Almaj

Data: 21.11.10
Participanti: Elena, Alex, Raluca, Mircea, Oco, Alex Almajan, Dani, Andrei,
Locatie: Almaj
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Track-uri: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes

Ultimul week-end de bicicleta si de vara. Inca d eluni am planuit turele din week-end. Dupa ce am venit din Indonesia am schimbat putin modul in care plecam in week-end-uri: in loc sa mergem pentru 2 zile, acuma preferam sa revenim sambata seara acasa pentru a ne odihni si pentru a varia turele.

Si nu, nu ne-am pututorsit - din decembrie trecem la turele clasice de doua zile. Ba mai mult o sa revenim (fara nici o placere) si la carat rucsacul in spinare...

Sambata avem planificata o tura dew sosea, iar duminica una de mTB. Dar dispare insipartia si se reduce numarul doritorilor , asa ca renuntam la tura de sambata.

Nu e nimic oficial inca, dar...

Alin Ciula are o idee. Buna. Si concursul pe care il vrea el poate sa fie ceva diferit fata de ce se organizeaza pana acuma.

Avem o zona ideala pentru asa ceva: Muntii Tarcu. Munti adevarti. Avem o echipa mai mult decat experimentata si avem cateva idei noi.

Personal ma intereseaza partea tehnica si in special alegerea unor trasee frumoase. De cu o saptamana in urma am inceput sa cautam si sa incercam variante. Schimbam cursiera de sambata pentru o tura de MTB in zona MMic Tarcu pentru a gasi alte variante.

Alin Tanase, cunoscut si ca "micul Google Earth"  defineste in linii mari traseul lung de la maraton. Daca nu avem surprize neplacute, traseul lui nu o sa sufere mari variatii.

Sambata dimineata pe o vreme caineasca (frig, umezeala si o ceata sa o tai cu cutitul) plecam impreuna cu Dani catre Borlova. In Recas (la 25km de Timisoara) ne vine ideea sa sunam pe Tarcu. De acolo aflam ca peste noapte a nins putin. Asta inseamna ca in zona Cuntu sigur a plouat. Adica o sa fie frig, si noroi. Nu e concurs sa fiu obligat sa mai indur conditiile astea asa ca ne hotaram sa zicem pas.

Pe scurt, sambata am facut 50km cu masina, m-am jucat 12 ore pe calculator si Elena a recuperat somnul restant in ultimul an.

Duminica avem planificat un traseu de MTB in zona Almaj. Am ales zona asta din mai multe motive: altitudinea e joasa asa ca nu ar trebui sa avem probleme cu temperatura. Drumurile forestiere sunt fie pietruite, fie bine tasate asa ca n-ar trebui sa avem mari probleme nici cu noroiul. Dar in primul rand am ales-o pentru ca e o zona foarte frumoasa (inca ocupa locul 2 in topul nostru)

Suntem o echipa destul de numeroasa: 8 ciclisti in 2 masini. Ziua e superba, bagami-as picioarele in ea de treaba...Aparatul e cu mine, nu si card-ul. Asa ca nici din tura asta nu o sa avem poze... GPS-ul l-am luat, dar n-am pus hartile pe el, track, n-avem asa ca o sa mergem pe amintiri.


Startul se da din Moldova Noua, unde ajungem pe la ora 8.30. Oprim in fata primariei si pe un vant rece incepem sa ne echipam de tura.

Portiunea Moldova Noua -intersectia cu Moldovita este noua pentru noi. Un drum forestier perfect care urca destul de sustinut - numai bun sa ne incalzim. Este ud pe jos, dar inca nu e noroi. Participantii la tura au fost nominalizati mai sus. Ce nu am spus e ca si de data aceasta avem parte de o echipa frumoasa (si nu ma refer la faptul ca avem 2 fete cu noi).

Ideea asta cu echipa tot apare in blog-urile mele: este foarte important sa sti sa iti alegi partenerii de tura. Cel mai bine iti dai seama de asta cand stai inghetat in vreo sa, in mijlocul iernii si astepti cate o ora pana bietul om ajunge si el. Nu e vina lui - tu esti de vina ca nu ai stiut sa itit alegi partenerii. Sau cand fiecare din tura bombane ca nu-i convine ceva sau fiecare are alte idei si e convins ca el are dreptate. Din nou, tot tu esti de vina: tu ai ales sa mergi cu ei in tura.

Grup fain acuma. Si din nou, echilibrat ca si conditie fizica. Eu ma bat cu Almajan, Elena se bate cu ea, ceilalti se bucura de tura.

De la intersectia cu Moldovita, intram pe un traseu binecunoscut: urmeaza portiunea pana in Carbunari - una din zonele cele mai frumoase din punctul meu de vedere pentru MTB. Mi-a placut tot timpul drumul prin padurea aceasta - are un aer misterios.

De aici apare si noroiul. La finalul turei bicicletele au aratat mult mai rau decat a fost de fapt situatia din teren - acolo unde era ud, am pedalat destul de repede asa ca am si umplut bicicletele cu "imala". Ultima tura din 2010 nu se putea termina altfel decat cu o ultima impachetare cu noroi. Asa au fost 90% din ture, asa trebuia sa fie si ultima. Daca in schimb am fi vanat doar vremea buna, anul acesta probabil faceam doar 2 ture de MTB.

In Carbunari, ramanem doar 6: Andrei si-a rupt schimbatorul. Mircea i l-a reparat. Dupa cateva sute de metri i s-au dus clichetii si de data asta nu mai avem ce face. Asa ca el impreuna cu Dani se intorc din punctul acesta, iar noi continuam mai departe pe tronsonul Carbunari-Sopotul Nou.

In Sopotu Nou oprim in curtea unui localnic (cunoscatorii stiu ca acolo se afla ascuns un magazin) pentru pauza de pranz. Carutele din Stancilova stau aliniate in fata si oamenii isi cumpara cele necasare traiului din varful dealului. Satul se pregateste de iarna.

Schimbam din mers planul si din cele doua variante de urcare spre Ravensca, o alegem pe cea din Barz, pe premiza ca acolo n-ar trebui sa fie atata noroi. Asa a si fost. Drumul nu e foartte spectaculos...cred. Din cei 13.5km nu am vazut nimic. Am zis ca ii urc intr-o ora. Si Alex pare ca a avut o idee similara.

Aici am tras mai tare decat la AAR. Fara nici o exagerare. Ne-am fugarit unul pe altul la deal intr-un ritm nebun. Pe la km8 a inceput sa ma doara inima, dar pe premiza ca inima de fapt nu poate sa doara am tras mai departe. A naibii junior... Ud leoarca si horcaind am ajuns dupa 54 de minute in Ravensca. 1-0 pentru mine, dar mai avem o urcare serioasa azi. (In primavara, e musai sa scot 45 de minute).

In Ravensca ii asteptam pe ceilalti si apucam sa vorbim cu un localnic. Harti, GPS, tehnologie. Eu oricum nu sunt atent si ma pierd in detalii. Dar numai un capos poate sa sustina ca astea sunt mai bune decat cunostintele localnicilor.

 

Din vorba in vorba aflam ca drumul care coboara chiar de la biserica catre Liubcova nu e drumul "ala mare si rosu" de pe harta. Este drumul de pe Valea Orevita. Drumul de pe harta este la iesirea din sat si te duce pe Obarsia Sichevita. Denumirile astea nu va zic nimic. Ce trebuie sa retineti este ca merita sa pierdeti cateva minute sa vorbiti cu oamenii chiar si atunci cand aveti GPS-uri si harti. Si asta si numai din considerentul ca s-ar putea ca ei sa aiba dreptate si nu "gadget-urile voastre". Fara a mai pune la socoteala ca baiatul vorbea cel mai pur grai banatean pe care l-am auzit in ultimul timp.

Asa ca pentru prima data in ultimii 4 ani pornim catre adevaratul drum marcat pe harta. Care este mult mai frumos pentru bicicleta decat cel pe care il foloseam noi pentru a ajunge la Dunare.  Nu e la fel de bun pentru masina, dar asta pe noi nu ne intereseaza. Acuma injur copios ca am uitat card-ul acasa. Este...trist de frumos. Copacii sunt complet dezfrunziti, este rece, pe jos solul e acoperit cu un covor gros de frunze si undeva acolo departe se aude in surdina viforul iernii. Vine, asa ca trebuie sa-i dam pedala.

Urmand indicatiile baiatului (am pacatuit si la un moment dat ne-am luat dupa GPS). Baiatul avea dreptate, GPS-ul nu, asa ca ne-am intors din drum si am mers dupa spusele omului. Dupa o portiune de "noroi rau" scurta din fericire, ajungem in Sichevita.

