Hercules

Data: 22.05.10-24.05.10
Participanti: Elena, Alex, Adina, Pantani, Sergiu, Miha, Dani, Victor, Andrei, Razvan
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Hercules maraton - mai un pic si se da startul. Pentru concursul asta m-am incarcat cu motivatie. M-am antrenat din noiembrie: am alergat la banda, am alergat la padure, am alergat la stadion si mai ales am alergat pe scari.

Abia am asteptat sa inceapa concursurile ca sa vad daca antrenamentele au avut un rezultat. A venit EcoMarathon-ul si lumea mea s-a intors pe dos: nu mi-a iesit nimic - am alergat aproape la fel ca la sfarsitul anului trecut. N-am putut sa trag de mine si mi-a lipsit orice motivatie.

A urmat dupa aceea Liman Bike Race si mai ales Iron Bike-ul care a fost un concurs frumos, dar presarat cu ghinioane. Acuma nu mai aveam voie sa gresesc: de data asta nu mai puteam sa inventez crampe, lipsa de motivatie, ghinioane, etc. As fi dat in penibil.

Stau toata saptamana si numar concurentii de la categoria mea (30+). Ma deprim iara -apar nume tari si stiu ca "cei mai rai" o sa apara chiar la start.

Ma duc sa-i bat. Ma visez tragand de mine pana la epuizare si depasindu-i pe toti.

Vineri seara suntem in drum spre Herculane si pensiunea lui Cosmin - aici o sa fie tabara de baza pentru a doua oara anul acesta. Multumim mult Cosmin.

Incep ghinioanele lui Miha - ii pica bicicleta de pe masina. Facem niste permutari si ajungem pe seara la pensiune.

Dani, Andrei, Victor, Miha, toti de la Tibiscus, Pantani, Adina si Elena completeaza echipa. Mai exista un invitat surpriza: Razvan. Colegul meu din liceu. Cu el am facut primele ture pe munte, ture care si acuma imi sunt vii in amintire. Pe atunci cucerirea varfului Retezat reprezenta un obiectiv la care visam un trimestru intreg. Sau prima tura de iarna in Retezat...

Vineri seara avem un regim strict de cantonament: bere, friptane, mici si iarasi bere pana dimineata la 3.

Sambata intr-un frig tipic de noiembrie ne trezim tarziu si ne pregatim de o tura de bike. Sergiu, Dani, Razvan si cu mine plecam catre sat Godeanu. Nu vrem sa ne daramam inainte de maraton asa ca vom face numai vreo 60km de sosea.

Intre pensiunea noastra si Dumbrava ne intalnim cu o multime de oameni. Si asta e putin spus. Efectiv ne oprim din metru in metru pentru a saluta prieteni din toate colturile tarii. Toti cunoscutii nostri sunt aici. Este o senzatire deosebita sa te intalnesti cu X din Brasov sau Y din Bucuresti sau Z din Oradea. Oameni pe care ii vezi cateva minute la start si la finish, dar pe care ii simti mai aproape decat multi cunoscuti alaturi de care petreci ore bune zi de zi.

"Ce mai faci? Cum a fost la concursul xxx? O sa vi si la yyy? Cum crezi ca e traseul? Dar vremea?" Ne leaga aceasi pasiune pe toti. Nu am spatiu pe server sa-i enumar pe toti prietenii cu care ne-am intalnit. Dar ei apar de-a lungul blogurilor din ultimii ani.

Ne oprim sa alimentam la un izvor si aici ne intalnim cu Lumi si Captain. Il stiti pe Captain: e unul dintre cei mai buni prieteni a mei chiar daca el sta acuma in Baia Mare. Vorbim putin, dupa care brusc imi vine cheful si incep sa "alerg".

Urc cei 9km pana in pas in 28 de minute. Majoritatea in picioare si cu o medie de aproape 20km/h. Pe seara aveam sa vorbesc cu Cristi Ghilt: niciodata nu o sa obtin rezultate remarcabile la bike, dar asta e ceva ce efectiv imi place sa fac. Ma unge la suflet. Alergatul e altceva - am tot spus-o si o repet - nu imi place. Dar in schimb iubesc ideea de competitie...

