echipa care venise dupa noi in CP.
Parca s-a dat din nou startul. De fapt ce zic eu - la start n-am mers asa de bine. Nu vrem sa ne mai depaseasca vreo echipa asa ca tragem amandoi ca dementii.
Scoatem o medie de 28km pe ultima portiune. Asta dupa ce am pedalat deja 240km in ultimele 16ore. Parca acuma am inceput. Pedalam de placere si trecem de mana linia de finish.
Am pierdut locul 3. Am castigat un prieten. E mai mult decat echitabil targul.
Silviu - doar atat: MULTUMESC.
Sper ca si cu alte ocazii o sa mai vrea sa facem echipa impreuna. Am trecut nu de putine ori prin momente mai dificile in concurs - momente in care se vede omul din spatele concurentului. Si in spatele sportivului Silviu e un om de caracter.
Despre organizare:
- nota 10 pentru tupeu. Pentru viziune. Pentru ce vreti voi. Trebuie sa ai curaj sa organizezi asa ceva. Si numai pentru asta si orice deficiente pot fi trecute cu vederea.
- atitudinea organizatorilor si a celor din CP-uri. Fara comentarii. Te asteptau in CP-uri ca familia care te asteapta sa te intorci acasa. Si numai pentru incurajarile si voia lor buna merita sa tragi intre 2 puncte.
- echiparea CP-urilor. Aproape ca a surclasat ce am vazut la IRON BIKE Italia. Organizatorii au decis sa renunte la premii pentru a aproviziona corespunzator CP-urile.
In primul rand la IRON BIKE Italia premiile au constat intr-un...cos cu produse traditionale. Atat. Dar mai presus de oirce mandria de a spune la final: Eu sunt un finisher de Iron Bike. Asta depaseste orice premii materiale.
Asa ca ideea de a baga toti banii in CP-uri a fost geniala. Si sa stiti ca fara mancarea adecvata de care am avut parte nu am fi terminat concursul. Am avut absolut tot ce era necesar pentru a putea termina o asa cursa.
- comunicarea cu organizatorii. Cel putin noi am sunat la ei de vreo 4 ori. Nota 10.
- traseul. Eu n-as schimba nimic nici aici. Este un pic altfel decat am crezut eu - mult mai in viteza. Cu urcusuri mult mai "blande". Dar altfel nici nu ar fi posibil sa faci distanta respectiva. Plus ca organizatorii au ajustat traseul din mers din cauza vremii, scotand cateva portiuni mai dificile. Marcajul mi s-a parut bun. Noi ne-am ratacit pe portiunea pe care se modificase traseul pentru ca nu am ascultat indicatiile.
Sugestii:
In primul si singurul rand sa nu cumva sa va dea prin cap sa nu mai organizati concursul acesta si anul viitor!
Elena a termina la Preluca pe locul 2 la tura lunga (92km) - dupa o ratacire de peste jumatate de ora (4km si o buna diferenta de nivel). Povestea o sa vi-o zica chiar ea - eu tac malc.
Analiza tehnica:
Aici: GPS sunt datele culese de GPS-ul de pe ghidon.
si aici am pierdut noi podiumul:
Adica am stat nu mai putin de 2.39 ore. Corect- trebuia sa ne oprim sa mancam, sa luam apa. Dar cumulat alea ar fi strans o ora. Daca e sa ai ghinion... dar asta vi-am zis-o deja.
Cat timp am mers, am mers ca dracii: 18km pe ora e o medie excelenta pe terenul respectiv si sub codul galben.
Aici e harta:
si profilul:
dar la adresa de mai sus gasiti mai multe detalii.
La final am fost pe locul 7, dar asta nu ne maguleste nici pe Silviu, nici pe mine. Pe locul 1 au terminat Rares cu Maus cu un timp incredibil: 13.17 ore. Felicitari baieti! Iar la mixt pe locul 1 a iesit echipa celor de la CPNT: Andreea cu Vlad.
La IBO2010 am simtit miros de podium. In week-end e Hercules si sper sa nu mi se infunde narile pana atunci...
Participanti: Alex, Silviu
Locatie: Padurea Craiului
Track-uri: bike:aici
Un Iron Bike nu se poate povesti. Nu poate fi inteles decat de cei care participa si cei care traiesc experienta aceea unica. Am fost in Italia anul trecut la original. Tresalt de bucurie cand vad ca cineva din Romania s-a gandit sa organizeze o cursa de mountain bike extrem.
De la inceput trebuie sa recunosc ca scopul meu nu era sa termin concursul. Am abandonat scopul de a termina concursuri anul trecut. Acuma vreau clasari cat mai bune. Nu imi fac problema de "275km, 4500m+". Stiu sigur ca ii pot face. Doar ca de anul acesta vreau sa ma prezint si onorabil.
Initial trebuia sa fac echipa cu Bitza. Au intervenit niste probleme si cu o saptamana inainte de start am trecut la cautarea unui nou partener. Pentru ce imi propun am nevoie de un partener bun, mai bun fizic decat mine. Pe Silviu Balan il cunosc de vreun an la nivelul de "Salut! Salut". La Eco Marathon am avut ocazia sa vorbim mai mult. Il rog sa facem echipa si accepta imediat. Nu cred ca risc facand echipa cu cineva cu care n-am facut nici macar o tura. Imi place sa cred ca citesc oamenii din prima - pana acuma nu m-am inselat. Fizic, Silviu e peste mine. Si are mentalitatea necesara pentru asa ceva.
"INMH anunta cod galben de precipitatii incepand de sambata ora 2.00 pana duminica ora 9.00 in 35 de judete". Bihorul e unul dintre ele. Sunt in masina alaturi de Elena, Pufi si Andrei in drum spre Sanmartin. Iron Bike pe cod galben. Este tati!!!!!!!
Este primul concurs pe echipe la care nu particip cu Elena. Ea va merge la maratonul de la Preluca la proba lunga. Nu o incanta sa stea in sa 275km.
Ajungem la Sanmartin si aici ma intalnesc cu Silviu, Vlad, Andreea si Andra. Elena pleaca mai departe cu baietii catre Baia Mare.
Pentru inceput trebuie sa ne relaxam, asa ca mergem toti in Oradea la un restaurant studentesc unde ne ghiftuim bine si eu imi fac plinul de hamei. E o tura lunga si nu vreau sa intru in sevraj. CPNT-istii (toti sunt membrii la acest club) sunt o companie mai mult decat agreabila, asa ca seara trece repede si placut.
