Solitudine

Data: 05.03.11-06.03.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Retezat
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

De data asta stabilim destinatia destul de rapid si fara prea multe tergiversari: va fi reeditarea unei ture facute acuma 2 ani intr-o formula mult mai numeroasa atunci. Vom merge la cabana Zanoaga din masivul Retezat.

Prognoza este de partea noastra in acest week-end: sambata vremea va fi perfecta, iar duminica asisderea cel putin in prima parte a zilei.

De data aceasta suntem numai noi doi in aceasta tura. Nu am mai fost singuri de ceva timp. Ajungem pe la 10.00 la barajul de la Gura Apei. Este complet inghetat (acuma am putea traversa fara sosetele de neopren catre Godeanu). Dar noi nu mergem acuma catre Godeanu - dupa 1km de mers pe drumul care inconjoara barajul, ne aflam la intrarea in traseul catre cabana Zanoaga.

Pe indicator scrie un optimist (chiar si in conditii de vara, cu echipament putin) 4 ore. Stiu de la tura precedenta ca o sa facem mult mai mult. Cand ma uit la intrarea in traseu, ingalbenesc. Nici o sansa sa urcam pe ski-uri. Cel putin aici nu este nici o urma de zapada. Piciorul pe care trebuie sa urcam este orientat spre SV, asa ca aici soarele si-a facut de cap si a topit toata neaua.

Sunt deprimat, demoralizat, desfiintat. Da, mi-e lene sa car rucsacul, mi-e lene sa merg incet, mi-e lene, mi-e foarte lene. Daca anii trecuti inca mai gaseam farmecul "turelor de demult" cu calabalacul dupa mine, acuma astea ma scot din sarite.

Pun fara nici un chef si ski-urile pe rucsac si cu o tona in spate, bag capul in pamant si incepem sa urcam. Stiu ca sunt lipsit de poezie, nu m-a atins maretia muntelui, chemarea singuratatilor si alte eufemisme de genul asta -> dar acuma (am mai zis-o si in alt blog) daca cineva incearca sa ma convinga ca e mai frumos sa mergi cu casa in spate, capul in piept, asudand de transpiratie si horcaind, decat sa alergi numai cu un bidon de apa la tine si betele in mana -> nu il mai bat. Il compatimesc...

Mi se pare ca urcam de o vesnicie. Nu sunt obisnuit sa merg asa de incet. Si tot mergem printr-o padure fara sfarsit in care zapada se incapataneaza sa nu apara. Iar cand in sfarsit apare, ritmul in care incepe sa se ingroase stratul este de-a dreptul deprimant.

Asa, pe scurt: nu mi-a placut absolut deloc urcarea asta. La un moment dat, dupa ceva ce mi s-a parut o eternitate de la plecare ma uit pe altimetru si inghet: 1400m. Asta inseamna ca am urcat doar vreo 350m. Limita padurii e pe undeva pe la 1800m. Simt ca lesin...

Pe la 1500m ma hotarasc sa pun ski-urile in picioare - zapada este suficienta pentru a incerca sa mergem pe ele. Doar ca afara temperatura aerului este undeva pe la 6-8 grade si toata zapada s-a inmuiat. Si in momentul in care am inceput sa mergem pe ski-uri s-a lipit instantaneu de piei.

Dupa vreo 300m ma hotarasc ca e mai bine sa car ski-urile in spate decat sa ma chinui sa car toata zapada de pe piei dupa mine. Elena se incapataneaza sa inainteze pe piei.

Pe la 1600m nu mai pot inainta - zapada e prea mare pentru a mai avea randament la mersul pe jos in clapari intr-o zapda uda si grea si ma impac cu ideea ca o sa trebuiasca sa car munti de zapada la deal.

Agonizant de incet ajungem la iesirea din padure. De aici tura a devenit brusc superba. Vremea este perfecta - suntem inconjurati din toate partile de munti. Si suntem numai noi doi.

Incepem printr-o pauza de alimentare- urcusul prin padure ne-a stors de vlaga pe amandoi. De aici, zapada este mai putina, din fericire -nu sunt ironic. Macar nu o sa ma caram atata balast dupa noi. De asemenea, in afara padurii este si o pojghita subtire de gheata care ne mai tine cat de cat la suprafata.

In poza se vede lopata profesionala de iarna a echipei Hoinarii. Nu o sa ma convinga nimeni sa dau 100 de euro pe o lopata de scobit in zapda. Dar asta e parerea mea... Asa ca noi am apelat la lopata Dedeman de 10RON. Care la o prima estimare e si mai usoara decat lopata profesionista...