De aici suntem din nou pe un traseu cunoscut: urmeaza urcarea spre Garnic. Drumul e din nou perfect pentru MTB. Urmeaza repriza a doua a meciului cu Almajan. Nu e de joaca cu el asa ca pornesc hotarat. Aici panta e mai mare si sper sa scap repede de el. Intru in Garnic si numai ce vad ca trece ca fulgerul pe langa mine. Ce sa-l mai prinzi... 1-1. Strans meci. Sper sa-i prind cat mai des pe Mircea si pe Almajan la MTB - am cu cine sa trag pana imi scuip plamanii.

Apare imediat si Elena - a urcat formidabil ambele catarari. Si cel mai important e ca i-a placut si a avut chef (dupa seria de ghinioane, cel mai important era sa-i revina cheful). Elena pe sfarsit de sezon a fost ca nationala Romaniei la fotbal: rezultate foarte bune in amicale si dezastre in oficiale (diferenta e ca la ea dezastrele erau de natura tehnica).

Partea cea mai faina la urcarea pana in Garnic e faptul ca de fapt partea grea a urcarii incepe in Garnic: ai aici 4km de panta sustinuta care te storc. Noaptea se coboara repede peste noi, asa ca ajungem la intersectia cu Padina Matei sub lumina puternica a unei luni pline.

Aici imbracam tot ce avem la noi si pornim sa coboram cei 14km care ne mai despart de Moldova Noua. Nu stim nici portiunea aceasta - au fost 14km  de drum perfect, pe alocuri asfaltat care ne-a inlesnit mult coborarea. Am coborat la lumina frontalelor, dar mai cu seama la lumina lunii care scanteia puternic.

Tura am inchis-o la masini unde ne asteptau Dani si Adrei. Tura a insumat 98 de km cu o diferenta de nivel de 2000m: ciclabili in proportie de 100%.

Sezonul 2010 s-a incehiat asa cum trebuie: o tura superba in compania unor oameni faini. O tura de poveste.

De cand am venit din Indonesia, am avut norocul de 5 saptamani in care vremea a tinut cu noi. 5 saptamani, 5 ture de bike, una mai frumoasa decat cealalta. Si toate facute in grupuri numeroase cu oameni faini.

Vremea bilantuirlor n-a venit inca - pentru asta rezervam betia dintre Craciun si Revelion. Dar a fost un sezon nemaipomenit, cel putin prin prisma bicicletei. Acuma mi-as dori un singur lucru: sa fie acuma luna mai si sa inceapa concursurile.

Gata - mai avem avem intalnirea de la "Scartisoara", unde o sa folosesc bicicleta cat sa ma trezesc din mahmureala.

A sosit momentul sa inchidem usa si ascunsi, in tacere si intuneric, ca doctor Jekyl, sa pregatim sezonul urmator. N-am facut niciodata casa buna cu modestia, dar acuma mai mult ca niciodata sunt hotarat sa trag tare. Cum orice lucru serios incepe cu un prim pas hotarat - azi am iesit la o bere, doua si cate or fi fost pe-acolo. De maine insa, sus pe trainer. Si mai am si niste restante serioase la alergat...

Uite si traseul GPS al turei, ca merita sa va obositi sa mergeti in zona si sa-l faceti:

Traseu de bicicleta 761333 - powered by Bikemap 

La incheierea editiei, datele statistice ale turei:

Toamna pe 2 roti

Data: 13.11.10-14.11.10
Participanti: Elena, Alex & CO
Locatie:
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Track-uri: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes

Vremea se mentine deosebit de calda. Este ireal. Parca ar fi sfarsit de mai si nu mijloc de noiembrie. Chiar imi place - nu tin neaparat sa vina iarna. Si daca vine, poate sa vina cu zapada multa si temperaturi asa moderate, ca nici frigul nu imi place. Cat sa ma satur de dat cu ski-urile. Si mai poate sa plece la inceput de martie ca am chef sa ies cu bicicleta pe-afara...

Ca veni vorba de bicicleta, ar fi o blasfemie sa nu mergem la o tura pe asa o vreme. Vineri executam chemarea la arme.

Pentru sambata propun o tura de cursiera in zona Resita, asa ca in curand randul voinicilor incepe sa se ingroase. Traseul propus este apropae identic cu cel pe care l-am facut in martie impreuna cu Elena si Pantani, diferenta constand in faptul ca acuma il vom parcurge in sens invers:

Resita-Lupac-Gradinari-Oravita-Anina-Resita

La ora 8 fara un sfert, echipa este punctuala si ne intalnim in parcarea de la Billa. Dana si Sorin (cunoscut in mediile ciclismului profesionist ca El Doctore) vor asigura echipa tehnica. Cipilica ala e Bitza pe care nu l-am mai vazut de un car de ani, iar in stanga il vedeti pe Macho Remus.

I se zicea Coiotul de Sosea, Chelu (dar cine a avut tupeul sa-i zica as',a nu a mai trait mult) sau mai simplu Bogdan.

In formatie de 3 masini, cu bicicletele tronand deasupra, am pornit catre Resita unde ne-am regrupat in parcarea unui alt supermarket (se pare ca avem un fetis cu asta).

Ne-am pus imediat pe treaba: bagat la mat, reglat biciclete si evident facut poze pentru multimea isterica de fani care tanjeste dupa fiecare imagine cu idolii.

Cei trei muschetari: Bogdan, Alex, Bitza. Aceasta imagine unicat va fi scoasa in curand la licitatie pentru cei cu dare de mana. In imagine se mai poate observa si cu ce se hranesc adevaratii campioni: iaurt si banane. Asupra lor, prafurile nu mai au nici un efect.

Nu degeaba i se spune Doctoru': nu s-a dat bine jos din masina si a inceput sa regleze in stanga si-n dreapta.

Dana - fotograful acestei etape (si a celor precedente si speram ca si a celor multe care vor mai veni).

Calm, calm, fetele mosului. Nu va agitati, stati linistite si il puteti admira pe indelete. Ma apucato! nu mai saliva pe poza, ca o balosesti toata - hai gata: pe rand incolonarea... (nu, nu-i bine, ca asta era intr-o melodie porcoasa...)

Simplu Bitza

Tata Alex

Singura fata care s-a incumetat sa vina cu noi: Panda

Ultimul dar nu cel din urma: Bogdan!!!

Acuma ca a-ti facut cunostinta cu toti participantii, e timpul sa ii dam bataie. Pornim cat de cat grupati din parcare si incepem cu o urcare pentru a iesi din Resita.

Portiunea de sosea intre Resita si Gradinari nu e chiar in stare perfecta, dar oricum se prezinta mult mai bine decat ne asteptam, asa ca putem pedala cu destul spor.

Bizta calarind Orca, secondat de Alex

Pana in Oravita am mers repede. Doctorul se oprea sa ne imortalizeze (nu ai tot timpul sansa sa prinzi la un loc atatia ciclisti de renume, asa ca e bine sa nu ratezi ocazia).

In Oravita, ne-am oprit sa ii luam si pe Raul si pe Doru. Aceastia ne-au asteptat cu paine cu untura (Doamne buna a fost!!!), mere si Cola. Ne-am incarcat aici bateriile pentru cea de-a doua jumatate a turei - jumatatea grea.

In dreapta este Misu, pe el uitasem sa il prezint. Soarele dogoreste la propriu si nu ne prea vine sa mai plecam de aici.

Din Oravita a urmat urcarea pe Marila - cunoscuta in randul specialistilor ca si Col de Marila"". Un fel de Mount Ventoux local, pastrand evident proprotiile - Ventoux-ul mai are pana sa ajunga la faima dealului banatean.

In varf ne regrupam din nou - de aici urmeaza in general coborare pana la intrarea in Anina. Coborarile nu ma intereseaza (pentru ca ma cam sperie ca sa fiu sincer) asa ca acuma raman mai in spate.

Cand ajung la bifurcatia catre Anina, Alex e in fund in mijlocul drumului cu mana atarnandu-i ca la o papusa de carpa. Dana, Doctorul si Bitza incearca sa-l ajute. A derapat pe singura bucata de nisip din cei 117km a turei. Asa a fost sa fie - ghinion si nimic mai mult. Punct.

Acuma trebuie sa ne concentram sa il ajutam. Intre timp ajunge tot grupul si se suna dupa ambulanta. Eu sunt terifiat la ideea de medic, spital sau lovituri asa ca dupa ce vad in ce hal arata mana lui Alex mi se face rau. Plec repede de acolo - o sa ne intalnim la spitalul din Anina.

Pana am ajuns noi aici, a ajuns si ambulanta cu Alex.

Si acuma, in speranta ca poate o sa citeasca cine trebuie, o poveste trista:

Alex gemea de durere (normal ca se vaita, nu va puteti imagina cum ii arata mana). Doctorita sau ce calificare o fi avut:
"Taci domne! Bine ca acuma strigi, dar cand te-ai dat cu bicicleta nu te-ai gandit ce se poate intampla nu?!"

Hai sa-ti explic, vaca cu cabina: meseria ta presupune tocmai sa-i curmi durerea, imbecilo. Pentru psiholog si lectii de morala, mergem in alta parte. Fa bine si fa injectia aia ca sa nu mai sufere.

