Indonesia - Sulawesi (Tana Toraja)

Data: 10.09.2010 - 11.10.2010
Participanti: Elena si Alex
Locatie: Indonesia
Poze:   Rantepao
           Tana Toraja
           Funeral Rituals
Filme: youtube/hoinarii

Avionul aterizeaza pe la ora 21.00 in Makassar. Aceasta este capitala insulei Sulawesi, una din insulele mari din arhipelagul indonesian (are o suprafata arpoximativ egala cu Romania, o populatie de 15 milioane si o forma a naibii de neregulata -semn al activitatilor tectonice care au format-o si macinat-o de-a lungul timpului).

In aeroport nu avem multe idei - ar fi ideal sa ajungem intr-un terminal de autobuze de unde sa plecam direct catre Rantepao, capitala regiunii Tana Toraja.

Ora este destul de tarzie incat sa ne gandim ca poate e mai bine sa dormim in aeroport. Apare un cuplu de spanioli care ne propune sa impartim un taxi pana in oras. Pana la urma reusim sa negociem cu un sofer sa ne duca la terminalul catre Rantepao, unde ajungem cu 10 minute inainte sa plece autobuzul. Asa ca pana la urma o sa ne petrecem noaptea in autobuz. (Din totalul de nopti petrecute in Indonesia, 2 le-am dormit in aeroport, 2 in autobuz, una in tren - preferam sa calatorim noaptea, era practic gratis si aveam toata ziua la dispozitie pentru alte activitati).

Autobuzul este o surpriza (placuta) similara cu trenul catre Bali. Ai loc nesimtit de mare pentru picioare, este curat si este confortabil.

Destinatia noastra este Rantepao, capitala regiunii Toraja si locul cel mai potrivit pentru a stabili o tabara de baza in vederea explorarii zonei.

Toraja reprezinta numele grupului etnic care locuieste in aceste regiuni, iar Tana Toraja inseamna "Pamanturile Toraja".  Cea mai mare parte a populatiei este crestina, dar aici mai mullt ca oriunde in restul Indonesiei se pot vedea influentele animiste pe care a prins radacini crestinismul adus de misionarii olandezi.

Tana Toraja este renumita pentru ritualurile funerare elaborate, mormintele sapate in stanca sau suspendate pe fetele abrupte ale muntilor si mai ales pentru casele lor cu forma de barca, care in limba locala se numesc tongkonan.

Riturile funerare din Toraja sunt evenimente sociale importante la care participa sute de oameni si care dureaza mai multe zile.

Inainte de 1970 nimeni nu auzise de Toraja. Dupa aceea National Geographic a facut un documentar cu unul din ritualurile funerare de aici. Anul urmator 12.000 de turisti apar in zona. In 1989, 40000 de turisti straini vizitau anual zona la care se adaugau inca vreo 20.000 de turisti indonesieni.

Si ghici ce? Turistii au inceput sa sara de cur in sus ca nu vad ceea ce li s-a promis (Tana Toraja devenise a doua destinatie dupa Bali). In loc de oameni care traiau in epoca de piatra si ritualuri pagane, se trezeau in mijlocul unei societati crestine care descoperise de ceva timp televizorul si isi practica ritualurile pentru ochii turistilor cu singurul scop de a face bani.

S-au enervat la un moment dat si localnicii care si-au dat seama ca traditiile lor se duc de rapa. Asa ca "s-au revoltat" si au inchis usa turistilor in cateva sate. Asta a durat doar cateva zile pana cand au realizat ca nu pot trai fara veniturile din vanzarea de suvenire... Buna treaba....Asta am vazut-o si in Peru unde de exemplu cei din Uros traiesc exclusiv din veniturile din turism.

De cacat... Din fericire, turistii si-au pierdut interesul pentru zona aceasta. Asta nu inseamna ca satele lovite de plaga comertului si-au mai revenit, dar cel putin satele din munti si cele care se afla departe de caile batute de turisti au scapat deocamdata

Dis de dimineata am ajuns in Rantepao si prima impresie a fost ca aici e un fel de Indonesia "la tara". Un orasel mic si inghesuit al carui scop pare a fi acela de nod rutier si punct de plecare pentru turisti. Toraja nu a aparut de mult timp pe harta turistica si nici acuma nu este o destinatie foarte frecventata, chiar daca si aici turismul a ajuns sa schimbe insasi modul traditional de viata pentru care de fapt vin pana aici turistii.

Aici ne-am cazat la Monika si am plecat imediat sa ne cautam un motor pentru a putea explora zona in liniste si pe unde avem noi chef, nu pe unde ne duc ghizii. Nu am mai gasit scutere automate ci doar semiautomate - asta inseamna ca au mutat frana de spate la picior si acuma aveam si un schimbator de viteze (tot la picior). Cu motorul acesta m-am obisnuit mai greu, dar am hotarat totusi  sa il luam.

Scapam cu greu de ceva ghizi si dupa ce aplicam tactica deja consacrata de a face de rost de la ei de informatii fara a le folosi serviciile, plecam sa cautam faimosul ritual funerar. Avem cu noi o harta a zonei si incercam sa ne descurcam  cu ea si cu ajutorul localnicilor. Majoritatea frustrarilor legate de capacitatea de comunicare a bastinasilor le-am dezvoltat in Sulawesi. Astia nu intelegeau nimic din ce le spuneam. Si nu le spuneam altceva decat nume de localitati. M-au scos din sarite.

Ajungem in zona satului cu ritualul si incepem sa il cautam. Nimeni nu stie sa ne indrume. Asa ca ne hotaram sa urmarim niste camioane pline cu oameni si porci care banuiam noi ca se duc la ritual. In timpul cautarilor Elena si-a facut o multime de prieteni. Care dupa ce urlau "Morningggg sir!" treceau la un obositor "Money, money, money".

Motor nou, sofer neexperimentat, ploaie si lut umed. Era o chestiune de timp pana cand sa se intample. Nici n-am stiut cum sa reactionez cand am derapat asa ca am ramas agatat de motor accelerand pana cand ne-am rasturnat intr-o parte si motorul a prins-o pe Elena sub el cu teava de esapament lipita de gamba. A urmat peste o saptamana in care la un moment dat piciorul Elenei arata ca si cand ar fi cangrenat - abia acuma incepe sa se retraga urma de la arsura.

Cum faptul e deja implinit, nu ne ramane decat sa plecam mai departe in cautarea renumitei inmormantari. Pe care o si gasim intr-un final pe un platou plin de lut alunecos.

In societatea Toraja, ritualul funerar este cel mai laborat si mai costisitor eveniment. Cu cat esti mai bogat si ai o pozitie mai importanta , cu atat inmormantarea va fi mai scumpa. Inmormantarea unui nobil de exemplu strange cateva mii de participanti si dureaza mai multe zile. Pentru inmormantare se pregateste un loc special, unde sunt construite adaposturi  pentru participanti.