In pensiunea unde suntem cazati trec cu Silviu la facut planuri. Fac ceva ce nu mi-e la indemana tot timpul: planific atent miscarile. Impreuna cu Silviu impartim cu atentie echipamentul si pregatim pachetele care sa ne astepte in anumite checkpoint-uri.
Vom risca: pana in CP4 vom merge cu un singur rucsac si fara nici o alta haina la noi. Nu luam presa de lant, leviere, mancare, aproape nimic. Ne bazam pe noroc. Teoretic pana in CP4 nu o sa ne ploua.In schimb ne burdusim cu gel-uri si activatoare.
Cu Silviu ma inteleg excelent desi practic abia aseara am apucat sa vorbim mai mult. Stiu ca ma pot baza pe el - e un om deosebit.
Din cauza noroiului din zona de start, prima portiune a traseului a fost deviata pe sosea. O sa mergem in urma masinii organizatorilor vreo 15km. La start ma intalnesc cu Maus si Rares. De cand am vazut ca s-au inscris am banuit ca locul 1 este adjudecat. Sunt mult prea buni. Dar mai raman doua locuri de ocupat pe podium...
E clar: un Iron Bike nu se poate povesti la rece. Trebuie trait. Dupa momentul startului ce a urmat este o culegere de crampeie disparate care nu formeaza neaparat un tot unitar, dar care surprind cumva experienta pe care am trait-o acolo.
Startul l-am luat din prima linie. Am schimbat mentalitatea. Vreau sa termin in fata, sa fiu printre primii. Cumva ma distreaza sa recitesc relatarile de acuma 2 ani in care toate concursurile erau o lupta pentru supravietuire. Lacrimi, sange, epopei adevarate, ce mai.
Mergem repede in noapte intr-un grup compact fiecare incercand sa prinda cat mai mult din trena. Vorbesc cu Maus si cu Rares. Primii 15km zboara si brusc iesim de pe asfalt si intram pe traseul propriu zis.
Imediat incepe fuga. N-ai zice ca suntem la o cursa de 275 de km. Ne depasesc multe echipe. Mult prea multe pentru gustul meu. Totusi ma gandesc ca si Silviu: startul se da de fapt de la km 120. Nu trebuie sa ne rupem de la inceput.
Sunt odihnit si cu chef de pedalat. Silviu nu pare in apele lui. Bicicleta nu-l ajuta. Nu se compara cu bicicletele celorlati concurenti. Dar Silviu poate sa surclaseze minusul tehnic prin forta si vointa.
Drumuri forestiere, sate, o coborare plina de noroi pe care trebuie sa imping la bicicleta. Trecem prin paraie si alte sate si tot asa. S-a luminat deja. Nu reusim sa prindem nici o echipa, in schimb suntem urmariti indeaproape de alti concurenti.
33 la ora. Cred ca suntem pe la km 40 si merge bine. Din pacate Silviu nu poate sa tina trena mea. Ma trezesc cu o noua porecla: "Papusoi". M-a ajutat enorm antrenamentul la cursiera si chiar imi place acuma pe plat. Deoarece Silviu nu poate prinde trena, mergem separat.
Din cate tin minte, aici ne mai depasesc ceva concurenti. S-ar putea ca pe parcurs sa mai fi depasit si noi, dar totul e in ceata.
Un drum cu piatra cubica urca pieptis prin padure. O zona superba. Aici il prindem din urma pe Isvan. Pe urcari Silviu merge mai bine ca mine. Compensez pe partea de la plat.
Sunt cuminte. Si calculat. Manac gelurile pe ceas. Nu astept sa am nevoie de ele. Le mananc anticipat. Inca nu ne-am trezit bine si suntem la km80. Majoritatea maratoanelor se opresc la distanta aceasta. Pentru noi incepe cea mai grea urcare a zilei: catararea spre Stana de Vale. 1000 diferenta de nivel dupa care urmeaza o coborare lunga pana in CP4.
In CP3 ne intalnim cu vreo 5 echipe care se pregatesc temeinic de urcare. Noi luam doar niste apa si pornim repede mai departe.
Avem amandoi un gol in stomac cat o pestera. Visam cu ochii deschisi la mancarea din CP4. Pana acolo insa mai sunt peste 20km de coborare. Din nou printr-o zona superba.
Pana aici ne-am completat perfect ca echipa. Eu numar vreo 7 echipe in fata ceea ce inseamna ca suntem departe de obiectivul meu. Ma asteptam sa le prindem pe urcarea aceasta. N-a fost sa fie. Acuma una e sa vrei ceva, alta sa si poti. Si daca cei din fata reusesc sa tina ritmul acesta draconic -cinste lor!
Dupa 6 ore de la start ajungem in CP4 care este si primul punct cu timp limita. 8 ore. Suntem bine sub aceasta limita. Cumva mi-a disparut motivatia pentru ca n-am reusit sa prindem alte echipe. Ma consolez cu ideea ca o sa tragem sa scoatem un timp cat mai bun. Pare-se ca am calculat gresit si sunt multi concurenti bine pregatiti.
"Silviu! Suntem pe 3! Hai sa mergem!"
"Stai Alex sa mancam"
Decizie super inteleapta. Nu aveam voie sa facem acuma o greseala de calcul. Trebuie sa fim cuminti si sa ne calculam bine strategia. De aici vom merge cu doi rucsaci. Luam cu noi hainele de ploaie - nu putem impinge riscul pana la inconstienta. Luam inca un sac de energizante. Mancam pulpele de pui cu orez, fructe, bem lichide.
Intre timp au mai aparut 3 sau 4 echipe. Plecam de aici din pozitia a 4-a.
"Hai echipa! Hai Hoinarii!".
Silviu parca acuma s-a trezit. Ii prindem repede pe cei care acuma sunt pe 3. Silviu propune sa nu-i depasim. Sa stam in spate si sa-i stresam. Mai avem inca 160km pana la final. Nu ratam locul 3!
"Daca e sa ai ghinion, si-n pizda dai de-un cui. Si ala ruginit". N-am zis-o eu, dar sa-mi bag picioarele in ea de treaba...
