Social Icons

Indonesia - Yogyakarta

Data: 10.09.2010 - 11.10.2010
Participanti: Elena si Alex
Locatie: Indonesia
Poze: aici
Filme: in blog-urile urmatoare

Indonesia formeaza un arhipelag de peste 17.000 de insule de o parte si de alta a Ecuatorului pe o distanta de mai bine de 5000 de km. In aceasta puzderie de insule, Java este regina. Cea mai dezvoltata din punct de vedere economic, cea mai aglomerata (120 de milioane de oameni se inghesuie pe o suprafata cat jumatate din Romania), cea care dicteaza ce se intampla in restul tarii.

Pentru Java, Yogyakarta (pe scurt Yogya)  este ceea ce este Cuzco pentru Peru. Aici este sufletul insulei, aici gasesti cea mai mare concentratie de artisti, intelectuali, aici se vorbeste cea mai pura forma de javaneza. Aici traditiile sunt inca vii si arta este mai colorata decat in oricare alte locuri din Java.

Aici ar trebui sa ajungem si noi. Deocamdata iesim din terminal si in canicula umeda de afara incercam sa ne dumirim de unde pleaca avionul catre Yogya. Ori nu exista indicatoare ori ei functioneaza dupa alta logica decat alte aeroporturi. Nu reusim sa gasim zborul, dar banuim ca e la alt terminal. Este prea tarziu pentru shuttle bus-ul gratuit dintre terminale asa ca nu ne ramane decat sa incepem prima negociere din Indonesioa cu soferii de taxi.

In Indonesia aproape totul se negociaza. Daca pretul e afisat, inseamna ca e fix. Daca nu are pretul afisat treci la targuiala. Regula se aplica la orice: taxiuri, cazari, servicii turistice, mancare. In decursul excursiei am observat ca pretul "adevarat" era undeva la 40% fata de cel initial. Nu era foarte greu sa-l obtii chiar fara calitati deosebite. Si iti dadeai seama destul de repede daca ai atins "zona critica" a pretului. Daca pana acolo vanzatorul scadea el benevol pretul pe masura dezinteresului pe care il simulai sau a targuielii aprinse pe care o faceai, odata atins pretul "corect" nu mai scadea nici o rupie.

Evident ca exista si exceptii, in special in zonele turistice, unde in general apar preturile exagerate. Probabil preturile respective au aparut deoarece au existat turisti care chiar le-au platit. Si probabil destul de multi. Pe respectivii o sa-i numim in continuare generic "cretini".

"Cretinii" au calitatea de a distruge piata. Pe ei nu ii intereseaza sau chiar ii jeneaza sa se targuiasca (chiar daca in cultura locala aceasta reprezinta o forma de interactiune sociala foarte importanta si nu neaparat actul sec al cumpararii unui obiect). "Cretinii" dau apa la moara celor care de exemplu i-au cerut Elenei 350.000 IDR (moneda locala este rupia indoneziana, cu paritatea 1EUR = 12000 IDR) pe o pereche de ochelari pe care daduse in alt loc 50.000. Vanzatorul a zambit cand Elena i-a aratat ca ii scartaie tartacuta si de la 350.000 s-a ajuns imediat la 50.000 pentru ca in final sa cumpere 2 perechi cu 60.000.

"Cretinii" nu distrug numai piata suvenirurilor si a obiectelor de artizanat. "Cretinii" distrug toata piata turismului. De "cretini" si mai ales de efectele lor ne-am lovit peste tot in Indonesia. In general dupa ce radeam cand ne era spus pretul initial, incepea targuiala si ajungeam pana la urma la pretul corect. De unde stim ca nu eram si noi furati si ca doar ne imaginam ca e pretul corect? Va amintit de blogul precedent cu ghidul?

Dar oricine trebuie sa invete. Chiar daca de la 200.000 IDR am ajuns la 40.000 IDR pentru transferul intre terminale, am inceput totusi cu o teapa. Si asta nu s-a referit numai la pret ci mai ales unde am ajuns. Ala ne-a dus la terminalul 1C ("one siiiiii") in loc de 3 ("triiiiii").

Despre asta v-as putea povesti ore intregi. Sunt ciudati. Se uita la tine cu ochii lor mari fara nici o jena. Esti o noutate pentru ei. Tot timpul  iti ofera un zambet larg. Si de cele mai multe ori auzi:
"Hello sir!"
"How are you sir ?"
"Where are you from sir?"

