AAR

Data: 07.11.10
Participanti: DHS Tibiscus Team
Locatie:Pitesti
Poze: Ciclism.ro (o multime de fotografi cu tot felul de aparate, dar din nou pozele Ioanei se detaseaza...)

Daca n-ar fi fost destul de aproape de Slatina, sigur nu ajungeam pana la Pitesti pentru Arges Autumn Race. Este vorba de un concurs de XC care are loc in Padurea Trivale si care m-a atras prin non conformismul promovarii:

VA FI O CURSA DIFICILA care nu este recomandata in nici o forma ciclistilor amatori fara experienta competitioanala, doar amatorilor foarte bine antrenati cu multa experienta la activ. In caz de ploaie traseul va fi EXTREM, orice urcare din cele 6 ale turei transformandu-se intr-un push-bike.
Daca ploua competitia se organizeaza, daca ninge se organizeaza, daca vor fi 0(zero) grade idem.

Pai asta suna a provocare. Hai sa mergem.

Din Lugoj il luam pe Pantani si ajungem destul de repede la Slatina la parintii Elenei. Aici avem parte ca de obicei de relaxare si de protein loading. Ziua de sambata ne mai dezmortim un pic crapand niste lemne, dupa care dupa amiaza plecam catre Pitesti.

Aici ne intalnim si cu restul echipei DHS Tibiscus Team. Yep. Asa ne chemam acuma. Ne-a gasit un sponsor generos si de acuma vom concura sub titulatura aceasta.

Clubul a crescut odata cu noi (nu datorita noua). Intr-un an si jumatate numarul membrilor s-a dublat si rezultatele au inceput sa curga. Aici la Cornul Vanatorilor unde suntem cazati am senzatia ca sunt in cantonament cu echipa. Brusc imi dau seama ca exact asta si e situatia.

Maus, Ioana, Ovidiu, Viorel sunt ceilalti prieteni pe care ii intalnim aici.  E momentul pentru berea (berile) restante care curg repee in timp ce il descos pe coach si mai furam si noi ceva meserie.

Este o atmosfera excelenta. Suntem 13 membri de la club impartiti in 4 camere si  ca atunci cand eram copil si mergeam in tabere, stau pana seara tarziu la povesti. Mai mult decat colegi de club, suntem 13 prieteni si asta este deosebit de important pentru starea de spirit. Cel mai bine avea sa se simta lucrul acesta a doua zi in timpul cursei, cand toti colegii de club asteptau la linia de sosire si ma incurajau frenetic de fiecare data cand treceam pe acolo.

Noi stam in camera cu Maus si cu Silviu si ne retragem destul de tarziu la somn. Startul e la 11.30 dimineata asa ca teoretic avemn timp de lenevit. Practic pe la 7.00 suntem in picioare.

Dimineata dupa ce luam micul dejun (grupul de sportivi? intreaba chelnerita - tiii ce-mi place chestia asta!!!) incepem pregatirile pentru cursa. E ultima de anul acesta. Elena a facut bilantul si am participat la 14 concursuri - mai putine decat am avut in plan. A fost un an incredibil, nu neaparat din perspectiva rezultatelor (oricum cele mai bune de pana acuma), dar mai ales prin prisma faptului ca in ultimele luni am trait cat alti intr-o viata de om. Ne-am umplut intr-un sezon tolba cu povesti pentru restul batranetilor.

A mai ramas un concurs. Asta. M-am uitat acasa pe lista de concurenti si mi-am facut calculele.

La mai toate concursurile uni imi spun ca au venit doar ca sa se simta bine, nu ca sa concureze. Asta nu o inteleg. Pentru asta ma duc sa ma dau singur si linistit pe Bencec sau merg la ture de blog cu Elena mea. Eu cand iau startul sunt cel mai tare din parcare. Cel mai bun. Ii bat pe toti. Daca as gandi altfel nu as mai lua startul la nici o cursa. Ca nu se intampla aproape niciodata sa castig e alta poveste si asta nu face decat sa ma motiveze.

Dupa ce ma uit pe lista imi propun locul 3 la categoria mea (totusi sunt uni acolo pe care ar fi efectiv impertinent sa crezi ca ii poti depasi). Locul 3 e aproape imposbil, dar imi trebuie o motivatie. Asa ca acuma incep sa ma visez pe podium.

La concursul acesta nu sunt multi participanti - fiind un concurs de XC, organizatorii au limitat numarul de locuri la 100 d eparticipoanti plus invitatii. Dar astia 100 sunt alesi pe spranceana. Sunt putini din greuceni care lipsesc de la start.

Regulile la acest concurs sunt putin diferite - se face un numar de ture pe un traseu in Padurea Trivale. Traseul a mai fost utilizat la Arges Winter Race. Noutatea acestui concurs constă în faptul că numărul de ture nu a mai fost fix. Au fost 2 categorii, şi anume de 100 şi 200 de minute. Concurenţii au parcurs ture până la expirarea timpului aferent categoriei. După expirarea timpului, toţi concurenţii au fost opriţi şi s-a făcut clasamentul în funcţie de numărul de ture şi de timp.