Vita: "Cati ani ai?"
Alex: "46"
Vita: "Si la 46 de ani te mai dai cu bicicleta?!"

La asta nu ne-am mai putut abtine si Elena a intrebat-o ca ce ar vrea sa faca: sa stea toata ziua sa bea sau sa manance? (asta a fost un atac direct, deoarece vita era supraponderala).

Vita a inceput sa mugeasca catre noi si sa faca scandal. Era clar ca ii facem rau lui Alex, asa ca le-am sugerat celorlati sa tacem malc pana cand vita o sa-i faca injectia si o sa putem pleca la Resita. Noi am tacut, vaca, nu. Statea in ambulanta si ne ingana :

"Auzi la ei, daca e radiologie in Resita? Nu, ca o fi doar la ei in Timisoara!". Si a tinut-o tot asa.

Doru a intrebat-o unde il duc pe Alex: "Da ce te intereseaza pe mata unde il ducem?!"

Ba, nu ma intereseaza ca lucrezi pe un salariu de cacat. Nu e vina mea. Altii lucreaza pe mai putini bani. Nu iti place ce faci? Nimeni nu te obliga sa chinui pacientii. Daca te ducea capul, poate faceai altceva, altundeva. Pana una alta esti platita pentru meseria asta, vita, desi tu nu ai ce cauta aici.

Alex e transferat la Resita - noi il urmam pe biciclete.

Elena, Bogdan, Remus si cu mine parcurgem sectorul Anina-Resita pe biciclete, ceilalti sunt in masina catre spitalul din Resita. Drumul este superb in lumina dupa amiezii de noiembrie.

Ma tot gandesc la cat ghinion a putut sa aiba Alex: pentru mine la asta se reduce totul. Ghinion. Am ajuns in Resita, cand Alex era externat si trimis acasa in Timisoara. Diagnostic: nu stiu, dar de pe radiografie se vede o dubla fractura. Si mi s-a mai facut rau odata. Va fi operat luni si toti ii dorim o recuperare rapida pentru a ne putea "bate" cat mai curand pe Bencec. Hai Alex!

Asa a aratat tura:

Traseu de bicicleta 757036 - powered by Bikemap 

Dupa cum se vede pe cei 117km am strans aproape 1700m diferenta de nivel - majoritatea pe portiunea Oravita-Resita. Este un traseu foarte frumos, dar solicitant, cu o sosea destul de proasta intre Resita-Oravita si cu o portiune de asfalt perfect intre Oravita-Resita.

Mai multe date referitoare la tura, gasiti mai jos:


Pentru duminica am ales un traseu cel putin ambitios. Vom schimba cursierele cu biciclete de barbati (am ajuns sa ma dau mult mai mult pe cursiera, anul viitor o sa merg la concursuri de sosea in starinatate, dar in continuare ciclismul de sosea mi se pare un sport de domnisoare cu fite comparativ cu MTB-ul).

Alin vrea sa faca anul viitor un concurs de MTB in masivul Tarcu. Vreau sa merg sa explorez o posibila varianta de traseu.

Pentru tura aceasta ni se alatura doar Vladimir si Mircea - intalnirea este in aceeasi parcare, dar mai devreme de data asta. Ziua este scurta si oricat este de cald, odata cu lasarea serii vine si un frig neplacut pe bicicleta.

Punctul de plecare este statiunea Poiana Marului. Daca se va organiza vreodata concursul respectiv, de aici va fi startul. Statiunea ofera suficiente posibilitati de cazare, se poate ajunge lesne cu masina si este situata intr-o zona pitoreasca.

In frigul diminetii, pregatim bicicletele si pe noi.

Traseul porneste cu o urcare de 12km si 650m diferenta de nivel pe drumul forestier ce duce in saua Jigoria. Drumul a fost facut pentru a fi parcurs cu bicicleta si pentru a fi inclus in traseul vreunui concurs. Sigur numai de aceea l-au facut.

Incep sa gandesc toata tura ca la concurs. Imi imaginez cum ar trebui tras aici, unde s-ar preta vreun punct de alimentare, cum ar arata traseul dupa ploi. Portiunea asta e "curveasca". Te fura. Nu e suficient de abrupta ca sa te faca sa treci la foaia mica si la macinat pinioanele, dar e suficient de inclinata ca sa te epuizeze complet la final daca tragi ca lumea.

Vremea s-a mentinut in tiparul de sambata. Baltile pe care le vedeti au fost si singurele intalnite in tura - in rest traseul a fost uscat pana si in fundul vaii unde soarele abia daca batea.

Dupa o ora suntem in Saua Jigoria - intersectia cu soseaua care urca spre Muntele Mic. Clar aici va fi un punct de alimentare. De asemenea optiunea fireasca pentru continuarea traseului este catre cabana Cuntu.

In Jigoria realimentam - pana aici a fost incalzirea. Partea tare, dar de asemenea partea mai frumoasa vine de aici.

Primii 2km din Saua Jigoria (ii stiti, aia pe plaiul despadurit, pana la intrarea in padure) mi-au placut cel mai mult din tot week-end-ul. Aici panta e criminala si foarte lunga. Se poate sta pe bicicleta daca asta e singura ta obsesie in viata- superba catarare!

Urmeaza o portiune clasica de cross country pana inainte de poiana Siroane. Aici trebuie sa faci push bike vreo 200m ca nu ai de ales. Din poiana se vede pentru prima data Tarcu si incep sa ma intreb daca se poate urca pe bicicleta de la Cuntu pana sus.

Pana la cabana Cuntu a mai trebuit impins o portiune de 100m (aia chiar din ultima curba inainte de iesirea din padure, o stiti si pe asta). In unanimitate s-a decretat ca portiunea Jigoria-Cuntu a fost superba. Da, asa e si este ciclabila. Si este la munte! Nu pe delauri! La munte, acolo unde pedalezi prin padurea verde de brad si unde este aerul proaspat si tare.

La Cuntu am facut o pauza foarte scurta, cat sa-l salutam pe George si sa mai alimentam odata. Da, aici ar trebui sa fie al doilea punct de alimentare.

Sunt circumspect ca vom putea termina tura propusa - nu cred ca ne incadram in limita de ore de lumina. Dar cu siguranta vom urca pana pe Tarcu.

Imediat de la plecare este evident: traseul de concurs trebuie sa se opreasca la Cuntu. Asta daca nu vrem sa fim urmariti de o armata de concurenti infuriati. De aici este uman imposibil sa mai pedalezi (zic asta tocmai pentru ca o sa apara multi care o sa vrea sa dovedeasca contrariul - asta e si ideea de fapt:) ). In poza e micul mare Vladimir.

Daca pe Mircea il stiam - participa la concursuri de MTB si se dadea foarte bine, Vladimir a fost o surpriza: catara asta micu' ca un drac. Si aproape numai in picioare. Cand l-am vazut ca sta in picioare inca de la inceputul turei am zis ca n-are cum sa reziste pana la final. Da' catara Vladimir a nostru, de nu ai vazut din alea.

Cand am venit din Indonesia, am participat la prezentarea sustinuta de Asociatia Altiudine. Alin Ciula este unul din membrii asociatiei. Cea mai mare realizare a asociatiei este infiintarea ariei protejate sit natura 2000 - Muntii tarcu. Mai multe detalii puteti gasi aici: Tarcu

V-am tot zis ca am fost pe muntele asta mai mult decat am fost la scoala. In ultima perioada insa am ales alte locuri si am mai revenit doar iarna aici. Ultima data vara am fost acuma un an si jumatate.

A doua poveste trista din blog: ceea ce vedeti in poza este o crima (si nu ma refer la faptul ca cei trei ciclisti imping bicicletele in loc sa mearga pe ele).

Nu sunt melodramatic. Simtul meu ecologic este mult mai prgamatic decat nivelul de: hai sa iubim si sa protejam natura ca sa se poata bucura si copiii nostri de ea. Sunt printre persoanele care considera ca asfaltarea Transalpinei este binevenita, care... si ma opresc cu exemplele aici ca sa nu imi aprind paie in cap.

Dar ceea ce se vede sus e o crima. Santurile alea sunt facute de rotile motoarelor de enduro. Prin santurile respective se scurge apa si devin adevarate valcele.

In primul rand cei cu motoarele nu au ce cauta pe aici. Si asta ar trebui verificat si aplicate amenzi.

In al doilea rand - si aici vorbeste pragmatismul din mine (si noi o sa ne luam motoare la anu'): bai, ce naiba, sunteti impotenti?! La 10 metri de locul unde ati facut santurile astea este drumul de acces catre Tarcu.

A...nu va place, ca e cu pietre? Deci, da, sunteti impotenti... Nu va tine sa mergeti pe acolo cu motoarele. Pacat. Ati dat atatia bani pe ele si nu stiti sa le folositi... A...nu puteti prinde viteza pe drumul de tractor cand mergeti la vale. Da, sunteti impotenti...