Pentru ei nu exista conceptul de jena asa cum il vedem noi. Sunt foarte directi. Le place sa vorbeasca. Le place sa afle lucruri noi despre tine. Nu li se pare anormal ca dupa ce zic un "Hello" sa te intrebe daca esti casatorit si cati copii ai. Abia dupa aia se prezinta.

Nu li se pare anormal sa se zgaiasca la tine. E o curiozitate primara care de multe ori te agaseaza daca nu esti obisnuit sau daca esti obosit de exemplu.

Pentru 99% dintre ei engleza pe care o stiu se rezuma la cele 3 propozitii de mai sus. Pot deveni obositori.  Adica daca le raspunzi la "Hello" majoritatea au reactia castigarii marelui premiu la loterie si-i auzi mult timp dupa aceea repetand isteric "Hello!, hello!, hello!". Ce sa faci? Sa nu-i saluti? Noua ni se pare jignitor, dar am observat ca asa scap cel mai repede de ei. Dar parca nu-mi venea tot timpul sa-i ignor cand ii vedeam trantindu-mi asa de entuziasmati:"Hello sir!".

"Hello!" si dai si repeta la infinit dupa aia. Plus faza cea mai tare: Elena o sa va zica ca astia faceau misto de noi de la tancul de 2 ani pana la mosul de 90 de ani. Adica daca le dadeai atentie (asta insemnand ca intrai in dialog cu ei), se uitau la tine si incepeau sa te imite si sa rada. Plecai si ii auzeai in spate repetand cuvintele si razand intruna. Si asta s-a intamplat de fiecare data indiferent in ce zona am fost.

Elena reusea sa se enerveze de fiecare data. Greseala cea mai mare era sa-i imiti si tu pe ei. Asta le dadea apa la moara si se distrau mai tare. Nu pareau sa inteleaga faptul ca pe ea o infurie chestia asta si se distrau copios. Nu pareau sa sesizeze nici cand ridici glasul si strigi la ei. Reactionau la fel.

Repetau mecanic tot ce auzeau sau ce stiau ei in engleza dupa care radeau copios. Si de la capat. De la cel mai mic pana la cel mai in varsta. Toti. O luna de zile.

Sunt foarte politicosi. Dar la un alt nivel decat intelegem noi. Ei nu concep sa iti zica "nu" sau sa nu iti raspunda la o intrebare. Nu conteaza ca, fie nu au inteles nimic din ce i-ai intrebat, fie au inteles, dar habar n-au de raspuns. Chestia asta ne-a creat destul de multe probleme pana ne-am prins cum le functioneaza mintea. Unu, o singura data nu a zis ca nu intelege sau nu stie ce il intrebam. Asa ca aplicam urmatoarea metoda: daca raspunsul la o intrebare era confirmat de cel putin inca 2 "orangi" ("orang" inseamna om in limba lor) atunci puteam incepe sa speram ca e asa.

Asa am patit-o si cu soferul de la aeroport. Ala a inteles 1C. Nu 3. Si mai dai inca 40.000 de IDR ca sa ajungem in sfarsit la terminalul 3. Ajunsi aici nu aflam daca avionul nostru este sau nu aici. Si dai si suna pe Cosmin in Romania (multumesc) ca sa verifice pe Internet, da mesaje, enerveaza-te....Dupa care nu m-am mai enervat. Mi-am amintit ca de fapt nu avem nici un plan.

Prima noapte in Indonesia am petrecut-o pe bancile de la aeroport. Exista avantaje si sa stai in caldura de la Ecuator. O noapte placuta si ieftina la finalul careia am aflat ca este terminalul bun si ne-am imbarcat catre Yogya.

Astia mint. "Taxi sir?". "No, public bus!"."There is no public bus sir!". I-auzi ma la asta. El nu stie ca eu am ghid. Pe masura ce cautam din ochi public bus-ul deveneau isterici si incepeau sa se vaicareasca si sa tot scada pretul."No public bus sir!!, nu public bus!!!". Mumu!!! Uite-l! Dupa care se schimbau instantaneu si incepeau sa vorbeasca de parca eram cei mai buni prieteni si sa ne dea indicatii (de data asta utile).