Silviu are niste SPD-uri buclucase. Se chinuie sa infiga piciorul in ele. Sta cu capul in pedale si nu o vede pe tanti care merge pe-acolo. Aud strigate si ma uit in spate. Silviu e pravalit la pamant. Abia a reusit s-o evite pe tanti.
"Te-ai lovit?"
"Nu"
"Hai! Baga!"
Se urca pe bicicleta si ii sare lantul. Se repeta faza asta de vreo 3 ori. Ne oprim sa vedem ce are. Nu mai poate schimba vitezele. S-a futut schimbatorul.
Si el si eu suntem noapte la reparat biciclete. Din pacate eu mai am si idei. Cred ca a sarit schimbatorul peste blocator si ne apucam sa desfacem o rotita de la derailleur. Pe un drum pietruit cu mainile tremurande. Pierdem un surub.
Cautam disperati surubul fara succes.
Si incepe: locul 5, 6, 7, 8. Stau in cur cu o expresie catatonica pe fata. Nu se poate...
Nu numai ca am pierdut podiumul, dar samanta abandonului e a naibii de incoltita. Daca nu montam la loc schimbatorul si nu putem sa-l facem sa schimbe, trebuie sa abandonam. Silviu ii suna pe organizatori:
"Aveti un schimbator?" De unde naiba sa aiba asa ceva...
Din cer. La propriu - fiindca era efectiv in fata noastra - apare surubul. Nu cred in forma clasica de divinitate, dar surubul ala a picat efectiv din cer. Montam schimbatorul si comparam cele 2 biciclete. Ne dam seama ca la a lui Silviu e doar indoit schimbatorul de cum a picat. Ajunge mana zdravana a lui si cel putin acuma are o viteza.
Cu o precizie de metronom ne loveste codul galben. Incepe sa toarne. Forestierele devin desfundate. Elena ma suna de la Preluca sa imi zica ca s-a ratacit. Fain...
Daca ma intrebati acuma, eu am avut impresia ca tot concursul numai am urcat. Ajungem in CP-ul de la Tomnatic unde ne intalnim din nou cu echipa lui Isvan. Ne-am tot intersectat cu ei pe parcursul concursului.
Urmeaza o coborare care din cauza ploii si a noroiului devine a naibii de tehnica. Suntem uzi pana la piele. Nu ne impinge inainte motivatia de a termina concursul ci aceea de a recupera pozitiile pierdute. Dar se pare ca nici celelalte echipe nu au stat pe loc...
Un nou CP. Aici Isvan abandoneaza - a ramas fara nici o frana. O urcare sufocanta prin - la propriu - un suvoi care curge la vale.
Urmeaza valea Vadului unde e si singurul punct din cursa unde ne-am taiat simultan. A fost agonizant drumul pe valea aceasta. Nu se mai termina. Ne mai depaseste o echipa semn ca avem probleme. Dupa ceva ce a parut de ordinul secolelor ajungem in Varciorog .
Un apus deosebit de frumos ne insoteste pe drumul catre CP. Apusul si zgomotul infernal facut de nisip in frana mea. Ma tot opresc s-o spal in balti - nu mai avem de ce sa tragem si acuma mi-e mila sa-mi distrug echipamentul fara motiv. Ma opresc intr-un sat, scot apa din fantana si incep sa spal tacticos bicicleta. Fara rezultat - parca un copil dement scrijeleste cu unghiile pe tabla.
CP9. Kilometrul 235 - si aici suntem informati ca din cauza potopului ultimii 40km tehnici au fost inlocuiti cu ceva mai accesibil. Mancam bine, stam de vorba cu organizatorii. Nu ne grabim niciunde.
Mai apare intre timp o echipa. OK, noi nu mai avem cum sa ajungem alte echipe, dar chiar sa ne batem joc - nu merge. Plecam repede fara a asculta bine indicatiile.
Pana aici am mers ceas. Track-ul pus la dispozitie de organizatori este foarte exact - la intersectii stiu din timp pe unde s-o luam. De asemenea (contrar altor pareri) mie traseul mi s-a parut bine marcat. Sa nu uitam ca au fost 275km de labirint de drumuri. La fiecare intersectie problematica exista marcaj asa ca eu zic ca si fara GPS si cu un dram de atentie, te puteai orienta.
Nu gasim ARO-ul de care au pomenit organizatorii si incepem sa urcam cea mai abrupta panta din concurs. Intre timp mi s-a stricat un SPD si nu imi mai pot scoate dreptul din pedala, asa ca sunt condamnat sa nu ma dau jos chiar daca panta e criminala. Ajungem pe o culme si Silviu considera ca mai intelept sa sunam organizatorii din nou. Aflam ca am luat-o total aiurea si ca trebuie sa ne intoarcem pana in CP9.
6km - 36 minute de ratacire. Atata a numarat Silviu. Gasim drumul bun - care era marcat, dar n-am fost noi atenti -si nu dupa mult timp ne intalnim si cu echipa care venise dupa noi in CP.
Am pierdut locul 3. Am castigat un prieten. E mai mult decat echitabil targul.
Silviu - doar atat: MULTUMESC.
Sper ca si cu alte ocazii o sa mai vrea sa facem echipa impreuna. Am trecut nu de putine ori prin momente mai dificile in concurs - momente in care se vede omul din spatele concurentului. Si in spatele sportivului Silviu e un om de caracter.
Despre organizare:
- nota 10 pentru tupeu. Pentru viziune. Pentru ce vreti voi. Trebuie sa ai curaj sa organizezi asa ceva. Si numai pentru asta si orice deficiente pot fi trecute cu vederea.
- atitudinea organizatorilor si a celor din CP-uri. Fara comentarii. Te asteptau in CP-uri ca familia care te asteapta sa te intorci acasa. Si numai pentru incurajarile si voia lor buna merita sa tragi intre 2 puncte.
- echiparea CP-urilor. Aproape ca a surclasat ce am vazut la IRON BIKE Italia. Organizatorii au decis sa renunte la premii pentru a aproviziona corespunzator CP-urile.
In primul rand la IRON BIKE Italia premiile au constat intr-un...cos cu produse traditionale. Atat. Dar mai presus de oirce mandria de a spune la final: Eu sunt un finisher de Iron Bike. Asta depaseste orice premii materiale.
Asa ca ideea de a baga toti banii in CP-uri a fost geniala. Si sa stiti ca fara mancarea adecvata de care am avut parte nu am fi terminat concursul. Am avut absolut tot ce era necesar pentru a putea termina o asa cursa.