Efectiv m-am enervat. Arata ca dupa razboi pe aici.

In anumite portiuni (foarte scurte) se mai putea merge pe bicicleta. Aici suntem la intrarea in creasta care duce la vf. Sadovanu. Elena, de acolo de jos vedea manastirile de la Meteora. Era o vizibilitate incredibila.

Dupa Sadovanu am sperat sa putem merge pe biciclete pe drumul de tractor, dar n-a fost cazul. Deja muschii se obisnuisera cu ritmul dictat de push bike, asa ca ne era mai la indemana sa le impingem. Cred ca s-ar putea totusi pedala pe portiunea aceasta - Mircea a stat o portiune buna in sa.

Am ajuns dupa doua ore de la plecare din Cuntu pe vf. Tarcu.

De aici tura a urcat vertiginos pe scala frumusetii, instalandu-se pe un binemeritat loc fruntas. Parangul parea la o aruncatura de bat. Peisajul asta l-am mai vazut undeva: 3 ore in contiunuu cat am zburat deasupra Afghanistan-ului si Iranului. Exact aceleasi culori, acelasi relief. Aici instant te loveste cel mai profund sentiument de singuratate. E...lugubru de frumos :)

Mai avem 3 ore de lumina pentru a ajunge in saua Iepii. Habar n-am ce ne asteapta din punctul de vedere al mersului cu bicicleta pe aici asa ca ne grabim sa pornim la drum.

Am vazut si locul unde m-am dat cu avalansa. Aia e o amintire a naibii de vie in memorie. Inca o aud. Norocul si ghinionul...

De aici mergem pe urmele facute de cei mai mari impotenti ai pamantului. Daca, hai sa zicem ca pe cei cu motoarele i-as putea intelege la modul absolut - ei chiar cred ca fac un fel de sport, pe cei cu jeep-urile nu-i inteleg.

Astia sunt cei mai mari impotenti, aia care fut cu pula altuia, ca ei nu sunt in stare. Nu sunt in stare sa urce pe muntele asta pe jos, asa ca vin aici cu masinile. E tot ce mai pot sa faca. E genul de idioti care se incapataneaza sa urce cu masina pe nu stiu ce panta doar ca sa ramana blocati si atunci sa inceapa sa tureze masina pana cand se duce dracului tot solul de sub roti. La final sunt multumiti ca au fost pe munte, ba mai afiseaza si un aer de superioritate.

Hai sa va zic ceva: badea Ion in Cindrel, Lotru si Latoritei mergea cu jeep-ul numit Aro pe vremea cand voi confundati poola cu tzatza. Asa ca nu faceti nimic deosebit sau iesit din comun in afara faptului ca efectiv distrugeti muntele. Diferenta e ca badea Ion avea nevoie de urcat cu masina pentru a-si duce existenta, iar voi numai pentru a va satisface orgoliul.

Nu e nimic maret in a ajunge cu masina pe Caleanu. E cel putin jalnic. Si o sa fac tot ce pot (chiar daca asta se rezuma numai la datul din gura - dar sa stiti ca asta o fac foarte bine) ca idiotii ca voi sa nu mai ajunga aici.

Pana in saua Suculetului avem o adevarata autostrada facuta de jeep-uri. Adevaru-i ca inaintam mult mai repede decat ne imaginasem, doar ca ne-am fi descurcat foarte bine si fara drumul asta.

Din Suculet parasim autostrada si trecem la impins. Coborarea spre saua Scheiului o putem aborda pe bicicleta - este o zona mai tehnica si ne pune sangele in miscare.

Urcarea catre Nedeia este de impins. Chiar daca panta nu este criminala, este imposibil de urcat pe bicicleta din cauza substratului: un covor de iarba uscata destul de gros formeaza o patura pe care nu ai sanse sa inaintezi.

De la mijlocul urcarii panta s-a mai domolit si ne-am incrancenat fiecare dupa puteri sa stam cat mai mult in sa. A fost o adevarata proba de vointa. Am ajuns intr-un final si pe Nedeia unde am luat o pauza.

Putine ture au fost cele in care sa simt ca, uite asta este pentru mine esenta MTB-ului, asa l-as defini eu prin imagini. A fost tura din Ceahlau, una din turele din tara pemilor si tura asta. Portiunea dintre Tarcu si saua Iepii a fost ireala. Pedaland intre Nedeia si Baicu (aici chiar se putea pedala) aveam impresia ca sunt intr-o alta lume, departe de civilizatie, undeva in stepele mongoleze pedaland spre nicaieri, liber si fericit. A fost foarte frumos si tura s-a agatat aproape de varful topului.

De pe Baicu pana in saua Iepii este o coborare prea tehnica asa ca trecem la carat bicicleta in spate. Am reusit sa ne incadram in orele de lumina pana in Saua Iepii. De aici coboram pe biciclete pana la intarea in padure. Niciodata n-am stiut unde e poteca aici - de fiecare data am mers pe altundeva, iar in final ieseam la forestierul din vale. Asa s-a intamplat si acuma.

Urmeaza aproape 18km de coborare continua pe un forestier perfect. Nu trebuie sa dai deloc din pedale, dimpotriva, ajungi sa folosesti intens franele pentru a reduce din viteza. Am gonit ca nebunii pentru a ajunge pe lumina la masina si mai ales pentru a scapa de frigul pe care il aducea seara.

In Poiana Marului ne intlanim cu Andi care a facut o tura pana in Saua Iepii. Si...gata. Faina tura!

In primul rand am fost un grup foarte omogen ca valoare si asta a contat enorm la reusita turei. Nu trebuia sa ne asteptam unul pe altul, aveam cam acelasi ritm. Vremea a fost incredibila tot week-end-ul, iar peisajul din creasta Tarcului a fost imposibil de descris. Pentru prima data dupa Gilli Islands as fi vrut sa opresc timpul in loc in dupa amiaza tarzie de noiembrie pe varful Nedeia.

.
Tehnic tura a aratat asa:

Traseu de bicicleta 756299 - powered by Bikemap 

Si e clar ca un ipotetic concurs in zona nu are ce sa caute mai sus de cabana Cuntu, oricat de frumoasa este zona. Am tot timpul sa caut diferite rute alternative.

Mai multe date aveti aici:


Sper ca vremea va tine cu noi inca un week-end, planul este deja facut. Si de data asta o sa iau SLR-ul cu mine ca sa va pot impartasi minunatiile din tara pemilor.

AAR

Data: 07.11.10
Participanti: DHS Tibiscus Team
Locatie:Pitesti
Poze: Ciclism.ro (o multime de fotografi cu tot felul de aparate, dar din nou pozele Ioanei se detaseaza...)

Daca n-ar fi fost destul de aproape de Slatina, sigur nu ajungeam pana la Pitesti pentru Arges Autumn Race. Este vorba de un concurs de XC care are loc in Padurea Trivale si care m-a atras prin non conformismul promovarii:

VA FI O CURSA DIFICILA care nu este recomandata in nici o forma ciclistilor amatori fara experienta competitioanala, doar amatorilor foarte bine antrenati cu multa experienta la activ. In caz de ploaie traseul va fi EXTREM, orice urcare din cele 6 ale turei transformandu-se intr-un push-bike.
Daca ploua competitia se organizeaza, daca ninge se organizeaza, daca vor fi 0(zero) grade idem.

Pai asta suna a provocare. Hai sa mergem.

Din Lugoj il luam pe Pantani si ajungem destul de repede la Slatina la parintii Elenei. Aici avem parte ca de obicei de relaxare si de protein loading. Ziua de sambata ne mai dezmortim un pic crapand niste lemne, dupa care dupa amiaza plecam catre Pitesti.

Aici ne intalnim si cu restul echipei DHS Tibiscus Team. Yep. Asa ne chemam acuma. Ne-a gasit un sponsor generos si de acuma vom concura sub titulatura aceasta.

Clubul a crescut odata cu noi (nu datorita noua). Intr-un an si jumatate numarul membrilor s-a dublat si rezultatele au inceput sa curga. Aici la Cornul Vanatorilor unde suntem cazati am senzatia ca sunt in cantonament cu echipa. Brusc imi dau seama ca exact asta si e situatia.

Maus, Ioana, Ovidiu, Viorel sunt ceilalti prieteni pe care ii intalnim aici.  E momentul pentru berea (berile) restante care curg repee in timp ce il descos pe coach si mai furam si noi ceva meserie.

Este o atmosfera excelenta. Suntem 13 membri de la club impartiti in 4 camere si  ca atunci cand eram copil si mergeam in tabere, stau pana seara tarziu la povesti. Mai mult decat colegi de club, suntem 13 prieteni si asta este deosebit de important pentru starea de spirit. Cel mai bine avea sa se simta lucrul acesta a doua zi in timpul cursei, cand toti colegii de club asteptau la linia de sosire si ma incurajau frenetic de fiecare data cand treceam pe acolo.

