Geiger 2011

Data: 20.08.11-21.08.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Sibiu
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii


Geiger...

An de an l-am considerat cel mai dificil, dar si cel mai frumos concurs la care am participat. Exact asa cum zice si motto-ul de pe site.

Anul trecut am fost la tura lunga impreuna cu Elena si vremea rea imrepuna cu un timp limita destul de strans ne-au pus bete in roate. Asta nu ne-a demoralizat, iar anul acesta ne intoarcem tot pentru aceeasi tura lunga.

Datele sunt mult schimbate fata de acuma 12 luni: avem mult mai multi km stransi in picioare, concursuri mult mai dificile si un antrenament pe masura. Si factorul cel important - anul acesta se pare ca vremea va tine cu noi. Geiger este unul din concursurile la care e bine sa fie vreme buna pentru a te mai putea bucura de traseu  si a putea termina concursul.

Nu pot spune ca ne-am antrenat special pentru acest concurs. Nu e neaparat obiectivul principal al anului, dar cu siguranta Geiger-ul o sa ramana tot timpul un concurs diferit fata de celelalte competitii.

Elena mai fara chef si eu foarte montat pentru concurs am pornit catre Sibiu. Ca in fiecare an gazdele noastre au fost Remus si Roxana - anul acesta alaturi de simpaticul Edi.

Vineri am fost destul de obositi asa ca nu am zabovit prea mult. Sambata vremea e perfecta asa ca Remus ne invita la un gratar undeva langa Cisnadioara. Am zacut acolo pana spre seara si m-am supra hidratat.

De acolo ne-am deplasat la locul de inscriere. Cand am ajuns noi nu erau foarte multi oameni, asa ca de acolo am plecat impreuna cu Elena pe centru sa mancam o inghetata. Si sa bem o bere. Si sa ne intalnim cu x. Si sa bem o bere. Si sa ne intalnim cu Y. Si sa bem o bere. Si tot asa.

Pana la urma ne-am strans un grup destul de substantial la terasa de pe centru unde am pus la cale vrute si nevrute.

Duminica - ziua concursului - vremea este la fel de buna. Cu lectia deja invatata de la ultimele doua concursuri, mergem cu mult timp inaintea startului pentru a ne putea incalzi adecvat.

Sunt foarte motivat pentru Geiger-ul de anul acesta. Odihnit, antrenat, psihic in concurs - adica exact cum trebuie. Doar chefuiala de cu seara ar putea sa imi strice planurile, dar incerc sa alung gandul acesta.

Elena este ceva mai stresata decat mine - nu concepe sa nu treaca linia de sosire in timpul limita. Eu vreau sa ocup un loc cat mai bun la categoria mea - asa ca atmosfera este destul de tensionata pentru amandoi inaintea startului.

Anul acesta, ca o noutate fata de editia precedenta - startul se va da aproape din centrul Sibiului - din parcul Sub Arini. Vom avea de parcurs 6km in spatele masinii politiei pentru ca dupa acea sa se dea startul efectiv.

Marius si mare parte din echipa DHS este la start. Dupa o incalzire mai sumara (ma bazez pe kilometrii de sosea pentru incalzirea propriu-zisa), imi fac loc catre plutonul celor de la maraton.

Start Geiger 2011! Pe sosea se merge repede si semi haotic. Ajungem in punctul unde si anul trecut se traversa soseaua si brusc intram pe off road. Reusesc sa ma tin pe bicicleta si incep sa depasesc concurenti.

Dupa cum ziceam pentru Geiger eram montat psihic. Asa am fost si la Hercules si acolo am dat-o rau in bara. Si aici imi dau repede seama ca "azi nu e ziua mea". Acuma nu ma pot vaita prea mult... Daca chiar vroiam sa fac treaba poate ca nu trebuia sa chefuiesc atata aseara...

Tot ce pot spera e ca maratonul e atat de lung incat poate daca stau cuminte la un moment dat o sa imi dau drumul. Pana atunci pedalez destul de greu.

Oamenii pe care sunt obisnuit sa ii vad in jurul meu la maratoane au acuma cel putin o viteza in plus. Imi dau seama ca merg cam jalnic, dar nici nu trag mai tare decat pot - e doar inceputul.

Undeva pe la inceputul urcarii spre Magura depasesc o concurenta si acuma sunt deja mai mult decat ingrijorat de cum evoluez... Pe marginea drumului, Andrei repara o pana. Nu are nevoie de ajutor asa ca merg mai departe.

Incepe superba urcare spre Magura si ma astept sa merg mai bine pe aici. Dar nu, nu merge si cu asta basta... Ma intristez sa vad ca acolo unde imi place mai mult, adica pe urcari, nu mai am randamentul de alta data. Nu ma depaseste nimeni, dar eu cu greu trec prin cardul de concurenti din fata.

Si tot mai greu... Incep sa ma gandesc ca oricat de slab merg azi ceva nu e in regula. Ma tot uit la roata din spate sperand ca am pana. Dar nu vine scaparea de acolo. Asa greu imi e la un moment dat incat ma dau jos de pe bicicleta. Acuma mi-am promis ca eu nu mai chefuiesc inainte de concursuri si ca o las mai moale cu berile - e penibil deja.

Verific roata din spate. Doamne ajuta! E aproape dezumflata. Stai un pic! Poate ca totusi nu eram eu asa de varza cum credeam, poate chiar era bicicleta de vina.

Ce a urmat de aici s-a constituit in epopeea prostiei si a lenei. Pentru inceput am vrut sa umflu roata, dar cand am dat sa pun pompa pe ventil am scos tot aerul...

Dupa care am schimbat camera (nu stiu de ce) si am vrut sa o umflu - fara rezultat. Am concluzionat ca nu e buna pompa. Asa ca am cerut o pompa de la sumedenia de concurenti care trecea pe langa mine. Pe care am primit-o. Cu care nu am reusit sa umflu roata. Am mai cerut o a 3-a pompa. Pe care am primit-o. Cu care nu am reusit sa umflu roata.

A venit si Andrei Harabagiu si s-a oferit sa ma ajute. Am schimbat iara camera (nu stiu de ce) si am incercat sa o umflam cu una din cele 3 pompe. Dupa lupte seculare am reusit sa bagam in ea mai putin aer decat aveam cu mai bine de 20 de minute cand m-am oprit.

Dupa care am plecat la drum. Realizand ca ce am facut acolo e o imbecilitate memorabila m-am gandit ca poate sunt doar beat asa ca nu m-am enervat. Ba chiar am prins ceva ritm apucandu-ma sa depasesc concurenti din contingentul in care ajunsesem. Viorel mi-a mai dat o pompa (a 4-a) si cu arsenalul asta dupa mine am ajuns pe Magura.

Acuma incep sa ma gandesc serios daca ma incadrez in timpul limita. Mult mai bine fizic n-am de unde sa ma simt si acuma merg cu o roata aproape dezumflata. Peisajul de pe Magura este superb si ma opresc sa il admir - e prima data cand se vede ceva de aici din varf desi am mai fost aici si la alte editii de Geiger si la Carpathian Adventure.

Pana la bifurcatia de trasee -  nimic deosebit. Dupa bifurcatie ma opresc pentru a verifica roata si a-i mai da niste pompe. Reusesc s-o dezumflu complet si nu mai reusesc s-o umflu. Schimb camera (nu stiu de ce), imi amintesc ca sunt beat probabil, asa ca nu mai fac permutari de camere, bag aer cu greu si putin si plec mai departe. Acuma ma rog sa fac pana ca sa abandonez. Banuiesc ca nu mai sunt multi in spate si in ritmul meu de mers si cu deciziile intelepte pe care le iau la fiecare pas eu nu am cum sa termin.

Dupa care brusc am intrat pe portiunea noua a traseului. Am uitat de roata dezumflata, de suparare , de tot. Superb. Un sinlge trail nemaipomenit ma poarta pe o curba de nivel pe sub creasta principala - prin poieni, pe lanaga case izolate sau capite de fan. Poteca este numai buna de MTB - te tine in priza tot timpul si solicita sa ai ceva echilibru si experienta.

Mi-a placut foarte mult portiunea asta. Asa de mult incat am inceput sa ajung concurenti. Acuma in schimb eram curios mai degraba de ce surprize rezerva traseul decat de locul prin clasament.

Coborarea a fost criminala. Dar cum eu nu ma grabeam niciunde, am incercat sa stau cat mai mult pe bicicleta si... sa invat sa cobor. Nu mi-a iesit mie cine stie ce, asa ca am impins bicicleta pana in Valea Sadului. Portiunea de sosea de aici mi-a placut din nou. Nu stiu exact de ce, cred ca acuma eram intr-o stare de buna dispozitie destul de ciudata avand in vedere cat de prost prestam la concurs.

Inainte de urcarea spre Paltinis ma hotarasc sa...umflu roata. Pe care o dezumflu si nu mai reusesc s-o umflu. Moment in care nu mai schimb camera ca realizez ca am pierdut-o. Si iara nu reusesc sa bag aer decat dupa multe incercari si ca de obicei - mai putin decat aveam cand m-am oprit.

Acuma incep sa realizez ca afara e si foarte cald si incep sa nu ma simt chiar bine. Am neglijat hidratarea si acuma trag ponoasele. Dar cum ziceam nu ma grabesc niciunde asa ca ma opresc si iau apa din paraiele de pe marginea drumului.

Tot aici ma reintalnesc cu Elena care pare ca sufera destul de serios din cauza caldurii. Nu e tocmai bine dipsusa asa ca o las sa isi faca concursul. Urcarea in sine este frumoasa si pe finalul ei realizez ca noi am mai fost odata pe aici la o tura memorabila facuta inpreuna cu Alin, Bitza si multi altii.

Dupa un push bike printr-un parau care curgea fix pe drum si care m-a mai racorit un pic - ajung in creasta Cindrelului si de aici pe un drum care mi-e deja prea bine cunoscut o iau catre Paltinis.

Traseul face o bucla si la capatul ei este un punct de control. Aici ma opresc destul de obosit si... vreau sa umflu iara roata. Pe care o dezumflu. Si nu reusesc s-o umflu.

Un baiat imi zice ca am pana. N-am cum sa am pana ca doar am venit pana aici cale de peste 50km. El nu ca am pana, eu nu ca nu se poate. Ma convinge sa scor camera si sa incerc sa o umflu. Ditamai gaura.

Povestea pe intelesul tuturor: eu am avut pana de prima data. Toate pompele au fost bune. Tot facand permutari de camere eu ajungeam cu aceeasi camera care avea pana sa o montez pe roata. Camera nu am verificat-o niciodata ca mi-a fost lene. Aer nu intra fiindca iesea mai repede decat bagam eu. Daca ma opinteam si bagam cat puteam, reuseam sa presez camera pe cauciuc si sa am impresia ca am umflat roata. Roata care evident se dezumfla pe parcurs. Si povestea se repeta...

Aici m-a ajuns iara Elena si toti ceilalti concurenti  - deja devenise o traditie sa ne tot intalnim. Aici am stat pe indelete cu baietii si am vulcanizat in sfarsit camera. Surpriza! Din cateva pompe roata era beton...

Tot aici intuiesc ca ma incadrez in timpul de concurs asa ca in continuare nu sunt nervos. Urmeaza drumul pana in Paltinis si de aici o portiune care se poate numi fara exagerare "ciresul de pe tort". Urcarea din Paltinis pana sus la releu m-a daramat. Aici am ajuns-o iara pe Elena care este si ea in asentimentul meu. Cald, un forestier prafuit si o urcare care parea ca nu se mai termina.

Punctul de alimentare 3 si de aici se vede deja finish-ul. Credeam eu. Ce-a urmat...