- comunicarea cu organizatorii. Cel putin noi am sunat la ei de vreo 4 ori. Nota 10.
- traseul. Eu n-as schimba nimic nici aici. Este un pic altfel decat am crezut eu - mult mai in viteza. Cu urcusuri mult mai "blande". Dar altfel nici nu ar fi posibil sa faci distanta respectiva. Plus ca organizatorii au ajustat traseul din mers din cauza vremii, scotand cateva portiuni mai dificile. Marcajul mi s-a parut bun. Noi ne-am ratacit pe portiunea pe care se modificase traseul pentru ca nu am ascultat indicatiile.
Sugestii:
In primul si singurul rand sa nu cumva sa va dea prin cap sa nu mai organizati concursul acesta si anul viitor!
Elena a termina la Preluca pe locul 2 la tura lunga (92km) - dupa o ratacire de peste jumatate de ora (4km si o buna diferenta de nivel). Povestea o sa vi-o zica chiar ea - eu tac malc.
Analiza tehnica:
Aici: GPS sunt datele culese de GPS-ul de pe ghidon.
si aici am pierdut noi podiumul:
Adica am stat nu mai putin de 2.39 ore. Corect- trebuia sa ne oprim sa mancam, sa luam apa. Dar cumulat alea ar fi strans o ora. Daca e sa ai ghinion... dar asta vi-am zis-o deja.
Cat timp am mers, am mers ca dracii: 18km pe ora e o medie excelenta pe terenul respectiv si sub codul galben.
Aici e harta:
si profilul:
dar la adresa de mai sus gasiti mai multe detalii.
La final am fost pe locul 7, dar asta nu ne maguleste nici pe Silviu, nici pe mine. Pe locul 1 au terminat Rares cu Maus cu un timp incredibil: 13.17 ore. Felicitari baieti! Iar la mixt pe locul 1 a iesit echipa celor de la CPNT: Andreea cu Vlad.
La IBO2010 am simtit miros de podium. In week-end e Hercules si sper sa nu mi se infunde narile pana atunci...
Sport strips away personality, letting the white bone of character shine through. Sport gives players an opportunity to know and test themselves. ~Rita Mae Brown
MTB, Hercules, bere si sishe
Data: 08.05.10-09.05.10
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: Aici
Filme: Aici
Track-uri: Bike
running
Mardale ne-a invitat la Herculane cu prilejul HCO 2010. Noi nu cataram, dar e rost de chef si de intalnirea cu prietenii asa ca nu putem rata ocazia.
Plus ca in timp ce desenez traseul in Google Earth imi vine ideea: un maraton de MTB in zona Herculane. Dar unul asa cum mi l-as dori eu sa fie: de cel putin 2 etape. Cu catarari sufocante, cu push bike, cu coborari tehnice si distante lungi. Cu siguranta n-as strange la start 300 de participanti ca la alte maratoane, dar nici nu asta e ideea...
Asa ca incep sa intreb in stanga si-n dreapta despre trasee prin zona. Oricum eu nu am rabdarea si calitatile necesare penrtu partea organziatorica a unui maraton, dar cu siguranta pot "gandi" traseele. Asa ca la munca!
Vineri seara ajungem in Herculane si ne instalam la Popas Flora. Urmeaza o noapte "grea". Cine crede ca a termina maratoane montane e greu, il invit la campionatul de halbere si sishe. Va zice unul cu multa experienta ca dupa aceea maratonul il alergi ca recuperare.
Din motive bine intemeiate nu putem fi foarte matinali. Pe la 10.00 suntem totusi in Globu Rau (asa se cheama satul) si ne pregatim de plecare in tura.
Am furat din nou ideea de pe blog-ul lui Alin. Am desenat destul de mult prin Google Earth si mi-am facut temeinic temele. Sunt foarte increzator ca am luat absolut toate tepele posibile cu GPS-ul asa ca acuma ar trebui sa functioneze. Mai fac o ultima setare pe "unealta diavolului" si suntem gata de plecare.
Castigam primele puncte la incredere in GPS cand nimerim la metru un drum ascuns care urca catre creasta. Conform descrierii lui Alin urmeaza o portiune de push bike -ceea ce se si intampla.
Zilele trecute a fost un pui de cod galben de precipitatii asa ca acuma inotam printr-un noroi pana la gat. Care mai si aluneca. Trecem de portiunea de push bike si intram intr-o zona innierbata. Din cauza ploilor solul este moale asa ca inaintam greu.
La plecare erau 8 grade si temperatura nu ne prea imbia la pedalat. Dupa portiunea de push bike si cateva pedale pe viteza 1 suntem nevoiti sa ne dezbracam.
Pe un tapsan o babuta cu o turma de oi. De departe aud:
"Doamne! Voi nu sunteti normali! D'apai ati venit prin imala pan'aci?"
Iubesc modul cum stalcesc localnicii cuvintele. Suna incantator in ureche, chiar daca uneori nu inteleg tot ce spun.
Drumul urca foarte abrupt. Sunt extaziat. Asa trebuie sa fie urcarile. Clar o sa pun portiunea asta in traseul de maraton. Doar ca trebuie sa gasesc alta intrare in creasta - nu pot pune concurentii sa faca push bike de la start.
Dupa ce intram pe creasta drumul se contureaza mai bine si ramane la fel de abrupt. De data asta car monstrul de SLR dupa mine. Dar merita efortul. Am ce poza. Desi este innorat am in toate partile subiecte de poza.
Ne intalnim cu o alta turma cu ciobanii (si cainii ei). Ciobanul se ofera sa ne arate drumul - nu ca ar fi fost cazul, dar cred ca avea chef de vorba. Imi povesteste in acelasi grai ca si babuta despre "multe cele".
Incercam sa ne tinem tari pe urcare si foarte rar trebuie sa ne dam jos din sa. Incet, incet ne apropiem de Pietrele Elisovei.
Pe partea dreapta suntem strajuiti de culmea Muntilor Cernei care in zare sunt inca inzapeziti. Trecem paralel cu Arjana. Se vede bine Bogaltinul cu urcarea catre Poiana Matzii pe unde trece si traseul de la Hercules Maraton. Pe acolo o sa trecem si noi azi, dar mai pe seara.