Noi stam in camera cu Maus si cu Silviu si ne retragem destul de tarziu la somn. Startul e la 11.30 dimineata asa ca teoretic avemn timp de lenevit. Practic pe la 7.00 suntem in picioare.

Dimineata dupa ce luam micul dejun (grupul de sportivi? intreaba chelnerita - tiii ce-mi place chestia asta!!!) incepem pregatirile pentru cursa. E ultima de anul acesta. Elena a facut bilantul si am participat la 14 concursuri - mai putine decat am avut in plan. A fost un an incredibil, nu neaparat din perspectiva rezultatelor (oricum cele mai bune de pana acuma), dar mai ales prin prisma faptului ca in ultimele luni am trait cat alti intr-o viata de om. Ne-am umplut intr-un sezon tolba cu povesti pentru restul batranetilor.

A mai ramas un concurs. Asta. M-am uitat acasa pe lista de concurenti si mi-am facut calculele.

La mai toate concursurile uni imi spun ca au venit doar ca sa se simta bine, nu ca sa concureze. Asta nu o inteleg. Pentru asta ma duc sa ma dau singur si linistit pe Bencec sau merg la ture de blog cu Elena mea. Eu cand iau startul sunt cel mai tare din parcare. Cel mai bun. Ii bat pe toti. Daca as gandi altfel nu as mai lua startul la nici o cursa. Ca nu se intampla aproape niciodata sa castig e alta poveste si asta nu face decat sa ma motiveze.

Dupa ce ma uit pe lista imi propun locul 3 la categoria mea (totusi sunt uni acolo pe care ar fi efectiv impertinent sa crezi ca ii poti depasi). Locul 3 e aproape imposbil, dar imi trebuie o motivatie. Asa ca acuma incep sa ma visez pe podium.

La concursul acesta nu sunt multi participanti - fiind un concurs de XC, organizatorii au limitat numarul de locuri la 100 d eparticipoanti plus invitatii. Dar astia 100 sunt alesi pe spranceana. Sunt putini din greuceni care lipsesc de la start.

Regulile la acest concurs sunt putin diferite - se face un numar de ture pe un traseu in Padurea Trivale. Traseul a mai fost utilizat la Arges Winter Race. Noutatea acestui concurs constă în faptul că numărul de ture nu a mai fost fix. Au fost 2 categorii, şi anume de 100 şi 200 de minute. Concurenţii au parcurs ture până la expirarea timpului aferent categoriei. După expirarea timpului, toţi concurenţii au fost opriţi şi s-a făcut clasamentul în funcţie de numărul de ture şi de timp.

Imbracat cu echipamentul oficial al echipei,  incep sa pregatesc bicicleta. Inainte de concurs am dus-o la o reconditionare la Marcel.

14 concursuri si totusi am emotii. Fluturasii din stomac. Mai ales pe masura ce apar si ceilalti concurenti. Sunt stresat si agitat.

Plec impreuna cu cei de la club intr-o tura de recunoastere. Tura are 4.7km si GPS-ul meu arata ca are o diferenta de 170m pe tura. Traseul este perect pentru concurs. Uscat, fara dificultati tehnice - un traseu de fuga.

Intuiesc de la inceput ca traseul asta e...o curva. A zis-o la sfarsit si Maus (cu alte cuvinte). Daca tragi la un loc bun, succesiunea continua de urcusuri-coborasuri... te fute. Are portiuni lungi si drepte de viteza, dupa care brusc urci pante scurte, dar foarte accentuate. Si asta se repeta pe parcursul intregi curse.

Am ajuns destul de obosit la final si ma pun sa ma odihnesc, cand apare Maus si ma convinge pentru inca o tura de incalzire. Fara tragere de inima ma iau dupa el. Spre finalul turei, intr-o curba, bicicleta fuge efectiv de sub mine si ma trezesc in mijlocul potecii si cu pana pe fata. Nu mai e mult pana la start asa ca ma panichez. Fac repede pana si imi zic ca nu se poate sa am atata ghinion, macar sa iau startul.

Ajung la linia de start chiar la timp. Secretul meu a constat in nebunia care s-a dezlantuit cand am dat pe play la MP3. Inainte sa comentati ca e inconstienta sa mergi cu castile la un concurs de XC, volumul era la un nivel care imi permitea sa ii aud pe cei care veneau din spate.

Ce a urmat, nu stiu exact. Am mai putine amintiri din cursa asta decat de la ciupercile din Gilli. De cand s-a strigat Start! si a pornit muzica, retin doar crampeie.

De la inceput am fost in fata, aplecat pe ghidon, cu saliva naclaita curgand din gura si repetand haotic ce auzeam in casti. Pe scurt, in viata mea n-am tras asa (aproape...). Cu fiecare concurent pe care il depaseam, parca deveneam tot mai dement. Si ii dadeam tot mai tare.

Prima tura am terminat-o in 15.49. O incep repede pe a doua.

Sunt vulpe batrana. Calita in maratoane ce se intind pe durata a zile intregi. Curse de 80km, maratoane montane, ture foarte lungi in munti. Toate astea m-au invatat sa imi dozez efortul. Sa am tot timpul rezerva de energie necesara pentru orice neprevazut. Acuma a fost astfel si de aia o sa imi amintesc de concursul asta tot timpul.

De la start am inceput ca si cand ar fi vorba de o singura tura. Fara strategii, fara planuri. Daca se termina gazul, asta e, dar macar sa vad cat pot sa trag de mine.

In tura a treia incep sa ajung deja din urma concurentii care sunt cu o tura in spatele meu. Asta ma motiveaza si mai tare.

Au fost multe discutii pe forum legate de depasirile intr-un concurs de XC si de fair play. De-a lungul timpului am fost in ambele ipostaze: sa se strige la mine sa ma dau din drum sau eu sa strig la alti.

Nu o sa ma lansez aici in polemici pe marginea subiectului, tot pe forum cineva a punctat corect: toti participanti la concurs formeaza tabloul ciclistic. Ar fi intr-adevar anost daca ar participa numai elitele si amatorii nu s-ar mai duce ca sa nu-i incurce.

Marea majoritate a celor care "incurcau" nu aveau nicicum intentia asta si probabil le era frica sa se dea la o parte in sant pentru a face loc celui din spate sa treaca (vorbesc in cunostinta de cauza - in tura a sasea am fost ajuns pe o portiune plata si m-am dat la o parte, alunecand in sant si iesind din pedale).

E foarte de inteles si pe cei care veneau mai tare: fugi de un concurent, tragi cat poti si brusc te trezesti blocat. Te uiti in spate si vezi ca toate secundele pentru care ai muncit din greu s-au dus de rapa (si aici vorbesc in cunostinta de cauza)...

La tura a doua o intalnesc pe Elena care a avut un accident: i-a explodat cauciucul. Seria de ghinioane pare ca nu se mai termina pentru ea - si ii trebuie toata puterea din lume pentru a se mai reapuca de antrenamente dupa ce in ultimele concursuri si-a stricat schimbatorul, a iesit din limita de timp la un concurs infernal sau a avut explozie de cauciuc...

Urmatoarele ture mi le petrec urmarindu-i pe cei de la 100 de miunte. Dupa 100 de minute si 6 ture raman cam singur (concurentii de la 100 si-au terminat cursa).

Este si momentul in care incep sa ma simt "bine": intr-o vale trebuie sa treci peste o apa - loc in care ma dau la fiecare tura cu un picior jos. Apar crampele. Apare si durerea de tample pe care o mai am la intervale la alergat. Senzatia de voma avea sa apara pe la tura a saptea.

Toate simptomele astea imi zic ca am tras de mine si sunt multumit. Vreau sa ajung mort la final, sa pic lat acolo. Nu vreau sa trec linia de sosire cu zambetul pe buze ca am mai bifat un concurs.

E momentul pentru niste gel. La linia de sosire ma asteapta toata echipa DHS Tibiscus care ma incurajeaza din rarunchi. Elena e si ea acolo si imi schimba din mers bidoanele cu izotonice.  Imediat ce intram pe portiunea de asfalt scadeam repede ritmul si incercam sa ma destind un pic. Mergeam incet pana in dreptul Elenei dupa care apasam din nou puternic in pedala.

E incredibil ce poate sa faca muzica - techno-ul imi rasuna pana in strafundul capului si ma impingea inainte.

In fata il vad pe Dani Sardan. Neplacuta priveliste -speram ca e in spate. E destul de in fata mea, dar in jumatate de tura il ajung. Ma postez linistit acolo si astept sa imi trag sufletul inainte de "a-l manca". E tactica folosita la fiecare concurs de MTB. Doar ca Daniel are mult mai multa experienta - el lupta pentru podium la concursuri cand noi inca credeam ca tigara este energizant. A stiut cand sa accelereze, eu am ramas fara reactie si la final a pus 9 minute intre noi doi. Felicitari Daniel!