Asta am ajuns s-o folosim rapid in folosul nostru. Orice ne ofereau spre vanzare (ca serviciu) refuzam. De exemplu: vroiam sa ajungem in punctul X si il intrebam pe unu' unde-i ala. Incepea sa se ofere sa ne duca cu motorul lui sau cu ricsa sau cu taxiul sau cu mai stiu eu ce. Il refuzam si plecam hotarati intr-o directie oarecare (nu conta care). Incepea sa strige dupa noi si sa ne indrume pe calea buna. Strategia asta am aplicat-o de foarte multe ori fara gres. Ii refuzam constant bazandu-ne ca dupa aceea ne ajuta pe gratis.

Daca se prind (foarte greu) ca nu esti interesat de ce vor ei sa-ti vanda, intr-un final te lasa in pace si ii biruie curiozitatea. "Where are you from?", "Romania?", "Aha!!!"

La inceput am fost socati (vreo saptamana). Astia pareau sa fi auzit toti de Romania. De la primul pana la ultimul. De la soferul de becak pana la proprietarul de hotel; de la tanarul elev pana la vanzatorul ambulant. De fapt habar n-aveau de Romania, doar ca nu era politicos sa intrebe unde mama naibii mai e si Romania asta...

De la aeroport luam Trans Yogya (aici  trebuie sa fie si oameni care gandesc - Trans Yogya este un exemplu in acest sens). Afara sunt spre 40 de grade cu umiditate cine stie cat... In autobuz sunt vreo 12 grade. Au descoperit (eu banui ca foarte de curand) aerul conditionat. Si pentru ei nu exista decat varianta ger. Stau si clantane din dinti in mijlocul unei calduri tropicale, dar au aer conditionat. Asta ni s-a intamplat constant. Cand ajungeam sa mergem cu masinile de la agentii, primul lucru pe care il facea soferul era sa ne dea la minimum aerul conditionat. Era siderat cand il rugam sa il inchida.

Si dupa aproape 60 de ore de la plecarea din Timisoara, Trans Yogya opreste, ne dam jos si: AM AJUNS IN ASIA!!!

Se lasa linistea intre noi. Nici unul nu zice nimic.Un musuroi de bipezi mici, cenusii se freaca de noi. La picioarele mele o batrana frige niste carne pe bat. Mai incolo este ceva cutie pe roti din care un pitic vinde voma. Sau suc la punga.

Pute. Nu stiu a ce, dar pute. Milioane de claxoane, miliarde de oameni. Toti fac ceva acolo jos la picioarele mele. Vand mancare, gatesc, dorm, stau pe vine, au suveniruri, mananca. Seamana de departe cu suburbiile din Peru, dar intr-un mod mai ciudat. Imi ingheata un zambet pe fata. Si nu de bucurie - de ironie. "Panda, macar avem parte de viata asiatica autentica!". Elena inca nu vorbeste. N-a vorbit mult timp.

Acuma faptul e implinit si depinde de noi daca o luna de zile ne vaicarim ca astia acuma s-au desprins cu coada de copac, ca Organizatoa Mondiala a Sanatatii testeaza aici absolut toate epidemiile posibile, si alte scenarii apocaliptice sau... macar ne contopim cumva in vartejul asta si vedem ce-o sa iasa...

Ne trebuie o cazare. Din start renuntam amandoi la ideea de a dormi la "budget". Nici macar nu vrem sa ne imaginam ce e aia (una din cele mai comode si igienice cazari din timpul sejurului de o luna - exceptand Bunaken - a fost noaptea de pe banca din aeroport). Mid range-ul pare o varianta buna de inceput.

Uite ce am gasit:

Cazarea in Indonesia pentru noi a variat intre 10 si 20 de euro pe noapte pe camera. Toate cazarile au mic dejun (dar asta e mic intr-adevar) inclus. Cu o exceptie notabila, cazarile erau plasate in mijlocul gradinilor, pe malul oceanului si aveau macar piscina. Asa-i ca imaginea pe care o relatez nu bate cu ce am prezentat pana acuma despre Indonesia? Ba da, se incadreaza in acelasi tablou - tabloul discrepantelor. Decorul era de obicei frumos, dar camerele aratau destul de precar.

Sunt mici, intunecoase (asta m-a depasit complet si nu am inteles cum intr-o tara de la Ecuator unde ai 40 de grade, faci niste camere cu geamuri mici ca la celule) si foarte sumar mobilate: un pat, un ventilator (cele mai acatarii au aer conditionat) si eventual plasa de tantari. 

