Indonesia - Tomb Raider

Data: 10.09.2010 - 11.10.2010
Participanti: Elena si Alex
Locatie: Indonesia
Poze: Borobudur & Prambanan
          Merapi
Filme:

Indonesia este probabil una din cele mai diverse natiuni de pe glob din punct de vedere cultural, religios si lingvistic. Diferentele intre comunitatile de pe insule sunt usor sesizabile. Ceva trebuie sa tina impreuna aceasta natiune.

Acel ceva este pe de o parte Bahatsa Indonesia  - limba oficiala impusa prin programele educationale.  Este limba pe care ar trebui sa o vorbeasca toti indonezienii. Pe masura ce am ajuns in zone din ce in ce mai izolate am observat ca acolo se prefera sa se foloseasca dialectele locale. Fiecare loc in care am fost avea pe langa bahatsa indonesia si dialectul local. In Java - javaneza, in Bali - balineza, in Lombok - sasak, in Sulawesi nu stim exact cum se numea.

Pe langa o limba comuna (cel putin in administratie) urmatorul liant il reprezinta religia ca parte integranta a Pancasila (asta reprezinta cele 5 principii pe care se bazeaza insasi existenta statului indonesian - presedintele Sukarno a promulgat Pancasila in 1945 ca filosofia statului indonesian). Primul din cele cinci principii suna cam asa: "Credinta in unul si singurul Dumnezeu".
ava.

Partea intereanta vine acuma: nu se precizeaza cine este acest unul si singur Dumnezeu. Mai pe scurt, religia sta la baza statului indonesian, cu precizarea ca nu conteaza care e aceasta.

Budistii si hindusii au ajuns pe un teren unde traditiile animiste erau de mult inradacinate asa ca religiile respective au suferit mutatii si s-au adaptat. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Islamul (care are 88% adepti in Indonesia) si cu crestinismul. Toate religiile care au ajuns in arhipelag au fost asimilate cu credintele stravechi si din fuziunea acestora a rezultat multitudinea de credinte pe care o are in prezent Indonesia.

Privind din afara pare paradoxal cum de exemplu pe aceeasi insula pot convietui impreuna crestinii, hindusii si musulmanii. De-a lungul istoriei au existat si conflicte (unele sangeroase) intre credinciosii diferitelor religii, dar in general au reusit cumva sa convietuiasca impreuna.

"Cumva-ul" acesta pare a se datora exact fondului initial (animismul) peste care au venit noile religii. Animismul in principal porneste de la ideea ca absolut tot ce ne inconjoara (oameni, animale, obiecte, fenomene ale naturii) are un suflet.

In decursul acestei luni am avut ocazia sa umblam prin zone unde erau practicate fiecare din cele 3 religii mai importante. Nu e important in ce (sau daca) cred eu. Important e ca am deschiderea necesara si o curiozitate pe masura vis a vis de toate ritualurile respective.

Indonesienii indiferent de religie inca cred in spirite (o mostenire a vechilor credinte);  in locuri incarcate cu energie; in ceea ce am numi noi generic magie.

Primii care au ajuns aici au fost hindusii si budistii. In urma lor au ramas primele regate. Mult dupa aceea (prin secolele 15, 16) islamul a fost adoptat ca religie (peste credintele animiste si religia hindusa deja prezente) si astfel a rezultat religia praticata de majoritatea indonezienilor astazi.

Crestinismul a fost adus de catre portughezi si nu a prins radacini decat in anumite zone din estul arhipelagului si in parti din Kalimantan - portughezii fiind alungati de catre olandezi. Olandezii care au detinut "Indiile de est" pentru aproape 400 de ani au fost strict interesati de partea economica si politica lor nu presupunea interventia in religiile si traditiile autohtone. Din fericire modelul conquistador: biblia in dreapta si sabia in stanga nu a ajuns si aici. 

De pe urma perioadei budiste, in zona a ramas una din minunile arhitrectonice ale lumii: templul de la Borobudur. 