Ceremonia are loc de obicei saptamani, luni sau chiar ani dupa ce respectivul moare, pentru a permite familiei sa stranga fondurile necesare pentru inmormantare. Pana la inmormanare, corpul decedatului este infasurat in carpe ca o mumie si pastrat sub casa.

Acuma efectiv ce se intampla la o astfel de inmomantare: se macelaresc sute de porci si zeci de bivoli. Invitatii stau in locurile pregatite si mananca produsele preparate pe loc.

Daca citesti ghidul te astepti la cine stie ce ritualuri elaborate. Pe scurt este un fel de pomana combinata cu taierea porcului de la noi. Diferenta e ca aici se omoara mult mai multi porci si sunt mai multi invitati. Venind din Romania, te impresioneaza eventual scara evenimentului.

Pentru turistii straini care mai erau pe acolo cred ca era destul de socant sa-i vada cum parlesc porcul, cum ii scot matele si le curata de rahat, cum strang sangele in tulpinile de bambus pentru a pregati un fel de sangerete.

Altceva nu prea se mai intampla pe aici. Cuplul de spanioli ne-a povestit ca ei au nimerit la o inmormantare unde familia i-a invitat in casa sa faca poze cu mortul, dupa care au inceput sa plimbe mortul prin camera, sa il duca la geam si sa ii vorbeasca. Cei de aici nu chiar considera ca omul moare, ei vad un pic altfel lucrurile: pana la inmormantare, se considera ca decedatul e doar "adormit", abia dupa aceea incepe drumul spre Puya (taramul spiritelor).

Dupa ce ne saturam de alunecat prin lutul plin de sange plecam mai departe pentru a vedea un alt reper turistic al zonei: mormintele.

Efigiul mortului (numit tau tau) este plasat la intrarea in mormant. In unele sate pe care le-am vizitat erau si mestesugari care produceau tau tau  ca suveniruri. Ceva mai morbid de atata nu imi pot imagina.

Exista trei metode de a inmormanta decedatul: fie sicriul se duce intr-o pestera, fie se sapa efectiv o nisa intr-un perete stancos unde sa incapa sicriul, fie sunt agatate sicriele cu funii pe fetele stancoase. Sicriele contin cam tot ce ar avea nevoie decedatul in viata de apoi. Si aici - cu cat esti mai bogat ai parte de un mormant mai somptuos. Bogatii de obicei au parte de morminte sapate in stanca.

Mormintele copiilor sunt agatate de regula cu funiile de stanci sau de copaci.

In cele cateva zile petrecute in Tana Toraja, ne-am obisnuit cu prezenta morminteleor cam in toate locurile posibile. Fiind o zona muntoasa, unde gaseau o fata de stanca mai dreapta, sapau morminte.

In cursul zilei am apucat sa vizitam mai multe situri unde erau morminte sapate in stanca. Traditita se pastreaza in continuare asa ca langa mormintele care pareau a avea o vechime considerabila, erau si unele proaspat sculpate. 

Cea mai interesanta experienta a zilei a fost in schimb la o pestera. Intrarea era strajuita de o multime de tau tau si de sicrie in diferite stadii de descompunere si din care ieseau oasele locatarilor. Dar partea cea mai interesanta era in pestera. Peste tot pe unde te uitai gaseai cate un craniu care sa ranjeasca la tine Mai incolo cate un femur uitat se lafaia pe un prag de stanca. Dar craniile care se iveau de dupa fiecare colt la lumina frontalei erau deliciul pesterii.

Dupa ce am inaintat prin zona mortuara, spiritul de speolog a inceput sa biruie. Galeria parea ca se continua mult in inima munteleui. La un moment dat a devenit mai alunecos si am hotarat nemultumit sa ne intoarcem. Am repetat experienta si pe un culoar paralel care parea sa mearga si mai adanc in munte.

 

Bivolii reprezinta masura avutiei la Toraja. Cu cat ai mai multi bivoli cu atat ai un statut mai mare in sat. Coarnele bivolilor morti sunt afisate cu mandrie pe stalpii caselor. O mare parte din activitatea copiilor se reduce la a curata aceste vite. Le sapuneaza bine si le clatesc dupa aceea. Bivolul fericit sa duce dupa aceea in  mijlocul orezariei si se scalda in noroi.

Tongkonan reprezinta casele traditionale ale Toraja. Unele din constructii sunt folosite pentru locuit, altele sunt folosite ca hambar pentru orez. Nu se stie exact care sunt motivele pentru care localnicii au ales aceasta forma ciudata pentru locuintele lor. Speculatiile sugereaza ca reprezinta barcile cu care au navigat pe rauri in sus primii oameni care au colonizat zona.

Pe seara revenim in Rantepao. Am gasit un restaurant chinezesc cu mancare buna de unde urmatoarele patru zile nu ne-am miscat. Aici am avut parte si de cea mai condimentata mancare din toata Indonesia. Tot aici am vazut cum se poate manca un peste cu tot cu oase. Daca comandai peste fript, nu stiu cum reuseau sa il friga in ulei, dar toate oasele deveneau crocante, asta fara ca sa arda carnea.

A doua zi schimbam motorul buclucas cu unul automat si mai increzatori pornim sa terminam de explorat zona. Cum ne-am facut plinul de morminte, azi vom merge fara o directie anume. Mai trecem pe langa un sit mortuar destul de retras, dupa care avem norocul sa nimerim in mijlocul unui fel de balci.

Cum am mai zis, inmormantarile dureaza mai multe zile. Intr-una din ele macelaresti animalele, in alta asisti la coride, in alta zi te desfeti cu tot felul de jocuri si tot asa.

Noi am prins ziua cu jocurile de  noroc. Era un spatiu amenjat ca la inmormantarea din ziua precedenta: in centru se afla ringul unde aveau loc luptele de cocosi, dupa aceea era un spatiu liber, iar pe margini erau locurile unde stateau spectatorii.

La "periferia" Coloseumului erau jocurile pentru copii. Desi erau copii, acolo se paria pe bani adevarati, ca sa se invete de mici cum sa piarda banii munciti o luna in cateva secunde. Au inventat o multime de jocuri interesante (in general versiuni primitive ale ruletei) la care puteai sa-ti pierzi toata agoniseala. Am fost si noi invitati sa pariem, dar am plecat sa vedem evenimentul pricipal: luptele de cocosi.

Ni s-a oferit loc in tribune, asa ca am putut sa urmarim actiunea din prima linie. Pentru inceput n-am prea inteles ce se intampla. Primele lupte ne-au derutat complet. Pe masura ce luptele se succedau, am inceput sa intelegem ce se intampla:

Proprietarii cocosilor vin si isi cauta parteneri de lupta. Pentru aceasta dau ocol de mai multe ori prin tribune. Inainte de aceasta faza insa cocosii sunt dusi la ITP unde le sunt verificate diferite caracteristici. Dupa ce trece de ITP, proprietarul si isi gasesc un partener pe masura (se verifica cocosul din toate unghiurile, se cantareste si se gadila in toate locurile posibile) si poate incepe lupta. Urmeaza 30 de secunde de frenezie in care se fac pariurile, dupa care se asterne linistea.