Ne oprim in pas la stana transformata in bufet si mancam. Dupa care coboram pe ploaie pana aproape de Dumbrava. Aici - iures. Intre timp s-au strans concurentii si se apropie ora validarii inscrierilor.

Ovidiu si Ioana, Adi Valean, Isvan, Cristi Ghilt, Clinciu, Iulius, Coco Galescu, Nosu, Horia,s.a.m.d. Oriunde ma uit numai fete cunoscute. As vrea sa schimb cate o vorba cu fiecare dintre ei. Fug de la o masa la alta ca sa apuc sa schimb cateva cuvinte cu fiecare.

Pentru mine personal a fost cea mai frumoasa atmosfera dinaintea unui concurs. Dar cum concursul a fost organizat de prietenii mei de la Alternative TM, s-ar putea ca opiniile mele vis a vis de organizare sa fie subiective - nu de alta, dar toate sunt pozitive.

Dupa o seara efectiv magnifica, dupa ce am validat inscrierile, ne-am luat cip-urile de concurs si am mancat pastele oferite de organizatori, dupa ce am mai dat un tur pe la toti prietenii suntem in sfarsit gata de plecare.

Intre timp aventurile ghinionistei noastre Miha continua: dimineata a fost muscata de o vipera (nu, pe bune), Pantani cu Adina au transportat-o la spital in Herculane, de acolo a ajuns in Severin de unde pana seara s-a externat la timp ca sa ajunga sa se inscrie la maraton.

Bun...Acasa si la nani. Am calculat ca efortul de peste zi cumulat cu cheful de vineri noaptea ar trebui sa surclaseze stresul si sa dorm bine. Ciuciu - la 4 fara un sfert eram treaz si abia am mai adormit.

E si o parte buna: bag seama ca sunt montat pentru concurs.

Dimineata Elena pregateste o portie de paste cu lapte care aluneca foarte usor.

Mi-am invatat lectia la EcoMarathon si acuma mi-am calculat bine strategia - nu mai fac experimente. In primul rand nu mai car nimic in spate. Mai ales apa. Stiu prognoza, stiu unde sunt punctele de alimentare, stiu ca sunt izvoare pe traseu - nu am nevoie de apa. O sa alerg in tricoul de bike, doar cu gelurile in spate. Nu imi iau nici o haina de ploaie sau de vant. Am de gand sa alerg, nu sa culeg floricele de pe creasta.

Il lasam pe Razvan la inceputul urcarii spre Dobraia si ne indreptam spre start. Inainte de a pleca de la masina iau un Ketonal cu RedBull. N-am chef de surprize pe coborari...Nu ma intereseaza ca inima sta sa faca poc -de genunchi mai am nevoie si pe viitor.

Ajungem la start si aici brusc reusesc sa fac switch si sa trec in alta dimensiune. Fara nici un fel de exagerare. Imi pun castile in urechi, dau drumul la cel mai agresiv techno pe care vi-l puteti imagina si de aici nu mai vad si nu mai aud nimic.

Ma pun la start in prima linie cu Captain langa mine. Ii mancam tati!!! Am tot dat din gura din iarna, e timpul sa mai si facem ceva.

3,2,1 Start!

Si nu, nu sunt relaxat! Sunt stresat ca naiba. N-am voie sa ma grabesc acuma, trebuie sa tin ritmul meu. Am plecat printre primii de la start si nu am de gand pierd pozitii. Captain e langa mine si alergam impreuna.

Ca de obicei, suntem depasiti de entuziasti si neexperimentati, dar de data aceasta nu ne luam dupa ei. Revenim in plutonul fruntas la prima catarare pe sosea.

In fata, Gianina ne incurajeaza din masina. Ori o fi de la trabucurile fumate aseara, ori alerg mai repede decat e normal. Respir destul de greu si abia astept sa intru pe offroad.