Toaleta este in camera sau la comun. Ei nu folosesc hartia igienica. Folosesc dusul. Pare a fi mai igienic dupa ce treci peste cei 30 de ani in care te-ai obisnuit intr-un anumit fel.

Cum pentru noi cazarea reprezenta locul in care stateam maxim 6 ore si atunci dormeam, nu ne-au prea interesat conditiile, asa ca nu ne-am plans.

Yogyakarta este axata in jurul lui Jalan Malioboro - principala artera care strabate orasul si unde sunt concentrate majoritatea magazinelor, bancilor, hotelurilor si restaurantelor. 

Noi am nimerit in Indonesia exact odata cu inceputul lui Idul Fitri - cea mai mare sarbatoare a lor. Ea marcheaza sfarsitul Ramadanului si in general acuma intreaga tara se pune in miscare. Oamenii se intorc la casele lor pentru a petrece impreuna cu familia si intr-o tara cu un sfert de miliard de locuitori asta presupune ca absolut tot traficul poate sa fie blocat. Yogyakarta este o destinatie in sine pentru Idul Fitri si primul nostru contact cu Asia a avut loc in cel mai aglomerat moment al anului. Cu ocazia asta am aflat ca de fapt suntem in anul 1341 - dupa calendarul musulman (in Bali aveam sa aflam de exemplu ca anul lor are 210 zile motiv ce ma face sa cred ca acolo sunt o gramada de oameni peste 100 de ani).

Dupa ce ne-am cazat am pornit la plimbare. Nu sunt multe de vazut ca obiective turistice. Punctul de atractie il reprezinta sultanatul.


In general obiectivele turistice din Indonesia nu sunt bine intretinute, informatiile nu sunt in vreo limba de circulatie internationala si nu sunt facute sa atraga turistii. Obiectivul turisitic in Indonesia este...Indonesia in sine impreuna cu oamenii ei.

Dupa sultanat am mai trecut pe la Taman Sari (castel de apa). Fiind in mijlocul sarbatorii, ambele obiective erau aglomerate.


De departe pentru un european fascinatia si uimirea o trezeste Malioboro. Viata de strada cu oamenii ei.

Revenind la "cretini", poti sa observi cu uimire ca in general se deplaseaza cu masini inchiriate cu tot cu sofer. Se dau jos, dau o raita cat se poate de sumara obiectivului turistic indiferent care e el dupa care cu o expresie de scarba si plictiseala se intorc inapoi in masina si dispar.

Pe "cretini " in Yogya i-am intalnit la sultanat si in fiecare seara la restaurant. A fost uimitor ca in decurs de 3 zile de perindat pe aglomeratul Malioboro sa vedem foarte rar cate un picior de turist ratacit. Si totusi acolo este adevaratul suflet al orasului si adevarata Indonesia. Mi-am facut dupa aceea un obicei pentru a vedea pe unde umbla astia.

Dupa ce am bifat repede cu ce era de vazut prin oras ne-am intors la plimbatul pe strazi, chestie care ne-a ocupat complet timpul fara sa ne plictisim o secunda.

Asta e un becak.  Este mijlocul de transport preferat in Yogya. Nu in toata Indonesia. Fiecare zona are mijloacele de transport specifice. Aglomeratia este halucinanta: becak-uri, trilioane de motoristi, masini, carute cu mini cai (exact ce ati citit  -mini cai), autobuze toate se inghesuie pe strazile inguste. Adaugati la asta aglomeratia de Idul Fitri si iadul s-a coborat pe Pamant.

Hai s-o facem si pe asta. Ne-am adunat tot curajul si am zis ca fie ce-o fi, noi tot traversam strada. Am mai vazut la televizor, dar pana nu esti acolo nu-ti imaginezi. Nimeni nu se opreste sa te lase sa treci. N-au reguli de circulatie, ei circula dupa ceva reguli imperceptibile pentru noi. Am inchis ochii (pe cuvant), am pasit si am inceput sa merg. Unu' nu s-a oprit, unu' nu m-a atins. E interesant: ei nu accelereaza si nu franeaza - au un ritm constant si incet de deplasare. Curg. Daca tu mentii la fel, un ritm incet si constant de deplasare, reusesc cumva sa te evite. Cat timp nu faci miscari bruste pare a fi in regula. Intr-o luna de circulatie inimaginabila nu am vazut un accident (in afara de al nostru...).