Pe partea stanga in zare se vede Semenicul si o salba de sate asezate pe diferite paliere pe versantii muntilor. Anul asta de fiecare data cand o sa avem vreun week-end de relax, o sa venim aici, ne facem tabara undeva in zona si pornim la cartografiat pe MTB-uri. Superba zona.
Trecem de Pietrele Elisovei unde era un grup mare de copii - probabil localnici scosi de profu de geogra la munte.
Nu scapam de urcarea abrupta care continua pana in Poiana Mare. Aici ne oprim sa ne tragem un pic sufletul. Dupa o curba apare ... un ciclist! Mai sa fie! Calculez: in afara de Alin si Carol nu poate sa fie altcineva. Si Alin e jos in Herculane. Mai apare unnul. Si inca patru. Bai, da-ma naibii.
Sunt baietii de la Bike Attack din Resita care au urcat din Domasnea si vor sa traverseze pana in Herculane trecand si peste traseul de la Hercules. Facem schimb de informatii si pornim in directii opuse.
Elena face pana - un prilej bun pentru a moatai cateva minute - lipsa de somn din cursul saptamanii plus cheful de aseara si-au luat tributul si suntem amandoi destul de zombie.
Dupa o urcare de 1000m diferenta de nivel urmeaza si prima coborare. Nu e cine stie ce ca adrenalina in schimb ne oprim des pentru a face poze.
Trecem de zona numita Iarba Moale si incepem orientarea cu GPS-ul. Dupa o serie de vreo 5 ture in care era sa ne si omoare (tura de iarna din Retezat), acuma totul se leaga. Mergem ca ceasul pe ce am desenat de acasa si ne orientam perfect prin labirintul de drumuri forestiere. Buna scula!
Ajungem deasupra lacului de acumulare de la Rusca-Teregova. Vine si prima coborare mai tehnica: abrupta, cu noroi si cu zone cu bolovani. Perfect - incercam sa ne amintim din coborarile de anii trecuti. E greu la inceput, mai trebuie sa mai strangem km pentru partea tehnica.
Coborarea se termina chiar pe drumul care urca pe firul vaii la iesirea din Cornereva. Aici alimentam cu apa (am avut noroc sa fie tot timpul innorat si destul de racoare asa ca nu am avut nevoie de apa).
Conform GPS-ului drumul coteste brusc si iesim de pe asfalt incepand o noua urcare. Oboseala (de nesomn) incepe sa devina tot mai accentuata. GPS-ul ne dirijeaza din nou prin labirint. Am capatat o incredere tot mai mare in el. Tot ce am desenat de acasa bate cu ce e la fata locului asa ca acuma il urmez orbeste.
Acuma suntem intr-o zona care face legatura intre valea Belareca si valea Ramna. Aici ploiele torentiale au lasat rani adanci si noroioase. Facem sute de exercitii la urcat si dat jos de pe bicicleta pentru a ocoli noroaiele. Inaintam foarte incet.
Urmeaza coborarea spre Ramna si nu ascult de GPS si o iau pe drumul care e mai bun si mai clar. Ajungem in fata unui salas de unde oamenii ne trimit inapoi. Inca un punct pentru GPS...
Ajunsi in Ramna decidem sa renuntam la bucla pe valea Zbogotinului. Ar insemna inca 500m diferenta de niivel si posibil push bike asa ca taiem bucla respectiva si continuam pe asfalt mai departe.
Trecem printr-o serie de sate al caror nume nu vi-l pot spune decat daca ma uit pe harta. Toate apartin de gigantica comuna Cornereva (Cornereva este o localitate în judeţul Caraş-Severin, Banat, România. Cornereva este ca şi suprafaţă mai mare decât capitala Bucureşti, dat fiind faptul că este o comună de munte cu multe cătune şi case răsfirate. - asa zice Wikipedia. Eu stiu ca e cea mai mare comuna ca si suprafata din Romania).
Ajungem si in ultimul sat inainte de urcarea spre Poiana Matzii. Aici alimentam la magazinul satesc. Cumparam Cola originala (mai aveam varianta cu Adria, dar baiatul ne-a dat-o pe aia originala).
Continuam ciclul ciudateniilor de la romani: satele astea sunt stranii. Banuiesc ca traiesc toti din oierit. Nu am mai vazut asa case in alte zone: sunt de-a dreptul uriase. Si de prost gust dupa parerea mea, dar nu eu stau in ele. Par sa aiba undeva la 30, 40 de ani de cand sunt construite. Majoritatea au cate 2 etaje si probabil vreo 12 camere. Langa chestiile astea sunt vechile bordeie de piatra - dar si astea sunt mari. Si acuma partea ciudata: toti si-au tras termopane. De la ala cu bordeiul cu piatra nefinisata si lipita cu noroi pana la ala cu o suta de camere. Toti au dat in mania termopanelor. E mentalitatea aia pe care am intalnit-o si in sat la maica mea si pe care o urasc cel mai mult:
"Si-a facut vecinul casa cu 6 camere. Eu mi-s mandru - imi fac cu sapte. Vecinul nu se lasa mai prejos ca-l vorbeste satul si mai tranteste si el o camera."
"Fi atenta, tu! Si-a pus aia a lui Xulescu termopane, tu! Pac imi pun si eu ca doar nu pot sa fiu mai prejos decat nespalata aia pe care si-asa o vorbeste tot satul ca nu e la locul ei"
Nu conteaza ca bate vantul prin pereti si te poti pisa pe ele termopane; are vecinul, imi trag si eu.
De aici nu mai stiu nici eu, nici GPS-ul pe unde e drumul. Acasa am tras o linie dreapta pana in Poiana Matzii- nu se mai vedea nici un drum evident care sa urce pana acolo. Din nou avem noroc - niste localnici ne scot de pe drumul evident care cica duce la izvoarele Belarecai si de acolo gata si ne trimit pe altundeva.
Incepe push bike-ul. La inceput printr-o rapa cu o clisa de noroi prin care abia poti inainta. La capatul ei trebuie sa facem pauza si sa mancam. Paine, pateu si Cola. Ne mai revin puterile si continuam. Tot cu push bike. Pe masura ce inaintam panta devine asa de abrupta incat trebuie sa trecem din push bike la carry bike. Luam amandoi bicicletele in spate, punem capul in pamant si inaintam incet pe panta abrupta. N-am mai facut asta de la Iron Bike asa ca nu ma deranjeaza - ba chiar imi place.