Pentru inceput cei doi proprietari isi intarata cocosii unul impotriva altuia, dupa care ii lasa liberi sa se casapeasca. Cocosii nu stau foarte mult pe ganduri si se pun pe lupta.

Exista si un arbitru care decide cand lupta s-a incheiat - de obicei aceasta se intampla cand unul din concurenti incepe sa-si piarda parti componente din organism sau cand incepe sa improaste cu sange ca o arteziana. Momentul respectiv era gustat cu entuziasm sau cu dezamagire profunda (in functie de cocosul pe care s-a pariat). Invinsul are o soarta demna de mila: i se taie piciorul care este oferit ca trofeu invingatorului. Dupa aceea, cocosul invins este aruncat intr-o parte (asa fara picior, sa se chinuie fir-ar a dracului daca nu s-a antrenat destul si a pierdut).

Nu am prea inteles cum doi cocosi ajung sa fie balta de sange in cateva zeci de secunde. Revelatia a venit in curand: si indonesienii au rabdarea lor si n-au de gand sa stea toata ziua pana se ciupesc pasarile. Asa ca le-au dotat cu lame legate migalos de picior. Asa ca atunci cand se apuca sa sara unul peste altul -smaaaaaash!!! incepe sa isi tatueze adversarul.

Mai ramanea sa deslusim sistemul de pariuri. Nu e foarte complicat: cand cocosii intra in ring, fiecare parior iuncepe sa strige pe care posesor de cocos pariaza (doar unul poarta o palarie pe cap ca sa poata fi deosebiti). X pariaza pe "palarie". Y pariaza pe "fara palarie". Asa ca sa zicem ca X tine banii. Daca "palarie" castiga, X ramane cu banii, daca pierde, Y ia toata suma. Interesant mi s-a parut ca nu am vazut dupa nici o lupta sa se iste certuri intre pariori.  Aici se pariau bani seriosi: nu existau decat doua paliere: 50.000 de rupii si 100.000 de rupii. Asta in conditiile in care multi isi duc traiul zilnic cu 10.000 de rupii pe zi.

A fost de departe cea mai autentica experienta traita in Indonesia. Aici am scapat de turisti, localnicii ne-au lasat in pace, asa ca am putut sta alaturi de ei fara sa fim noi in centrul atentiei si sa-i vedem cum se poarta natural.

Mai departe am fost la Batutumanga - un sat aflat la altitudine si de unde se zice ca ai o priveliste deosebita. De cand am plecat de pe malul marii, ne-am intors la tiparul in care ne ploua de cateva ori pe zi, asa ca nu am avut o vizibilitate foarte buna, dar terasele de aici sunt mai interesante decat cele din Bali - relieful muntos i-a obligat pe localnici sa fie mai ingeniosi.

Peste tot pe unde am mers ne-am intalnit cu copii venind de la scoala. Au un program ciudat - pe la 10.00-11.00 termina orele. Dar nu asta conteaza, conteaza ca cineva si-a batut capul sa le faca scoli si in cele mai izolate locuri. Si daca de acolo se aleg numai cu a sti sa citeasca si tot e mare lucru.

Pe drumul de intoarcere avem parte de vreme buna si putem admira plantatiile de orez in bataia vantului si sub lumina calda a soarelui la asfintit.

Nenea asta mi-a povestit o gramada de lucruri despre cultivarea orezului - banuiesc eu - ca vorbea in limba lui si tot gesticula cu maceta respectiva. Si vorbea. Probabil banuia ca eu nu inteleg ce zice, dar nu parea sa il deranjeze.

In doua zile am periat zona. A ramas partea a doua a sejurului din Tana Toraja: trekking-ul. Din ghid reiese mai mult sau mai putin ca daca nu te apuci sa mergi pe jos din sat in sat ai cam facut degeaba umbra soarelui. Peisaje dramatice (am citat de acolo), sate traditionale, aventura garantata.

Dupa doua zile de perindat cu mototrul prin zona, ceva ma face sa fiu circumspect, asa ca pentru a ne mari sansele de succes ne trasam noi un traseu care numai partial este descris si pentru care ghidul recomanda 4 zile, ghid obligatoriu si rezerve de mancare si bautura. Noi il planuim la 2 zile de capul nostru.

Trebuie sa vedem ce facem mai departe. Excursia se apropie de sfarsit, dar mai avem totusi  o saptamana. Insulele Togean - adevaratul paradis indonesian sunt de neatins din motive logistice. Inghitim greu aceasta infrangere si nu stim unde sa ne indreptam. Ghidul, harta si o fraza a spaniolilor ne indruma spre destinatie: va fi Pulau Bunaken una din cele mai renumite destinatii de scuba din Indonesia. Pentru asta ne petrecem dimineata la Internet Cafe de unde ne cumparam biletul de avion. Cu ocazia asta descoperim locatia tuturor bancomatelor din Rantepao, aflam ca duminica nu sunt deschise bancile si ne dumirim care este diferenta intre un card de credit si unul de debit. Noi nu-l avem pe ala de debit asa ca nu putem plati biletul.

Vreau in Bunaken! Asa ca mergem la o agentie. Acolo ne zic un pret dublu. Ii arat la bou biletul online, ii amintesc ca maica-sa inca se cheama urangutan si locuieste in padurea de vis-a-vis si in final obtinem un pret cu doar 50.000 de rupii mai mare decat cel de la Internet. Decent.

Mult mai tarziu decat planificasem initial, pornim in aventura. Pentru inceput luam o ricsa ca sa ne miscam mai repede. Cel mai repede ne-am miscat cand alergam pe langa ricsa. Din cauza ca drumul era praf si noi eram doi oameni cu greutate, jumatate de drum nu am putut sta in ea, deoarece atingea macadamul.

Ajungem si la terminal de unde luam un Kijang (acesta este un Jeep de cate locuri vrea soferul si care pleaca catre o anumita destinatie atunci cand este plin). Ajungem...undeva. Stiu ca in sfarsit suntem pe drumul bun atunci cand nimeni nu stie de satul spre care ne indreptam : "Pulu Pulu" (asa il cheama pe satul ala, eu ce sa-i fac).

Aici am scapat de turisti cu siguranta. Dar asta aduce dupa sine si mici neplaceri. Toate remarcile rautacioase la adresa localnicilor le-am nascocit in urmatoarele 24 de ore. Pana aici eram cat se poate de indulgent si o temperam si pe Elena. Aici insa mi-au sarit capacele.