A urmat ce-a mai frumoasa portiune de MTB pe care mi-a fost dat sa merg pana acuma. Duna Marathon, Iron Bike-ul din Italia sau Salzkammergut sunt concursuri de sosea anoste si pentru fatalai fata de ce am avut aici. Nu gasesc epitete pentru a descrie portiunea de la Paltinis pana la linia de sosire.

O coborare cat o urcare - asa o numea Maus. Cum nu simt presiunea concursului ma concentrez exclusiv la pedalat. Daca nu te dai pe acolo n-ai cum sa intelegi asa ca nu va povestesc prea detaliat. A fost un sir interminabil de chiuieli si onomatopee. Cand am ajuns inapoi la baietii din punctul de control pot sa zic ca invatasem sa ma dau la vale mai mult decat in tot anul la un loc.

Si acolo era doar inceputul. Stiu ca am coborat pe fagase cu pietre unde incercam sa ma iau dupa urmele celor care trecusera mai inainte pe acolo. Cand nu reuseam mergeam ca la un veritabil half pipe incercand sa ocolesc bolovanii mai mari de pe centru. Dupa aia am ajuns pe finalul urcarii de anul trecut din ValeaCaselor si aici coboram cand pe fundul fagasului, cand cocotat pe o potecuta mica deasupra lui.

De acolo traseul cobora prin poieni si prin livezi devenind in ce in ce mai abrupt pana cand a ajuns la liziera padurii unde abia mai puteai sa stai pe bicicleta. De mult eram deja cu pieptul sprijinit pe sa si cu mainile inclestate pe frane. Ma tot gandeam sa am grija sa nu ma las pe spate ca ma rad pe oua. Asa ca de destul de multe ori am plonjat peste ghidon, dar de fiecare data cadeam in picioare. Si iara ma urcam in sa. Era prea fain ca sa nu incerc. Finalul l-am facut pe langa bicicleta, ca de, mai am mult de invatat.

Cu vadita dezamagire am ajuns in foresier. De aici sunt anuntat ca am... de urcat. Super! Surprizele continua. Dupa 3 km de forestier, se trece apa si se incepe push bike-ul. Carry bike-ul. Super!!! Oare ce surprize ne mai rezerva traseul? Deja eram ingrijorat la modul cel mai serios ca se termina concursul. Carry bike-ul a durat exact cat a trebuit si s-a terminat in ultimul punct de alimentare. De aici au mai urmat 15km de MTB la fel de frumosi ca cei 85 de pana aici. Un traseu de viteza prin padure presarat cu cateva portiuni de urcare. Dupa aceea te apropiai de linia de finish prin ceea ce mi s-a parut interminabilul parc Sub Arini.

Am avut chiar si doua portiuni de noroi cat sa nu uitam ca suntem la MTB.

Dupa 96km si 3300m diferenta de nivel am terminat Geiger 2011 tura lunga. Nu ma simt erou de data asta - a fost departe de cum speram eu ca o sa concurez. Asta e - invatam din greselile proprii. Sper...

Acuma espre concurs:
Geiger mi s-a parut tot timpul cel mai bine organizat concurs de la noi din tara. Si asa cum au precizat si organizatorii, editia de anul acesta a fost cel mai bine organizata.

Care sunt ingradientele unui concurs bun de MTB?

1. Traseul. Nu am cuvinte sa descriu traseul de la tura lunga. O sa va anunt cand gasesc ceva macar apropiat la vreun concurs de pe la noi sau din strainatate. Si nu din cauza dificultatii era asa de deosebit. Tocmai din cauza faptului ca era 99% ciclabil. Si este un traseu de MTB! M.T.B. Mountain Bike adica. Sa va traduc? Single trail, coborari tehnice, exclusiv off-road din momentul in care s-a dat startul. Foarte variat si fara absolut nimic fortat. De exemplu daca nu exista portiunea aia de 400m de carry bike, mare parte din farmecul traseului ar fi fost stirbita.

2. Marcajul. Impecabil. Apropo, "a reusit" cineva de la tura lunga sau de la tura scurta sa se rataceasca?

3. Voluntarii. Deja peste tot pe la concursuri oamenii te incurajeaza si sunt binevoitori. Dar aici stiau si pe ce lume traiesc. In fiecare punct de control am primit fara sa intreb informatii despre ce urmeaza. Cati kilometrii de urcare, tipul urcarii, izvoare si tot felul de chestii din astea. Oamenii astia chiar stiau unde sunt si stiau ce informatii sa ofere.

4. Punctele de alimentare. Mie mi s-a parut ca au fost dotate cu tot ce trebuie. Un plus pentru prajiturile de casa facute de bunica Ioanei. Au fost un deliciu dupa ce ingurgitasem numai geluri si izotonice.

Restul pe mine nu ma prea intereseaza la un concurs, dar sunt cateva elemente care trebuie amintite:
- buzile. Exact, buzile. E in primul rand semn de civilizatie sa ai toalete la un eveniment unde iti vin peste 400 de participanti. Zic asta fiinca in loc sa fie o normalitate, faza cu toaletele la concursuri este o raritate.
- cronometrarea cu cip si afisarea rezultatelor inainte de finalizare incalzirii globale. Asta ar trebui sa fie iarasi o normalitate si nu o raritate.
- limite de timp rezonabile. Organizatorii au fost receptivi la sugestiile de anul trecut si anul acesta au stabilit o limita de timp mai mult decat acceptabila.

Elena a terminat cursa pe locul 2. Dar nu asta e cel mai important. Important e ca ... a terminat cursa lunga de la Geiger. Bravo! Chiar bravo. Numai cine a trecut linia de finish aici stie ce inseamna sa termini aceasta cursa. A venit hotarata sa invinga ghinionul de anul trecut si a reusit. Bine Panda!!!

Ca si dificultate...nu se compara cu nimic de la noi. Tura de 120km de la Salzkammergut e plimbare in parc fata de ce e aici. Este cel mai dificil concurs de la noi.

Ca si frumusete... daca ne raportam exclusiv la traseul in sine si nu neaparat la peisaj, este de departe cel mai frumos maraton de la noi.

Cam asta a fost editia 2011 de la Geiger. Evident ca ne vedem in 2012.Pana atunci, inca odata felicitari Elena!

100+

Futu-i...M-au bestemat grasanii si grasanele. Terminasem blogul si s-a resetat calculatorul. Nu-i bai...ii urasc asa de mult ca o iau de la capat...

Uite, baiatul asta a fost cu cateva click-uri mai rapid decat mine. Si sincer, eu nu o puteam  zice mai bine. Asa ca jos palaria.

Acuma n-am ce face: nu o sa ma apuc sa fac analiza literara pe blogul lui si nici nu poate sa imi fie ciuda ca a fost mai rapid. Pot doar sa recomand ca materialul respectiv sa devina lectura obligatorie pentru:

- parintii imbecili care isi indoapa odraslele pana la refuz. Si dupa aia se mira ca sufera de diabet si boli cardiace. Si dupa aia ii trimit intr-un ultim efort de marinimie la bazin sa se pise acolo unde eu ma chinui sa inot,ca de sport in cazul lor oricum nu mai poate fi vorba. Sper sa moara linistiti cu un ghemotoc de cartof in gatlej.
- copiii parintilor imbecili pentru care singurul scop in viata e savarina, shawrma si portia dubla de cartofi prajiti.

Ii una de exemplu la Bomba la autoservire: mananca aia sub privirea ingaduitoare  a monstrului de masa cam cat mananc eu dupa ce alerg 30km. Nu e bolnava! Sa va iasa asta din cap! E idioata. Si ea si masa! S-o vezi cum sta aplecata peste portia dubla de snitel si mananca panicata ca acuma o sa ii ia cineva vanatul din fata. Dar nu e problema - o pazeste masa. Hai papa tot. Sa ajungi ca vita de mata cand te faci mare.

Acuma nu ma duc la dentist, asa ca nu sunt nervos. De fapt nici data trecuta nu eram deloc nervos. Acuma stau pe o terasa si ling linistit o bere departe de Mall-uri, oameni imbecili si grasani.

Omu' a punctat quintesenta urii fata de grasani in capodopera lui literara. Ce a uitat sa evidentieze sunt cateva  aspecte tehnice pe care un inginer nu le poate trece cu vederea.

De exemplu, nu exista regim minune. Exista doar vointa si munca. Si nu, voi nu sunteti bolnavi - sunteti doar niste loaze puturoase si lenese care baga in ele ca in hazna si dupa aia umplu lumea de cacat.

Stau la masa cu cate unul: uite am gasit acuma regimul asta. In 3 luni o sa slabesc enspe mii de kile. Asta in timp ce hacuim amandoi o shawrma, ultima inainte de a pleca la lupta cu kilogramele. Dupa 3 luni, la aceeasi shawrma: am slabit 5 kile in ultima luna! Bine ba muie, dar nu vezi ca ai pus inca 15 in  urmatoarele 2 luni?!

Daca grasanii ma dezgusta si atat, fata de grasane am o repulsie vecina cu fobia. De fapt din punctul meu de vedere cel mai bun regim e asta: te duci vara pe o terasa si te uiti la ce se perinda pe alee. Daca dupa aia iti mai arde de futut e cazul sa te duci la psiholog, nu la obstretician.

Uite, hai ca mi s-a facut mila de voi. Va vand un pont: o ora, doua - minim si zilnic(stii cumva ce inseamna minimi si zilnic? Sunt antonimul lui pizza si hamburger) de sport (sport ba vita, nu ala in care te duci si citesti ziarul pe bicicleta ergonomica - ala in care transpiri si ti se uda pizda plina de grasime) si o sa vezi minunea minunilor. O sa reusesti sa iti vezi pula! Sau in cazul vitelor, o sa reusiti sa nu il mai rostogoliti pe ala la care i se va face mila sa va futa...

Ce nu inteleg deloc e de ce ar trebui sa imi fie mila de voi si sa am cea mai mica compasiune?! Adica trebuie sa fiu indulgent cu tiganii, negrii, homosexualii, lesbienele (OK, de ele nu imi e mila - le admir), copiii orfani, homeless-ii si asa mai departe.

Cat sunt eu de cinic, ii inteleg pe toti cei mai de sus, mai putin pe voi. Adica eu va vad o singura utilitate - sa fac sapun din surplusul vostru de grasime si sa il vand la alti grasani. Exact ca in Fight Club.

Sunteti total inutili si cea mai gresita atitudine e aia in care la restul le e mila de voi. Pe naiba! Ar trebui sa va facem sa va simtiti de tot cacatul. Sa va dati seama ca ati ajuns pe cea mai de jos treapta a evolutiei. Nu sunteti niste victime - sunteti niste rebuturi, niste inadaptati lipsiti de cea mia mica vointa si demnitate.

Stiu... Serviciul, stresul, familia! O societate care va baga pe gat tot felul de cacaturi. Voi ati vrea sa iesiti din cercul acesta vicios, dar traiti intr-o conspiratie continua. Fucking loosers...

Nu, ma gunoaielor. Doar voi sunteti de vina. Sunteti mai rai decat ultimii dependenti de heroina. Macar aia sunt fericiti dupa ce isi iau doza. Voi va vaicariti tot timpul.

Inainte sa va imbuibati: "Vai, uita-te la mine ce gras sunt! Doamne ce ma fac?" Nu mai manca ma muie!!!

In timp ce va imbuibati indesand in voi cu ambele gheare: "Aoleu asta o sa se depuna pe mine!" Normal idiotule, daca de aici mergi cu masina cei 50m pana  acasa ce dracu te astepti ca o sa se intample cu halca aia de carne?! Ca o sa se vaporizeze? Ca o sa se faca muschi, sa se ude balena care te asteapta  acasa?!