Trecem peste Cerna si brusc incepe urcarea catre Dobraia. Asta trebuie s-o alerg bine ca altfel m-am dus. Din Dobraia urmeaza o portiune de vreo 12km de forestier cu mici diferente de nivel si acolo stiu ca o sa fiu mancat de catre ceilalti alergatori.

Incepem sa alergam la deal. Captain sta langa mine. Tut, tut, tut imi suna in creier. Si simt ca imi explodeaza capul in ritm de tehno. In curand nu mai sunt in stare sa alerg si trebuie sa merg. Ma panichez - la antrenamente am reusit sa alerg toata portiunea pana in Bogaltin, ce dracu am facut acuma?!

Dar am o motivatie dementa - in fata e Lucian Clinciu, Fane, Isvan, Zsolt, Horia si sus pe serpentine (foarte sus :)) inca se zaresc Palici cu Adi Bostan.

E prima data de cand particip la concursuri in care ii vad pe Greuceni. Si sunt si eu acolo cu ei. Si de data asta si daca mor nu mai cedez.

Faptul ca sunt si eu aici cu "cei mari" surclaseaza orice oboseala. Ha!!!! Si ei sunt oameni! Si ei merg! Nu mai sunt suparat ca nu pot sa alerg. Fac pasul mic si des si las toata greutatea pe bete. Cu capul in piept si cu saliva curgand, urc dupa ei. Cu Captain al meu langa mine.

Nu mai e un simplu concurs acuma - e un razboi. Daca nu tin ritmul, ma ajung inamicii din urma si ma termina. Asa vad problema. Aproape am dat in paranoia, dar nu o sa las ritmul mai moale.

Primul punct de alimentare si aici ma inec cu un energizant. O portiune abrupta de urcare si ma apropi de doi concurenti. Inca 3 se vad in fata. Mai pot inca sa gandesc ca e mai bine sa nu mor acuma - o sa urmeze urcarea din Bogaltin.

 Cunosc urcarea asta cu ochii inchisi. Ajungem la biserica din Dobraia. Aici Razvan imi spune doar atat:"Bine Sandu! Esti pe 10!"

Pe 10. Pe 10 la general. Este tatii!!! Ii mancam!!!

Aici e portiunea de concurs de care mi-e cel mai frica. Un forestier pe care se poate alerga repede. Asta cine poate. Eu nu sunt bun la asa ceva.

Dar uneori mai trebuie sa ai si noroc... A plouat de aproape o saptamana in continuu si toate drumurile s-au transformat in balti de noroi in care te poti afunda pana la genunchi. Cineva acolo sus a tinut cu mine.

Stiu ca suna ciudat, dar n-aveam nevoie de ceva ca sa ma faca pe mine sa alerg mai repede - din pacate nu ma mai pot naste inca odata. Aveam nevoie de ceva care sa-i opreasca pe restul sa alerge bine pe portiunea asta. Adica exact mlastina de acuma...

Trebuie sa alerg aici cat pot de bine. Nici ceilalti nu pot tine o medie ridicata cand la fiecare pas trebuie sa schimbe directia pentru a nu se afunda in namol.

Acuma sunt de-a dreptul paranoic si alerg uitandu-ma in spate la fiecare cativa pasi. Acolo deocamdata e numai Captain si asta imi da o senzatie de liniste. M-am obisnuit sa aud ritmul pasilor lui peste ritmul de bass din casti si e linistitor. Il stiu acolo si asta ma ajuta sa pastrez un ritm constant. Poc, poc, poc, daca nu se mai aud pasii inseamna ca merg prea repede si trebuie sa domolesc ritmul ca sa nu ma epuizez.

Cei din fata incep sa se distanteze, dupa cum ma asteptam. Mai mult ma ingrijoreaza cei din spate. Incepe sa-mi fie frica sa ma uit peste umar si ma rog doar sa se termine odata drumul asta si sa ajung in Bogaltin.