Pornim si noi intr-acolo. Este prima ocazie de a calatori alaturi de localnici. Inghesuiti intr-un microbuz stam claie peste gramada pana in micutul sat Borobudur care se afla in vecinatatea templului. Drumurile cu diferitele mijloace de transport reprezentau pentru indonezieni o adevarata delectare: erau in stare sa se holbeze la noi  si cate o ora fara sa para sa le dispara interesul. Si zambeau in continuu. Probabil au auzit si ei zicala: "O zi in care nu razi e o zi pierduta" . Si de frica sa nu piarda nici o zi, toti zambesc.

Ca si vecinii lor de dincolo de ocean si indonesienii au pus la punct un sistem vast de transport. Nu este asa de rafinat ca cel peruan, deoarce aici aproape oricine are un scuter sau un motor. Dar totusi intre orase exista diferite metode de deplasare.  Pe distantele de pana in 50, 60 de kilometrii se folosesc microbuzele (de exemplu, Colt) sau masinile de teren (Kijang). In majoritatea cazurilr masinile porneau atunci cand se strangea numarul de pasageri (este uluitor cate persoane pot sa incapa intr-un microbuz).

Cu mici exceptii (Jakarta, nordul Sulawesi)  - in zonele in care ne-am plimbat infrastructura este la pamanat si traficul infernal, asa ca orice drum necesita multa rabdare si era o zdruncinatura continua.

Un amanunt m-a frapat in toate drumurile care le-am facut cu mijloacele de transport: localnicii nu miros a transpiratie. Desi am vazut ca sunt destul de atenti cu igiena corporala - este un mister pentru mine cum naiba in conditiile respective de clima nu transpira. Probabil ca si glandele sudoripare or fi suferit modificari in zona aceasta.

Fara evenimente, am ajuns la templul de la Borobudur. Aici ne-am intalnit pentru prima data cu creatia directa a "cretinilor": ghizii. Si acesta este motivul principal pentru care sunt asa de inversunat pe ei. Daca in locuri ca Borobudur este justificat sa ai un ghid daca vrei sa intelegi mai multe despre locul respectiv, "cretinii" par total incapabili sa faca aboslut orice miscare fara a fi ghidati. Asa ca exista ghid pentru absolut orice iti poti inchipui. Si daca exista, banuiesc ca cineva ii si foloseste, ca altfel ar disparea. Cu ghizii respectivi aveam sa ajungem sa ne luptam aproape la propriu la Mount Batur si peste ei dadeam in cele mai neasteptate locuri.

Borobudur face ca toate celelalte temple din Indonesia sa para niste simple accidente. Construit undeva la mijlocul secolului 9, nu se stie prea multe despre ctitorii lui. Curand dupa terminarea lucrarilor, odata cu declinul regatelor budiste in zona,  Borobudur a fost abandonat si dat uitarii. Asta pana prin 1800 cand guvernatorul olandez al zonei l-a redescoperit si de atunci a suferit mai multe etape de restaurare pana in prezent.

Templul este alcatuit din sase terase patrate asezate una peste alta urmate de inca trei terase circulare in varf. Borobudur reprezinta viziunea budista asupra cosmosului: porneste cu reprezentari in piatra ale vietii de zi cu zi la baza structurii pentru a ajunge la nirvana (raiul budist) in varful templului.

Pelerinul trebuie sa porneasca de la poarta estica si sa parcurga fiecare terasa in sensul acelor de ceasornic de trei ori. Pare-se ca nu erau foarte multi care stiam asta - restul (inclusiv grupurile cu ghid)  mergeau in ce directie vroiau. Ma gandesc ca poate clientii nu platisera suficient asa ca li se refuza nirvana. Stiu si eu ?!

Noi am fost cuminti si am respectat traditia partial (adica sensul l-am respectat, dar faceam numai cate o tura pe fiecare terasa).

Drumul te poarta de-a lungul unor peretilor bogat impodobiti cu sculpuri ce relateaza viata de zi cu zi de acuma 1000 de ani. La baza monumentului sunt o serie de basoreliefuri ce reprezinta lumea dominata de pasiune si dorinta - unde binele este recompensat prin reincarnarea intr-o forma superioara, iar raul este pedepsit cu incarnari inferioare.