Va vaitati dupa ce mancati:"N-ar fi trebuit sa mananc atata. Uite cum m-am umflat!" Voi va dati seama cum sufera alcoolicii, narcomanii si ceilalti dependenti cand va aud?! Bai gunoaielor, pentru ei s-au inventat o suta de mii de legi idioate in timp ce voi va dedati la cel mai scarbos viciu...

Ati auzit de marimi invers proportionale? Se invata despre ele la scoala in pauza dintre doua sandwich-uri gigant. Teoria respectiva se aplica din pacate cel mai bine in cazul grasanelor: cu cat greutatea corporala este mai mare, cu atat cantitatea de material textil care acopera goliciunea este mai mica.

Daca din punct de vedere darwinist inteleg aceasta: este pur si simplu instincul innascut de reproducere (pe intelesul tututor: vreti si voi sa va futeti), ce nu inteleg este de ce trebuie si eu (membru al aceleasi specii) sa sufar de fiecare data cand ies pe strada si trebuie sa va vad.

Mie nu imi place emisiunea aia cu Dr. G medic legist, nici aia in care se diseca animale gigant, nici aia in care imi arata cum se reproduc balenele si elefantii. Cand ma duc sa mananc nu imi place sa vad balene esuate pe asfalt imbracate sumar. Imi taie pofta de mancare si ma deprima. Singurul lucuru la care ma mai gandesc sunt povestile lui taica-meu despre inseminarile artificiale la vaci.

Eu consider ca drepturile mele de fiinta umana sunt lezate de niste monstruozitati ca voi. Adica daca voi aveti voie sa ajungeti in halul asta si sa bantuiti liberi, nu inteleg de ce eu n-am voie sa fac misto de voi?!

"Saracu' de tine...nu mai pui un pic de carne pe tine?!" Mai ...aia ca mine stapanesc pamantul de cateva zeci de mii de ani. Am alergat dupa antilope, am alergat de grizzly. Am alergat de cateva zeci de mii de ani prin istorie ca sa dam la final de niste imbuibati cu creierul indesat intr-o mare de grasime si cu corpul unei balene la menopauza... Trist.

Mergi pe strada si vezi pe cate una cu tatele stanse sub un tricou stramt si te miri: ma unde a ajuns rezistenta materialelor in ziua de azi. Uluitor! Sau pe cate una stransa ca in menghina de niste blugi cat palma pe sub care se revarsa indecent niste buci celulitice. Si peste bracinari pica un pliu cat casa de piele grasa. Da' eu cu ce dracu am gresit?! De ce sunt supus la acest supliciu? Nu esti sexy idioato. Din fericire inca nu in cultura asta. Din pacate probabil peste vreo 10 ani. Dar deocamdata esti doar o bortoasa grasa si nefututa care face cel mai scarbos dans al imperecherii din cate am vazut pe Animal Planet.

Si acuma la sfarsit, stii care e cea mai mare ironie? Ca eu din anumite motive genetice si medicale nu o sa ajung niciodata ca voi. Si de aia pot sa mananc de 100 de ori cat voi fara nici un efect. Fara nici o remuscare. Si inca un secret: sunt printre cei mai mari gurmanzi de pe pamant. Si mancatul e unul din
hobby-urile mele.

Hai sictir!

P.S.: A inceput sa imi placa sa scriu blog-uri din astea: urmatoarele teme o sa fie vegetarienii si pocaitii asa ca orice idei sunt binevenite.

Celula 14

Data: 12.08.11-15.08.10 

Participanti: Elena, Alex , Alternative, Celula 14

Locatie: Cheile Turzii, Ranca
Poze: Aici
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Odata pe an Mardale ne duce la catarat. Anul trecut ne-a dus la Herculane in cariera si am urcat Capitanul. Anul acesta week-end-ul de catarare se suprapune cu o zi libera in plus asa ca se alege o destinatie mai indepartata: Cheile Turzii.

Se incropeste o trupa masiva asa ca se anunta si distractie pe langa catarare. Elena alege sa se relaxeze si sa se catere week-end-ul acesta; se pregateste de Geiger tura lunga asa ca se menajeaza.

Alin zicea : "campionii se mai si odihnesc - aleg cursele la care participa". Cum eu nu sunt campion imi permit sa ma rasfat si week-end-ul acesta cu o cursa de MTB la Ranca in Parang.

Umplem masina rosie (cand o sa implineasca 100.000km masina rosie o sa fie botezata corespunzator - deocamdata este in rodaj (are doar 66.000km) si este numita simplu masina rosie) pana la refuz cu bagaje si cu doi pasageri dragi: Diana si Captain.

Ca pe vremuri in Mariuta (masina verde atinsese venerabila varsta de 300.000km asa ca avea un nume - Mariuta) am plecat cu mic cu mare catre Cheile Turzii pe rute ocolitoare.

Dupa ce am dat la propriu ocolul cheilor am gasit intrarea corecta si ne-am intalnit cu restul grupului la camping-ul din "amonte". O gramada de oamnei faini la fata locului asa ca a urmat o seara placuta.

A doua zi e dedicata cataratului. Mardale isi sacrifica o zi ca sa mearga cu "copiii" la joaca. Traseul ales este Turnul Ascutit.

Nu am mai catarat de peste un an si singurul lucru care imi da incredere e tocmai faptul ca Mardale e cap de coarda...

Ajunsi la baza traseului imi trece orice urma de entuziasm cand ma uit in sus pe unde avem de catarat. Mardale ne face un mic instructaj dupa care porneste in sus.

Intre timp apar si Horia cu Andreea.

Mardale inainteaza cale de 2 lungimi dintr-una deoarece i s-a parut ca prima regrupare nu e prea sigura.

Elena e urmatoarea asa ca mai am de asteptat.

Mi-a sunat si mie ceasul...

N-ai cum sa iti impui sa fii relaxat cand cateri o zi pe an. Nici daca stii ca poti sa faci ce te taie capul in coarda (mai putin sa scoti brisca si s-o tai) ca si asa esti secund.

Pe scurt - nu mi-a placut prima lungime de coarda. A inceput bine - adica ma puteam si eu catara. Dupa aia - mumu. Am ajuns la un pas unde stateam pe spate - asta nu semana cu nimic din ce am facut eu anul asta la inot, alergare sau bicicleta. Asa ca m-am chinuit pana mi-au sarit capacele. Mainile mi-au cedat primele si dupa aia am ramas balanganit in coarda.

Tocmai cand ma gandeam sa ii zic lui Mardale sa ma lase jos am mai incercat odata si am trecut. Si tot asa am continuat pana in prima regrupare unde i-am gasit pe cei doi parteneri a mei plictisiti de atata asteptare.

Urmatoarele lungimi de coarda au fost mult mai lejere. Traseul este incomparabil mai frumos decat Capitanul. In jos se intindea ditamai haul si acolo se vedeau mici ca niste furnici turistii care vizitau cheile.

La un moment dat am iesit pe o creasta si asa am continuat 2 lungimi de coarda.

A fost de departe cel mai frumos traseu in care am catarat eu - nu ca as avea multe cu care sa ma laud.

Elena a fost incantata tot traseul. Mardale n-a lasat sa se intrevada ca s-a plictisit - multumim mult ca ne-ai suportat si ne-ai scos la liman.

Limanul a venit dupa 7 ore petrecute in perete si 7 lungimi de coarda. Sus in creasta (pe plat) eram obosit, dar efectiv satisfacut.

Seara s-a lasat din nou cu chef pentru majoritatea grupului. Eu am fost mai cumpatat deoarece dis de dimineata urma sa plec la Ranca.

Telefonul a sunat la 5.00. La 5.03 eram deja in masina. Mi-a luat ceva timp pana am iesit din Turda si mult mai mult pana m-am descurcat in Alba Iulia care era in reconstructie si unde m-am ratacit sistematic.

Asa ca am realizat ca nu mai am timp sa ajung sa ma inscriu. Dar nu e felul meu sa renunt... Dupa adrenalina de la catarat din ziua precedenta sunt deja vaccinat asa ca trecem in modul "race" la condus.

Mi-a luat 1 ora si 23 de minute din Sebes pana in Ranca. Am dat drumul la maxim la techno si am intrat in transa cale de 108km de curbe pe TransAlpina. Uluitor. Mult mai tare decat pe calculator. Poate ca ar trebui sa urmez sugestiile unora si sa ma apuc de curse de masini. Ideea e ca mi-a placut mai mult decat multe concursuri. Mi-a placut chiar mai mult sa gonesc ca nebunul cu masina pe TransAlpina decat mi-a placut sa ma dau cu bicicleta pe aici (sa vezi acuma ce mi-o iau...).

La Ranca eram daramat cand am ajuns. Chiar nu ma mai interesa cursa in sine - eu deja facusem una pe cinste. M-am inscris si dupa aceea am inceput sa ma pregatesc.

Mancare n-aveam - Andrei s-a milostivit si m-a hranit. Dupa experienta (pozitiva) de la Garana am dedus ca e bine sa ma incalzesc ca lumea chiar daca nu am nici un chef. Asa ca am plecat in sus pe Transalpina sa mai ard calamina de pe pistoanele mele.

La start m-a intalnit cu Andrei - prietenul meu de la Garana. Si cu George. Lipsea Vasi din formatie.

S-a dat si startul. Iara nu sunt pregatit. Am asudat ca un catar pe sosea. Ma depaseau tot felul de concurenti cu rucsaci in spate, pe biciclete de oras sau mai stiu eu ce ciudatenii. Am dedus ca nu e bine. Dar n-aveam suflu. Iar o sa ma vaicaresc...

Dupa ce am ajuns anaerob la releu a inceput coborarea. Care din fericire a fost tehnica. Instinctul de conservare plus o oarecare experienta mi-au zis ca e mai bine sa pierd timp lasand saua jos decat sa ma prabusec pe aici.

A fost "interesant". N-as numi-o coborare deosebit de tehnica. Dar cu siguranta era curveasca. Pe iarba un pic umeda, in care se ascundeau pietre instabile care abia asteptau sa fuga de sub caucicuri. Era impresionanta naivitatea unora care ii dadeau inainte cu viteza maxima dupa care apasau cu furie in frane.

Dupa care aceeasi placa... "Esti bine? Te-ai lovit? Te ajut cu ceva?"

O gramada zburau de pe bicicleta de ziceai ca se dau cu catapulta la vale - treaba lor...

L-am ajuns pe Horatiu care avea o strategie de "mos". Prefera sa termine intr-o bucata coborarea si sa recupereze la deal. Nu pot decat sa ma alatur lui asa ca de acuma am mers impreuna.

Am ajuns si la portiunea de coborare verticala unde ne-am dat amandoi jos. Aici a trecut OZN-ul pe langa noi - era un baiat care cobora pe bicicleta pe aici. Am ramas muti amandoi. Deci se putea (intr-adevar numai el putea din grupul nostru, dar se putea). Jos palaria. Malitios am declarat ca oricum il depasim pe urcare (n-a fost rautate gratuita, chiar asa a fost...).

Am avut parte si de o ratacire - un grup de vreo 30 de persoane. Aici vreau sa zic ca marcajul a fost agasant de des - organziatorii s-au straduit sa puna marcaje peste tot. Doar ca acolo, cu tot respectul - era pus prost marcajul si ne-a derutat.

Am revenit nervos pe traseu si am continuat coborarea mai mult pe langa bicicleta pana la Pestera Muierii.

Canicula mare aici in vale. Pe un forestier prafuit am inceput portiunea de traseu pentru care venisem de fapt pana aici - urcarea de 25 de km si peste 1600m diferenta de nivel.