Habar n-am pe ce loc sunt - sigur in afara podiumului. Dar asta chiar nu e important. Important e sa trag de mine pana nu mai pot. Si chestia asta imi da o indarjire maniacala. Mai repede, mai repede pana nu mai pot!!!!

La di da da , I've been around my girl, la di da da! Un elefant se legana pe o panza de paianjen...Si atunci am facut o cristiana si am evitat melcul care urca grabit in masina...

Pe la tura a opta, n-am mai putut. Se vede si din timpi. Acuma mi-era suficient de rau incat sa ma linistesc. Stomacul imi era intors pe dos, capul imi exploda si am inceput sa am frisoane. Pe principiul ca oricum mai mult decat sa vomit o tura si sa abandonez, nu are ce sa se intample, am inceput sa cant cu voce tare ce auzeam in casti si sa ma ridic in pedale asteptand sa ma rapuna crampele.

Obsesia acuma era sa ajung cat mai repede la finalul cate unei ture pentru a-i vedea pe cei cunoscuti. Aveam nevoie de incurajarile lor. Asa ca franam pe sosea si auzeam: "Hai Suca! Bine! Baga tare! Apa? Banane? Haide!".

Tura a noua si a zecea au trecut foarte incet in universul in care ma plimbam eu, dar destul de multumitor in universul real. Tura a 11 a fost vitala. Trebuia sa ajung neaparat la final inainte sa se termine cele 200 de minute, pentru a mai prinde inca o tura. Asa ca m-am chinuit sa trag de mine - doar ca nu mai prea ramasese din ce sa trag.

Prind inca o tura. Dar concursul se terminase pentru mine cu tura a 11-a. Ultima tura este ca ultima etapa la Tour de France - un fel de parada. Nu ma mai pot concentra si sunt daramat.

Trec epuizat linia de sosire dupa 12 ture si 3.35 de la start. Ultima data am facut asa in etapa a 3-a la Iron Bike in Italia. A fost si penultima data cand am tras de mine (ultima data am tras sa scapam cu viata asta iarna in Retezat, dar aia e alta poveste).

Elena ma ia in primire. Vin si colegii de club. Dupa cateva minute aflu ca sunt pe locul 3. Bine eu !!! Modest n-am fost niciodata: sunt foarte mandru de mine si de ce am facut la concursul acesta. Am tras ca un dement si am reusit.

Dar nu locul 3 ma multumeste asa de mult, ci timpul pe care l-am scos la final. Am reusit sa intrec oameni la care ani de zile nu le-am vazut decat colbul de la roata din spate. Si mai mult decat orice am reusit sa trag de mine pana la capat, lasand orice fel de precautie deoparte. Si satisfactia de "a putea" a fost fantastica.

Ar mai fi multe de povestit: colegii de la club au obtinut rezultate foarte bune. M-am intalnit din nou cu vechii mei prieteni: Luci, Andeea, Cristi Ghilt, Rares si lista e foarte lunga. Am promis ca o sa mergem la ei in zona pentur o tura de ski si mult ceai cu mult rom si multe povesti pe indelete si nu asa pe fuga.

Multumesc coach! Normal ca nu tu ai concurat in locul meu, dar ti-am zis ca si numai de rusine fata de cat am dat din gura si tot o sa ma chinui sa fac treaba. Normal ca Maus a fost pe podium (m-a si depasit cu o tura printre altele...).

Mai vreau sa mai fac odata asa. Mai vreau sa mai fiu odata multumit de mine indiferent de locul ocupat la final.

Acuma sunt un pic racit. Dimineata o sa ma trezesc devreme, sterg totul cu buretele si ma apuc de munca. La anu' ma bat cu greucenii! Nu e o amenintare, e o dorinta, un vis. Si eu de obicei imi indeplinesc visele (trebuie sa urc si eu odata alaturi de Elena pe podium).

Octombrie

Data: Octombrie 2010
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Banat
Track-uri bike: Bikemap

Intre doua blog-uri cu Indonesia, am trecut la treaba. Am zis, am zis. Asta e! Am promis ca de la anul ma bat cu greucenii la bicicleta si asa am de gand sa fac.

Nu o sa renunt la alergat, dar ma pasioneaza din ce in ce mai putin. Mi se pare cumplit de plictisitor sa alerg pe stadion, asa ca o sa raman la turele de alergat pe scari si eventualele ture la Padurea Verde.

Ceva nu am facut noi bine in sezonul ce a trecut. Pe scurt, ne-am antrenat ca prostii. Aveam cate 2 antrenamente pe zi, zi de zi. Nu conta decat sa alergam cat mai mult sau sa pedalam cat mai multi kilometri. Am iesit din iarna daramati - cred ca ajunsesem sa facem maratoane intregi pe saptamana.

La alergat nu cred sa fi castigat ceva sau oricum mult prea putin fata de cat am tras. Sunt convins ca as fi avut aceleasi rezultate nu cu jumatate de antrenamente, ci cu 20%...

Mai trist a fost la bicicleta. La cat am pedalat, Contador ar fi trebuit sa imi rupa lantul ca sa aiba cea mai mica sansa sa se tina dupa mine. N-a fost chiar asa...

Cum am concluzionat ca noi nu facem bine ceva, pasul urmator era evident: the coach!
Unu' care face treaba asta mai bine decat oricare altul si care ne mai e si prieten bun. Hai sa vedem cum se antreneaza el. Cate zile. La ce intensitate. Ce mananca, cate pauze face, cati kilometri face pe zi, cu ce bicicleta, cum pregateste un concurs.

Am avut o sumedenie de intrebari si inca mai avem o gramada. Mi s-a confirmat ca e mult mai important sa faci mai putin si bine decat sa tragi ca bou in continuu.

Am aflat programul lui si am incercat sa ne facem si noi unul in functie si de celelalte obligatii (scap eu cumva de mersul la servici...).

In noiembrie o sa fie Arges Autumn Race la Pitesti si ne-am hotarat sa ne inscriem. Coach a zis ca trebuie sa fiu constient ca in 3 saptamani nu pot sa fac minuni si sa imi vad linistit de antrenamentul aerobic ca sa imi fac o baza, ca sa imi obisnuiesc sistemul circulator, etc.

De asemenea situatia se prezinta asa: gata cu turele cu facut poze, cu bloguri si alte prostii. Daca mergi la antrenament, mergi la antrenament. E unul din motivele pentru care in ultimul timp nu am mai scris nici un blog din week-end. Nu am mai luat aparatul cu noi. De asemenea e bine sa iti alegi un traseu pe care sa il macini pentru a avea tot timpul repere la antrenamente si nu sa faci discovery cand te antrenezi (aici deocamdata inca nu respectam regula, ne alegem bine traseele de acasa, dar le schimbam de la week-end la week-end).

Am montat trainer-ul si l-am salutat din sufragerie pe coach Troy. Un Mount Ventoux, un Tourmalet, un passo Gavia - asa de diversitate intre 2 spinervals-uri.

Dar mai exact iata ce am facut:

Pentru primul week-end, imediat dupa Indonesia, eu am avut teambuiding in Retezat cu colegii de servici. Unde am reusit sa ne ratacim (asta intr-un alt blog).

Acasa, Elena s-a apucat constiincioasa de treaba si a facut urmatoarea tura aici langa noi:

Bike route 751588 - powered by Bikemap 

Intors cu forte proaspete din teambuilding, am incalecat pe trainer, iar pentru week-end alegem 2 trasee de sosea. Nu mi se mai pare interesant sa fac trasee de 20km cu bicicleta in spate pe munte, asa ca trecem la sosea. Trebuie sa strangem kilometri.

Sambata mergem pe ruta: Buzias - Lugoj - Soceni - Resita - Berzovia - Resita. Tura a fost superba ca vreme si am injurat repetat ca nu am luat aparatul cu noi. Soseaua se prezinta: mediocru intre Buzias-Lugoj; excelent intre Lugoj-Soceni-Resita-Berzovia si prost intre Berzovia si Buzias.

Circulatia este destul de intensa mai ales dupa Soceni, dar soferii au inceput sa se obisnuiasca cu biciclistii, plus ca in week-end e un pic mai linistit. Traseul este destul de valonat (pana la urma strangi 900m de urcare) si lung.

Recomand traseul ca varianta la arhicunoscuta ruta de antrenament Resita-Anina.

Bike route 751600 - powered by Bikemap 

Statistic tura a aratat asa (puteti face abstractie de viteza maxima de 2000km/h - atunci eram grabit sa pedalez dupa semnalul GPS):


Sambata seara ne intoarcem in Timisoara si pentru dumninica planuim o alta tura de cursiera de data asta in jurul orasului.

Ruta aleasa a fost: Timisoara-Jimbolia-Sannicolau Mare-Timisoara. Soseaua este perfecta, circulatia este absenta cu exceptia portiunii Sannicolau Mare - Timisoara, unde e destul de stresant.