Acuma drumul pare incredibil de lung. Apare soarele. O nu! Nu se poate ! Am pus-o daca se incalzeste vremea - n-am neam de apa la mine. Aveam sa am noroc: nu numai ca n-a aparut soarele. Avea sa inceapa sa ploua. Ceea ce imi convine de minune.

Dam de urmatorul punct de alimentare si aici observ cu satisfactie dementa ca sunt aproape terminat - macar stiu ca acuma am tras de mine! Bag primul gel, beau un pahar cu apa si plec mai departe.

Aici drumul e uscat si Captain ma depaseste. Si incepe sa castige distanta cu fiecare pas. Se prabuseste cerul peste mine: ce ma fac acuma?! Desi el a fost tot timpul in spate, de fapt el mi-a dictat cumva ritmul. Imi pierd pacemaker-ul si asta nu e de bine.

Se duce Captain... Ne depaseste si Luci. El se duce si mai repede. Ma uit in spate si mai vad doi concurenti. Pana aici a tinut momentul meu de glorie... Pacat. Am visat frumos, m-am vazut si eu printre cei din varf - poate ca alergatul chiar nu e de mine.

Incepe coborarea catre Boglatin - mai vreo 3km de coborare numai pe un forestier uscat - adica un fel de picatura chinezeasca pentru mine. Liviu imi spune ca sunt pe 12. Inca nu e rau, dar stiu ca vin hienele din spate.

Cei mai lungi 3 km din viata mea. Nu se mai termina cacatul asta de drum. Visez doar noroaie si catarari abrupte. Captain s-a dus... S-a dus si Luci... Aia vin din spate...

Intru in Bogaltin si aici depasesc un concurent terminat. Punct de alimentare si aici e Captain. Ma asteapta. Ii dau un gel si bem apa. Nu mai vrau sa aud de energizante: apa plata si rece este cel mai bun energizant acuma.

Pamantul se cam invarte cu mine si abia mai stau in picioare. Mi-e destul de rau. Ridic capul din bete si vad inca 3 concurenti apropiindu-se de postul de control.

"Hai Captain!". Ii mancam tatii!!! Incep 900 (noua sute) metri de urcare pura. Am scapat de cei 12km de care imi era frica. De aici e urcare si aici ma bat cu cataratorii; alergatorii pot sa-si pastreze pista lor dreapta :).

Incerc sa alerg si vin serpii. Hai ba, da-o naibaii!!! Faza cu crampele am epuizat-o deja in blog-ul de la EcoMarathon. Trebuie sa inventez altceva. Reusesc sa alerg sontac pana aproape de iesirea din Bogaltin, cand nu mai am nici o sansa si trebuie sa incep sa merg.

De aici de jos se vad serpentinele abrupte si nemiloase care te duc catre Poiana Matzii. Un drum taiat cu buldozerul din linii scurte si abrupte. Capul in piept, tut-tut-ul in cap si incep sa vorbesc singur. Nu conteaza ce imi spun.

Il depasim (nu mai sunt eu, suntem noi - Captain cu mine) pe Luci si continuam la deal. Ma uit in spate si nu mai vad pe nimeni. Fir-ati a naibii de alergatori de pista! Nu va mai tine la deal, ai? Si ura asta ma iminge inainte. Mai depasim 2 concurenti si nu departe, cu doar 2 serpentine mai sus se vad din nou Greucenii.

Isvan si Zsolt. Mai sus, iese in poiana Fane. Ajungem la punctul din Poiana Matzii si aici incep sa am vedenii. Flash-uri scurte si nu mai prea inteleg ce se intampla. Uit sa beau apa si plec repede la deal. Chiar cred ca ii pot ajunge pe Isvan si Zsolt.

Trec pe langa un concurent si ii spun foarte politicos: "Bag pula!!!!Acuma trebuie sa ma apuce crampele?!". Cred ca omul s-a speriat, a zis ceva de genul : "ia un gel". Arata mai distrus decat mine si ca de obicei asta mi-a dat sperante...