Pe portiunea asta de fals plat am mers de ciuda si bombanind. Si am mers perfect. E bine sa fii nervos, cel putin in cazul meu. Nu mi-am mai facut nici un calcul - doar i-am dat nervos in pedala.

Totusi m-am oprit la punctul de alimentare cat sa iau ceva lichide si dupa aceea da-i la deal.

Na, ca "a iesit si dopul" ! De la prima serpentina mi-am dat seama ca am prins inca o zi buna. Asa ca m-am pus sarguincios pe munca si i-am dat la deal. L-am prins din nou pe Horatiu si am continuat impreuna.

Deja incepea sa "miroasa" a Garana... Mergeam noi asa tot povestind, pe cand am vazut primii nori. Horatiu a tinut sa cobeasca despre ploaia care ne paste. Eu am sperat ca o sa o putem depasi. Perdeaua de apa era undeva in dreapta noastra si am zis ca e o ploaie locala de vara de care o sa scapam.

Destul de repede am ajuns si la liziera padurii - moment in care am sesizat si fulgerele care brazdau creasta.

Personal nu mi-e si nu mi-a fost niciodata frica de fulgere. Explicatia e simpla - mor instantaneu asa ca nu am de ce sa-mi fac griji. Asa ca fulgerele nu ma deranjeaza absolut deloc -in schimb intrevad perspectiva unei ploi torentiale.

Urcusul in sine a fost superb - ciclabil de la PA1 pana in punctul acesta. Un drum forestier care urca abrupt si sustinut dar pe care te puteai tine fara probleme in sa.

In portiunea aceasta am luat putin avans fata de Horatiu asa ca sunt singur in momentul in care incep sa cada primii stropi. Mari si grei. Drumul coteste brusc la stanga pe o curba de nivel si imi zic ca am scapat.

Da de unde... Cum am cotit, cum a inceput o aversa nebuna cu grindina. Grindina nu era mare dar era foarte deasa si durea destul de tare cand ma lovea.

Injur printre dinti - nu imi convine situatia aceasta. Ma descurcam perfect si fara "ajutorul" vremii. Odata cu ploaia si grindina a venit si frigul. Ma doare undeva de fulgere, dar perspectiva de a degera ma inspaimanta la culme.

Acuma cobor printr-o perdea de grindina si ploaie si incep sa inghet. Abia apuc sa vad jeep-ul care marcheaza PA2. Nici o sansa sa ma opresc. Stiu ca daca stau si un minut ma ia Gaia... Trebuie sa ma misc neaparat.

Dar cat sunt eu de talamb, mai stiu si altele. Ca aici e numai 1700m altitudine. Ca mai sunt 500m de urcat. Ca inca nu sunt pe linia crestei propriu-zise. Ca mai sus conditiile sunt mult mai aspre decat aici la adapostul versantului si la liziera padurii.

Nu se pune problema sa ma opresc - stiu ca am prins din nou o zi exccelenta si am de gand sa imi joc cartile indiferent de conditiile meteo... Presimt ca din cauza frigului o sa trebuiasca sa alerg pe langa bicicleta ca sa ma incalzesc, dar nu renunt acuma!

Incep sa urc spre creasta - merg cale de vreo 200m si vad 3 fantasme gonind. La vale!

Dani, Andrei si George coborau ca nebunii. Striga la mine sa ma intorc ca nu e de mers inainte ca e groaznic mai sus! Ma opresc, ma uit la ei si ezit pe moment. Incep sa intuiesc cam pe unde as fi in clasament in momentul asta si nu prea imi vine sa ma intorc... Dar mai presus de orice ma iubesc pe mine mai mult decat orice concurs sau munte sau mai stiu eu ce.

Asa ca daca prietenii mei s-au intors nu o sa fac eu pe viteazaul acuma. Injur zgomotos si ma intorc si eu. Stiu deja ce o sa ma astepte!

In PA2 ne regrupam toti patru. Garana la indigo :). Locul lui Vasi e luat acuma de Sardan. In continuare ii da cu gheata si ploua cu ura.

Tot in PA2 este si un salvamontist. Mare om! Pentru inceput ne da un izopren sa ne acoperim. Dardaim din toate incheieturile asa ca omul ne da si o folie de supravietuire.

Ne inghesuim unul in altul si ne invelim cu ce am primit. Sarim in continuu pe loc pentru a nu face hipotermie. Intre timp din vale apare si Horatiu care se alatura bucuros sarmalei umane. Faina atmosfera chiar in conditiile date. Incep sa apara tot mai mult concurenti.

Glumim inghesuiti ca oile dar nu prea ii de ras. Furtuna nu da semne de acalmie. Solutii nu prea avem si cel putin eu cu Georgica incepem sa dam rateuri de la frig. Ceilalti au ceva carne pe ei sa ii mai protejeze.

De coborat inapoi la PA1 nu poate fi vorba - pana in vale ajungem cubulete de gheata. Varianta ar fi sa continuam, dar la cum arata acuma vremea nu ne prea vine sa iesim in creasta. De stat nu prea mai putem sta mult fiindca incepem sa inghetam.

S-a umplut deja sub bradul unde incercam sa ne gasim adapost. Salvamontistul incearca sa faca un foc chiar in conditiile date. Comunica in continuu cu organizatorul si cu salvamontul din creasta. Omul a fost de un real ajutor si stia ce face. Mai mult decat orice cunostea zona si ne-a zis ca la nici 300m este o stana unde o sa gasim adapost si foc.

Foc! Uaaaau! Deja suntem pe jumatate degerati si ne trebuie toata vointa pentru a parasi confortul relativ dat de inghesuiala si de folia de supravietuire. Dupa ce apelez personal la toata vointa incep sa o iau la fuga (eu pe bicicleta nu ma sui la cat e de frig) catre stana.

Vine si Dan Lupsa si George - ajunsi la stana ne ingramadim in jurul focului care arde in mijlocul incaperii. Pentru mine in situatia respectiva stana din Parang de la 1700m cu focul ei au fost mai mult decat cel mai elegant apartament din lume.

In stana ne strangem pana la urma 14 ciclisti. Pe majoritatea ii stiu bine. Este o ocazie unica sa stam toti in jurul focului si sa mai zicem cate o gluma.

Incercam sa ne uscam hainele de pe noi si nimic nu ne da ghes sa iesim afara. Starea de spirit s-a schimbat imediat ce am dat de caldura asa ca hotaram destul de repede sa continuam pe traseul de concurs imediat ce vremea ne-o va permite. Timp avem din blesug asa ca nu e nici o graba.

Partea cu stana din mijlocul unui concurs de MTB a fost ceva inedit. Dupa ceva timp bun petrecut acolo, vremea da semne de imbunatatire asa ca punem in aplicare planul si pornim in continuare pe traseul de concurs de data asta un grup de 14 ciclisti pedaland de placere.

Imediat dupa PA2 trebuie sa trecem la un push bike destul de sustinut si lung care ne scoate in creasta propiu-zisa a Parangului. De aici cu multa vointa se poate sta in sa. Urcarile din creasta sunt epuizante si cer multa vointa pentru a nu te da jos.

Vremea este acuma superba si peisajul rasplateste efortul depus. Trecem de varful Papusa si ne intersectam cu soseaua TransAlpina. Aici majoritatea alegem sa coboram pe sosea pana in Ranca, in timp ce o parte vor sa faca traseul integral.

Impreuna trecem linia de sosire in aplauzele celorlalti concurenti. Cam asta a fost TransAlpine Bike MAraton 2011. Si iara sunt multe de spus. Sa incepem cu organizarea:

Exact ca la Defileul Jiului nu o sa ma apuc sa arunc cu cacat deoarece si aici s-a vazut clar ca organizatorii s-au dat peste cap sa faca tot ce se poate cu fonduri putine. Si au facut tot ce au facut din suflet si cu foarte mult entuziasm si pasiune. Asa ca nu o sa comentez, o sa fac doar niste sugestii:

- s-a vazut ca s-a depus efort la marcaj. Dar acesta trebuie sa fie si intuitiv. Acolo unde ne-am ratacit noi, traseul era marcat, e adevarat, dar marcajul in sine ne indruma pe drumul din fata care era cel gresit. In rest marcajul a fost chiar "agasant" de des.

- nu ma leg de prima coborare si de push bike-ul la vale. De aia e MTB. Unii au coborat pe bicicleta, deci se poate. Ba chiar pot zice ca treaba a avut in ea ceva "montan" si a fost foarte faina. Dar ultima coborare la cursa lunga - aia care pornea din TransAlpina e cel putin aberanta si ar trebui schimbata. Nu ca asa vreau eu - intrebati-i si pe ceilalti concurenti.

- decizia de a opri cursa. Ca la IBO, decizia a fost singura care se putea lua in conditiile respective. Dar organizatorul nu trebuie sa tergiverseze situatia si impreuna cu salvamontistii trebuie sa ia decizia si sa isi impuna punctul de vedere. Zic asta fiindca pentru cateva minute bune in PA2 atmosfera era: facem cum vrem noi - adica daca vrem continuam, daca nu, nu...

Asta e cam greu. Majoritatea "celulei 14" era acolo ca sa "traga". Asa ca nu ii poti lasa pe ei sa decida. Un singur "nebun" daca relua cursa, asa va garantez eu ca inca 13 il urmau si daca ploua cu pucioasa afara... Repet, decizia de a intrerupe cursa a fost salutara si felicit organizatorul pentru faptul ca a luat-o.

- zona e superba si traseul ar trebui sa ramana neschimbat. Dar avand in vedere particularitatile concursului - se urca la 2200m altitudine si se merge pe creasta montana - aici mai mult ca oriunde altundeva organizatorii ar trebui sa stea cu ochii pe prognoza meteo ca pe butelie. Am inteles ca organizatorii aveau pregatit si un traseu de rezerva in caz de vreme rea - excelenta treaba baieti - nu stiu multe concursuri care se pot lauda cu asa ceva. Dar frontul care s-a abatut peste noi se vedea pe hartile meteo inca de joi seara, n-a aparut chiar din senin...

Restul pe mine nu ma intereseaza: nu ma duc la concursuri pentru premii, mese festive in PA-uri, pungi pline cu cadouri la start sau alte cele.

La partea cu plus:
- salvamontistul din PA2. Si nu sunt subiectiv. Omul era pregatit pentru munte, stia zona si stia ce are de facut. Jos palaria si multumesc din suflet. Si ceilalti membrii ai echipei de acolo din punct: 2 fete (doamne) care au stat in ploaie pentru a ne ajuta cum puteau. Masina pusa la dispozitie pentru concurentii care veneau din vale.

Tot PA2 a reactionat perfect in situatia data si s-au comportat de parca toata ziua ar fi fost voluntari la concursuri de MTB.

- traseul pe partea de urcare si creasta: magnific ! Si pana la urma pentru asta bat tara asta in lung si-n lat...

Acuma o sa reiau aici unele opinii: vina pentru hipotermia iminenta era exclusiv a noastra, a concurentilor. Nu pleci cu palma in cur cand stii ca o sa mergi pe creste la peste 2000m. Acolo e MUNTE, nu dealuri basite...Cu muntele nu te joci. Nu conteaza ca jos horcaiai de caldura, sus putea sa si ninga. Concurentii ar fi trebuit sa isi ia cu ei un minim echipament de MUNTE.

Eu ma incadrez intre cei care nu au facut asta. Si vina e exclusiv a mea (si acuma ma gandesc cum stateam la masina si ma uitam la incalzitoarele de maini si picioare si la foita de ploaie - neeeee, am venit sa trag nu sa car greutati dupa mine). Si era "s-a musc".

Ar fi de retinut ca indiferent de cum e vremea la start, daca concursul e la munte - e bine sa te gandesti de o suta de ori ce iei cu tine. Si asta o zice unul pe care il doare in general in dorsala de echipament, cibzuinta si alte aberatii din astea.