Urme de laba:). Nu ma pricep la interpretat urmele, dar sigur nu e urs - banuiesc ca e vulpea din Retezat, am uitat cum o cheama - prietena lui Iulius si Alin.

Cocarjat de greutatea rucsacului. Dar cel putin acuma tura imi place. In orice parte ma uit creste inzapezite imi fac cu ochiul. E superb.

Dupa cum se poate vedea si din poza, zapada nu prea era. De fapt la baza nu era zapada deloc, dupa aceea era o bariera de zapada foarte mare undeva intre 1600m-1800m - acolo unde a fost depozitata de vantul care a spulberat-o de pe creste. Dupa aceea, pe platou si pe creste era un strat destul de subtire.

Tarziu spre dupa-amiaza ajungem in saua de unde se coboara catre refugiul Zanoaga. Aici mai luam o pauza pentru a admira peisajul. Ne apropiem de inima masivului si pantelor line si platourilor nesfarsite, le iau locul crestele ascutite si varfurile semete.

Acuma 2 ani de aici a plecat Alin cu avalansa. Si acuma exact in locul respectiv erau urmele de la o miniavalansa - asa ca locul mi se apre ca este predispus la asa ceva. Noi coboram pe piciorul mai stancos din dreapta culoarului si ajungem la intrarea in refugiu odata cu ultimele raze de soare.

Lopata am carat-o inutil cu noi - zapada era doar inauntru - depozitata de viscol. Ca sa nu zic ca am adus-o degeaba ma pun sa fac curatenie in refugiu.

Zanoaga este refugiul favorit al Elenei. Si al meu. Curat, construit cu cap, iti ofera tot confortul pe care il poti cere in mijlocul iernii in inima muntelui.

Ne instalam confortabil la etaj. Soarele de peste zi a incalzit acoperisul de tabla asa ca in pod este "sufocant de cald".

Exact la scurgerea din lac este o mica "oaza". Un singur punct pe intinderea alba in care se poate avea acces la apa. Dar nici nu avem nevoie de mai mult de atata. Ma bucur, dar totusi ma si intristez. Acuma 2 ani cand am venit aici peisajul era cu totul altul - atunci erau munti de zapada asa cum trebuie sa fie la munte la mijloc de martie.

Sunt trist cand ma gandesc ca probabil in cativa ani acelea vor fi doar niste amintiri pe un blog. Dar cum sunt optimist de felul meu, vad problema asa: bine ca macar am avut sansa sa mai prindem ultimele ierni. Daca nu o sa mai fie, o sa ma dau mai mult cu bicicleta si o sa alerg. Doar tontii se vaita si se lamenteaza traind din amintiri - restul se adapteaza.

Pregatim o cina copioasa dupa care adormim in linistea si singuratatea refugiului pierdut in munti si intr-o mare de stele.

Duminica suntem matinali - stim ca trebuie sa ne miscam repede - Internet-ul nu minte si nu are sentimente. Acolo sta scris ca pe la 15.00 o sa se schimbe vremea.

La 7.00 suntem la iesirea din refugiu. Deocamdata vremea este la fel de superba ca si ieri si avem sansa sa prindem un rasarit de vis in timp ce urcam spre varful Sesele Mari.

Am mai avut un motiv pentru plecarea matinala - sa prindem crusta de dimineata. Asa ca inaintam repede deocamdata.

Iesim in creasta care face legatura cu saua Judele. Ma uit in stanga si raman incremenit: toata tara Hategului, de fapt tot cat pot cuprinde cu vederea se afla sub o mare de nori cum rar am mai vazut. Raman cateva minute sa savurez privelistea.

In stanga se profileaza varful Retezat - si de aici de unde am facut poza, denumirea pare mai mult decat inspirata. Vantul bate destul de puternic aici in creasta. Este cald, dar totusi e cazul sa tragem gluga. Ne apropiem de saua Judele incet-incet: ma opresc de nenumarate ori pentru a poza imprejurimile.

Acum mi-a venit ideea si pentru titlul blogului. Nu e nimeni. Si atunci cand nu bate vantul este incredibil de liniste. Nici tipenie de om, nici un sufelt cat poti cuprinde cu privirea. Solitudine. In doi.

Si pe Valea Lapusnicului se vede o mare de nori. Stim ca in momentul in care norii vor urca catre creste se va termina si cu vremea buna, asa ca trebuie sa ne grabim.

Ajungem in Saua Judele de unde avem deschidere catre intreaga caldare a Bucucrei. Se vad toti granzii Retezatului: Retezat, Bucura 1, Bucura 2, Peleaga, Papusa, Custura Mare...