Ma lupt sa tin crampele sub control. Simt in ambele picioare cum se catara serpii si incerc sa-i ignor si sa nu cumva sa schimb miscarile pe care le fac. Mai ales asta. Uneori se linistesc, dar revin imediat dupa.

Nu prea vad pe unde merg. Stiu traseul de la antrenamente. Imi e frig. Imi e cald. In fata mea se face ca un tunel si nu mai vad decat poteca. E un finlandez tampit care imi urla in creier acuma. Dupa aceea brusc incepe: "Ladidada, I've been around my girl..." O melodie idioata, fara noima, dar care imi place la nebunie. E o schimbare destul de brusca de la gothic la techno, dar eu sunt o persona complexa ce *&^% mea...

Ajung la inceputul potecii pe cracul Ciumerna la punctul de control unde e Luci. Imi dau seama singur ca arat mai mult mort decat viu; nu inteleg ce zice Luci, dau din cap si plec mai departe.

Ies din padure si intru in golul alpin. Abia mai tin crampele sub control. Ma uit in spate - acolo e Captain si...Tilea Pepi. Il stiu de la EcoMarathon. Atunci nu stiam cine e si n-am inteles cum naiba reuseste sa ma depaseasca pe urcari. Si acuma a aparut din neant.

Incepe drumul de creasta. Aveam sa aflu mai tarziu ca undeva in zona asta l-am depasit pe Horia. Eu nu tin minte nimic: am avut un moment de blackout total. Drumul de creasta pare interminabil: ma trag efectiv in bete horcaind. Imi explodeaza capul. Ajung intr-un final la Isvan. Captain, Isvan, eu. Lipseste Elena din echipa Hoinarilor.

Aici bag al treilea gel si un Gatorade (multumesc Isvan). Din cort se aude Simina: "Esti pe sapte!"

Sunt pe sapte la general! Sapte!!! Eu! A zis cineva ceva de oboseala? Sunt cel mai fericit om de pe pamant. Sunt euforic. Isvan se afla la capatul celor 900m de urcare. De aici urmeaza numai coborare.

Tot aici ma ajunge si Pepi si pleaca inaintea mea. Incep sa cobor. N-am inteles niciodata faza aia de la fotbal: cum dracu ai 2-0 si pierzi meciul cu 3-2 in ultimele 15 minute. Nu poti sa fi asa de fraier.

Acuma nu ma mai intereseaza nimic. Sunt fericit si relaxat. Rad singur -am reusit. Nu m-am antrenat degeaba. Am putut sa trag si sunt multumit de mine. Tra, la la la la!!!

Ma ajunge Captain.

Ma opresc si il felicit. A castigat, m-a batut. Desi mai sunt fix 11km pana la final, stiu ca m-a batut. Urmeaza coborarea si el e Captain. A fost un adevarat erou. A alergat cumulat 30km de antrenament pentru maratonul asta - dar unul este Captain. Si nu am mai vazut pe cineva cu determinarea lui.

Trece Captain si brusc ma trezesc la realitate: 11km pana la finish. Am ajuns deja pe 9 la general intre doua ranjete de auto multumire. Inca o treime de maraton.

Teroare. Si imi dispare toata voia buna. Mi-e greata, mi-e frig, imi explodeaza picioarele si parca nu mai pot merge. Apoape ca nu mai pot inainta din cauza fricii ca ma ajunge cineva din spate.

Da-i dracului de genunchi. Nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost daca...Vreau sa vad cum e sa...

Incep sa alerg ca dementul din saua Prislop. De fapt n-am alergat - am zburat. Din cand in cand mai atingeam un pic solul doar ca sa decolez iara. Sunt intr-o mocirla pana-n gat. Dar asta ma ajuta la culme. E moale si imi ofera siguranta la fiecare pas. Asa ca acuma caut noroiul mai adanc pe coborarile abrupte.