O sa ma intorc anul viitor cu placere si la Defileul Jiului si la Ranca. Probabil o sa inlocuiesc concursuri mult mai titrate pentru a veni in aceasta zona. Felicit si aici organizatorii pentru vointa de a organiza concursul si sunt sigur ca la anu' vremea o sa tina cu ei.

Eu am terminat pe locul 4. Acuma ce sa fac? Sa ma pun in cur si sa ma vait cum ar fi fost daca? Nu pot sa fac asta ca o sa contazic afirmatiile din faimosul deja blog 18+...

Dar desi probabil nu ma credeti nu mi-a fost deloc ciuda - aventura impartasita cu cei 14 "rideri" nu ar putea fi compensata nici cu 1000 de podiumuri. Tiii ce amintiri o sa avem peste ani si ce povesti o sa mai spunem cand o sa ne mai intalnim pe la alte concursuri.

"Hai ma George ce tremuri ma asa?" (asta in timp ce eu imi tineam falcile inclestate sa nu imi sparg dintii de la tremurat)
"Sa vina masina sa ne ia de aici!!!" (nici cu amfibia nu se putea ajunge pana la PA2)

"Focul! Zi-i ma sa faca focul" (a fost o premiera sa vad primul foc subacvatic din istorie)
"Pe mine ma taie pisarea!" (Andrei)
"Da-i drumul, macar e cald..." (Horatiu)
"Au oprit concursul sau mai mergem?" (intrebarea asta se tot repeta si toti speram ca rspunsul e ca s-a terminat concursul, altfel era nasol)

La stana am facut striptease pentru a ne incalzi in jurul focului sub privirile exasperate ale ciobanitei. Am presupus ca in urmatoarii ani stana o sa devina loc de pelerinaj pentru mandrele din satele limitrofe.

Dan ne tot dadea apa sa bem - cred ca a epuizat stocul ciobanilor. Cristi tot vroia sa ne scoata afara sa plecam spre Ranca. Horatiu ii tempera zicandu-le ca mai stam putin.

"Cat ?"
"Pai vreo ora, doua, ca si asa e cald si bine aici..."

Si toate povestile de la stana si dupa aia pedalatul de grup. Pai cu asa ceva nu te mai intalnesti niciodata.

A venit vremea sa plec. L-am luat pe Bogdan pana in Vintu de Jos si dupa aceea am mai condus o bucata inapoi la tabara de baza de la Cheile Turzii. N-am putut sa petrec prea mult cu gasca vesela de acolo - oboseala acumulata m-a trimis destul de devreme in cort.

A 3-a zi a week-end-ului prelungit a reprezentat o alta premiera - de fapt o serie de premiere. Azi am facut nimic. Exact - nimic. Am stat. Si n-am avut nici un fel de remuscari.

Elena a fost intr-un alt traseu de unde s-a intors la fel de incantata ca din Ascutit asa ca acuma deja calculeaza cum putem imbina week-end-urile de alergare cu cele de catarare. Se poate.

Eu mi-am luat scaunul meu (ala mai fain decat a lui Mardale) in spate, mi-am pus hamul (ca nu se stie niciodata) si am purces la drum pe chei. M-am oprit la baza peretelui unde catarau Alin cu Calin, mi-am desfacut scaunul si m-am asezat tacticos pe malul apei.

Si aici am mai avut o premiera - am citit. O carte. Din aia de hartie. In romana. Fara poze. M-a obosit procesul, dar m-am sacrificat. Cam asta am facut eu toata ziua de luni.

Na, ma Caline - sa curga garla muierile!!!

Dupa-amiaza ne-am strans catrafusele si am parasit zona. Aici o sa mai revenim cu siguranta. Multam Mardale ! S-a mai incheiat un week-end superb. La sfarsitul lui chiar ne-a parut rau ca s-a terminat.

Revenit intre betoane am reinceput sa alerg - ma sperie Ciucasul ala...

Dar pana atunci e marele Geiger. La el tin degetele incrusicate sa am parcursul foarte bun de la Garana si de la Ranca. Si daca e sa se intample iara ceva neprevazut sper sa fiu in acelasi grup de oameni faini ca la ultimele doua concursuri.

BMM 2011

Data: 06.08.11-07.08.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Garana
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Acuma ca mi-am varsat nervii in blog-ul precedent, sa vedem cum a fost anul acesta la BMM 2011 editia cu numarul 7.

De concursul acesta nu prea aveam chef - s-au strans deja prea multe si parca as avea nevoie de o pauza. Mai degraba am chef sa plec departe prin tarile alea de la antipozi si sa fac poze pe sub apa decat sa imi tocesc iara bucile pe coclauri.

Plecam de sambata, dar nu foarte de dimineata - asta dupa ce perindam toata Timisaora pentru a mai strange lucruri uitate, pentru a culege biciclete sau piese de schimb.

Pe la pranz ajungem intr-o poiana foarte frumoasa la intrarea in Garana - s-o numim de acuma "Poiana lui Robi". Aici ne intalnim cu Doc, Dana si Bitza pe de o parte si cu familia Tanasae, Demetrescu si Robi de cealalta parte.

Cu Doc n-am mai iesit de anul trecut asa ca e un prilej bun sa mai spunem cate o minciuna. Elena are si mai putin chef de concurs, asa ca ea are un program relaxant pentru ziua de azi: plaja si lectura. Dupa ce Bitza cu Doc ma corup sa beau bere dupa bere aflu ca planul pentru ce a mai ramas din ziua de sambata prevede sa parcurgem traseul de 30km. Bitza cu Doc vor merge in cursa pe el si ar vrea sa stie la ce se asteapta.

Fara nici un fel de tragere de inima si cu prea multi aburi de hamei in cap ma pun in sa. Bitza are GPS-ul asa ca ne lasam ghidati de el. Startul e identic de ceva ani incoace si prima reactie a partenerilor mei e sa ma intrebe daca nu am gresit startul.

Nope, asta e - abruptul ala la inceput, dupa aia urcarea prin sat. Mai o poza, mai o minciuna si suntem deasupra satului unde Doc ne intreaba daca n-ar trebui sa o cotim undeva la stanga. Nuuuu, ca doar are Bitza GPS si uite si marcajele. Si da-i inaitne pe culmile dealurilor.

La un moment dat Doc se plictiseste si se hotaraste sa se intoarca. Cu Bitza continui pe traseul pe care il stiu perfect de anii trecuti. Mi se pare mie suspect ca marcajele sunt orientate invers, adica ca si cand concurentii ar veni din directia in care mergem noi.

Cred ca am trecut de Nemanu Mare cand incepem sa ne intrebam daca totusi nu e cam mult pentru traseul de 30km. Se uita si Bitza pe GPS si imi zice ca trebuie sa o luam la stanga pe "dunga violet". Ca asa i-a zis lui Maus - sa puna cu violet traseul ca sa il poata vedea.

O luam noi pe violet. Dam de un X pus de organizatori. N-ai ce cauta pe aici. Dar daca asa zice GPS-ul.. Inca un X. Mergem mai departe. Dupa aproape 1km mai dam de un X pus probabl pentru cei mai insistenti tampiti. Mergem mai departe.

Incepem sa coboram (acuma nu mai e nici urma de marcaj, evident). Dupa ceva timp ne oprim sa vedem ce e cu dunga mov. Stupoare. Aboslut toate drumurile de pe harta lui Bitza sunt...mov! Facem zoom si undeva departe (mai exact la 12km linie aeriana de unde ne aflam noi acuma) se vede un mov putin-putin mai deschis la culoare. Na, ala e traseul. De acuma ala se va numi "mov Maus".

In singurul moment de luciditate a zilei hotaram sa ne intoarcem pe unde am venit si sa nu continuam tura de Discovery. Asa ca am avut parte de suficient pushkike, dar macar am vazut ce avea sa ma astepte a doua zi pe traseul de la 80km.

Am inteles mai multe lucruri azi:
- e bine sa respecti semnul X
- eu cu Bitza si un GPS suntem o echipa imbatabila!

Pana la urma dam in "mov Maus" - adica in adevaratul traseu de 30km si ne hotaram sa il urmama ca sa vedem cum e. Na, e mult mai accesibil decat cel de 80km. Mergem pe el pana la baraj de unde ne hotaram sa ne intoarcem la masini ca si asa tura se prelungise cu mult peste ce dorisem noi.

Azi am mers prost spre foarte prost. Picioarele nu m-au ascultat : vineri am fost la o tura de scari cu Elena si am febra musculara si "neputinta". M-am tinut cu greu dupa Bitza si m-as fi bucurat sa scurtam tura.

N-am stat prea mult la ranch-ul muzical din Poiana Lupului. Am mancat ceva papricas (foarte bun - atata carne intr-o singura farfurie n-am mai vazut), l-am pesuit pe Andrei, am reglat bicicletele si am plecat catre corturi.

Pe Andrei il stiam de la cursele precedente - super de treaba omul. A fost o placere sa stam la focul facut de Doc si Dana si sa povestim.

Am dormit bine in poiana dintre brazi pe malul paraiasului care curgea chiar pe langa cort - trebuie sa mai revenim cu timp in poiana asta.

Dimineata ne trezim cu intarziere, dar reusim sa ne mobilizam destul de bine. De mancat n-am prea mancat ca am uitat fructele asa ca am ciugulit sunca de Teremia a lui Doc.

Mai am timp pana la start asa ca ma duc sa imi fac incalzirea. Am facut cel mai complex program de incalzire de cand particip la vreun concurs. Cred ca a fost unul din elementele care a facut diferenta azi. Am urcat de doua ori pana in pasul Prislop.

Nici urma de chef. Ma oboseste si numai ideea ca trebuie sa pedalez 80km. Dar asa e si cand ma duc la stadion la alergat: ajung acolo si ma rog sa se intample ceva si sa nu trebuiasca sa alerg. Si stau si trag de timp si pana la urma tot trebuie sa ma schimb si sa incep sa ma invart. De obicei in turele respective scot cei mai buni timpi.

Nu pot sa sper decat ca si acuma va fi la fel.

Ma prezint la linia de start. M-am uitat pe listele cu participantii de la 80km si m-am speriat: suntem pana in 30 inscrisi si e prima data anul acesta cand s-au strans toti cei buni la un concurs. Ma uit din toate directiile la lista aia si realizez ca daca trag tare, da' tare nu asa! reusesc sa termin pe locul 22. Sunt "sanse" la fel de bune sa termin ultimul si asta ma ingrozeste. Hai mai, orice , dar nu ultimul!

Acuma as fi putut sa ma duc la 50km. Dar de ce? Hai ca am epuizat deja subiectul asta pe forumuri si nu mai revin asupra lui. Prefer sa mor pe ultimul loc la 80km decat sa termin relaxat pe la mijlocul clasamentului la 50km.

Se da si startul - suntem o mana de oameni. Dar doar unu si unu. Si aici ma refer la cei din jurul meu, nu la mine.

Cursa in sine a avut doua parti complet distincte.

Prima parte in care am mers ca futut in cur. Nu am reusit nimic. Am fost din alt film. Nu mi-era greu, dar picioarele nu ma ascultau. Nu era vorba ca n-aveam aer, dar efectiv picioarele nu vroiau sa traga mai tare. Eram a naibii de frustrat, dar in acelasi timp odihnit. Nu puteam sa dau comanda la picioare sa traga mai tare.

Am fost si foarte nervos portiunea asta. Nu intelegeam de ce nu ma pot ridica in sa si sa ii dau in blana. Nu intelegeam de ce nu ma pot "chinui.