Iesim direct in traseul de Hercules la inceputul potecii pe cracul Ciumerna. Am facut push bike si carry bike nu mai putin de 430m altitudine. E clar ca nu pot baga asa ceva la concurs sau altfel voi fi linsat.
De aici urmeaza numai coborare pe un traseu deja cunoscut de la tura de alergare. Ajungem si in Poiana Matzii.
Aici are loc confruntarea cu caii: erau doi in mijlocul potecii care nu vroiau sa se dea la o parte. De obicei ignor caii atunci cand nu le fac poze. Astia pareau nervosi si unul a inceput sa vorbeasca. Nu inteleg exact ce zice, dar bag de seama ca nu vrea sa ma lase sa trec. Cum inaintez, cum se intoarce si incepe sa vina amenintator catre mine.
Imi zic ca e nebun si dau sa trec. Da' el nu se lasa. Incep sa observ ca animalele astea sunt un pic mai mari decat cainii si un pic mai muschiuloase. Pe masura ce fac observatiile astea concluzionez ca ar fi mai intelept sa-l ocolesc. Nu se lasa nici bestia. Ma urmareste.
Ajung sa alerg cu bicicleta sub brat pe o rapa pe sub calul care a ramas triumfator in poteca.
Parere personala: eu cred ca era cu gagica dupa el si nu vroia sa dea prost in ochii ei.
Din Poiana Matzii urmeaza doar coborare pana in Bogaltin. A fost partea cea mai faina si mai tehnica a traseului. Aici mi-am reamintit ca atunci cand incepi sa derapezi, contrar instinctului, nu mai strangi de frana ca atunci clar te duci; dimpotriva - dai drumul la frana. Am destule ocazii sa experimentez miscarea.
Ajungem in Bogaltin. Planul initial era sa continuam tot pe traseul de la Hercules pana in Poiana Lunga si de acolo sa ne intoarcem in Globu Rau. Dar din cauza oboselii renuntam si la bucla aceasta si ne indreptam direct catre masina.
Asa a aratat tura :
Profilul:
si harta:
Dupa o deparazitare sumara ne urcam in masina si ne indreptam spre cheful de la HCO.
Aici s-au terminat activitatile si se fac pregatiri de premiere si de party. Stam de vorba cu o multime de lume si se face timpul de mers la chef.
Suntem cam daramati amandoi asa ca biruim cu greu pana pe la 2.30 dimineata cand ne retragem la nani.
Duminica e zi de odihna. Asa ca dormim pe saturate. Asa de pe saturate, ca dimineata ma prinde prea odihnit numai pentru stat.
N-am timp sa enumar prietenii cu care ne-am intalnit in week-end si cu care am stat la taclale. O multime. Dimineata ne-o petrecem in compania lor. Pe la 11.00 ma hotarasc sa dau o tura de alergare pe traseul de la Hercules.
Elena ma duce cu masina pana la Vanturatoarea si ma va astepta pe partea cealalta in Bogaltin. Moralul mi-a revenit dupa ce am vazut rezultatele de la Eco Maraton. Nu a fost chiar asa de rau cum am crezut.
Odata cu moralul am inceput sa ma incarc cu "rautate". A venit si motivatia si ura de care am nevoie in urmatorul maraton. De data asta trebuie sa nu mai inventez nimic - doar sa alerg.
Sunt dubios de odihnit. Pornesc de la linia de start si ma incalzesc pana la inceputul urcarii. Trec Cerna si incep sa urc in alergare. Nu o sa mai fac nici un fel de experiment la Hercules. O sa merg pe mana Gianinei: betele in mana si 2 geluri in spate. Atat; fara bidoane cu apa si alte tampenii - de-aia se chinuie organizatorii sa faca puncte de alimentare, ca sa le foloseasca cineva.
Alerg cum ar fi trebuit sa alerg la Moeciu. Inca nu m-am invatat minte sa stau cuminte; inca ma iau dupa toti lunaticii care alearga ca dementii la start ca dupa aia sa-i gasesc cu pateul in mana pe prima panta. Asa ca la Hercules o sa imi pun ochelarii de cal si o sa alerg pe timp - nu o sa imi depasesc media de viteza nici daca raman ultimul concurent. O sa alerg numai dupa "parametrii" (chestia asta cu parametrii m-a distrat tot timpul).
Am cea mai buna zi de alergare din septembrie incoace: alerg integral pana la biserica din Dobraia. Nu am mers un pas - am alergat. Daca mergeam inaintam poate mai repede, dar stiu ca odata ce treci in regim de mers este foarte greu sa revi in alergare.
De la Dobraia incepe o portiune care mie nu imi prea place: e de viteza, ceea ce mie imi lipseste. Aici stiu ca o sa ma depasesca din nou concurentii - aici iara trebuie sa stau cuminte. Dupa parametrii, tata!
Dupa mult timp imi face efectiv placere sa alerg. E greu de descris in cuvinte senzatia de libertate pe care o am cand alerg. Azi ma simt bine.
Pana in Bogaltin nu se intampla nimic deosebit in afara de faptul ca la intrarea in sat pic ca o balega. Nu eram atent, picioarele mergeau singure si am cazut. A fost ciudat: vedeam cum cad cu incetinitorul si am avut suficient timp sa ma gandesc ca tot ce vreau e sa nu pic cu genunchiul in vreun bolovan si sa imi stric tot sezonul. M-am ales doar cu julituri si cu un deget intors pe care trebuie sa-l repar pana in week-end.
Ajung la biserica din Bogaltin dupa 1.59 ore de la plecare. O medie de 9.3. Sunt foarte multumit. Nu ma intereseaza daca e un timp castigator sau nu. Si sunt pregatit de urcarea spre poiana Matzii. Va vand un pont: nu urcarea asta e punctul cheie. Cheia maratonului e urcarea din Poiana Matzii pana pe Ciumerna. Acolo o sa trag ca la Iron Bike sau Marathon 7500. Acolo o sa trebuiasca sa las vaietele la o parte si sa muncesc.
Din Bogaltin mergem repede acasa sa pregatim bicicletele pentru concursurile din week-end.
Cum arata tura de alergat:
si cu timpii intermediari si alte date statistice:
http://connect.garmin.com/activity/32758110
N-am zis nimic de HCO fiindca eu l-am vazut doar din perspectiva chefurilor si a discutiilor cu prietenii. Alea au fost la superlativ.