E incredibil cat de motivanta poate fi frica. Nu mai pierd pozitia asta nici daca imi car genunchii in punga. Ma mai opresc din cand in cand ca sa opresc crampele. Stau cateva secunde si decolez iara.

Noroc cu mocirla - atenueaza fiecare pas si ma opreste din picaje. Punctul de alimentare din Prisacina si incurajarile Oanei si a lui Misu.

"Hai Suca!!! Asta-i ritm ?!" Isi fac efectul. Diluez saliva naclaita cu apa si plec. De aici noroiul devine lipicios. Moale, mare si lipicios. Abia inaintez. In zare apare Pepi si in spatele lui este Captain.

In ultimii 5km m-am apropiat de ei. Asta ma linisteste. Stiu ca nu ii pot depasi, dar nici nu ma intreseaza, nici unul din ei nu e la categoria mea de varsta. Dar inseamna ca am mers bine, daca aproape i-am ajuns.

Aici iara m-am mai linistit un pic cat timp am avut in vizor rucsacul lui Pepi.

Ma apropi de biserica din Dobraia - au trecut 7.1km din saua Prislop si nu m-a ajuns nimeni. Si de aici este numai coborare foarte abrupta.

AM REUSIT!!!!!!
Ce? Stiu ca n-am luat locul 1. Nici macar nu am prins podiumul, dar eu stiu ca am reusit. Am reusit sa lupt si sa fiu multumit de mine. Am reusit sa dau un scop antrenamentelor, am reusit sa ii vad pe Greuceni si sa fiu acolo cu ei. Am reusit sa nu ma mai vait. Si da, mai presus de orice , am reusit sa lupt!

Mai am 3.9km pana la final. Trec de punctul de control de la Dobraia in incurajarile celor de acolo.

 Deja am depasit cativa concurenti de la traseul de semimaraton. Continui si pe primele portiuni de coborare. Caut din ochi bornele kilometrice puse de organizatori. Din spate nu pot veni multi concurenti care sa ma ajunga, dar n-are rost sa risc acuma.

Sunt atent doar atat cat sa nu-mi rup gatul in rest alerg cu viteza maxima la vale.

Se aude muzica de la finish undeva sub mine. Ultimele serpentine. Trec apa si alerg catre final.

Trec linia de finish in 4.18 ore. Sunt fericit!!! Am terminat pe locul 9 la general si pe 4 la categoria mea!

Cum ar fi fost daca...NU! Cum a fost sa!

Sunt la fel de fericit ca acuma 4 ani, cand am terminat primul nostru concurs. Primul concurs la care am participat. Am fost pe locul 8, dar pentru noi a contat ca l-am terminat si am fost cei mai fericiti. Am fost mult mai bucurosi decat locul 2 luat la acelasi concurs dupa 3 ani de antrenamente.

Asa ma simt si acuma. Am luat locul 4. Nu e podium, ba chiar am fost departe de locul 3. Dar eu ma simt de parca as fi locul 1 la general.

Restul e legenda deja. E povestea pe care o s-o repet obsedant la fiecare bere pentru oricine va avea rabdare s-o asculte. E povestea unui maraton pe care l-am trait, nu pe care l-am alergat. Am trait cu intensitate maxima fiecare secunda din cele 4.18 ore. Am trecut de la agonie la extaz. M-am simtit cel mai puternic cand alergam la deal cot la cot cu Greucenii. M-am simtit daramat pe platul spre Bogaltin. Am renascut pe urcarea spre Ciumerna. Am tras de mine pana cand aproape am lesinat. Am tras de rusine, am tras din mandrie, am tras din dorinta de a reusi.

Elena a terminat pe locul 4 la general. Pe locul 4 si la categoria ei. De data asta a avut ghinion cat casa: din primele 7 la general a fost singura care n-a prins podiumul: primele 3 la general au fost primele 3 si la categoria ei. Iar urmatoarele 3 premiate au venit mult dupa ea. Dar au fost la alta categorie...