Am mers toata urcarea pana pe Semenic cu Dan Lupsa si Francois. Dracu stie pe unde eram prin clasament  - speram ca nu ultimul. Singurul gand era sa se termnine naibii odata si cursa asta, sa scriu un blog si sa ma duc sa ma intind la umbra brazilor cu o bere in mana.

Situatia s-a inrautatit pe Semenic - pana aici am avut o urcare destul de sustinuta si speram sa imi revin, dar nici vorba - aceeasi lipsa de motivatie si de energie.

Pe Semenic pe platou am inceput sa merg si mai rau si parca am inceput sa dau si semne de oboseala. Bai asa nu se poate - eu chiar termin ultimul cursa asta! Pana aici nu pot sa zic ca mi-a placut ceva din traseu eram prea nervos ca sa mai vad ceva.

Ma opresc, bag un gel, mai bag repede unul, beau toata apa cu izotonice si vorbesc cu mine:
"Bai fraiere, hai ca nici material de blog n-ai. Esti jalnic si trebuie sa inventezi ceva motive ca sa te creada cineva ca nu din cauza ca nu poti ai terminat ultimul. Macar rupe bicicelta, cazi si loveste-te sau dai ca lumea. Looser!!!"

Acuma nu stiu daca de la chimie sau de la dialogul cu mine, dar de aici a inceput a doua parte. Aia a fost diametral opusa primei parti.

Aici am pedalat. Si am pedalat ca nebunul. Pentru inceput mi-am recuperat pozitiile pierdute pe platou pe Semenic. Dar acuma ideea era sa prind cat mai multi concurenti. Prea multi nu erau de prins insa avand in vedere ce nume erau pe traseu, dar macar acuma imi venise pofta sa trag.

M-am postat in spatele unui concurent care mergea ideal pentru mine. M-a condus perfect prin padurea care parea interminabila de sub Semenic.A gasit drumul perfect prin noroaiele de acolo si eu l-am urmarit indeaproape din spate.

Am trecut si eu de cateva ori in fata. Pe coborare il intreb daca vrea sa ma depaseasca. Zice ca da daca il las. Pai de ce sa nu te las daca mergi mai bine?

Apropo, de cand am schimbat rahatul meu de furca coborarile s-au schimbat si ele. Nu conteaza ca sunt multi care au alta parere - mie nu imi placea vechea furca. Nu conteaza ca poate nu era vina furcii si ca de fapt eu nu o reglasem bine - tot nu imi placea. Furca asta imi place si pentru prima data coborarea a devenit o placere si nu mai trebuie sa franez ca sa imi odihnesc bratele sau nu trebuie sa imi pun zabala ca sa nu imi crap dintii pe coborare. Chiui de bucurie pe coborarea catre baraj.

La baraj e punctul de alimentare unde presteaza Alin. Cum ajung acolo ma ia in primire si ma incurajeaza. Multumesc mult Alin.

Bai ce-am mers de aici! Eram singur, afara era un soare destul de necrutator, dar acuma aveam o placere nebuna sa pedalez. Am urcat in picioare de la baraj pana in punctul comun al traseelor. Tii ce fain a fost sa trag asa in picioare de bicicleta de sub mine si sa simt cum imi pocnesc gamebele.

Ma ajunge din spate Vasi care a avut probleme tehice. Vasi e un om deosebit. Ma tot intalnesc cu el pe la concursuri. O persoana mucalita cu care e o adevarata placere sa pedalezi. Dar sincer vorbind, el merge cu o viteza in plus fata de mine anul acesta asa ca reusesc sa il conving (cu greu) sa mearga sa isi vada de concursul lui si sa ma lase pe mine.

Pe aici n-am mai fost. Drumul urca pe un forestier destul de domol asa ca si aici ii dau tare. Am mai luat un gel cu Vasi si acuma ma simt in forma de zile mari.

Trag singur prin padure pana la CP3 unde ma intalnesc cu Vasi, George si Andrei.

Aici realizez ca am mers bine. Pe baietii astia eu nu prea am sansa sa ii vad in concurs. George a fost cel mai bun junior din tara - acuma a facut saltul la 80km. Dar el e din alta categorie valorica decat mine. Andrei si Vasi si ei sunt mai puternici.

Acuma nu e vorba neaparat de stima, dar sunt mandru ca am reusit sa ii prind pe acesti ciclisti. Dar mai mult decat niste ciclisti foarte buni - toti sunt niste oameni extraordinari.

De la CP3 ne intelegem sa mergem impreuna pana la final. Eu incerc sa le explic ca nu pot sa tin ritmul lor, dar ei nu si nu. Pai atunci n-am decat sa strang din buci si sa nu-i fac sa ma astepte.

Ca de fiecare data singurele mele momente de liniste sunt catararile foarte abrupte. In rest Vasi merge mult mai repede si se vede ca se opreste sa ne astepte. Georgica merge bine si pe catarare si pe plat.

Ideea e ca a fost cea mai frumoasa portiune din vreun concurs de MTB la care am luat eu parte. Am avut si eu cu cine vorbi. Se mergea tare - foarte tare pentru mine. Dar mai zicea unu o gluma, mai arunca o idee - ceilalti se apucau sa-i raspunda. Parca eram la o tura de week-end nu la un concrus. Diferenta era data de faptul ca urcam ca nebunii - sau cel putin mie asa mi se parea.

Eu eram ultimul - Vasi cu Georgica impuneau ritmul. Pe masura ce trecea timpul logoreea mea a inceput sa scada. A lor nu. Ma concentram sa tin ritmul lor si sa nu-i incurc.

Ne-am oprit de mai multe ori sa ne asteptam reciproc. Am facut schimb de apa, de biscuiti si in general ne-am incurajat unul pe altul.

Repet - din punctul asta de vedere a fost cel mai frumos concurs de MTB la care am participat. Asta o sa fie amintirea mea de la BMM 2011: povestile cu vasi si Georgica pe urcarea spre Nemanu.

Discutiile nu erau paradoxal legate de cursa. De exemplu, Georgica e proaspat inginer asa ca am mai povestit de asta de exemplu.

La un moment dat vedem un concurent in fata. Parca ai fi pus jar pe Vasi si Georgica. Incerc sa le zic ca n-are rost sa il alergam. Imi zice Vasi:
"Pai pe blog ziceai ca te motivezi cand vezi pe cat unul in fata!"
...Ce dracu sa-i zic la asta?!
"Da ma Vasi, dar in grupurile unde pedalez eu pe la celelalte concursuri nu e oxigenul asa de rarefiat ca aici"

N-avea cum sa reziste cel din fata la cei trei muschetari. Trecem de el si pedalam la fel de nebun ca poate mai prindem pe vreunu'.

Iesim in platou si la intersectia traseelor Vasi vrea sa o ia pe unde am venit. Il convingem cu greu ca nu pe acolo e traseul bun.

Si pana aici mi-a fost foarte greu, dar ultima portiune incepe sa ma enerveze efectiv. O coborare pe musuroaie de iarba unde ma chinui sa imi tin echilibrul, inca ceva urcari mici, dar care acuma imi pareau un adevarat Everest. Inca un pic.

Trecem de mana linia de finish ca o adevarata echipa.

Astia sunt noi 3 - fain grup!

Mi-a placut enorm a doua parte a BMM2011. O sa am numai amintiri frumoase despre trioul care urca nebun spre Nemanu Mare. Faini oameni! Multumesc baieti! Oricum sentimentul pe care il ai pedaland alaturi de ei nu se poate descrie in cuvinte.

Am ocupat la final locul 13-14-15. Si locul 9 la categoria mea de varsta. Nu sunt multumit - sunt incantat. Nu atat de pozitita in clasament, cat de faptul ca am reusit sa ma remontez dupa o jumatate de cursa efectiv dezastruoasa si sa fac o cursa excelenta in a doua parte.

Cumva asta e si "clasamentul adevaraului". Aici s-a strans "creme de la creme". Asta e valoarea mea in 2011.

Elena a terminat cursa de 50km pe locul 4 la general. A tras cat a putut si a luptat din greu pentru acel loc.

Pentru imbecilii din categoria: "Da' ce-ai facut de ai luat numai locul IV?". Elena nu e singura in tara asta - mai sunt si alte cicliste valoroase. Cel putin 3. Si n-au aparut acuma, ele exista de vreo ceva ani,. De fapt dinainte ca Elena sa se apuce de bicicleta...

Timpul scos a fost unul foarte bun - dar ca sa intelegi asta trebuie sa te duca bila in primul rand sa citesti, in al doilea rand sa intelegi. Dar despre astea v-am zis deja in blog-ul precedent. Si asta nu e ceva de genul: "las' ca-i bine si asa..." - asa ca sincere felicitari Elena pentru timpul scos.

Am plecat amandoi multumiti de la Garana. O sa imi amintesc mereu cu placere de editia din 2011 a acestui concurs.

Ce am mai facut intre timp - ca noi tot timpul facem ceva...

Pai am inceput antrenamentele pentru IronMan 2012. Adica mi-am constientizat valoarea (mai bine zis non valoarea) ca inotator si m-am apucat de cursuri. Asa ca acuma in fiecare zi avem cursuri de inot.

Urmeaza un week-end cu prietenii - de relaxare/ catarare pentru Elena. Eu nu ma pot abtine si duminica dau o fuga pana la Ranca sa ma incalzesc la un concurs de MTB.

Vine Geiger tura lunga, dar parca nu mai e asa de inspaimantator. Nu e mai greu ca BMM-ul - e doar mai lung. Ca si catarari BMM-ul a fost mai greu. Asta in conditii de vreme buna - altfel totul se schimba...

Ce ma sperie cu adevarat e Ciucas-ul. Aici sunt in pom cu antrenamentele - mai ales pe partea de catarare...

Eco Explora

A fost odata Eco Explora 2008...

Alte vremuri, alte concursuri. Oamenii aveau vreme pentru pasiunile lor, faceau totul cu suflet. Vremuri inocente, romantice si pline de entuziasm.

Lumea s-a schimbat. Au venit concursurile din pauza de la servici. O mare de necunoscuti ne-a acaparat. Ne-am simtit  cumva furati. Cine sunt intrusii astia si ce cauta ei pe terenul nostru de joaca? Ce stiu ei despre mersul noaptea la ora 3 la lumina lunii?  Ce stiu ei despre concursurile de 3 zile ? Despre prietenie? Ei stiu doar sa alerge vreo 4 ore si dupa aia sa mearga inapoi intre betoane si la problemele lor cotidiene.

Ne-am adaptat la aceasta lume noua...din pacate.

Dar nu putem uita acele concursuri superbe: seria Carpathian Adventure, Eco Explora si mai nou Marathon 7500. Astea sunt pentru cei cu timp pentru munte, pentru cei pasionati, pentru prieteni.

Daca aveti timp sa cititi blog-ul de la Eco Explora 2008 (pe vremea aia si blog-urile erau scrise altfel - mai cu suflet...) o sa vedeti ce a reprezentat concursul acela pentru noi. Ramane pana la ora actuala cel mai greu concurs la care am participat. Nu prin prisma dificultatii lui in sine (acuma l-as face probabil la jumatate din timp) - ci cum l-am simtit atunci.

A fost concursul in care am cazut daramat de epuizare si concursul in care m-am obisnuit cu ideea ca Elena e o forta in anduranta.

Ma uit cu nostalgie si placere in urma. Si cu ciuda - timpul fuge. De aia nu imi place sa ma uit la poze, de aia nu imi place sa recitesc aventuri trecute. De aia imi place sa privesc doar inainte.

Si inainte e Eco Explora 2011!

Despre asta e vorba acuma. Adventure race-ul se muta anul acesta din indepartatul nord aici la noi in Banat si va asteapta pe toti la linia de start.