Pare-se ca exista intr-adevar locuri in care oamenii albi sunt la fel de rari ca un indonesian beat. Cum ne vedeau, copii incepeau sa strige de parca atunci ar fi aterizat un OZN si din ele au aparut extraterestrii. Nimeni, absolut nimeni nu intelegea numele de sate care erau la cateva sute de metri de ei. Nici un scaner de ultima generatie nu reusea sa ne cerceteze asa cum o faceau localnicii.

Dar trecand de nervii acestia, pot spune ca am nimerit in sfarsit in partea de Toraja unde nu se mai invarte totul in jurul turismului si oamenii sunt ocupati cu chestii mai importante decat vandutul suvenirurilor.

Familia sta la baza societatii Toraja. Fiecare sat este de fapt o familie extinsa, centrata in jurul tongkonan-ului. Si aici mai mult decat oriunde am vazut ca fie oamenii traiesc sub teroarea unei iminente extinctii a speciei umane, fie efectiv le place ... sa se futa. Eu cred ca au facut ceva pariu ca o sa ajunga pe locul 1 ca populatie, ca altfel nu imi explic de ce erau atatia copii peste tot. Si sa-i vezi cand incepeau toti sa guite si sa fuga dupa tine...

GPS.-ul nu ne ajuta deloc la orientare. Dar l-am luat cu noi ca macar sa putem sa refacem traseul daca e cazul sa ne retragem. Folosim intens harta si deoarece nu ne putem intelege cu oamenii, le aratam pe harta unde vrem sa ajungem

Incet, incet drumurile se ingusteaza, devin greu accesibile si pentru motociclete, pentru ca in final sa se transforme in poteci ce serpuiesc printre orezarii. A fost frumos, dar peisajul e departe de a fi dramatic. Acesta este unul din exemplele in care ghidul trebui folosit cu discernamant. Autorul sectiunii cu Toraja, fie a fost pentru prima data in natura, fie ca copiat descrierea de altundeva. Era frumos, dar asa ceva avem si noi acasa la tot pasul. 

Frumusetea era pana la urma data tot de locuitori si de asezarile lor.

Ii bine acolo asa-i?! Noi asudam din belsug si rezervele de apa ne erau pe terminate. Cu apa e o intreaga poveste. Cat de multi si de saraci sunt si ei beau tot apa imbuteliata. Pare-se ca in tot arhipelagul nu exista apa potabila care sa se plimbe libera peste "7 pietre" si sa fie curata. Am mancat orice si oriunde, am dormit in orice conditii, dar apa n-am baut decat imbuteliata (febra Dengue, destul de frecventa in zona, nu era tocmai in planul de vacanta asta).

Dupa un urcus sustinut am ajuns pe o culme de unde am inceput coborarea catre valea de pe partea cealalta. Ritmul a fost sustinut si chiar daca eram cu mult inaintea previziunilor din ghid, mai aveam ceva de mers. Planul pentru prima zi era sa ajungem pana in Pulu Pulu care se afla la mijlocul traseului.

Dupa ce am coborat in vale, traseul nostru urmarea unul din versantii acesteia in amonte. 

Chiar daca apa nu am gasit, am gasit Cola. Am observat ca exista doua lucruri universale in lume: Internetul si Cola. Internet n-aveau aici, dar macar aveau Cola.

In drumul  nostru am trecut prin sate unde ni s-au cerut dulciuri. Nu bani, dulciuri. Asta m-a impresionat. Eram convins ca fazele astea le mai intalnesti doar in cartile cu exploratorii care duceau bucati de oglinda indienilor si nu in realitate. Aici am vazut si cele mai precare conditii de trai din toata excursia si tot aici mi s-a acutizat senimentul ca civilizatia e buna la ceva si sa fiu recunoscator pentru ce ma asteapta acasa.

Odata cu aceste profunde reflectii, aproape s-a lasat seara, momentul celei mai neplacute iluminari pentru noi: am dedus ca nu eram nicidecum acolo unde credeam noi ca suntem  dupa indicatiile localnicilor. Mai aveam vreo 12km de mers pana in Pulu Pulu si era clar ca ne prinde noaptea pe drum. Asa ca am re desenat repede traseul si am decis sa incepem din seara aceasta intoarcerea.

Dupa ce am vazut satele din jur, mi-a disparut orice urma din dorinta de traditionalism si am concluzionat ca este de o mie de ori mai igienic sa dorm in padure decat in vreun sat. Asa ca am continuat sa mergem (de data aceasta pe celalalt versant la vaii si in sens opus) pana am intrat bine in noapte.

Inainte de a se intuneca de-a binelea, am mai apucat sa vedem si cea mai mare si mai frumoasa cascada din excursia noastra. Care nu apare mentionata nici unde pentru ca dupa ce am modificat traseul suntem efectiv in afara oricarei rute. Acuma putem spune ca suntem primele fete pailde care au trecut prin zona.

Pe noapte ajungem intr-un sat unde sunt mai multe variante de drum. La lumina frontalei nu reusim sa ne orientam si apelam la un localnic. Acesta pe langa faptul ca e de treaba, pare sa aiba mult mai multi neuroni decat ceilalti orangi cu care am avut contact de-a lungul zilei. Asa ca ne intelegem cu el.

Analizam optiunile si pana la urma alegem sa dormim in sat. Omul ne duce intr-un tongkonan . Sot, sotie si cinci copii impart aceasta casa. Ne poftesc inauntru si ne ofera de mancare. Chiar atata tupeu nu am, dar un ceai nu refuz. De astia mi-a placut de la inceput. Aceeasi curiozitate pe care o manifestau toti, dar mai retinuti cumva. Am incercat sa legam converstii cu ei, dar din pacate nu am prea reusit.

Ne-au cazat in cea mai buna camera a lor, dupa care fetele au venit sa converseze cu noi in engleza. Referitor la igiena am avut din nou idei preconcepute care s-au dovedit a fi neintememiate. De fapt, in ceea ce tinea de propria persoana si de casa - erau deosebit de pedanti si de curati. Ca in rest faceau munti de gunoaie, e partea a doua.

Mai sus se vede...baia. Nu vreau sa fiu rautacios, dar la noi la tara oamenii nu se prea oboseau sa isi faca asa ceva - uneori isi aminteau sa se mai scalde in rau sau sa isi toarne cate un lighean de apa in cap. Fiecare casa avea o constructie similara care chiar era folosita. Petreceau un timp indelungat aranjandu-si parul - asta pare a fi o activitate sociala ca si depaduchiatul la maimute (iara sunt rau...).

Ne-au intrebat de la inceput daca suntem crestini si au fost foarte incantati cand am zis ca da. De fapt numele copiilor erau nume de personaje biblice. Ca de multe ori in Indonesia si aici m-am simtit stingher. Se uitau astia la noi ca la niste zei. S-au pus toti intr-un colt inghesuiti unul in celalalt si de acolo se uitau foarte curiosi la noi.