Reprezentarile respective au fost ascunse privirii. Cred ca oricum e prea tarziu sau total fara rost. Daca ma uit in jur mie mi se pare ca sportul national aici este reproducerea incepand cat se poate de timpuriu: trintesc astia orang dupa orang de parca specia umana ar fi in pragul extinctiei. Asa ca ar fi putut sa lase la vedere basoreliefurile alea sa faca si Alex niste poze...

Peste tot o multime de Buddha se uita la noi.

Cele trei terase superioare au o multime de structuri denumite stupa in care locuiesc alti Buddha. Se presupune ca aduce noroc daca bagi mana prin stupa si il mangai pe Buddha pe cap asa ca toti localnicii se impingeau sa isi ia portia de noroc.

Pe masura ce trec orele apar tot mai multi turisti asa ca acuma este o inghesuiala sufocanta pe scarile abrupte. Din nou, la fel ca vecinii lor peruanii oricat de prietenosi sunt, cand vine vorba sa primeasca sau sa ajunga undeva incep si se imping ca istericii. Fie ca e vorba de urcatul in avionul care si asa nu pleaca fara ei, fie ca te urci in microbuz, fie ca esti pe scarile de la Borobudur, fie ca ateapta sa primeasca masa de la Lion Air prin aeroport (asta e modul lor sa calmeze calatorii dupa o intarziere de peste doua ore), se imping si se calca in picioare.

Templul este intr-un parc foarte mare si foarte frumos amenajat asa ca jumatate din timpul petrecut aici ne-am plimbat prin el.

Tot la Borobudur am experimentat pentru prima data o chestie care initial ne-a nedumerit pentru ca spre finalul excursiei sa devina o banalitate: poza cu maimutele. Maimutele eram noi.

Scenariul era urmatorul: dupa ce se zgaiau la noi, unul mai curajos (si de obicei cel care reusea sa zica mai mult de "Hello sir!") venea la noi si ne intreba (sau gesticula) daca poate sa faca o poza cu noi. Dupa ce ne prindeam  ce vrea si acceptam isi chema toata familia (uneori erau niste poze destul de numeroase) si faceam poza. Dupa care ne multumeau toti pe rand si isi duceau mana fie la inima, fie la cap. Ulterior am aflat ca asta reprezinta semn de mare respect.

Pareau deosebit de incantati ca au facut poze cu maimutele albe. Chestia asta s-a intamplat de atatea ori pana la finalul excursiei incat devenise obisnuinta. Nu stiu exact de ce vroiau sa aiba poze cu noi. Nu ne magulea neaparat gestul. Daca o sa aparem pe Internet in tot felul de ipostaze neobisnuite sa stiti ca s-ar putea sa fie creatia oamenilor mici si cenusii.

Comparativ cu peruanii care credeau ca vrei sa le furi sufletul cand faci poze acestia reactionau complet diferit: majoritatea se rugau sa le faci poze. Erau destul de insistenti. Reactia era de-a dreptul uimitoare, mai ales in randul copiilor. Le faceam poze, dupa care le aratam. Sa auzi atunci chiuituri de entuziasm! Nici asta nu am prea inteles deoarce unii dintre copiii respectivi aveau celulare mai avansate decat se gasesc la noi pe piata, asa ca banuiesc ca mai vazusera poze digitale in viata lor...

Cum aici am terminat destul de repede, ne hotaram sa mergem azi si la templele de la Prambanan.  Pe drumul dintre Borobudur si Prambanan am ramas blocati in trafic o perioada destul de lunga de timp asa incat ajungem destul de tarziu inapoi in Yogya. Nu toti aveau probleme blocarii in trafic insa...

Alt mijloc de transport locat era trasura cu calut (calutul este un cal mai mic, da' mult mai mic). In Indonesia totul este mic incepand cu oamenii. De fapt aici au descoperit de curand o ruda indepartata de-a noastra (Hommo floresiensis) care abia daca ajungea la 1 metru (probabil erau fratii hobitt-ului Frodo). Oameni mici, cai mici, porci mici. Ciudateniile nu se opresc aici: din cauza izolarii pe insule, flora are tendinta sa sufere de dwarfism sau alte modificari genetice (pisicile lor nu au coada de exemplu).

 

Viata e simpla in Indonesia. Nu cred ca exista cuvant in limba lor pentru "stres". Activitatile se terminau in general pe la ora 14.00 -15.00. Si pana la ora inchiderii  nu exista notiunea de "trebuie facut pana la...". Aici exista tot timpul din lume. Ne-am obisnuit repede cu ideea. Nu te poti baza pe absolut nimic. Ar insemna sa fii mai mult decat naiv sa iti organizezi programul in functie de un anumit orar in tara in care nici macar odata avioanele cu care am fost nu au intarziat sub o ora.

 

Poza de mai sus este exemplul cel mai elocvent de ce incerc sa exprim in cuvinte despre bucataria  indonesiana: ea de fapt nu exista. Francezii au bucatarie, italienii au bucatarie, romanii au bucatarie. Ceea ce vedeti acolo pe masa sunt mai multe feluri de mancare toate obtinute sub 5 minute. Ai zice ca asta e bine - oamenii nu pierd timpul cu facut mancarea ca trebuie sa faca ....Ce sa faca?! Ca astia nu fac nimic toata ziua.

De fapt o buna bucata de timp o petrec mancand - mancatul reprezint una din cele mai importante activitati sociale. La fiecare colt de strada, sub coviltire ascunsi de soare se strang necunoscuti pentru a manca ceva. Si se pun pe povestit. Intra foarte repede in discutie unul cu altul  - asta am vazut-o de nenumarate ocazii: de exemplu in mijloacele de transport. Dar nici unde nu e  mai  pregnant decat atunci cand mananca. La masa de mai sus vor veni patru necunoscuti de pe strada, se vor aseza si in timp ce vor manca vor discuta ...despre ce or discuta.

Indonesienii sunt niste persoane deosebit de sociabile si privind din perspectiva asta mi se pare ca noi am pierdut multe pe drumul numit civilizatie. Ne-am izolat, ne-am creat spatii intime, ne-am construit case  imprejmuite care sa ne delimiteze proprietatile. Doar ca sa avem mai mult si sa fim din ce in ce mai singuri. Si pentru ca dupa aceea sa interactionam folosind retelele sociale. La ei astea sunt inca notiuni necunoscute. Interactioneaza intre ei in continuu. Au o naturalete debordanta in a stabili conversatii intre ei chiar daca nu s-au vazut si nu se vor mai vedea vreodata.

Prambanan - unde am ajuns destul de tarziu - este un complex de temple Hinduse, construite cam in aceeasi perioada cu Borobudur. Cel mai mare este Cansi Shiva (Candi inseamna templu in indonesiana), urmat de Candi Brahma, Candi Vishnu si Candi Nandi.

Pana aici am avut parte si de o ploaie torentiala care ne-a obligat sa folosim pocho-urile cumparate in Singapore. Articolele respective s-au dovediti una din cele mai bune investitii.

 

Arhitectura de...turnulete de nisip cum a numit-o Elena mi-a placut mai mult decat cea de la Borobudur. Atmosfera innorata si seara care statea sa se lase peste complexul mult mai putin aglomerat decat Borobudur au adaugat o nota de mister.

Complexul are ceva din...Tomb Raider. Asta arata ca unul din cliseele pe care le-am tot vazut la televizor.

Nu departe de acest complex se afla Candiu Sewu - un alt templu budist. Am lasat ce era mai bun la urma. Datorita orei inaintate am avut parte de o inserare privata. Turistii au fost alungati fie de ploaie fie de ora inaintata asa ca acuma nu mai era nimeni printre ramasitele celor 1000 de stupa care inconjurau in trecut templul central.

O Budhha moderna si mai sexy. Unele stupe erau complet distruse; altele mai pastrau inca ramasite din statuia lui Buddha in timp ce altele (foarte putine) erau intr-o stare destul de buna. Pe fundal se vede templul central aflat si el in plin proces de renovare.

Regina damnatilor

Dupa o zi de temple este timpul sa ne orientam catre altceva. Pana la urma suntem pe lantul de foc a Pacificului, inconjurati din toate partile de vulcani activi. 

Chiar langa Yogyakarta se afla unul din cei mai renumiti vulcani activi: Merapi. Este un nazdravan care a erupt de nenumarate ori, acoperind Yogyakarta, Borobudurul si Prambanan-ul cu cenusa sau omorand oamenii care s-au incumetat sa-si faca casele pe versantii sai.

Un alt cliseu (vandut bine de catre agentiile de turism) este sa vezi rasaritul de pe varful lui Merapi. 

Oricat de mult uram ideea, trebuie sa apelam la o agentie de turism daca vrem sa urcam pana acolo. In primul rand nu avem cum sa ajungem acolo in mijlocul noptii. Cei la care suntem cazati ne organizeaza tura asa ca noi mai avem de pierdut timpul pana seara.

Incepem sa ne gandim la ce vom face mai departe si cum vom ajunge in Bali. Inca suntem in mijloc de Idul Fitri si este mai ult decat dificil sa te deplasezi prin Indonesia. Incercam prima data cu trenul. Nimerim la statia unde sunt deservite trenurile expres (cliseul ala de la TV din India unde ii arata spanzurati pe tren il stiti?). Na, pai in conditiile respective nu cred ca biruim 14 ore. Bantuim pe la mai multe agentii pentru a cauta un zbor catre Bali. Imi amintesc ca mai exista si statia pentru trenurile exclusiv. 

Reusim sa ajungem aici la timp si sa luam ultimele 2 bilete. Cum transportul catre Blai este asigurat, restul zilei il petrecem colindand in sus si-n jos strazile. In decurs de nici trei zile Yogya ne-a devenit daca nu neaparat draga, cel putin familiara. Clipele de mutenie de acuma cateva zile cand am coborat din Trans Yogya au disparut.

Una dintre activitatile artizanale din zona este producerea batik-ului. Asta e ceea ce reprezinta si in Romania, doar ca un pic mai mare si se poarta in general in jurul braului. In zona Yogyakarta este masi vandut decat orezul. Eu am facut greseala sa nu fiu destul de direct cu un vanzator de batik-uri de care abia am scapat intr-un final. Dar tot raul are si partea lui buna - intr-una din seri ne-am dus cu el intr-un gang sa ne arate cum se fabrica batik-ul in speranta ca vom cumpara unul.

Tehnica folosita este interesanta: se scufunda panza in ceara. Dupa care se deseneaza modelul in ceara si se scufunda in culoare. Daca se doresc mai multe culori se repeta procesul de cate ori este necesar. La final  se topeste ceara si ramane batik-ul. Am observat la expozitia respectiva si rezultatele si unele batik-uri erau foarte frumoase, dar aveau si preturile pe masura.

Seara a venit masina si am pornit catre Merapi. Masina de teren ne duce pana la 1500m de unde vom merge mai departe pe jos.

Urcusul pe Merapi este la mila vremii. Din cate se pare sansele de a prinde vreme buna si de a vedea rasaritul nu sunt chiar asa de mari. Deocamdata afara este o noapte superba si suntem anuntati ca avem noroc. Merapi a erupt in  1994, 1998, 2001 si 2004 - este unul din cei mai activi vulcani. Ofrande ii sunt aduse pentru a-l imbuna. Conul se inalta la 2911m.

Traseul porneste din satul Selo. Deocamdata facem aici o pauza de vreo ora si la 1 noaptea vom pleca la drum. Nu suntem singuri - vom urca impreuna cu trei francezi. 

La ora plecarii afara este o ceata de era sa ma impidic cu degetele in ochi. Si a inceput sa ploua marunt. Vreme mai infecta nu se putea. Pornim totusi la drum: 5 turisti cu 2 ghizi. 

La inceput drumul urca asfaltat si incredibil de abrupt - habar n-am cum au reusit sa fac asfaltul sa stea pe panta asta.  De unde se termina asfaltul drumul intra pe un fagas si incepem sa urcam cu adevarat.

Dimineata aveam sa imi dau seama mai bine - poteca merge pe vechile culoare de scurgere a lavei, acuma deja inundate de vegetatie. Vremea nu da absolut nici un semn de imbunatatire asa ca inaintam tacuti prin ploaia marunta. 

Traseul nu are nimic deosebit. De fapt vulcanii in sine prin conformatia lor - niste conuri cu panta domoala - nu sunt neaparat niste munti tehnici. M-am posta cu Elena fix in spatele ghidului si mergem cuminti acolo. 