 
Soferul de becak. Fascinant. A constituit unul din subiectele preferate pentru fotografiat. A constituit unul din motivele cele mai frecvente de enervare. "Transport sir? Transport? Transport?" Becak-urile (puteti sa le ziceri ricse ca e acelasi lucru) au o multitudine de culori in functie de imaginatia si darea de mana a proprietarului. Pentru multi becak-ul este intregul lor univers: acolo...traiesc!!! Cand ploua se fac mai mici (sa stiti ca se poate si asta) si se ascund de picaturi. Noaptea dorm in ele. Peste zi vaneaza un potential client, mananca in situl lui sau isi fac siesta la umbra lui. Este absolut tot ceea ce au - intreaga lor avere.

Indonesia fumeaza. Toata Indonesia fumeaza (barbatii). Probabil sunt mai responsabili de gaurile din stratul de ozon decat toate masinile europene la un loc. Fumeaza in continuu. Fumeaza de la cele mai fragede varste pana cand ii baga in groapa. De fapt cred ca se nasc cu tigara in gura si in mormant ii ingroapa cu o tigara aprinsa sa nu intre cumva in sevraj. Nu am vazut un singur barbat in Indonesia (literalmente nici unul) care sa nu fumeze. Fumeaza peste tot: in autobuze, in restaurante, in camere, oriunde. Oricand. Tot timpul.


Atata plimbare ne facea si foame. Tanti pregateste niste frigarui de pui.

Ca o paranteza, acuma cand scriu blog-urile mai citesc in paralel si alte surse printre care si mult mentionatul ghid. Si imi vine sa mor de ras. L-am citit si la plecare, dar pare-se ca informatiile din el nu s-au lipit de mine. Ipotezele care mie mi s-au parut personale si revolutionare si pe care le-am avansat in primul blog le regasesc acuma printre randurile citite.

Scrie negru pe alb acolo ca ei nu au o bucatarie in intelesul nostru. Nu eu am descoperit asta ca un fin obesrvator. Scrie acolo ca mancarea lor e...simpla. Si foarte gustoasa ( acuma, v-am zis si inainte: gusturile autorilor s-ar putea sa nu fie similare cu ale voastre).

Ca aproape toate activitatile din Indonesia si mancatul (sau mai bine zis mai ales mancatul) se petrece in strada. Aici se gateste si aici se consuma.

Pe una din treptele cele mai de jos ale bucatariei indonesiene e chestia de mai sus pentru care nu am gasit un termen pe Internet.  In particular cea de sus este folosita pentru prepararea sucurilor naturale.

Unii faceau preparate din carne, altii un fel de gogosi, altii ceva clatite, nenea facea ceva dulciuri colorate.

Daca in Peru am zis pas, aici am zis sa imi incerc norocul si am mancat de la o dugheana ca cea de sus. Am primit un fel de supa de perisoare din carne de pui. Supele lor sunt foarte groase. Mai groase decat ciorbele noastre. De fapt nu stiu exact cum fac deosebirea intre supa si felul principal, dar banuiala mea e ca de fapt termenele sunt inventate pentru turisti, nu de alta dar pe ei nu i-am vazut niciodata mancand doua feluri (in sensul de o supa urmata de un fel principal).

Pentru asta m-a antrenat tata, pentru asta m-am antrenat impreuna cu Elena.  Pentru mancarea condimentata din Asia. Glumesc...Dar noi mancam incredibil de condimentat dupa standardele europene. Pe scurt: deveneam peste tot niste ciudatenii in momentul in care ceream mancarea cea mai condimentata, dupa care ceream adiacent o farfurioara de "chopped chili" (chili tocat). Nici unul din ei nu manca asa de condimentat ca noi. Punct.

Pe de alta parte, la baza mancarii indonesiene se afla, pe langa orez, sambal sauce (chili sauce). Este iute sau dulce cu toate variatiile posibile intre cele extreme. Chilli-ul este a doua cultura din Indonesia dupa orez. Are cele mai fine si subtile arome in functie de cum si cat folosesti. Evident, "cretinii" cereau invariabil mancarea fara urma de spice... "Cretinii" notorii cereau pizza si cartofi prajiti, dar acuma nu putem sa jignim chiar toti "cretinii" si sa ii consideram pe toti ca verigile lipsa din lantul evolutiei.


In poza de mai sus este un fel de supa (toate erau gelatinoase din nu stiu si nu vreau sa aflu ce motiv).
Chestiile din ea nu sunt fierte. De fapt, ei nu fierb nimic in afara de orez. Restul sunt oparite. In farfuria aia pe langa ou, mai gaseai lapte de cocos, sos de soia, si toata lista de condimente pe care o gasiti pe net. Scopul nu este neaparat sa faca mancarea iute.

Din nou, scopul nu este sa creeze mancaruri extravagante. La ei ierburile aromatice si condimentele cresc ca la noi buruienile (exact asta e cea mai potrivita comparatie) asa ca tot ce au de facut este sa culeaga iarba de la marginea drumului si s-o arunce in ceaun.

Recunosc, preponderent am mancat la restaurante. La orice era deasupra trascaletei cu roti. In conditii care probabil vi-ar face stomacul sa se intoarca pe dos. O luna de zile niciodata nu am avut o crampa, o durere de burta, o problema cu stomacul. In caldura aceea coplesitoare, stiu sa faca ceva ca mancarea sa nu se strice. Si oricat de haotic si murdar pare din afara, constant spalau tot in jurul lor. Daca stateai atent sa te uiti la ei vedeai ca acorda o grija deosebita igienei.

Ce vreau sa spun prin contradictia asta e ca ei incercau sa fie foarte curati. Nu atingeau standardele cu care poate suntem noi obisnuiti, dar faptul ca au ajuns la 240 de milioane si probabil nu stau toata ziua pe buda sau borasc in continuu, ma face sa ma gandesc ca multe din ideile mele relative la modul de preparare a mancarii erau doar niste idei preconcepute.


Desertul este destul de "subtire" in Indonesia. Compenseaza cu multitudinea de fructe autohtone. Si la fel ca si in Peru ne-am facut plinul de cocktail-uri de vitamine. Multe din fructele pe care le-am mancat nu stiu ce au fost. Unele au fost foarte bune, altele au fost ciudate.

Sa luam de exemplu renumitul si rau famatul durian: cel mai puturos fruct din lume. Titulatura de "cel mai" m-a atras instantaneu si am zis ca trebuie sa il incerc (mai ales ca ei pareau sa il manance la greu). Am gustat din el si...hei are un gust incredibil de bun: dulce, cumva umed si o aroma noua iti umple tot cerul gurii.  Mai! Ce au avut cu bietul fruct?! Si atunci m-a lovit...dupa prima senzatie a venit gustul de zeama de ceapa putrezita. Mi-a inundat toate simturile. Imi iesea uscat si fetid pe nas nu reuseam sa scap de el din gura, aveam impresia ca imi inunda si ochii. Ore in sir nu am scapat de gustul si mirosul respectiv. Dar cat timp il mananci, e intr-adevar un fruct bun...

 
Elena a mers pe variantele clasice si aici bea lapte de cocos din punga (daca stai sa te gandesti nu e de fapt nici o diferenta intre a bea din punga sau dintr-un pahar de plastic - in  punga intra mai mult). Laptele de cocos nu e ceva deosebit, in schimb.

Aici am incercat un rambutan si un jackfruit. Ala rosu era mai bun ca ala alb. Asta am retinut.

Nota: mancarea pentru doua persoane a variat intre 2 euro si 10 euro. Vorbeam cu un coleg care si el auzise ca poti manca cu 1 euro toata ziua. Da, dar dupa aceea te trezesti, nu mai fumezi prostii si te duci pe strada sa vezi realitatea.

Am bantuit pe Jl Malioboro in sus si in jos de dimineata pana seara. Si dupa aceea noaptea.  Printre altele am vizitat "pasar-ul" local. Asta s-ar traduce cu piata. Pietele in orasele indonesiene sunt niste constructii masive, multietajate, vaste, intunecoase si inimaginabil de insalubre in care gasesti absolut orice de la ingrediente alimentare la electonice.

 
Intr-o dupa-amiaza ne-am nimerit intr-un loc de joaca. Aici se strangeau parintii si isi lasau orangii sa se zbenghuie. Tanti aia cu care vorbeste Elena a fost o surpriza: stia engleza suficient de bine ca sa ne intelegem cu ea.

Sotul ei era plecat in Marea Britanie si ea avea grija de copii. Desi era clar ca facea parte din creme de la creme in materie de educatie, vadea exact aceeasi curiozitate si ceea ce noi am considera - lipsa de  bun simt? ca si soferul de becak. Casatoriti? Avem copii? Cum sunt oamenii in Romania?