Dimineata ne-am luat la revedere de la gazdele noastre si am pornit mai departe. Pe lumina am gasit repede drumul si in curand am revenit pe un fel de forestier. Satele lor sunt imprastiate peste tot si uneori este dificil sa ajungi pana la ele cu masina. De exemplu, camionul din poza folosea lanturi pentru a face fata solului alunecos si pantei accentuate.

Azi avem o stare de spirit mult mai buna - cred ca motivul e ca ne indreptam spre zone cunoscute. Eu am tot trambitat ca vreau viata traditionala, oameni simpli si puri. Adevarul e ca nu ma deranjeaza salbaticia si privatiunile. Pot sa stau sinistrat pe munte in orice conditii si mie mi se pare o aventura. Dar la fel de adevarat e ca nu imi place sa vad oameni traind in conditiile respective.

Saracia lor ma deprima. Nu mi se pare nimic idilic in a-i vedea cum se chinuie sa traisca - in conditiile in care ei sunt constienti ca o gramada de alti oameni au apa din perete, masini, haine si alte chestii care noua ni se par asa de normale. E usor sa te zgaiesti la ei si sa le faci poze, mai greu e sa traiesti in conditiile respective zi de zi.

Pe drumul de intoarcere trecem pe la o casa care noi ne dam cu presupusul ca apartine sefului de zona dupa numarul de coarne de bivol care o impodobesc.

Traseul nostru de trekking se sfarseste in Batutumang. De aici asteptam un Kijang care sa ne duca inapoi  in Rantepao unde ajungem undeva pe la pranz.

Elena si-a protejat arsura (adica a tinut-o acoperita) ca sa nu se infecteze. Acuma arata de-a dreptul morbid si ganduri negre incep sa-mi circule prin cap. Mergem la spitalul orasenesc doar ca sa ajungem la concluzia ca e mai bine sa se trateze singura.

Mai avem de pierdut jumatate de zi pana cand avem autobuzul de noapte care sa ne duca inapoi in Makkasar. Au fost cele 6 sau 7 ore in care am stat efectiv in excursia de 32 de zile (Elena si-a mai permis luxul sa doarma jumatate de ceas in Bunaken - rusine!). Am mancat la restaurantul nostru, ne-am plimbat in sus si in jos pe "bulevardul" principal sau doar am stat sa ne uitam la agitatia orasului. Nu numai ca nu ne-am plictisit, dar lancezeazala aceasta mi-a permis sa observ alte detalii pe care altfel nu le-as fi remarcat.

Biserica de langa noi sarbatorea ceva ani de la ridicare asa ca au organizat un spectacol. Una din atractii a fost spectacolul oferit de un grup de copii (care practicau ceva arte martiale) care au sarit, s-au frecat pe corp sau "s-au spalat " pe fata cu cioburile de sticla.

Am avut ragazul sa fotografiem si una din miile de moschei pe care le-am intalnit la tot pasul in Indonesia. Sa nu uitam ca totusi Tana Toraja este un fief crestin - asta nu inseamna ca islamicii nu isi puteau practica in liniste religia.

Uite si pisica fara coada (asta e chiar bine dotata fata de suratele ei). Dupa cum vi-am spus, majoritatea animalelor au suferit in Indonesia o forma de mutatie (dwarfism, gigantism) datorita izolarii. De exemplu, vacile de aici aveau o ditamai cocoasa pe spate - asta pe langa ca erau foarte mici. Ca veni vorba de vaci - astia n-au lapte. Folosesc vacile la o gramada de chestii - trag caruta, trag plugul, le divinizeaza. Dar nu le mulg. Fraierii....

S-a facut si seara si a venit momentul sa ne despartim de Rantepao. Ma incearca sentimente contradictorii: clar nu e aici cum zic aia in ghid. Poate un vestic este impresionat de ceea ce vede, dar daca ai mai umblat in viata ta la tara si ai vazut cum se taie porcul si care e viata campeneasca, nu e foarte diferit.

Si totusi, din Tana Toraja plec cu cele mai multe amintiri si ramane locul in care mi s-a parut ca am fost "la tara" in Indonesia. Rantepao e ca un oras de la marginea civilizatiei, dincolo de care incepe aventura. Tana Toraja desi nu ne-a impresionat neaparat prin "peisajele dramatice" a avut acel "ceva" care o sa o faca sa imi ramana in amintire multi ani de acuma inainte. Interesant e ca de aici am amintiri mai vii decat din paradisul din Gilli.

Aici m-au enervat localnicii la culme - asta doar ca sa  realizez ca probabil aici am vazut si putinii indonesieni care nu erau obisnuiti cu turistii si ca de fapt acela era modul lor firesc de a reactiona.

Autobuzul ne duce peste noapte pana in Makassar. Aici avem de pierdut mult prea mult timp. Elena se afunda in integrame. Eu ma sacrific si ma duc la Executive Lounge unde pe langa ca manac cat ma tine burdihanul, am access gratis la Internet.

Dupa Tana Toraja asta mi s-a parut cea mai contrastanta paralela. In decurs de 2 ore, folosind Internetul si telefonul mobil am aranjat urmatoarele 5 zile din Pulau Bunaken. Am cautat pe net centrele de scuba care au si cazare, am trimis mail-uri si SMS-uri si in final am ales "Two Fish".

Acuma 24 de ore cautam sate uitate de Dumnezeu , iar acuma, cu doua ore inainte de decolare, am aranjat pana si masina care sa ne astepte in aeroport.

Cea mai mare surpriza a fost cand in urma SMS-urilor am vazut ca in Makassar chiar ne astepta soferul de la "Two Fish", pregatit sa ne duca spre urmatoarea aventura si spre urmatoarul blog: Pulau Bunaken.

Indonesia - Gilli

Data: 10.09.2010 - 11.10.2010
Participanti: Elena si Alex
Locatie: Indonesia
Poze: Gilli
Filme: youtube/hoinarii

Gilli... De la inceput am vrut sa ajung acolo. Cele 3 Gilli se afla intre Bali si Lombok si dupa ce Bali a devenit prea turistic, cei care cautau inca insulele tropicale virgine s-au indreptat catre acest mic arhipelag. Chiar daca si ele au avut soarta Bali-ului, plajele de o frumusete inegalabila, reciful de corali si chefurile care se tin lant, le pastreaza inca pe harta turistica a lumii.

Sunt trei insule: Gilli Trawagan - "the party island". Gilli Meno: insula indragostitilor. Si Gilli Air - insula ramasa inca traditionala. Noi am ales pentru inceputul sejurului Trawagan-ul. Aveam chef de putina animatie dupa cele 2 saptamani de "backpacking".

Este prima data cand ne deplasam cu barca lor traditionala - catamaranul. Drumul din Lombok pana in Gilli ni-l petrecem pe acoperisul barcii. In zare se vad cele trei insule.

Pe masura ce ne apropiem, vedem de ce sunt asa de renumite. In sfarsit unul din cliseele pe care le aveam de acasa pare sa devina realitate: apa verde sau de albastrul cel mai fantastic si plajele din vederi chiar exista!!!