Locul de desfasurare va fi in zona Muntilor Cernei - poate ca o stiti deja de la editiile precedente ale HCO si Hercules Maraton. Atunci stiti ca merita sa reveniti sa vedeti peisajul acela pregatit in haine de toamna. Daca nu ati mai fost, e un bun prilej sa vizitati acest colt de rai.

In spatele evenimentului, conducator de oaste e Calin. Captain. S-a ocupat de organizarea editiilor precedente de la Eco Explora. Dar nu asta e cel mai important. Important ca el e Captain - prietenul nostru. Si cu siguranta ca a gasit niste trasee spectaculoase pentru anul acesta.

Captain nu e singur. Beneficiaza de ajutorul si experienta celor de la Alternative. Ce poate sa iasa cand cei care organizeaza HCO de 10 ani conlucreaza cu organizatorii de la Hercules si cu Captain? Sunteti invitati sa aflati.

Nu va povestesc de reguli si conditi de participare. Astea le aflati toate pe site-ul concursului.

Motive v-as putea insira cu nemiluita ca sa incerc sa va conving sa veniti - o parte vi le-am zis deja.

Daca te numeri printre cei care "stiu" si "inteleg", printre cei care au povestit emotionati la final experienta lor la finalul lui 7500 sau a altor concursuri similare n-ai cum sa stai deoparte si sa nu iei startul cu noi la Eco Explora 2011.

Daca te numeri printre cei care alearga un maraton ca sa aiba cu ce sa se laude colegilor sau pedaleaza pentru o diploma de participare - ei bine - poti sa incerci si tu. O sa descoperi ce inseamna sa ai un coleg de echipa - un prieten. O sa descoperi ce inseamna muntele si aventura. O sa te descoperi pe tine.

Multe ar mai fi de spus. Visam cu ochii deschisi zile intregi cum o sa fie Eco Explora. A fost perioada noastra hippy. Aveam doar doua concursuri pe an - Carpathian si Explora. Habar n-aveam de antrenamente structurate, geluri, viata sportiva, competitii peste competitii, echipament performant... Atunci insa au aparut Hoinarii, atunci ne-au venit ideile de acuma.

Atunci aveam o Mariuta verde si pe Captain si Isvan parteneri de ture. Acuma avem... amintirile acelea frumoase.

Na, pai eu nu stiu daca am reusit sa te conving sa iei parte, dar fiI sigur ca in urmatoarele saptamani o sa te tot bat la cap si o sa fac spam pana cand o sa cedezi si o sa vii si tu la linia de start.

vezi ca iti trebuie un partener aici. Nu mergi de capul tau, ca nu esti haiduc. Esti in stare sa faci echipa cu cineva ? Daca crezi ca da, e un motiv in plus sa ne intalnim.

Hai ca acuma te las - oricum ti-am zis ca o sa te tot bat la cap de acuma cu fiecare ocazie.

Ar mai fi un motiv... Aici nu exista categorii - ci doar un clasament final. Si noii Hoinari au de gand sa se urce pe prima treapta a lui. Accepti provocarea ?

Uite mai citeste odata:  Eco Explora 2008

si inscrie-te pe: Eco Explora 2011

18+

Ma enerveaza...

O gramada de chestii ma scot din pepeni. Nu ma duc la psihiatru - du-te tu!

Ma enerveaza aia care stau cu nasul in buletinele meteo sase zile pe saptamana pentru ca in a saptea sa zica resemnati: "A, pai am fi venit, dar uite si tu cum e vremea... Las' ca venim data viitoare." Veniti o pula... gasiti orice motiv ca sa va lamentati si sa nu faceti ceva. De ce m-ar interesa pe mine? Pai tocmai - nu ma intereseaza! Aici e spilul. Asa ca de ce ma futeti la melodie si tineti neaparat sa va justificati de ce nu faceti voi ceva?

Ma enerveaza sa trebuiasca sa dau explicatii. Ca de ce fac eu asta sau aia. Ca asa am eu chef. De aia. Ce pula mea nu intelegi? Te roade, asa-i? Nu intelegi tu care-i miscarea. Ceva nu se incadreaza in sistemul tau de logica. Si atunci vii si ma tot futi la melodie ca de ce fac eu aia si aia...

Ma enerveaza aia cu textele: "las ca faceti si voi copii si o sa vedeti dupa aia!". Astia sunt idioti. Cine pula mea v-a pus sa va futeti si sa va inmultiti daca nu asta va doreati? Vi se pare o datorie sociala sa va lasati progeniturile pe fata Pamantului? Da ma, o sa fac si eu copii, dar nu o sa ma vait in stanga si-n drepata ce grea a devenit viata... Pe o treapta mai sus sunt cei care se vaita cat e de greu cu unu si dupa aia il trantesc pe al doilea - astia ar trebui inchisi si gazati.

Ma enerverveaza aia care-si baga pula in viata si sunt nefericiti tot timpul. De fapt nu ma enerveaza, ma deprima. Si ma enerveaza sa fiu deprimat. Ce-as fi facut eu daca...Ce-as face daca. Si trec zilele, saptamanile, anii si raman la faza cu "daca"... Ma enerveaza fiindca din nou, de ce dracu crezi ca pe mine m-ar interesa ce ai fi facut tu "daca" ? Nu ma intereseaza. Asa ca nu te obosi sa imi explici...

Ma enerveaza prezicatorii. Aia care imi prorocesc atotstiutori cum o sa fie viitorul meu. Ca o sa vad eu ce o sa se intample. Ca o sa se schimbe toate astea, ca o sa imbatranesc si nu o sa mai fie chiar asa. Hello!!! Voi chiar auziti cat de cacat suna asta: "Las' ca imbatraniti voi si o sa vedeti!" - cand iti zice asta unu de varsta ta.

Ma enerveaza invidiosii. Aia care iti zambesc fals si stau ca si capusele pe tine sugandu-ti sangele.

Ma enerveaza aia care s-au casatorit din prostie, din lene sau lipsa de imaginatie. Si dupa aia aud texte : "daca si a mea ar fi ca Elena, ce as mai face.." Eu te-am pus sa-ti iei o vaca care paste in sufragerie cu telecomanda in copita? Nu erai de fata cand ai agatat-o?

Prostii ma scot din sarite. Nu ca eu as fi un etalon de inteligenta, dar clar aia mai prosti ca mine ma enerveaza.

Ma enerveaza aia care n-au timp. Astia sunt de fapt prostii. Cum dracu n-ai timp? Adica tu ai vrea sa faci ceva, chiar ti-ar face placere, dar zici ca n-ai timp. Si pun pariu ca n-ai timp pentru ca faci o suta de mii de alte lucruri care nu-ti fac nici o placere, dar pe care consideri ca trebuie sa le faci. Da, esti prost...

Si uite asa ti se duce viata pe pula, ajungi un batran tipicar care sta in fata blocului si explica filosofic auditoriului la fel de retardat ca el ce ar fi facut el "daca"...

Ma enerveaza aia cu explicatiile de genul:"daca nu ploua pe traseu faceam aia. Futu-i azi mi-am luat papucii gresiti, ca altfel. Ahh... daca nu uitam gelurile ce as fi facut.". Mediocrii frustrati.

Ma enerveaza la culme aia care tin sa ne tot laude : "Wow ce tare esti! Mama ce viata faina aveti voi! Ce as vrea sa fiu si eu asa! Mama, ce tari sunteti!". Ma laud singur, multumesc. Stiu cat de mare si tare sunt, nu trebuie sa imi zici tu.

Ma enerveaza aia care ma fut la melodie crezand ca sunt simpatici cu texte gen : "Iar ai luat locul 10 din 11 participanti? La ce te mai duci acolo?". M-am luat eu vreodata de tine ca nu ai fost printre primii 500 de premianti care au castigat o reducere la desfacatorul de conserve la mall-ul de peste drum? Sau ca n-ai prins loc in primele randuri la filmul de sambata seara ? Sau ca n-ai fost primul si nu esti singurul nici macar in nevasta-ta?

Ma enerveaza aia care si-au luat credite si acuma stau si ma seaca la melodie ca de ce dau eu 200 de euro pe o furca la bicicleta. Ca ma doare-n pula daca stau intr-un cort - dar mie imi place furca aia.

Ma enerveaza mamosii - aia care se simt obligati sa imi dea sfaturi. Ca ce as putea face eu daca... Ca am potential, ca sunt un baiat bun, ca ma duce capul, dar uite asa si pe dincolo. Ia mai da-va naibii!!!

Ma enerveaza aia care considera ca as fi un fel de Moise care propovaduieste calea dreapta. Sincer, ma doare undeva daca zaci cu seringa in vene, vodca in stanga, tigara in dreapta si cu o taratura de pe centura in pula in loc sa alergi liber pe munti. Daca tie aia iti place - perfect! Da-i inainte!

Ma enerveaza vacile din trafic. Sunt misogin si chiar ma scot din sarite bovinele care au schimbat tigaia cu volanul.

Ma enerveaza la culme grasii si mai tare ma enerveaza grasanele. Si zambetul lor de automultumire si de condescendenta pe care il afiseaza tot timpul. Ei au ajuns la alt nivel - nu mai trebuie sa se agite.

NU ma enerveaza aia care considera ca sunt dus cu pluta si ca e mai bine sa ma lase in pace ca si asa nu ma duce bostanul... Un nebun. Eventual simpatic.

Mai sunt multi care NU ma enerveaza - cu o parte ma duc acuma in week-end in Cheile Turzii.

Ma enerveaza aia care considera ca trebuie sa comenteze la blog-ul de mai sus. Sa se intrebe de ce a trebuit sa injur atata si ca de fapt nu e asa cum zic eu, ca eu nu sunt asa. Si sa imi dea tot felul de contra exemple. Na, astia ma enerveaza de departe cel mai tare.

Ma mai enerveaza multe, dar acuma trebuie sa ma duc la dentist.

Hai sictir !

IBO 2011

Data: 30.07.11-31.07.11
Participanti: Elena, Alex, Bitza
Locatie: Oradea
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

O sa incep cu sfarsitul:

Felicitari Elena pentru inca o cursa mare la propriu si la figurat. Ea a participat la tura "scurta" de la Oradea: 140 de km. A pedalat 7.59 ore si s-a clasat pe locul 1. Bine Panda!!!

---------------

Re - Chemarea la IBO!

Tibi nu s-a putut impaca cu ideea ca a trebuit sa intrerupa cursa. Nici la 5 minute dupa ce a luat decizia, nici a doua zi.

Abia am ajuns in CP5 si m-a intrebat daca il ajut sa organizeze o tura intre prieteni pe traseul de la IBO. Efectiv vrea sa arate si la altii traseul pe care ei l-au pregatit, vrea ca si altii sa impartaseasca spiritul IBO.

Si numai pentru ca a avut pornirea aceasta in conditiile respective, Tibi se incadreaza in acea galerie selecta a oamenilor care fac ce fac efectiv din pura pasiune.

Eu nu il pot ajuta altfel decat dand din gura. Voi puteti sa ne ajutati participand.

Nu o sa fie vorba de un concurs. Nu e necesara o echipa de doua persoane deoarece se va merge in grup compact.

Nu vor exista puncte de alimentare - dar exista numeroase posibilitati de aprovizionare pe traseu.

Traseul va fi integral cel de la IBO. Exista deja roadbook-ul. Pentru cei care nu mai pot sau nu mai doresc sa continue exista numeroase posibilitati de retragere asa ca puteti veni si numai pe anumite portiuni ale traseului.

Mari portiuni din traseu se pot parcurge fara probleme cu masina asa ca puteti veni cu masina de asistenta tehnica dupa voi.

Participarea se face evident pe cont propriu.