Exista o multitudine de similitudini cu Peru. Ceva ce am observat la toti e ca sunt mandri de tara lor. Nu la acealsi nivel ca si peruanii (aia erau de-a dreptul obsedati), dar toti ne intreaba daca ne place Indonesia sau locul in care suntem. Invariabil toti erau interesati de itinerariul nostru de pana atunci in Indonesia, si de unde vom merge mai departe.

Nu m-am putut abtine si am intrebat-o pe tanti:
Eu: "Uite, noi la televizor vedem o anumita imagine cu islamistii. Voi sunteti cei mai multi musulmani si nu mi se pare ca ati fi ca cei pe care ii vedem la TV"
Suzy (o chema Suzy): "Stiu ce vedeti la TV si imi pare rau. Pe mine sotul meu ma iubeste, nu ma bate. Eu sunt o femeie libera, pot sa fac ce vreau. Pot sa conduc si pot sa merg unde vreau. Eu imi iubesc sotul si copilul."

Si din ce am vazut in jurul meu o luna, cam asta era starea de fapt in cea mai mare comunitate musulmana de pe Pamant. Nu i-am prea vazut alergand cu bombe legate de brau prin jurul meu, nu au tabarat cu pietre pe Elena, nu le-am vazut pe ele ascunse sub mult mediatizata burka. Si da, stiu ca situatia e alta in Orientul Mijlociu sau in tari ca Pakistan sau Afghanistahn, dar daca tot ce vedem noi despre muslmani se rezuma la asta s-ar putea sa avem mai mult decat o viziune obturata si sa ne vina tot felul de idei relativ la cum sa ne protejam de ei...


Cu alta ocazie am stat vreo ora de vorba cu un baiat (care avea deja vreo 2 copii :) ) si care venise cu familia in vizita in Yogyakarta. Nu e cel din poza. Ele sunt frumoase pana fac probabil primul "orang". Dupa aceea, daca ne luam dupa modelul de frumuseste care ne-a fost mediatizat de ani de zile, devin urate.

Cel mai mare regret pe care il am este ca nu am reusit sa invatam Bahatsa Indonesia (limba lor nationala) inainte de a ajunge acolo. Cu siguranta experienta noatra asiatica ar fi fost mai completa daca am fi reusit sa vorbim de exemplu cu soferul de becak sau cu vanzatorul de frigarui.

Temple, religii, mancare, batik-uri  si din nou despre oameni in urmatorul blog... Pana atunci va recomand din tot sufletul pozele de la: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/IndonesiaYogyakarta#

7 comentarii:

Anonim spunea...

Oh.. Alex & Elena..
I wish I could understand what are you talking about...
Wish you joy and happiness always..
~Sussy~

Elena & Alexandru FODOR spunea...

Hello Sussy,

How are you? Hope that at least you have access to all the pictures. And I will be glad to translate for you at least this blog. In fact as you can see, you appear in one of the pictures. And I reproduced in text a part of our discussion - particular that one refering to the way how most western people psee the muslims and what you told me then.

Well, I wish you and your family all the best. I will write a mail to you with the translation as soon as possible,

Alex

Cristi Trandafir spunea...

excelent !! excelent !! iar pozele foarte "destepte"...ati reusit intr-o oarecare masura sa redati din miraju asa asiatic la voi pe blog...pe mine unu ma fermecat si ma gandesc destul de serios ...sa ma avant si eu in valtoarea de acolo...

mihaimk spunea...

10-20E si in Gili?

Daria spunea...

Sunteti minunati in expansiunea voastra ! Ati facut alegeri minunate in aceasta viata, si v-ati onorat cu calatorii pe care multi si le doresc....Sunteti exploratori ai acestui univers numit Pamint... Se bucura Mama Gaia ca ati ales sa o cunoasteti prin calatoriile voastre!
Am si eu o rugaminte va rog daca puteti sa ma onorati cu adresa lui Sussy, pentru a putea conversa putin cu ea, intrucit as dori sa aflu mai multe despre felul lor de a fi... am motive intemeiate pe care probabil o sa vi le spun ...dar alta data! IN ORICE CAZ SUNTETI BINECUVINTATI! Va multumesc pentru TOT universul in care m-ati proiectat prin blogul vostru!Astept cu nerabdare adresa de la voi!....

Daria spunea...

Adresa mea actuala este danutza_venus@yahoo.co.uk
multumesc inca odata....

Anonim spunea...

BRAVO-fratilor!