Culoarea acesta este data si de reciful de corali de sub apa. De asemenea acolo unde ai recif sanatos nu ai valuri si viceversa.

Trawagan-ul nu e mare - poti sa ii dai ocolul in vreo 2 ore. Pe malul marii se afla inghesuite toate facilitatile turistice: pensiuni, localuri, centrele de scuba. Insula asta are ceva special...

Are o savoare veche: desi sunt o multime de turisti, nu ai senzatia ca e prea aglomerata. Nu s-a incercat neaparat sa se pastreze sau sa se creeze un anumit stil, dar iti da un sentiment de liniste. Parca e o veche colonie care pulseaza la agitatia comerciantilor de mirodenii.

Nu exista cladiri mari, nu exista betoane sau sticla. Totul este din bambus si viu colorat. Pensiunile se rezuma la niste casute mici ascunse printre cocotieri. Restaurantele sunt intunecoase si inghesuite. Chiar si partea mai exclusivista a insulei are un aer retro. Este frumos aici.

Exista un singur drum, neasfaltat, care inconjoara insula. Nu exista nici un mijloc de transport mecanizat asa  ca toata lumea se deplaseaza cu bicicleta sau cu caruta.

Am ajuns in paradis. Nu avem insa timp de admirat pesiajul, deoarece incepem imediat primul curs. Comparativ cu alte scoli de scuba care pentru inceput te baga in piscina ca sa iti predea notiunile initiale, cei de la Lombok Dive ne-au dus direct in mare.

Pe instructorul nostru il cheama Mohni. De la inceput trebuie sa zic ca cei de aici au avut niste standarde deosebite in ce priveste felul in care se ocupau de clienti, securitatea si nivelul de predare a cursului.

Ne echipam si intram in apa dupa ce Mohni ne prezinta fiecare parte a harnasamentului. Eu traiesc in lumea mea si in acea lume lucrurile sunt simple, poetice si nu se acorda o atentie foarte mare a detaliilor pentru a nu strica poezia.

Cu tot echipamentul acela in spate realizez brusc ca in sportul asta poti sa mori. Alergam, schiem, uneori cataram, ne dam cu bicicletele si facem multe alte activitati. Dar nici unde nu depind atat de mult de echipament ca aici (nici macar la catarare - acolo in cel mai rau caz se rupe coarda sau pocnesc asigurarile sau  - OK sunt multe scenarii). Dar la scuba ai o infinitate de posibilitati de a o mierli. Si ce imi displace cel mai mult e ca aici sunt complet la mila echipamentului. Oricat de "bun" sunt eu, daca pe la 30 de metri sub apa o parte a echipamentului cedeaza - am mierlit-o.

Asta ma sperie efectiv, asa ca fac eforturi serioase pentru a ma concetra la cele ce ne sunt predate. Invatam sa folosim echipamentul si efectuam nenumarate scenarii de urgenta sub apa.

Este unul din sporturile in care depinzi cel mai mult de partenerul tau. Exista si termenul de "solo scuba", dar sunt putini temerari care incearca asa ceva. Echipamentul de calitate si un partener in care sa ai incredere sunt cele mai importante ingrediente ale unei scufundari care sa se termine bine.

Petrecem vreo 2 ore sub apa si invatam o multime de chestii.

A venit momentul sa ne si cazam si aici avem si singura nemultumire din timpul sederii in Gilli. In spatele sirului de pensiuni care dau spre plaja, se afla satul localnicilor. Acolo ajungem si noi sa stam - la un localnic acasa. Cazarea in sine era la fel de buna ca precedentele - locatia a lasat de dorit.

Dupa amiaza ne-am petrecut-o plimbandu-ne pe plaja si facand snorkelling. Reciful de corali este foarte bogat si bine conservat aici. De fapt, firmele de scuba ii platesc pe localnici ca sa nu pescuiasca incercand astfel sa pastreze reciful si vietuitoarele lui.

Aici am vazut alte vietati comparativ cu Amed. Am vazut si primii rechini - rechinul cu aripioara alba si pe cel cu aripioara neagra. Sunt doua specii inofensive, dar ai un nod in gat cand ii vezi trecand pe langa tine.

Incepem vanatoarea de apus si in in aceasta incercare ajungem sa dam ocol intregii insule. Un apus destul de timid, dar speram ca maine va fi mai grandios. Eu zic ca ne incadram destul de bine in peisajul acela.

Seara ne plimbam in sus si in jos pe aleea principala a insulei. La lumina felinarelor sau a tortelor, insula capata un aer si mai misterios. Mancarea de aici era cel putin proaspata. Iti alegeai animalutul preferat si bucatarul ti-l gatea acolo pe loc.

N-are rost sa o tot dau la intors: cand am vrut sa ajung in Gilli am vrut sa vin aici pentru...Magic mushrooms.

Inainte sa sariti cu gura - in Indonesia faci inchisoare sau esti condamnat la moarte pentru posesia in anumite cantitati a drogurilor sau pentru orice forma de trafic. Daca va intrebati cum de se vindea asa ceva pe insule e simplu: ciupercile nu sunt considerate droguri acolo.

Plus ca pe Gilli nu exista politie... Este un "status quo" care se mentine atat timp cat cei de pe insule nu sar calul. Noi am avut/avem Amsterdamul - din pacate acolo oameni "destepti" si "pudici" au grija sa reduca orasul pacatelor la un searbad port infrigurat. Noi am avut sansa sa il prindem inca in plina glorie.

Inainte sa sariti a doua oara cu gura - ciupercile nu creeaza dependenta. Fumatorii sau cafengii sunt niste drogati inveterati (Nasol...). Poza asta m-a speriat de-a binelea. Se implinesc peste doua luni de cand am renuntat si la placerea tigarii de dupa cina cu tatal meu. Oricum in ultimii doi ani devenise un moft, dar de doua luni, am renuntat complet amandoi.

De chestia asta sunt foarte mandru, dar nu regret deloc ca am fumat si nu consider ca as fi fost mai fericit daca nu fumam. Si nu recomand nimanui sa nu fumeze. Omul trebuie sa moara de ceva - si daca respectivului ii place sa faca asta, nu sunt eu Dumnezeu sa-i zic ca nu-i bine...

Ciupercile m-au fascinat de mult timp. Istoria lor se pierde in negura timpului. Samanismul din Asia avea la baza ciupercile (Amanita muscaria). Sunt raspandite pe tot globul si apar in toate culturile. Am citit despre ele mai mult decat toate lecturile obligatorii de la scoala. As putea sa umplu bloguri intregi despre ce sunt si ce nu sunt acestea. Specia locala era Copelandia Cyanescens, desi nu cred ca sunt multi pasionati de botanica printre voi.

Capacitatea de a modifica realitatea si mai presus de orice capacitatea de a vedea ceea ce alfel doar iti imaginezi. Un vis, o amintire draga, o idee trasnita. Creezi si darami lumi. Opresti timpul in loc sau il faci sa alerge intr-un ritm nebun. Ani, secole, milenii trec prin fata ochilor. Limita este data doar de imaginatie. Iar eu am o imaginatie foarte bogata.

A fost o noapte magica. Spre seara au inceput si chefurile pentru care insula este asa de renumita - am fost si noi la unul la care se canta live muzica reggae.

Dimineata ne sculam cu noaptea in cap ca sa ...alergam. Insula are o circumferinta de vreo 8km si este terenul ideal de alergat. Asa ca pe la 5.30 ne-am pus in miscare. Pare o imagine de basm: la lumina rasaritului sa alergi pe malul oceanului pe o plaja pustie. Teoretic asa si e. Dar dupa cateva minute incepi sa realizezi ca esti la Ecuator la o temperatura de 30 de grade si intr-o umiditate de 100%. Sauna e pistol cu apa.

Am strans serios din dinti ca sa nu renuntam, iar la finalul turei scaldatul in mare a venit ca o mantuire - eram mai uscati ca niste mere uitate peste iarna in camara.

Dupa micul dejun ne intlanim cu Mohni si refacem inca o data cursul de ieri. Azi suntem deja patru - ni s-a alaturat un cuplu de americani simpatici. Chiar m-a bucurat sa mai aprofundez inca o data notiunile de baza, deoarece nu ma simteam deloc sigur pe mine.

Americanii ne-au dus in piata locala la un fel de autoservire autohtona. Unde era mancare multa, apetisanta, gustoasa si ieftina. Ne-a placut asa de mult incat toate celelalte mese le-am servit aici. Din cate am observat localul facea furori si printre ceilalti turisti.

Dupa amiaza a sosit si marele moment: prima noastra scufundare. Mohni ne-a mai explicat odata masurile de siguranta si mai ales semnele prin care comunici sub apa. E foarte important sa calculezi toata scufundarea, sa iti lasi suficient timp pentru a face o revenire de siguranta, pentru a face oprirea de safety inainte de a iesi din apa. Comunici cand ai ajuns la jumatate cu aerul, iar cand mai ai inca 50 de bari te pregatesti de iesirea la suprafata.

Cu parere de rau nu retin cum a fost prima scufundare comparativ cu urmatoarele. Cu siguranta am fost foarte stresat. Si mi s-a confirmat si aici ca eu nu sunt tocmai cel mai indemantic si mai priceput om. Nu stiu ce faceam, dar reuseam sa termin primul din tot grupul rezerva de aer, chestie care m-a frustrat. Elena pe de alta parte s-a descurcat de minune - eu cred ca ea uita sa respire sub apa, altfel nu imi explic cum reusea sa aiba tot timpul dublu rezervei de aer fata de mine.

Este impresionant acolo jos si ati vazut deja pozele. Cu cat cobori mai adanc insa, numarul pestilor se reduce, lumina scade in intensitatae si devine mai frig. Pe de alta parte ai ocazia sa vezi alte specii de pesti. 

Dupa scufundare si pranz ne-am reluat periplul de snorkelling pe insula. Nu stiu cum se face ca din cele "enspe mii "de poze din care eu am facut peste 99%, alea 1% facute de Elena au iesit cel mai bine.

Cu tot renumele ei, Gilli nu este aglomerata nici pe plaja. Nu poti sa zici ca esti chiar Robinson Crusoe, dar ai ocazia sa stai pe bucata ta de plaja "deranjat"  in cel mai rau caz de copiii localnicilor care se scaldau si ei acolo.

A doua seara cei de la Rudy cred ca au vrut sa-mi testeze limitele si mi-au facut o bomba de cocktail magic. Toata documentarea dinainte nu m-a putut pregati pentru asta. Iadul exista. Exista si demoni si monstrii. Sunt acolo ascunsi adanc in creier. Si nu vreau sub nici o forma sa mai deschid usa aceea. Badddd trippp...

Dimineata ne facem alergarea matinala in aceleasi conditii ca in ziua precedenta, dar acuma scoatem un timp sensibil mai bun.

Si vine si prima scufundare a zilei... Scufundarile aveau loc in diferite locuri ale argipelagului - pana unde ne deplasam cu catamaranul. Invatam sa coboram si din barca cu aceasta ocazie.

Una din chestiile importante la scuba este sa reusesti sa egalizezi presiunea din urechi. Sau popular spus "sa iti pocnesti urechile". Senzatie cunoscuta de toata lumea atunci cand merge cu avionul sau cand urca brusc pe munte. Doar ca sub apa se simte mult mai acut.

Daca prima scufundare am uitat-o, pe aceasta o s-o tin minte tot timpul. Trebuia sa ne scufundam pana la 12m intr-o zona fara recif. Mohni, Elena si cei doi americani au cazut ca bolovanul spre fundul apei. Inca de la primii metri am avut probleme cu egalizarea presiunii si am inceput sa am dureri acute. I-am facut semn instructorului, acesta mi-a zis sa stau si sa imi fac egalizarea. N-am reusit. Dupa aia mi-a fost jena sa fac tot grupul sa astepte dupa mine. Mareeeeee greseala! Am simtit ca imi pocneste capul tot timpul cat am stat sub apa. Mii de menghine ma strangeau de tample. Cand am iesit la suprafata aveam masca de pe fata pe  jumatate plina cu sange, o imagine nu tocmai placuta si care m-a speriat si pe mine si pe cei din jur.

Daca ar fi fost numai asta era inca bine. Din cauza presiunii "mi s-a futut echilibrul". Urmatoarele zile aveam momente cand efectiv nu mai puteam sa stau in picioare si aproape cadeam (nu, nu era de la ciuperci).

Ca de obicei asta m-a intaratat. Nu o sa renunt si o sa-mi iau certificatul ala fie ce-o fi! Daca ceilalti pot, o sa pot si eu.

Intre scufundari, echipa noastra tehnica se odihnea pe barca, iar noi ne luam pranzul si citeam sarguinciosi manualul din care aveam sa dam examen.

Cea de-a treia scufundare a decurs mult mai bine, dar la final tot aveam sange in masca. De fapt de acuma inainte toate scufundarile aveau sa se termine la fel. Pe langa ca eu consumam aer ca un alergator la 100 de metri, nici nu prea reuseam sa imi tin echilibrul sub apa: cand stateam lipit de fundul apei ca un bolovan, cand pluteam ca o pana pe la suprafata. Si atunci chinuie-te sa-ti mentii nivelul in apa. Si asa se ducea naibii oxigenul. Clar nu sunt un talent. Si cu fiecare scufundare deveneam tot mai indarjit sa invat si sa iasa mai bine. Daca ei pot - pot si eu!