Se vede si refugiul Bucura si doua puncte minuscule care se indreapta spre Curmatura Bucurei. Noi vom continua pe creasta catre vf. Slaveiu si mai departe catre Crucea Trasnitului.

Portiunea aceasta de creasta este destul de accidentata ca sa trebuiasca sa trecem la coltari si la piolet.

Dupa o portiune mai stancoasa, urmeaza o traversare mai expusa si dupa aceea urcarea spre vf. Santamaria. Imi place varful asta. Arata alpin. E varful meu preferat din Retezat. Abia acuma am vazut ca se cheama Santamaria: denumirea aceasta nu apare pe toate hartile. Am crezut ca nu are nici un nume si am vrut sa-i zic varful lui Suca, dar pare ca mi-a luat-o cineva inainte.

El chupacabra!!!

De pe varf mai continuam o portiune destul de lunga pe picioare. Suntem insotiti de privelistea deosebita a caldarii Bucurei pe partea stanga - se deslusec destul de bine suprafetele inghetate ale salbei de lacuri glaciare.

Ajungem in rafalele unui vant care pare ca s-a suparat pe noi pe varful Slaveiu. Nu avem timp de odihna - fereastra de vreme buna se inchide rapid si inainte sa apucam sa ne dezmeticim suntem intr-o ceata suficient de deasa incat sa trebuiasca sa apelez la GPS.

Portiunea dintre varful Slaveiu si Crucea Trasnitului este un platou descendent foarte foartttttttttttte larg pe care nu iti trebuie multa imaginatie ca sa te ratacesti. Inutil sa mentionez ca traseul nu este marcat. Iar de acasa n-am pus pe GPS decat hartile si niste waypoint-uri, nu si un track...Vechi obiceiuri, ce sa-i faci... Asa ca incerc sa imi amintesc din anii trecuti pe unde e traseul asa ca tinem cat de mult stanga.

Pe GPS am marcat ceva punct - vf. Clince, doar ca nu stiu pe unde trece drumul fata de el. Inaintam o perioada destul de lunga prin ceata mentinand directia de pe GPS - catre Valea Lapusnicului. Intr-un tarziu se ridica si ceata si coroborat cu amintirile si informatiile de pe GPS iesim exact la indicatorul care marcheaza locul numit "Crucea Trasnitului".

In zare, iesind ca dintr-un cazan ce tocmai sta sa dea in clocot se profileaza culmea Oslei.

Apucam sa facem si un pic de ceva ce cu multa imaginatie (foarte multa) se poate numi ski -dar tinand cont de rucsacii din spate, vant si calitatea zapezii suntem scuzati din start.

De aici nu mai nimerim drumul si avem pareri divergente. Ajungem intr-un punct de unde nu poate fi vorba de coborat pe ski-uri. Ne retragem, ne intoarcem si tot asa de cateva ori. Pana la urma Elena hotaraste sa continue pe creasta si dupa aceea pe o curba de nivel in speranta ca vom iesi in poiana de acuma doi ani.

Dupa ce am inotat o vreme printre niste jnepeni nu foarte amabili cu skiorii, ajungem exact in poiana respectiva. De aici am prins poteca punct galben care coboara pana in Lunca Berhina. Anul acesta am reusit sa urmarim matematic poteca si am iesit la fix in drumul forestier din fundul vaii.

Pentru cei care doresc sa faca acest circuit - partea de rezistenta mentala este abia la sfarsit. Pentru a ajunge inapoi la masina ai de mers ceva kilometrii buni (vreo 10) pe ski-uri pe un drum forestier. Noi am avut un noroc chior anul acesta. Greul a fost facut de alti skiori care au creat un sant de toata frumusetea pe care inaintam repede si fara sa ne afundam.

De asemenea zapada uda aluneca foarte bine pe talpa fara foca a ski-ului asa ca nu facem decat 2 ore (istovitoare e drept) pana la masina.

Vremea e radical diferita fata de momentul in care am inceput tura: acuma ninge viscolit si furios. Pare ca acuma incepe iarna. Stratul de zapada creste vazand cu ochii pe drum asa ca plecam repede catre casa.

Asta a fost tura de iarna pe care am asteptat-o tot sezonul. Asta inseamna iarna, ski de tura, munte. Si solitudine. In doi.

Dar partea cea mai buna abia acuma vine. Stau si ma uit pe prognoza : 12 grade maxima in week-end. Cu soare!!! Gata! Am scapat! S-a terminat cu abureala asta de anotimp. Si stim toti ce inseamna asta: bicicleta si papucei de padure. Soare, bere si concursuri. Youpieeeee!!!

Adio iarna rea si cenusie!