Despre organizare: cum am zis, nu pot sa fiu decat subiectiv.
- marcajele: impecabile. Adica, la un moment dat aveam impresia ca alerg pe pista de avion, inconjurat de baleiajele de ghidare. Obsedant de bine marcat. Cum a zis Alin: marcat cu ciuda - sa nu se poata rataci nimeni.
Miha a reusit sa se rataceasca (a fost si singura). Dar avand in vedere seria ei incredibila de ghinioane, nimic nu ne mai mira...
- traseul - parere pur personala: la limita pentru mine. Noroc cu urcarile spre Dobraia si Ciumerna. Fals platul dintre Dobraia si Bogaltin era sa ma termine. Multumesc sincer si fara nici un fel de ironie pentru mocirla. Si pentru vremea rece si ploioasa. Stiu ca nu voi a-ti comandat-o, dar eu va multumesc.
- punctele de alimentare: cred ca erau bine aprovizionate. Eu cand ajungeam eram luat in primire imediat de oamenii de acolo care imi ofereau energizante, apa, glucoza, banane, etc. Spun cred, fiindca nu prea apucam sa vad ceva si o tuleam de acolo.
- atmosfera: excelenta. Oamenii te incurajau in fiecare punct. Si simteai ca sunt aproape de tine. In momentul in care mesteci splina pe post de guma de mestecat, zambetul ala face milioane. Doara nu vrei sa-i dezamagesti, nu?!
- la maratonul asta am avut cip-urile lui Ovidiu. O idee excelenta. Cei care le folosec la concursuri stiu de ce spun asta. Mie teoretic cip-urile mi-au refuzat podiumul cu fix o sutime de secunda (nu o secunda, o sutime de secunda), dar asta nu inseamna ca mi-e ciuda pe ele. O sa lupt si o sa imi iau singur podiumul data viitoare :).
- organizatorii au fost ajutati de radio amatorii din Timisoara, asa ca in fiecare moment au avut acoperire radio in fiecare punct de control. Din cunostintele mele asta este o noutate absoluta in domeniu la concursurile organizate la noi.
- salvamontul a fost in numar foarte mare (50)pe traseu. Din fericire nu a fost nevoie de el, dar au fost prezenti cu un efectiv impresionant.
- daca nu stiati inca, Hercules a avut loc in partea extrem vestica a tarii (comparativ cu celelalte maratoane care au avantajul ca se desfasoara in centrul tarii). Totusi a reusit sa stranga la start peste 250 de concurenti din prima.
- au mai fost nenumarate alte detalii: circulatia complet oprita, finish diferit de start, doua trasee diferite de monitorizat, pasta party, etc. Toate acestea si multe altele care nu se vad, dar fara de care multi ar sari de curt in sus, au facut din prima editie a lui Hercules o reusita.

Gata...
Ar mai fi multe de povestit. Un week-end de vis (in afara maratonului) petrecut cu prietenii., o tura frumoasa de bike, o zi de luni de relaxare cum nu am mai avut de mult. Povestile fiecarui participant: frustrarea Elenei, eroismul lui Captain, extazul meu, bucuria lui Sergiu, Dani, Andrei si Pantani, disperarea lui Miha (ba, se mai poate sa aiba ghinion: a terminat maratonul in 9 ore si 5 minute - termenul limita era de 9 ore).

Pentru mine Hercules a reprezentat un balon de oxigen: de maine reiau antrenamentele (OK, la bicicleta, ca aia imi place :); dar in scarba o sa ma duc si la scari si la stadion). Doar ca acuma, cum a zis si Captain la sfarsitul cursei, am o noua motivatie (recunosc, la mine se cheama obsesie). Acuma i-am vazut pe Greuceni - si sunt si ei oameni...

Plus ca un anumit pariu ma obliga sa prind podiumul...

Cum ar fi fost daca...NU! Cum a fost sa!

Victory always starts in the head. It's a state of mind. It then spreads with such radiance and such affirmations that destiny can do nothing but obey.(Douchan Gersi)