Gata cu desfraul si calatoriile psihedelice. Elena ma muta pe Gilli Meno. Meno este tot ce nu este Trawagan. Cateva bungalow-uri de bambus ascunse dupa liziera cocotierilor, doua sau trei localuri unde se poate manca si atat. Insula turistica are undeva la 300m, in rest este efectiv salbatica.

Daca pe Trawagan ne-am facut incalzirea, aici am gasit plajele acelea nesfarsite cu nisipul alb si fin pe care nu era tipenie de om. Aici timpul ar fi trebuit sa se opreasca. Este unul din putinele locuri in care am fost si din care nu as fi mai plecat.

Meno nu este la nivelul Trawagan-ului din punct de vedere al snorkelling-ului, in schimb este o placere sa faci baie aici. Asta dupa ce bineinteles ai facut si ocolul acestei insule in alergare dimineata. Meno e mai mica si are si un deal in mijlocul ei - deal pe care ne-am grabit sa il alergam.

Mohni si echipa vine si ne preia de aici pentru ultima scufundare din curs. O parte din pozele de sub apa  sunt facute la scufundare. Dar marea majoritate sunt facute la snorkelling. Mie personal mi s-a parut ca cea mai faina portiune este undeva intre 0m-10m. Sub aceasta adancime nu mai era asa de diversa si agitata viata.

Scufundarile cu ghid au fost ca si turele din jungla din Peru: fara Mohni nu am fi vazut nici macar jumatate din creaturile care isi dezvotasera niste mecanisme perfecte de camuflare. Ambii instructori care s-au ocupat de noi au fost adevarati profesionisti: au avut rabdare, au stiut sa ne invete, au stiut ce sa ne arate.

Dupa ultima scufundare a venit si momentul examenului teoretic. In cele 3 zile am avut de digerat un manual de 300 de pagini. Testul era grila si consta din 50 de intrebari. Am citit cu mare atentie manualul respectiv si am obtinut 48 de puncte.

Ne-am luat cu brio certificatul si am fost intampinati cu:"Congratulations! And welcome to a new world!". In primul rand multumim.

E ciudat. Planeta noastra este 73% apa si totusi noi o numim "Pamant ". Acolo sub apa este o lume incredibila, incomparabil mai animata si mai diversificata decat cea de la suprafata. Pare paradoxal, dar excursia asta a trezit in mine spiritul ecologic mult mai mult decat 15 ani de mers pe munte. Aici am simtit pentru prima data ca avem ceva unic si ca depinde numai de noi sa pastram ce ne-a fost dat.

A mai urmat o ultima sesiune de snorkelling intr-un colt uitat de lume a insulei Meno. E ca si cand ai ceva drag si nu vrei nicicum sa il pierzi. Niste meduze minuscule ma intepau intr-una, incepea sa fie racoare si curentul era puternic, dar vroiam sa mai smulg cateva minute din ce credeam ca e ultima tura de snorkelling din excursie. Am fost obligati sa iesim mai repede deoarece...

L-am prins! Fir-ar el sa fie ca l-am prins! Cliseul apusului a devenit realitate. Am asteptat dupa el 3 saptamani, dar eu zic ca a meritat.

Un final de basm pentru 4 zile de basm.

Munca-i munca, asa ca de dimineata alergam pentru ultima data in zona. Dupa care luam micul dejun. Ceea ce vedeti este restaurantul local cu vedere spre mare.

Pana vine barca sateasca care ne va duce inapoi in Lombok, mai avem timp de o baie.

La reveder paradis! Si cand ma gandesc ca Duba sta aici un an si vrea sa se faca instructor de scuba... Dar pana la urma tine de fiecare ce alege in viata, asa ca depinde doar de noi sa ne realizam si pe viitor visele facand abstractie de ceea ce cei din jur considera a fi obligatii, griji sau probleme.

Ajunsi in Lombok incepe seria de noroace. Suntem pe punctul de a ne urca intr-o caruta care sa ne duca la autobuz. Vindeti voi castraveti gradinarului... E gratis? Au inceput s-o dea la intors cum ca e gratis autobuzul, dar ca transferul cu caruta costa. Pe asta am vrut sa-l bat: adica imi iei bani ca ma duci 200m cu trascaleta aia?!

Sarim din caruta langa un localnic care ne intreaba: "Elena? Alex?" Era trimis de cei de la Lombok sa ne preia din port, deoarece ni se schimbase avionul.

Si acuma ma intreb: daca nu ne dadeam jos din caruta? Restul excursiei ar fi avut cu totul alta desfasurare si nu neaparat mai buna.

Soferul face o cursa care aproape ca ma face sa promit ca nu o sa-i mai fac pe pasagerii de la mine din masina sa vomite. La final ajungem la aeroportul din Mataram - capitala insulei Lombok. Primul zbor va fi scurt si ne va duce inapoi in Bali.

Intre cvele doua zboruri avem cateva ore bune. Asa ca ajungem sa vizitam zona din Bali pe care am ocolit-o: faimoasa Kuta. Este asa cum ne imaginam ca o sa fie: aglomeratie, cladiri mari, macarale. Dar trebuia s-o vedem. Nu poti spune ca ceva iti place sau nu, pana nu incerci, pana nu vezi cu ochii tai.

Si oricat de pornit eram impotriva zonei, tebuie sa recunosc ca plaja este superba. De fapt nu, plaja, dar valurile. Eu am ramas cu ideea ca daca mergi la mare trebuie sa ai valuri mari. Altfel poti ramane linistit pe malul lacului Surduc, nu trebuie sa te duci pana la cuca macaii.

Si aici au valuri! Din alea mari care aproape ca se transforma in  "butoiul" cautat de surferi. De fapt zona a fost la inceput locul secret de joaca al acestora. Si acuma erau cu zecile in zona. Am stat vreo 2 ore bune si ne-am jucat cu valurile cel mari. Na, asa! Asta e marea!

Acuma, prea multe cladiri opulente nu am vazut. Am plecat cu niste idei preconcepute despre zona aceasta. Majoritatea s-au adeverit si sub nici o forma nu va recomand sa va petrecti vacanta aici. Dar pe de alta parte daca sunteti numai in tranzit, este un bun prilej de a vedea pentru ultima data fete palide si crampeie de civilizatie inainte de a va indrepta spre locurile mai exotice si neumblate ale Indonesiei.

Pe nesimtite, am inceput sa mancam preponderent in warung-uri. In Yogya am fi pariat pe orice ca noi nu o sa punem piciorul acolo. Au ajuns sa primeze cantitatea, pretul si aspectul mancarii. Plus ca in general in warung-uri era un flux continuu de oameni ceea ce te facea sa te gandesti ca mancarea e proaspata si mai si vedeai cum e preparata (ceea ce nu era intotdeauna de dorit). Intr-un warung am mancat si in Kuta.

Cu intarzierea de rigoare, Lion Air decoleaza spre noi zari si noi aventuri: urmeaza tinutul mortilor din Sulawesi.

Pana atunci, pot spune pentru prima data "La revedere!"