Bike route 751603 - powered by Bikemap 

La tura ni s-a alaturat si Bogdan. Vremea a tinut inca o data cu noi - parca ar fi inceput de vara, nu mijlocul toamnei. A fost o tura de viteza, grea pe final din cauza distantei si a oboselii acumulate in ziua precedenta. Statistica arata astfel (27.5km/h e o medie buna pentru distanta de 145 de km):



A urmat o saptamana de bloguri si de trainer. Week-end-ul se anunta cu vreme perfecta asa ca vom folosi si MTB-urile. Tot in zona, pe un traseu cunoscut: maratonul de 50km de la BMM de anul acesta. Am folosit ocazia aceasta pentru a-i scoate si pe parintii mei la o plimbare in Garana.

De data asta am injurat copios ca nu mi-am luat aparatul cu mine: rar am mai prins asa o vreme de toamna, dar mai bine nu imi mai amintesc ca ma enervez.

A fost o tura in care personal am mers infect. Asa de prost incat m-am demoralizat complet si visele mele de marire si toata indarjirea s-au spulberat ca un norisor. Pe final am mai si inghetat o tura, asa ca in afara de faptul ca a fost un peisaj de vis, tura m-a deprimat.

Bike route 751606 - powered by Bikemap 

Statistica arata asa:


Dupa tura de la Resita, m-am intors la cuvintele lui coach si mi-am vazut linistit de antrenamentul aerobic - nu pot face minuni in timp scurt.

Vineri seara plecam spre Slatina si de acolo vom merge spre Pitesti, la Arges Autumn Race - concursul care pentru mine avea sa schimbe multe...

Indonesia - Sulawesi (Pulau Bunaken)

Data: 10.09.2010 - 11.10.2010
Participanti: Elena si Alex
Locatie: Indonesia
Poze: Pulau Bunaken
         Underwater
Filme: youtube/hoinarii

La intrarea pe aeroport celularul a inceput sa primeasca SMS-uri. Intr-unul ne ziceau ca nu ne mai asteapta deoarece zborul a fost anulat; in altul, ca totusi ne asteapta... Pana la urma chiar la iesire ne intampina soferul cu hartia cu "Elena & Alex".

Pe drumul de la aeroport pana in Manado ne dam seama ca aici este un pic "altfel". Incepand de la soseaua ca in palma si continuand cu locuintele din orice altceva decat bambus, bulevarde largi, reclame colorate si oameni bine imbracati (sau mai bine zis - imbracati) Manado este cu totul altceva decat ne obisnuise Indonesia pana acuma. Lucrul acesta transapare si din ghidul nostru. Un vechi si prosper port olandez, Manado a avut tot timpul un statut special pe ruta mirodeniilor, statut dat indeosebi de bunastarea locuitorilor.

Aici se mai pastreaza inca cladirile vechi coloniale, aici cei cu bani inca isi trimit odraslele la studii in Olanda, aici te simti mai mult ca oriunde mai "acasa".

Strabatem tot orasul-port pentru a opri intr-un final pe cheiul destinat ambarcatiunilor catre Pulau Bunaken. Pulau inseamna in limba lor "insula", asa ca toata zona era plina de pulauri. Ghici cum se zice la arhipelag? Sulau...

In Peru am avut parte de un fel de all inclusive in jungla de langa Puerto Maldonado. Aici am optat tot pentru asa ceva. Yep, tot eu sunt cel care ii injura si ii blestema pe "cretinii" pe care nu-i duce capul sa faca altceva. Diferenta e ca noi rar apelam la servicii de tipul acesta, pe cand "cretinii" nu se dedau niciodata la viata plina de "pericole si primejdii" din afara resortului.

Turistii pe care i-am intalnit la resort se incadreaza perfect in descrierea de mai sus: proprietari de afaceri din SUA (astia erau idioti...), o profesoara batrana si nefututa, un cuplu crispat de germani, un irlandez obsedat de munca, un cuplu de canadieni batrani. Turisti aterizati in Bunaken tragand un troliu dupa ei, oameni care au suficienti bani ca sa ia de gata toate chestiile pe care eu ma chinui sa le fentez... Dar cum nimeni nu ma obliga sa fiu sociabil cu ei, nu m-au deranjat - i-am ignorat pur si simplu.

Barca ne duce catre Bunaken si mai exact catre "Two Fish".

Resort-ul se afla exact pe plaja, ascuns vederii de padurea de mangrove. Este pentru prima data cand vad mangrovele - copaci care cresc pe mal, acolo unde mareele sunt puternice. Din aceasta cauza au radacinile aeriene si creeaza un ecosistem specific in zona in care se dezvolta.

Two Fish este un loc nemaipomenit, de care se ocupa niste englezi simpatici. Au venit aici acuma 13 ani si s-au indragostit pur si simplu de locul acesta. Au ramas aici si au construit un resort asa cum si l-au imaginat ei.

Trebuie mentionat ca Bunaken este o destinatie daca nu exclusiv pentru scufundatori, cu siguranta orientata preponderent catre acestia. Preturile la cazare si masa sunt modice in cel mai rau caz. Nu de acolo vin banii adevarati. Banii vin din scufundari. Exista preturi diferite pentru cei care fac scufundari si pentru restul persoanelor (platesti dublu cazarea si mancarea in unele locuri daca nu faci scufundari).

De ce este asa de renumit Bunaken-ul? In primul rand din cauza "drop off-urilor". Un drop off este un perete vertical acoperit cu corali. Fundul mari coboara lin de la mal cateva sute de metri, pentru ca la un moment dat sa pice intr-un unghi drept direct in abis (nu de putine ori pana la 300m - 400m adancime). Peretele este plin de corali si constituie spatiul de joaca pentru o multime de specii de pesti. Bunaken adaposteste 70% (nu este greseala, e saptezeci la suta) din speciile cunoscute de pesti tropicali.

Dupa ce ajungem si ne cazam, stabilim si programul de scufundari pentru urmatoarele zile. Vom face cate doua scufundari in fiecare zi (dimineata), urmand ca dupa-amiaza sa o avem libera.

Mai apucam sa facem o partida de snorkelling si in prima seara. Diferit si aici. In primul rand trebuia sa iesi din padurea de mangrove, dupa care urmau 300 de metri de inot printr-o zona cu nisip, iarba de mare si apa mica. Abia dupa aceea venea reciful de corali. Aici era din nou o gradina in adevaratul sens al cuvantului - similara cu cea din Amed. Bariera de corali avea o latime de doar 100m, pentru ca sa se termine brusc intr-un spectaculos drop off.

Mi-a placut enorm la Two Fish. Nimic extravagant, nimic in plus, totul simplu si functional si totusi cu foarte mult gust. Gust... Cat timp am stat in Indonesia am reusit sa nu pacatuim. Daca am venit pana aici vom manca ce mananca si localnicii. Fie ca imi place fie ca nu - acasa ma asteapta mancarea care imi place, dar in Indonesia s-ar putea sa nu mai ajung si cu siguranta nu vreau sa raman cu amintirea hamburger-ului de Bali.

Aici insa mancarea este... europeana. Exista o sumedenie de similitudini intre all inclusive-ul din Bunaken si cel din Puerto Maldonado. In primul rand nu este ceea ce ar intelege turcii sau grecii de la un all inclusive. Acesta este un loc in care pentru suma de bani (considerabil mai mare decat in tarile anterior mentionate) ai un loc spartan unde sa dormi, 3 mese pe zi (cu un singur fel de mancare) si cam atat. Totul aici este in schimb axat pe scuba. Este singurul motiv pentru care exista. Am incercat sa imi imaginez cum ar arata locul acesta invadat de manelisti curvari care se imbata dintr-o bere si care fluiera idiot dupa gagici. Oricata imaginatie am, nu am reusit.

Revenind la mancare, bucatarul folosea ingredientele locale pentru a prepara retete locale, dar care aveau un gust familiar, european. Exact asa a fost si in jungla din Peru. Si brusc am inteles de ce turistii sunt asa de incantati de mancarea asiatica. Corect, asta era nemaipomenita (imi umpleam farfuria de cateva ori la o masa), doar ca, hello!!! asta NU e mancarea lor... (De buna, era foarte buna).

Dimineata am intrat direct in rutina care avea sa se mentinem a pe parcursul urmatoarelor 5 zile. Micul dejun il luam la 7.00. Musli cu papaya si mango proaspat, in unele zile inlocuite cu alte fructe necunoscute noua. Oua si tam,tam,tam...Paine!!! Cand am vazut-o in prima dimineata mi-a venit sa plang de bucurie. Gem, Nutella si iarasi fructe si suntem gata de plecare.

In fiecare zi scufundarile aveau loc altundeva - au de unde sa aleaga din cele 42 de sit-uri din jurul insulei. Mecanismul era perfect reglat in anii de cand a fost pus in functiune. Era uimitor sa vezi din afara cum fiecare se ocupa de anumite detalii, nelasand nimic la voia intamplarii. Toti angajatii erau localnici, care vorbeau cea mai buna engleza pe care am auzit-o in Indonesia.