Imbracat cu echipamentul oficial al echipei,  incep sa pregatesc bicicleta. Inainte de concurs am dus-o la o reconditionare la Marcel.

14 concursuri si totusi am emotii. Fluturasii din stomac. Mai ales pe masura ce apar si ceilalti concurenti. Sunt stresat si agitat.

Plec impreuna cu cei de la club intr-o tura de recunoastere. Tura are 4.7km si GPS-ul meu arata ca are o diferenta de 170m pe tura. Traseul este perect pentru concurs. Uscat, fara dificultati tehnice - un traseu de fuga.

Intuiesc de la inceput ca traseul asta e...o curva. A zis-o la sfarsit si Maus (cu alte cuvinte). Daca tragi la un loc bun, succesiunea continua de urcusuri-coborasuri... te fute. Are portiuni lungi si drepte de viteza, dupa care brusc urci pante scurte, dar foarte accentuate. Si asta se repeta pe parcursul intregi curse.

Am ajuns destul de obosit la final si ma pun sa ma odihnesc, cand apare Maus si ma convinge pentru inca o tura de incalzire. Fara tragere de inima ma iau dupa el. Spre finalul turei, intr-o curba, bicicleta fuge efectiv de sub mine si ma trezesc in mijlocul potecii si cu pana pe fata. Nu mai e mult pana la start asa ca ma panichez. Fac repede pana si imi zic ca nu se poate sa am atata ghinion, macar sa iau startul.

Ajung la linia de start chiar la timp. Secretul meu a constat in nebunia care s-a dezlantuit cand am dat pe play la MP3. Inainte sa comentati ca e inconstienta sa mergi cu castile la un concurs de XC, volumul era la un nivel care imi permitea sa ii aud pe cei care veneau din spate.

Ce a urmat, nu stiu exact. Am mai putine amintiri din cursa asta decat de la ciupercile din Gilli. De cand s-a strigat Start! si a pornit muzica, retin doar crampeie.

De la inceput am fost in fata, aplecat pe ghidon, cu saliva naclaita curgand din gura si repetand haotic ce auzeam in casti. Pe scurt, in viata mea n-am tras asa (aproape...). Cu fiecare concurent pe care il depaseam, parca deveneam tot mai dement. Si ii dadeam tot mai tare.

Prima tura am terminat-o in 15.49. O incep repede pe a doua.

Sunt vulpe batrana. Calita in maratoane ce se intind pe durata a zile intregi. Curse de 80km, maratoane montane, ture foarte lungi in munti. Toate astea m-au invatat sa imi dozez efortul. Sa am tot timpul rezerva de energie necesara pentru orice neprevazut. Acuma a fost astfel si de aia o sa imi amintesc de concursul asta tot timpul.

De la start am inceput ca si cand ar fi vorba de o singura tura. Fara strategii, fara planuri. Daca se termina gazul, asta e, dar macar sa vad cat pot sa trag de mine.

In tura a treia incep sa ajung deja din urma concurentii care sunt cu o tura in spatele meu. Asta ma motiveaza si mai tare.

Au fost multe discutii pe forum legate de depasirile intr-un concurs de XC si de fair play. De-a lungul timpului am fost in ambele ipostaze: sa se strige la mine sa ma dau din drum sau eu sa strig la alti.

Nu o sa ma lansez aici in polemici pe marginea subiectului, tot pe forum cineva a punctat corect: toti participanti la concurs formeaza tabloul ciclistic. Ar fi intr-adevar anost daca ar participa numai elitele si amatorii nu s-ar mai duce ca sa nu-i incurce.

Marea majoritate a celor care "incurcau" nu aveau nicicum intentia asta si probabil le era frica sa se dea la o parte in sant pentru a face loc celui din spate sa treaca (vorbesc in cunostinta de cauza - in tura a sasea am fost ajuns pe o portiune plata si m-am dat la o parte, alunecand in sant si iesind din pedale).

E foarte de inteles si pe cei care veneau mai tare: fugi de un concurent, tragi cat poti si brusc te trezesti blocat. Te uiti in spate si vezi ca toate secundele pentru care ai muncit din greu s-au dus de rapa (si aici vorbesc in cunostinta de cauza)...

La tura a doua o intalnesc pe Elena care a avut un accident: i-a explodat cauciucul. Seria de ghinioane pare ca nu se mai termina pentru ea - si ii trebuie toata puterea din lume pentru a se mai reapuca de antrenamente dupa ce in ultimele concursuri si-a stricat schimbatorul, a iesit din limita de timp la un concurs infernal sau a avut explozie de cauciuc...

Urmatoarele ture mi le petrec urmarindu-i pe cei de la 100 de miunte. Dupa 100 de minute si 6 ture raman cam singur (concurentii de la 100 si-au terminat cursa).

Este si momentul in care incep sa ma simt "bine": intr-o vale trebuie sa treci peste o apa - loc in care ma dau la fiecare tura cu un picior jos. Apar crampele. Apare si durerea de tample pe care o mai am la intervale la alergat. Senzatia de voma avea sa apara pe la tura a saptea.