 Mare greseala...

Tot din politetea aia neinteleasa pentru noi, ghidul a ajuns sa mearga la capacitate maxima deoarece avea impresia ca isi tine clientii pe loc si probabil ii era rusine. Asa ca ala mergea cat poate. Adica cat poate un om de 45 de ani care la fiecare pauza radea cel putin o tigara. Evident ca daca el marea ritmul, il maream si noi. Si tot asa pana n-a mai putut. 

La un moment dat am iesit pe un picior si acolo am facut un popas mai lung in care de fapt am apucat sa si dormim un pic.

Pe la 5.00 dimineata ajungem pe ceva platou unde cei 2 ghizi par ca o dau la intors si mai ca ar vrea sa ne oprim aici. Dar intre timp s-a produs si miracolul de care aveam nevoie: brusc norii s-au risipit si avem parte de un cer austral inundat de stele. Inaintea noastra se profileaza destul de accentual ultima panta catre conul vulcanic.

Avand in vedere vremea, ne revine entuziasmul si acuma suntem hotarati sa fugim la deal cu sau fara ghid. Plecam intr-un final toti mai departe. Ghidul nostru este efectiv terminat de la alergatura pana aici si ajungem sa ne oprim destul de des. La halul in care arata si cum respira incep sa ma gandesc daca prinderea rasaritului este chiar asa de importanta. Ba chiar la un moment dat imi zice ca el are 45 de ani! N-am vrut sa-i zic ca prin Europa 45 de ani e o varsta destul de frageda...  La un moment am crezut ca ii pocneste inima. Dar cumva reusea sa se ridice de jos de fiecare data si continua sa mearga.

In secunda in care am iesit pe conul vulcanic am intrat in ceata. Acuma nu ne mai ramane altceva de facut decat sa asteptam sa se faca lumina si poate-poate se va risipi ceata. Pamantul e fierbinte pe alocuri asa ca fiecare cauta o bucata de pamant incalzita si se ghemuie acolo. 

Vine si lumina, dar ceata nu se risipeste. Rasaritul e clar ca l-am pierdut, dar poate se mai lumineaza totusi. Noi nu mai avem nici mult timp deoarece trebuie sa ne intoarcem sa prindem si trenul. Stam mai bine de o ora aici in varf, dar ceata nu da nici un semn ca ar vrea sa se retraga.

A sosit si momentul sa ne retragem - Elena cu mine si cu un ghid. Restul raman sus poate au noroc. Nici pe coborare nu suntem mai norocosi. Aproape pana in sat avem parte numai de ceata.

Chiar inainte de sat ceata se risipeste pentru cateva secunde, doar cat sa apucam si noi sa facem o poza. Vegetatia in zona este foarte bogata si consta in special din cocotieri si palmieri, iar pe jos o iarba inalta.

Pana ajungem in sat avem ocazia sa mai vorbim cu ghidul care se dovedeste a fi un om de treaba motiv pentru care este si cam singurul care a primit un bacsis sanatos (asta si ca mustrare de constiinta ca era sa-l omoram). Si ca paranteza - nu e bine sa le dai bacsis-uri deoarece se simt jigniti. Nu sunt bani pentru care au muncit. Asa ca la restaurante de exemplu, este mentionat in meniu ca pe langa pretul afisat se va incasa o "taxa guvernamentala de X%". X asta difera de la local la local - intre 5% si 15% (de parca ar avea mai multe guverne).

 Vis a vis se vede alt vulcan - mai mare -3200m. Acesta nu e activ. Din pacate trebuie sa prindem un tren asa ca nu avem timp sa dam o fuga pana sus.

Crescatoria de tutun.

Din Selo ne preia aceasi masina cu care am si venit si plecam inapoi in Yogya. Din cand in cand ne mai uitam peste umar la Merapi, dar acesta inca nu a iesit din ceata. Drumul pana in Yogya este foarte frumos. Coboara de la 1500m pana aproape de nivelul marii.
ava.

Odata ajunsi aici, impachetam si ne ducem in gara sa prindem trenul spre faimosul Bali si spre urmatorul blog.