Urmeaza o serie de 4 week-end-uri consecutive: Iron Bike Oradea (Alex),Preluca (Elena), Hercules Marathon, Bekescsaba-Arad, Maratonul Medieval Medias.
Ce conteaza acuma e ca mi-a revenit motivatia, sunt odihnit si abia astept primul concurs din serie.
------------------------------
Latest news!
Ha!!!!! 28 de echipe inscrise deocamdata- printre care multe nume grele. O sa fie un concurs pe cinste IBO! Probabil e si de la efectul berii, dar abia astept sa iau startul si sa ii mancam Silviule!
------------------------------
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: Aici
Filme: Aici
Track-uri: Bike
running
Mardale ne-a invitat la Herculane cu prilejul HCO 2010. Noi nu cataram, dar e rost de chef si de intalnirea cu prietenii asa ca nu putem rata ocazia.
Plus ca in timp ce desenez traseul in Google Earth imi vine ideea: un maraton de MTB in zona Herculane. Dar unul asa cum mi l-as dori eu sa fie: de cel putin 2 etape. Cu catarari sufocante, cu push bike, cu coborari tehnice si distante lungi. Cu siguranta n-as strange la start 300 de participanti ca la alte maratoane, dar nici nu asta e ideea...
Asa ca incep sa intreb in stanga si-n dreapta despre trasee prin zona. Oricum eu nu am rabdarea si calitatile necesare penrtu partea organziatorica a unui maraton, dar cu siguranta pot "gandi" traseele. Asa ca la munca!
Vineri seara ajungem in Herculane si ne instalam la Popas Flora. Urmeaza o noapte "grea". Cine crede ca a termina maratoane montane e greu, il invit la campionatul de halbere si sishe. Va zice unul cu multa experienta ca dupa aceea maratonul il alergi ca recuperare.
Am furat din nou ideea de pe blog-ul lui Alin. Am desenat destul de mult prin Google Earth si mi-am facut temeinic temele. Sunt foarte increzator ca am luat absolut toate tepele posibile cu GPS-ul asa ca acuma ar trebui sa functioneze. Mai fac o ultima setare pe "unealta diavolului" si suntem gata de plecare.
Castigam primele puncte la incredere in GPS cand nimerim la metru un drum ascuns care urca catre creasta. Conform descrierii lui Alin urmeaza o portiune de push bike -ceea ce se si intampla.
Zilele trecute a fost un pui de cod galben de precipitatii asa ca acuma inotam printr-un noroi pana la gat. Care mai si aluneca. Trecem de portiunea de push bike si intram intr-o zona innierbata. Din cauza ploilor solul este moale asa ca inaintam greu.
Pe un tapsan o babuta cu o turma de oi. De departe aud:
"Doamne! Voi nu sunteti normali! D'apai ati venit prin imala pan'aci?"
Iubesc modul cum stalcesc localnicii cuvintele. Suna incantator in ureche, chiar daca uneori nu inteleg tot ce spun.
Drumul urca foarte abrupt. Sunt extaziat. Asa trebuie sa fie urcarile. Clar o sa pun portiunea asta in traseul de maraton. Doar ca trebuie sa gasesc alta intrare in creasta - nu pot pune concurentii sa faca push bike de la start.
Ne intalnim cu o alta turma cu ciobanii (si cainii ei). Ciobanul se ofera sa ne arate drumul - nu ca ar fi fost cazul, dar cred ca avea chef de vorba. Imi povesteste in acelasi grai ca si babuta despre "multe cele".
Trecem de Pietrele Elisovei unde era un grup mare de copii - probabil localnici scosi de profu de geogra la munte.
Sunt baietii de la Bike Attack din Resita care au urcat din Domasnea si vor sa traverseze pana in Herculane trecand si peste traseul de la Hercules. Facem schimb de informatii si pornim in directii opuse.
Dupa o urcare de 1000m diferenta de nivel urmeaza si prima coborare. Nu e cine stie ce ca adrenalina in schimb ne oprim des pentru a face poze.
Ajunsi in Ramna decidem sa renuntam la bucla pe valea Zbogotinului. Ar insemna inca 500m diferenta de niivel si posibil push bike asa ca taiem bucla respectiva si continuam pe asfalt mai departe.
Trecem printr-o serie de sate al caror nume nu vi-l pot spune decat daca ma uit pe harta. Toate apartin de gigantica comuna Cornereva (Cornereva este o localitate în judeţul Caraş-Severin, Banat, România. Cornereva este ca şi suprafaţă mai mare decât capitala Bucureşti, dat fiind faptul că este o comună de munte cu multe cătune şi case răsfirate. - asa zice Wikipedia. Eu stiu ca e cea mai mare comuna ca si suprafata din Romania).
Continuam ciclul ciudateniilor de la romani: satele astea sunt stranii. Banuiesc ca traiesc toti din oierit. Nu am mai vazut asa case in alte zone: sunt de-a dreptul uriase. Si de prost gust dupa parerea mea, dar nu eu stau in ele. Par sa aiba undeva la 30, 40 de ani de cand sunt construite. Majoritatea au cate 2 etaje si probabil vreo 12 camere. Langa chestiile astea sunt vechile bordeie de piatra - dar si astea sunt mari. Si acuma partea ciudata: toti si-au tras termopane. De la ala cu bordeiul cu piatra nefinisata si lipita cu noroi pana la ala cu o suta de camere. Toti au dat in mania termopanelor. E mentalitatea aia pe care am intalnit-o si in sat la maica mea si pe care o urasc cel mai mult:
"Si-a facut vecinul casa cu 6 camere. Eu mi-s mandru - imi fac cu sapte. Vecinul nu se lasa mai prejos ca-l vorbeste satul si mai tranteste si el o camera."
"Fi atenta, tu! Si-a pus aia a lui Xulescu termopane, tu! Pac imi pun si eu ca doar nu pot sa fiu mai prejos decat nespalata aia pe care si-asa o vorbeste tot satul ca nu e la locul ei"
Nu conteaza ca bate vantul prin pereti si te poti pisa pe ele termopane; are vecinul, imi trag si eu.
Iesim direct in traseul de Hercules la inceputul potecii pe cracul Ciumerna. Am facut push bike si carry bike nu mai putin de 430m altitudine. E clar ca nu pot baga asa ceva la concurs sau altfel voi fi linsat.