Barca ne ducea la locul de scufundare. Noi am avut instructorul nostru separat din simplul motiv ca eram singurii incepatori din tot grupul de turisti. Asa ca noi mergeam cumva separat si nu aveam voie sa coboram sub 18m cat ne permitea certificatul. Asta in teorie. In practica coboram impreuna cu toti ceilalti turisti si mergeam pe unde mergeau si ei. Doar ca la finalul zilei in log book (acesta este carnetelul in care fiecare scufundator isi mentine istoria scufundarilor) era trecut maxim 18m. Asta in conditiile in care noi am atins un maxim de 27m si la fiecare scufundare stateam constant minute bune sub 20m.

Scuba nu se poate povesti - trebuie incercata. Cat de cliseu suna, acesta este adevarul. Nu am auzit pe cineva care sa fi facut scuba si care sa fi ramas indiferent sau sa nu fi fost impresionat in sensul bun al cuvantului. Si daca ai sansa sa faci scuba in apele tropicale atunci cu siguranta vrei sa faci asta zi de zi.

Drop of-ul este incredibil. O infinitate de specii de pesti se desfasoara etalat pe fata peretelui. Ghidul este foarte important aici. El stie unde sa se uite pentru a gasit vietuitoare pe care tu singur nu ai avea cum sa le observi.

Intre cele doua scufundari ale zilei, petreceam timpul necesar "decompresiei" pe barca, navigand catre celalalt loc unde faceam diving. In fiecare zi una din scufundari era la un drop off, iar cea de-a doua in alta zona, pentru a evita monotonia si pentru a vedea ca exista o multime de pesti care traiesc si in afara recifului de corali.

La pranz ne intorceam la resort. Imediat dupa mancare "ne permiteam" cate jumatate de ora de leneveala in hamacele de pe plaja. Dupa aceea treceam la programul de snorkelling. Bunaken mai este renumit si pentru curentii foarte puternici. Initial mi-a fost greu sa imi imaginez cum poate sa existe in mare curenti impotriva carora sa nu poti inota. Aici am avut ocazia sa facem "drift snorkelling". Adica inotam pana deasupra recifului si de acolo ne lasam purtati de curent. Oricum ne-ar fi fost total imposibil sa inotam impotriva curentului, cel mult am reusit sa ne mentinem in aceeasi pozitite inotand cat ne tin puterile.

Asa ca pluteam deasupra apei cu aparatul de fotografiat in mana si curentul facea toata treaba in locul nostru. Un peisaj incredibil ni se perinda prin fata ochilor. Inotam doar ca sa ne oprim in mijlocul unui banc colorat de pesti sau pentru a poza un lion fish care se ascundea in crapaturile dintre stanci. Ne opream in dreptul satului si acolo ieseam din apa, dupa care ne intorceam pe jos inapoi in resort.

Si dimineata o luam de la capat...

Una din obsesiile mele la scuba a fost sa ating pragul de 60 de minute. Inca nu imi revenisem dupa episodul din Gilli si la fiecare scufundare aveam probleme cu egalizarea presiunii, dar totusi era mai bine - chiar daca imi lua cel mai mult din tot grupul, intr-un final reuseam sa cobor. Cu fiecare scufundare am reusit sa imi perfectionez si flotabilitatea (lucru deosebit de important pentru conservarea rezervei de oxigen) si sa maresc timpul petrecut sub apa. Ultima scufundare avea sa fie si cea in care am depasit (cu un minut) bariera de o ora. Sa nu ziceti la nimeni ca l-am mintit pe ghid referitor la rezerva de oxigen, dar imi intrase un cui in cap...

In alta zi am vizitat satucul de pe insula. Satul este una din comunitatile cele mai pestrite pe care le-am intalnit in Indonesia. In centru se afla o biserica catolica jenant de mare comparativ cu celelalte cladiri. Nu departe se afla zona in care traiesc hindusii si de unde ne priveau cu ochii umezi vacile sacre. La capatul opus al satului se inalta o moschee, iar aici eram inconjurati de caprele musulmanilor. Ne-am plimbat destul de mult prin sat - localnicii aveau o pasiune pentru flori, asa ca fiecare casa avea o gradinita viu colorata in fata, iar drumul din sat trecea pe sub un acoperis format din flori agatatoare.

Doua zile la rand ne-am trezit mai devreme pentru a alerga. Bunaken este destul de mare si in plus nu are un drum care sa o inconjoare, asa ca ne multumeam sa alergam dus-intors prin padurea de banani de langa resort.

Initial am vrut sa facem si o scufundare de noapte, dar am aflat ca pentru aceasta trebuie sa avem un certificat care sa ateste ca avem calitatile pentru asa ceva. Cum nu avem si suntem zgarciti, ne limitam la a lua intr-una din dupa amiezi "mandarin dive". Mandarinii sunt o specie de pesti care stau ascunsi pana la asfintit cand ies pentru a se imperechea. Noi o sa mergem sa ii surprindem. In tura aceasta am fost numai noi 3 - Elli (ghidul nstru), Elena si cu mine. Ne-am scufundat pana la 8m si acolo am asteptat sa ii vedem. Sunt asa de mici ! Si viu colorati! I-am urmarit aproape 20 de minute inainte de a iesi la suprafata. In tura noastra au fost timizi si nu au vrut sa se imperecheze.

M-au intrebat mai multi daca am vazut lucruri deosebite sau daca era periculos sub apa. Interesant este absolut totul acolo. Pare a fi si periculos. Am vazut si rechini (white fin shark si black fin shark) - doua specii inofensive de rechini, dar cand i-am vazut prima data am avut ceva emotii.

Lion fish este pestele acela care arata ca un evantai. Nu e bine sa il atingi pe tepi, nu te omoara, dar nu te simti chiar bine.

Scorpion fish e pestele acela care seamana cu orice altceva dar nu cu un animal. Are un camuflaj perfect in nisipul sau printre coralii in care locuieste. Nici pe asta nu e bine sa il atingi - de asta s-ar putea sa mori. Ati gasit personajul din poza? Nu mint, chiar e un peste destul de mare acolo.

Am avut ocazia sa vedem si o blue ring octopus, o specie rara de caracatita. Pe asta daca o atingi e simplu - mori. Nu exista antidot.

Nici coralul nu e bine sa il atingi. Majoritatea speciilor te inteapa sau te ranesc superficial (dar rana se inchide destul de greu - doua saptamani am avut rana dupa ce "m-am impiedicat" de un coral). Unele specii de coral sunt mai otravitoare decat celelalte, asa ca in general este mai intelept sa nu atingi nimic din ce vezi sub apa.

Asta ca sa nu mai zicem ca este interzis sa atingi orice se afla sub apa din motive ecologice. De fiecare data cand calci pe un coral, "aranjezi" in jur de 50000 (cinci zeci de mii) de animalute.

Porcul asta din imagine este tiger fish. Nu e foarte mare, in schimb e agresiv. Are o gura prevazuta cu niste dinti destul de ascutiti si bazandu-se pe asta, nesimtitul asta a sarit sa ma atace. Dar asta n-am stiut-o pana cand nu m-a tras panicat ghidul din fata lui in timp ce eu inotam vanjos spre el (si el spre mine) pentru a-i face poza.

Am vazut si "pisica de mare" - asta l-a intepat pe Steve Irwin.

Intr-una din zile, Elena realizeaza ca am calculat gresit numarul de zile libere si avem cu una in plus. Asa ca o sa ne prelungim bucurosi sejurul aici si vom schimba biletele de avion.

Deja ne-am facut abonament la apusurile tropicale, asa ca mai prindem unul si in Bunaken.

Multe nu mai sunt de povestit. La resort se aciuase un sud african care se ocupa cu studiul rechinilor si care avea niste realizari la nivel mondial in domeniu. Intr-o seara ne-a proiectat o selectie din Whale Wars (cautati si voi pe net), iar in alta seara a avut o prezentare refeitoare la protectia rechinilor.

Chiar daca datele erau trase de par, unii ar putea face efortul ca data viitoare cand ii excita ideea de manca aripioare de rechin sa se gandeasca inainte de a o face. Sau inainte de a arunca PET-uri in apa. Si asa mai departe...

Pana la urma a venit si momentul sa plecam - cu o seara inainte i-am auzit pe americani zicand ceva de o rezervatie. Cautam repede si o gasim in ghid. Pare interesanta, asa ca brusc ne hotaram sa petrecem o zi si acolo inainte de zborul catre Jakarta.

A fost superb in Bunaken. Dar daca as avea de ales intre a avea un asa resort sau a fi angajat intr-unul (ca ghid de scuba sa zicem :) ), n-as ezita: as alege varianta dinamica. 4 zile de huzureala in paradis au fost exact cat a trebuit - mai mult ar fi intervenit plictiseala.

Aceeasi barca ca la venire, ne duce inapoi in aglomeratul Manado si de aici inainte suntem din nou pe cont propriu. Pornim spre ultima etapa a excursiei si spre ultimul blog...