Toate simptomele astea imi zic ca am tras de mine si sunt multumit. Vreau sa ajung mort la final, sa pic lat acolo. Nu vreau sa trec linia de sosire cu zambetul pe buze ca am mai bifat un concurs.

E momentul pentru niste gel. La linia de sosire ma asteapta toata echipa DHS Tibiscus care ma incurajeaza din rarunchi. Elena e si ea acolo si imi schimba din mers bidoanele cu izotonice.  Imediat ce intram pe portiunea de asfalt scadeam repede ritmul si incercam sa ma destind un pic. Mergeam incet pana in dreptul Elenei dupa care apasam din nou puternic in pedala.

E incredibil ce poate sa faca muzica - techno-ul imi rasuna pana in strafundul capului si ma impingea inainte.

In fata il vad pe Dani Sardan. Neplacuta priveliste -speram ca e in spate. E destul de in fata mea, dar in jumatate de tura il ajung. Ma postez linistit acolo si astept sa imi trag sufletul inainte de "a-l manca". E tactica folosita la fiecare concurs de MTB. Doar ca Daniel are mult mai multa experienta - el lupta pentru podium la concursuri cand noi inca credeam ca tigara este energizant. A stiut cand sa accelereze, eu am ramas fara reactie si la final a pus 9 minute intre noi doi. Felicitari Daniel!

Habar n-am pe ce loc sunt - sigur in afara podiumului. Dar asta chiar nu e important. Important e sa trag de mine pana nu mai pot. Si chestia asta imi da o indarjire maniacala. Mai repede, mai repede pana nu mai pot!!!!

La di da da , I've been around my girl, la di da da! Un elefant se legana pe o panza de paianjen...Si atunci am facut o cristiana si am evitat melcul care urca grabit in masina...

Pe la tura a opta, n-am mai putut. Se vede si din timpi. Acuma mi-era suficient de rau incat sa ma linistesc. Stomacul imi era intors pe dos, capul imi exploda si am inceput sa am frisoane. Pe principiul ca oricum mai mult decat sa vomit o tura si sa abandonez, nu are ce sa se intample, am inceput sa cant cu voce tare ce auzeam in casti si sa ma ridic in pedale asteptand sa ma rapuna crampele.

Obsesia acuma era sa ajung cat mai repede la finalul cate unei ture pentru a-i vedea pe cei cunoscuti. Aveam nevoie de incurajarile lor. Asa ca franam pe sosea si auzeam: "Hai Suca! Bine! Baga tare! Apa? Banane? Haide!".

Tura a noua si a zecea au trecut foarte incet in universul in care ma plimbam eu, dar destul de multumitor in universul real. Tura a 11 a fost vitala. Trebuia sa ajung neaparat la final inainte sa se termine cele 200 de minute, pentru a mai prinde inca o tura. Asa ca m-am chinuit sa trag de mine - doar ca nu mai prea ramasese din ce sa trag.

Prind inca o tura. Dar concursul se terminase pentru mine cu tura a 11-a. Ultima tura este ca ultima etapa la Tour de France - un fel de parada. Nu ma mai pot concentra si sunt daramat.

Trec epuizat linia de sosire dupa 12 ture si 3.35 de la start. Ultima data am facut asa in etapa a 3-a la Iron Bike in Italia. A fost si penultima data cand am tras de mine (ultima data am tras sa scapam cu viata asta iarna in Retezat, dar aia e alta poveste).

Elena ma ia in primire. Vin si colegii de club. Dupa cateva minute aflu ca sunt pe locul 3. Bine eu !!! Modest n-am fost niciodata: sunt foarte mandru de mine si de ce am facut la concursul acesta. Am tras ca un dement si am reusit.

Dar nu locul 3 ma multumeste asa de mult, ci timpul pe care l-am scos la final. Am reusit sa intrec oameni la care ani de zile nu le-am vazut decat colbul de la roata din spate. Si mai mult decat orice am reusit sa trag de mine pana la capat, lasand orice fel de precautie deoparte. Si satisfactia de "a putea" a fost fantastica.

Ar mai fi multe de povestit: colegii de la club au obtinut rezultate foarte bune. M-am intalnit din nou cu vechii mei prieteni: Luci, Andeea, Cristi Ghilt, Rares si lista e foarte lunga. Am promis ca o sa mergem la ei in zona pentur o tura de ski si mult ceai cu mult rom si multe povesti pe indelete si nu asa pe fuga.

Multumesc coach! Normal ca nu tu ai concurat in locul meu, dar ti-am zis ca si numai de rusine fata de cat am dat din gura si tot o sa ma chinui sa fac treaba. Normal ca Maus a fost pe podium (m-a si depasit cu o tura printre altele...).

Mai vreau sa mai fac odata asa. Mai vreau sa mai fiu odata multumit de mine indiferent de locul ocupat la final.

Acuma sunt un pic racit. Dimineata o sa ma trezesc devreme, sterg totul cu buretele si ma apuc de munca. La anu' ma bat cu greucenii! Nu e o amenintare, e o dorinta, un vis. Si eu de obicei imi indeplinesc visele (trebuie sa urc si eu odata alaturi de Elena pe podium).