Aici are loc confruntarea cu caii: erau doi in mijlocul potecii care nu vroiau sa se dea la o parte. De obicei ignor caii atunci cand nu le fac poze. Astia pareau nervosi si unul a inceput sa vorbeasca. Nu inteleg exact ce zice, dar bag de seama ca nu vrea sa ma lase sa trec. Cum inaintez, cum se intoarce si incepe sa vina amenintator catre mine.
Imi zic ca e nebun si dau sa trec. Da' el nu se lasa. Incep sa observ ca animalele astea sunt un pic mai mari decat cainii si un pic mai muschiuloase. Pe masura ce fac observatiile astea concluzionez ca ar fi mai intelept sa-l ocolesc. Nu se lasa nici bestia. Ma urmareste.
Ajung sa alerg cu bicicleta sub brat pe o rapa pe sub calul care a ramas triumfator in poteca.
Parere personala: eu cred ca era cu gagica dupa el si nu vroia sa dea prost in ochii ei.
Ajungem in Bogaltin. Planul initial era sa continuam tot pe traseul de la Hercules pana in Poiana Lunga si de acolo sa ne intoarcem in Globu Rau. Dar din cauza oboselii renuntam si la bucla aceasta si ne indreptam direct catre masina.
Asa a aratat tura :
Profilul:
si harta:
Dupa o deparazitare sumara ne urcam in masina si ne indreptam spre cheful de la HCO.
Aici s-au terminat activitatile si se fac pregatiri de premiere si de party. Stam de vorba cu o multime de lume si se face timpul de mers la chef.
Suntem cam daramati amandoi asa ca biruim cu greu pana pe la 2.30 dimineata cand ne retragem la nani.
Duminica e zi de odihna. Asa ca dormim pe saturate. Asa de pe saturate, ca dimineata ma prinde prea odihnit numai pentru stat.
N-am timp sa enumar prietenii cu care ne-am intalnit in week-end si cu care am stat la taclale. O multime. Dimineata ne-o petrecem in compania lor. Pe la 11.00 ma hotarasc sa dau o tura de alergare pe traseul de la Hercules.
Elena ma duce cu masina pana la Vanturatoarea si ma va astepta pe partea cealalta in Bogaltin. Moralul mi-a revenit dupa ce am vazut rezultatele de la Eco Maraton. Nu a fost chiar asa de rau cum am crezut.
Odata cu moralul am inceput sa ma incarc cu "rautate". A venit si motivatia si ura de care am nevoie in urmatorul maraton. De data asta trebuie sa nu mai inventez nimic - doar sa alerg.
Sunt dubios de odihnit. Pornesc de la linia de start si ma incalzesc pana la inceputul urcarii. Trec Cerna si incep sa urc in alergare. Nu o sa mai fac nici un fel de experiment la Hercules. O sa merg pe mana Gianinei: betele in mana si 2 geluri in spate. Atat; fara bidoane cu apa si alte tampenii - de-aia se chinuie organizatorii sa faca puncte de alimentare, ca sa le foloseasca cineva.
Alerg cum ar fi trebuit sa alerg la Moeciu. Inca nu m-am invatat minte sa stau cuminte; inca ma iau dupa toti lunaticii care alearga ca dementii la start ca dupa aia sa-i gasesc cu pateul in mana pe prima panta. Asa ca la Hercules o sa imi pun ochelarii de cal si o sa alerg pe timp - nu o sa imi depasesc media de viteza nici daca raman ultimul concurent. O sa alerg numai dupa "parametrii" (chestia asta cu parametrii m-a distrat tot timpul).
Am cea mai buna zi de alergare din septembrie incoace: alerg integral pana la biserica din Dobraia. Nu am mers un pas - am alergat. Daca mergeam inaintam poate mai repede, dar stiu ca odata ce treci in regim de mers este foarte greu sa revi in alergare.
De la Dobraia incepe o portiune care mie nu imi prea place: e de viteza, ceea ce mie imi lipseste. Aici stiu ca o sa ma depasesca din nou concurentii - aici iara trebuie sa stau cuminte. Dupa parametrii, tata!
Dupa mult timp imi face efectiv placere sa alerg. E greu de descris in cuvinte senzatia de libertate pe care o am cand alerg. Azi ma simt bine.
Pana in Bogaltin nu se intampla nimic deosebit in afara de faptul ca la intrarea in sat pic ca o balega. Nu eram atent, picioarele mergeau singure si am cazut. A fost ciudat: vedeam cum cad cu incetinitorul si am avut suficient timp sa ma gandesc ca tot ce vreau e sa nu pic cu genunchiul in vreun bolovan si sa imi stric tot sezonul. M-am ales doar cu julituri si cu un deget intors pe care trebuie sa-l repar pana in week-end.
Ajung la biserica din Bogaltin dupa 1.59 ore de la plecare. O medie de 9.3. Sunt foarte multumit. Nu ma intereseaza daca e un timp castigator sau nu. Si sunt pregatit de urcarea spre poiana Matzii. Va vand un pont: nu urcarea asta e punctul cheie. Cheia maratonului e urcarea din Poiana Matzii pana pe Ciumerna. Acolo o sa trag ca la Iron Bike sau Marathon 7500. Acolo o sa trebuiasca sa las vaietele la o parte si sa muncesc.
Din Bogaltin mergem repede acasa sa pregatim bicicletele pentru concursurile din week-end.
Cum arata tura de alergat:
si cu timpii intermediari si alte date statistice:
http://connect.garmin.com/activity/32758110
N-am zis nimic de HCO fiindca eu l-am vazut doar din perspectiva chefurilor si a discutiilor cu prietenii. Alea au fost la superlativ.
Urmeaza o serie de 4 week-end-uri consecutive: Iron Bike Oradea (Alex),Preluca (Elena), Hercules Marathon, Bekescsaba-Arad, Maratonul Medieval Medias.
Ce conteaza acuma e ca mi-a revenit motivatia, sunt odihnit si abia astept primul concurs din serie.
------------------------------
Latest news!
Ha!!!!! 28 de echipe inscrise deocamdata- printre care multe nume grele. O sa fie un concurs pe cinste IBO! Probabil e si de la efectul berii, dar abia astept sa iau startul si sa ii mancam Silviule!
------------------------------
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