Nu vor exista premii, nu vor exista clasamente, vor exista doar finisheri. Si a fi finisher de IBO nu e putin lucru!

Ramane de stabilit data. Va fi probabil ultima saptamana din august daca vremea o va permite. Sau prima saptamana cu vreme favorabila dupa aceea.

--------------

Sunt concursuri si e...IBO. Cam in termenii aceastia se pune problema. La IBO la start vin "nebunii" - adevaratii pasionati, cei pentru care ciclismul nu se rezuma la concursul dintre doua zile de munca.

IBO e altceva. Pentru cei mai multi reprezinta provocarea de a termina traseul, pentru unii reprezinta provocarea de a termina intr-un timp cat mai bun, pentru altii efectiv placerea de a pedala pe un traseu superb.

IBO e la a doua editie. Anul trecut a facut furori si efectul se vede prin numarul mult mai mare de participanti de anul acesta. Daca la concursurile saptamanale am ajuns sa merg din inertie, IBO il astept cu emotie si nerabdare.

Anul acesta voi face echipa cu Bitza. N-am apucat sa facem nici macar o tura impreuna ca pregatire si Bitza a avut ceva probleme in ultimele 2 saptamani. Ca echipa ma astept sa fim destul de dezechilibrati: clar Bitza merge mai bine ca mine la sosea; pe offroad ma astept sa merg eu mai bine. Dilema e cum vom "functiona" dupa kilometrul 120.

Vineri o luam pe drumuri ocolite catre Oradea. Startul se va da din 1 Mai si aici avem si noi cazarea. Ajungem numai bine ca sa mai prindem o parte din sedinta tehnica. Ne luam pachetul de start si primim cel mai frumos si de calitate tricou de la vreun concurs de bike.

vremea se anunta nasoala vineri. Vreau sa ii zic lu' ala de sus ca nu tot timpul ti se ridica statui daca esti punctual si te tii de promisiuni: putea sa nu ploua, macar asa de moral, inainte de start.

Dar nu, el trebuia sa ii dea cu apa...

Nu prea apucam sa mai povestim multe - ploaia si faptul ca a doua zi ne asteapta un start matinal ne trimit catre pensiune. Aici stam impreuna cu Roli si Mircea  - echipa "Noi 2".

Pe o torentiala care incepea sa ma enerveze, pregatim bicicletele si rucsacii de tura.

Pe la 3.30 dimineata suna si telefonul. Eu eram treaz de ceva vreme si nu de la emotii - afara turna asa de tare incat nu prea puteai sa dormi.

Lui Bitza nu-i prea place noroiul - el e "de sosea". Ma uit la grozavia de afara si imi zic: clar nu luam noi azi startul. Nu de alta, dar de data asta nici eu nu prea am chef sa ies in mijlocul noptii si sa ma fac ciuciulete in cateva secunde.

Dar Bitza nu zice nimic...

Mancam pe fuga, ne echipam pe fuga, plecam pe fuga. Elena ramane sa mai doarma - ea are startul la ora 8.

Apoi, cel mai bine la start s-a vazut ca participantii de aici sunt facuti din alt aluat. Si probabil majoritatea ar trebui sa apeleze la un control specializat la mansarda...

Ploua si ploaia iti intra pana la oase. Se vedea suvoiul de apa in reflectoarele de la start. Asta se intampla undeva la 4.30 dimineata. S-a facut prezenta si ne-am pregatit de start. Eram deja uzi fleasca asa ca acuma nu mai conta.

Start IBO2011!

Despre cursa in sine nu prea am ce povesti. A fost interesanta experienta de a concura din nou in echipa. Cel mai bine a descris cursa Bitza aici.

Ce mi se pare fenomenal e ca exact asa "l-am simtit" si eu pe coechipierul meu.

IBO e diferit de alte concursuri si prin faptul ca aici mergi in echipa - nu mai esti de capul tau - ai un coechipier. Si asta implica multe. Coechipierul ala e prietenul tau, esti legat cu el vreo 16 ore si 245km. Impreuna trebuie sa treceti prin concurs.

Concursurile de genul acesta se castiga sau te aduc intr-o pozitie buna daca echipa e unita - asta contand mult mai mult decat calitatile fizice ale componentilor echipei.

Tot in concursurile de genul acesta descoperi cu adevarat pe cine ai alaturi. Sa vezi ce frumos cad toate barierele dupa ce ai pedalat prin ploaie cateva ore bune, ai catarat munti sau ai coborat vai abrupte. Atunci nu iti mai arde de politeturi si de prefacatorii. Ramai exact asa cum esti tu de fapt. Accepti provocarea? Ti-e frica de ce ai putea descoperi?

Noi am facut o echipa formidabila.

Noroc, intuitie, tactica - numiti-o cum vreti, dar pana acuma la concursurile pe echipe am dat doar peste oameni exceptionali: Isvan, Captain, Silviu Balan, Alin, Gianina, Bitza. A da... si Elena, evident :).

Si cu fiecare am ajuns de multe ori in punctul in care ce e mai urat ar fi iesit la iveala. Pe ei ii numesti PRIETENI - cu restul iesi in oras si bei o bere...

Pe Bitza a meu nu il prea inspira portiunea de start. Dupa ce probabil a injurat startul si ploaia acuma avem parte de noroi cat incape inca de la inceput.

Noapte, ploaie, un drum de padure cu gropi adanci umplute cu apa - ce poate fi mai frumos ?. Eu merg bine pe aici si tot intreb : "Bitza?" sa ma asigur ca suntem impreuna.

Mi se pare ca suntem undeva pe la mijlocul plutonului. In fata un sir de licurici se deplaseaza in bezna - unii mai pica prin nisipurile miscatoare, multi ne depasesc.

Nici Bitza, nici eu nu avem un sistem de iluminat ca lumea - avem doar atat cat sa fim regulamentari si sa putem lua startul. Adica suntem aproape orbi amandoi. Pe mine nu ma prea deranjeaza - am tot facut ture din astea la lumina frontalei asa ca intuiesc cumva traseul si nu am probleme.

Nu ma prea ingrijoreaza faptul ca suntem destul de in spate - concursul are 245km si adevaratul start se da undeva pe la km 120.

Ajungem pe sosea si aici sa vezi...

Parca a dat strechea in Bitza. Cred ca a pedalat de razbunare: se razbuna pe ploaie, pe intuneric, pe noroi si mai stiu eu pe ce. Aici a pedalat ca nebunu'. Ce sa ma mai tin dupa el...

Vedea cate o echipa si aia devenea tinta evidenta pentru Bitza. O ajungeam, o depaseam, dupa care ne luam alt target.

Incepusem deja sa tanjesc serios dupa offroad - asta l-ar fi incetinit cata. Dar ce era sa-i zic? S-o lase mai moale? Dupa ce l-am batut la cap sa vina cu mine, desi nu prea avea chef, acuma nu o sa ii zic sa incetineasca...

Traseul mi-e cunoscut de anul trecut - aici e zona care imi place sa o numesc de incalzire. Primii 70km-80km. Mult asfalt, zona rapida, aici te pregatesti de fapt de concurs. Bitza are insa alta parere asa ca acuma gonim mult peste ce imi convine mie.

Dupa aia a venit si partea cu noroi. Parea neschimbata de anul trecut. Diferenta e ca fie eu am devenit imun, fie am mai capatat ceva tehnica. Imi place sa cred ca e varianta B.

Am picat in primul metru dupa care am coborat excelent si mi-a facut efectiv placere sa derapez pe noroi sau pe iarba.

Aici l-am pierdut pe Bitza la propriu. Cum pana aici a mers tot in fata ma gandesc ca si acuma e tot acolo. Asa ca eu cobor tot mai repede ca sa-l prind. Totusi la un moment dat ma gandesc ca fie m-ar fi asteptat, fie l-as fi ajuns. Ma pun sa atept.

Dupa echipele care trec pe langa noi imi dau seama ca noi chiar stam bine in clasament. Aflu ca Bitza e undeva prin spate asa ca nu il mai sun.

Vine nervos nevoie mare. De aici urmeaza o portiune unde se merge pe albia unui rau efectiv, dupa care brusc dam in sosea.

Portiunile de off-road aveau darul sa il scoata din minti pe Bitza, asa ca atunci cand dadea de sosea tasnea ca din racheta. Am invatat sa nu imi mai doresc sa avem off road ca dupa aia chiar nu mai erau sanse sa stau dupa el pe asfalt.

A venit si prima urcare mai serioasa - pe asfalt. Asta a fost mi se pare la CP3. Nici nu imi mai aduc aminte cand se oprise ploaia. Oricum perioada de acalmie a durat doar vreo 10 minute dupa care a inceput sa toarne mai serios.

In CP3 ne-am intalnit printre altii cu Mircea. Bitza avea tot felul de trigger-e: asfaltul, acuma echipa lui Mircea.

Asa ca m-a chinuit si pe urcare. Aici speram ca o sa imi mai trag si eu sufletul dupa fuga de pe asfalt, dar pe naiba...

Din alt film apare Cristi Ghilt si trece pe langa noi - ramasese singur si decis sa continue cursa. Mancase jar azi Cristi, dar a apucat sa ne zica ca suntem pe locul 4. Eu nu l-am crezut - banuiam ca suntem undeva pe 10-12. Din pacate pentru mine Bitza l-a crezut si a mai adaugat o viteza catararii.

Acuma ma gandeam daca e bine sa imi doresc sa vina coborarea - cel putin acolo apuc sa imi trag sufetul.

Coborarea a fost pe o portiune noua fata de anul trecut. Noua pentru MTB, ca pe aici alergam de Revelion anul acesta. Suntem deasupra de Rosia intr-o zona superba - ce a urmat a fost iures. O coborare prin niste chei splendide unde a trebuit sa trecem prin rau de vreo 20 de ori.

Bitza indarjindu-se cu fiecare traversare, Tibi asteptandu-ne inainte de sosea si incurajandu-ne, noroiul, apa, nebunia care parea ca ne-a cuprins pe amandoi! Minunat.

Iara asfalt... Exact aceiasi placa ca pana aici. De la Tibi am aflat ca suntem pe locul 5. Hmmm... Mai! aici e loc de ceva mare :). Am mers bine pana aici - mult prea bine dupa parerea mea. Dar daca se poate de ce nu ?- vedem noi ce o fi mai incolo.

Alergam din nou ca dementii printr-o ploaie din ce in ce mai infuriata. In CP4 ajungem deodata cu Mircea. Locul 4 e aproape.

Urmeaza urcarea cea mare. Pana in Stana de Vale pe asfalt si de acolo... de acolo se da de fapt startul la IBO. Dar pana atunci avem 15km de asfalt.

Aici urcam roata la roata. Si parerea mea e ca am urcat incredibil. Ma asteptam ca dupa fiecare serpentina sa il prindem pe Mircea. Eram foarte uimit ca nu se intampla asa.

Intrasem in concurs. Nu mai era vorba de terminat concursul. Era vorba de cele 2 locuri care ne desparteau de podium. Am inceput sa calculez la rece (ca afara era ploaie si frig): trebuie sa urcam cat mai bine pe aici. Dupa aia o sa fie nasol, urmeaza urcarea pe offroad si o coborare tehnica unde clar o sa pierdem pozitii in clasament. Dar dupa aia vine din nou portiunea de fuga. Asa ca daca trecem bine peste "dealul" asta sunt sanse reale.

Stiu ca unele echipe o sa se opreasca sa manance la km120. Mai stiu ca noi suntem nebuni si probabil o sa stam acolo 5 minute si plecam mai departe. Printre calculele astea apuc sa vad ca pedalam de fapt printr-un fluviu care se scurgea la vale pe sosea. