P.E.

Data: 08.05.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie:Bucuresti
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii
Track-uri: bike: http://www.bikemap.net/user/Hoinarii/routes
running: http://www.runmap.net/user/Hoinarii/routes

Eu mi-am facut moftul la Moeciu, e randul Elenei sa participe la concurs.

Imediat dupa finish-ul de la Moeciu (acuma cand scriu blog-ul a trecut ceva timp si Moeciu este deocamdata maratonul meu de referinta), ne urcam in masina si pornim cate Predeal.

Intr-un peisaj tipic de iarna - a inceput sa ninga timid si dupa aceea din ce in ce mai tare - trecem dealul si ajungem in Predeal. De aici il luam pe Alex Almajan.

Acuma suntem 5 persoane in masina, cu bagajele aferente si mai ales cu 5 biciclete deasupra. Faza cu 5 biciclete pe o masina o experimentasem in Thassos, am aprofundat-o acuma si am lasat-o balta. Se poate, dar nu prea are rost.

Ghidati de GPS ajungem repede in Ciofliceni. Habar n-am unde e localitatea aceasta - undeva in jurul Bucurestiului, asta e clar.

Drumul pana aici a trecut repede, povestile lui Andrei, Calin si ale mele de la maratonul proaspat terminat derulandu-se una dupa cealalta.

Scopul prezentei noastre aici este P.E. Asta e prescurtarea de la Prima Evadare. Anul trecut concursul acesta a batut toate recordurile ca numar de participanti (1400?), iar anul acesta se asteapta sa fie si mai multi la start.

In mod normal nu am fi venit pana aici ca sa ne dam cu bicicleta prin padure nici picati cu ceara. Dar avand in vedere ca suntem in zona si ca mai participa o buna parte din echipa de la club, am zis sa vedem si noi despre ce e vorba.

Marius (presedintele clubului) s-a ocupat ca de obicei de absolut tot ce presupune logisitca si mofturi ale fiecarui membru asa ca ne trezim intr-o pensiune pe malul lacului Snagov din cate am inteles.

Afara vremea e "perfecta" de pedalat. Sunt vreo 1-2 grade si ploua marunt. E genul de vreme pe care scoti putin capul de sub plapuma, vezi care e situatia si te ascunzi repede la loc. Sau stai cu ceasca de ceai fierbinte in fata unui joc bun la calculator.

Ne intalnim cu restul echipei la pensiune. Cina o luam de la noi din traista. Preturile de aici imi aduc aminte ca suntem in zona Bucurestiului. Cum dracu' sa imi ceri 5RON pe un ou fiert? Ce naiba? Ti le-ai fiert pe ale tale? Atunci mai bine comand o tata prajita...

Cu trecerea orelor, incepe sa se instaleze febra musculara de dupa maraton. Era inevitabil sa apara si dureri destul de puternice ma impiedica sa fac acuma cele mai elementare miscari.

Calin e baiat destept - el se hotaraste de cu seara sa nu participe la mocirleala care se preconizeaza pentru a doua zi. Noi ceilalti ne culcam cu gandul la startul de a doua zi.

In cazul meu e clar ca particip ca sa ma chinui. Masochistul din mine nu ar putea sa stea deoparte. Si acuma sincer: sunt vreo 55km de drum forestier la campie. Ar trebui sa fie numai buni ca sa ma refac dupa maratonul de ieri.

Elena in schimb a venit la lupta. Cu atatea fete nu a mai dat fata la nici un concurs din Romania pana acuma. Asa ca ea e montanta bine pentru concurs.

Dimineata ne intampina cu aceeasi vreme infecta. Ne prezentam la start. Inca de aici se vede ca e altfel de concurs. Asta e mare. E altceva. Cand zic sute de concurenti, chiar la asta ma refer. Un sir interminabil de ciclisti se incalzeste (si chiar are de ce) in jurul liniei de start.

La puzderia asta de oameni e vital sa iei startul din fata, daca vrei sa lupti.

Aici o sa fac o paranteza: o multime de oameni s-au vaitat ca au avut avut probleme cu noroiul pentru ca au luat startul din spate sau pentru ca nu au avut cauciucuri bune.

Hai s-o zicem pe sleau: antrenati-va si nu va mai vaitati atata. Daca ati fi pierdut 10 minunte de castigatori, da, cauciucurile, locul la start, horoscopul, culoarea tricoului sunt de vina.

Cand ajungi la 4 ore fata de castigatori sa fim seriosi ca la fel ati fi mers si daca aveati perna de aer sub roti si erati singuri pe traseu...

Pana la urma reusim sa luam startul cred ca in primii 100. Acuma pe bicicleta e bine - e altfel de efort decat cel de ieri. Pedalez repede ca sa ajung cat mai in fata. Dupa vreo 2km de sosea se intra pe off road.

De la primul metru e clar ce o sa urmeze (adevarata amploare a dezastrului aveam s-o realizez peste vreo 30km): balti fara fund se succed una dupa alta. Daca majoritatea prefera sa le ocoleasca eu o iau fix prin mijlocul lor.

Urmeaza o portiune cu un fel de single trail unde ne asezam cuminti unul dupa celalalt si incepem cu rugaciunile: sa nu alunec, sa nu derapez, sa nu cada cel din fata.

Noroiul.

L-am experimentat pe indelete in ultimii ani in toate formele lui.

Noroiul bun: asta e ala pe care n-ai vrea sa-l intalnesti. Dar ai luat startul si trebuie sa te consolezi si tu cu ceva. Are decenta sa nu se lipeasca ca mortarul de schimbator si de lant. Te faci ca porcul, dar cel putin poti pedala. In general la noroiul bun iti trebuie si niste ulei de rezerva, ca el vine la pachet cu multa apa care degreseaza angrenajul

Noroiul rau: asta e tot ce nu e noroiul bun. Se prezinta sub o gramada de aspecte.

Avem de exemplu noroiul rau cu frunze. Pe frunzele imbibate cu apa aluneci, roata iti intra de obicei in noroiul de dedesupt. Se lipeste destul de bine de bicicleta si ridica probleme serioase la inaintare. Din cauza frunzelor totusi are un pic de respect fata de bicicleta.

Mai avem de exemplu lutul. Lutul iti ofera posibilitati nebanuite de ati dezvolta echilibrul pe bicicleta. Ajungi de nenumarate ori sa mergi cu lateralul. Doamne Fereste sa te opresit ca ala esti - nici nu mai pleci de pe loc. Aici pedalezi ca hamsterul. Singura parte buna a lui e ca are totusi ceva consistenta si nu te afunzi neaparat pana la gat in el.

Mai avem imala. Asta-i un cuvant din Banat si inseamna noroi. E vorba de ala care apare dupa ce badea a iesit la camp si a dat cateva brazde cu plugul. E pamantul ala de campie intors si dupa aia bine impregant cu apa. Aici esti simplu condamnat. Trebuie sa fi idiot sa intri in el si de-a dreptul imbecil sa crezi ca ai vreo sansa sa pedalezi. Aici esti captiv. Cei indarjiti o sa mareasca cadenta la un ritm infernal si o sa stranga tare din buci ca sa nu alunece. Cei mai putin norocosi sau pregatiti vor face greseala sa se dea jos si atunci pe langa o bicicleta de 30kg o sa aiba si niste picioare pline de noroi.

In general noroiul vine la pachet cu baltile. Si baltile se pot categorisi:

Sunt de exemplu baltile binecuvantate. Cand ajungi sa le consideri asa e clar ca esti deja suficient de futut de noroiul prin care ai trecut. In momentul respectiv orice baltoaca fetida ti se pare o oaza de fericire si te avanti ca dementul prin mijlocul lichidul amestecat cu noroi doar-doar mai scapi de ceva straturi de mizerie de pe tine. Odata cu o cantitate infima de noroi, aici scapi si de ultimele urme de ulei de pe angrenaje, incarci placutele cu nisip si noroi.

La capatul celalalt al spectrului sunt baltile blestemate. Cu ele te intalnesti de obicei de doua ori: la inceput cand esti uscat si bine dispus. Atunci primele balti iti repugna si te feresti de ele ca de dracu'. Cu timpul te impaci cu ideea, cu namolul si mizeria. Te mai intalnesti cu ele la final. E vorba de gropile cu crocodili. Niste mlastini fara fund in care intri si te tot afunzi. Pana la etrier, pana la glezne, pana la genunchi. In top se afla gropile de crocodili cu lut pe fund. Aici dupa ce te-ai afundat pana la mijloc realizezi ca nu mai ai aderenta sa iesi si plonjezi in lichidul respectiv.

Intre cele doua extreme se intalnesc o multime de tipuri de balti.

Asta ar fi o prezentare grosiera a conditiilor din teren intalnite de mine in ultimii 7 ani de pedalat.

Ce a fost insa la P.E. a depasit absolut orice imi puteam imagina in materie de noroi. Mocirleala a capatat o noua dimensiune pentru mine. Luati tot ce am prezentat mai sus, inmultiti-l cu orice factor vreti voi si inca nu va apropiati de ce a fost acolo.

Cum eu nu sunt aici ca sa trag, prioritar devine sa salvez bicicleta de la daune. Si asa nu am uleiul cu  mine si schimbatorul pe spate da semne de oboseala. Asa ca nu il fortez deloc.

La un moment dat se intra din nou pe sosea. Aici vad ca Elena e in spate. Ma gandesc sa o ajut si sa-i duc trena. Strang un grup destul de numeros in spate pe care il trag dupa mine. Dupa sosea incep sa dau primele semne de oboseala - era normal dupa maratonul de ieri.

De aici merg undeva la 300m in spatele Elenei (e foarte bine plasata in clasament deocamdata). Nu-i place sa merg cu ea, zice ca o stresez.

La un moment dat il ajung pe Horatiu care se da pe aici cu ciclocross-ul. Cale de vreo 15km am mers impreuna si am mai povestit. Cum eu sunt la plimbare aici singura mea grija e sa nu ma accidentez pe mine sau bicicleta.

Undeva dupa km35 am ramas singur. Asta m-a speriat rau de tot. Sunt deja foarte obosit si incep sa am idei paranoice. De genul:

Cel putin 1000 de oameni au luat startul la maraton. Cum naiba sa raman singur? Ma uit in spate si in pusta regateana nu vad nici tipenie de om. In fata nici atat. Unde naiba sunt ceilalti 999? Acuma m-am speriat de-a binelea. Concluzionez ca probabil am avut un black-out. Poate am picat sau mi s-a facut rau si am ramas ultimul din concurs. Poate ca m-am lovit in cadere si mi-am pierdut memoria. Cum naiba sa raman singur?

Mai trece si un ATV pe langa mine si ma intreaba daca e totul in regula. Poate chiar sunt ultimul...

Pe la km 45km (vreo 8km am mers efectiv singur intr-un maraton cu peste 1000 de participanti) dau de Elena. Aici imi mai revin - nu cred ca sunt ultimul, ca doar Elena a tras si n-o fi ea penultima...

Am desconsiderat concursul acesta: 55km pe plat e tura noastra de antrenament de marti. Asa ca am plecat cu palma in cur. Pana la Elena eu a trebuit sa bag un RedBull ca altfel ramaneam in noroi.

Dau de Elena. Si ea e stoarsa ca o lamaie. Chiar daca e plat si distanta e scurta, noroiul si-a luat tributul. Amandoi suntem in zona rosie cu energia. Daca la mine nu conteaza, Elena e cumplit de stresata sa nu fie ajunsa de celelalte concurente, asa ca ma pune sa ma tot uit in spate sa vad daca vine vreo fata.

Cineva a avut o idee proasta. "Mai ai doar 5km. E momentul sa fi tare". In conditiile date, mesajul de pe banner suna a bataie de joc. In primul rand "doar" se potrivea in alte conditii de vreme. In al doilea rand indemnul ala comunist cu "e momentul sa fi tare" m-a enervat la culme.

Asta n-ar fi fost nimic, dar banner-ele erau plasate din km in km. Mare greseala. Daca cititi celelalte relatari despre tura o sa aflati ca nu sunt singurul care s-a intrebat cat dracu are kilometrul de Bucuresti? Ala dintre km4 si km3. Eram asa de sigur ca am ratat un banner, ca atunci cand l-am vazut totusi pe cel cu 3km mi-a trebuit toata vointa pentru a nu ma duce sa-l fac franjuri.

Printre icnete de foame si epuizare, mergand prin imala pe langa bicicleta sau scormonind prin balti ajungem la final.

Elena a luat locul 4 si este premiata (la fete nu au fost categorii de varsta si s-au premiat primele sapte clasate). A luptat de la start pana la finish - greu concurs. Aici s-a batut efectiv cu toate concurentele din Romania si cu atat mai meritoriu este locul ocupat.

Eu...am venit si eu. Pe locul 70 si ceva. Din vreo 1000 de oameni care au luat startul. Asa ca pot zice ca m-am clasat foarte bine asta in conditiile in care nu am tras nici macar o secunda. Este si motivul pentru care m-am luat de cei care se vaita la inceputul blogului. N-am cauciucuri speciale, n-am plecat primul, n-am tras deloc si am terminat mai mult decat onorabil. A...da...m-am antrenat. Dar asta e la indemana oricui.

Abia la final am inceput sa apreciez eforturile organizatorilor (Dani Sardan, organizatorul e un vechi prieten de-a nostru, il stim inca de la primul Carpathian Adventure).

Corturi uriase incalzite (ati citit bine, incalzite!) unde puteai sa te schimbi. Munti de mancare. Un adevart festin culinar fara limita de cantitate.

Fluvii de RedBull, apa si alte lichide. Staff de organizare prietenos. Asa ceva e clar ca nu se poate organiza altundeva decat in Bucuresti.

Daca a meritat?

Hmmm....Pentru Elena cu siguranta - a fost unul din concursurile ei bune. Pentru bicicleta mea nu, pentru mine nu pot sa zic ca m-a deranjat si am fost placut surpins de locul la final.

A urmat clasicul maraton de final. Pe drumul dintre Bucuresti si Timisoara ne-am oprit pentru cateva minute la Slatina dupa care spre dimineata, cum ne-am obisnuit deja, am ajuns la destinatie.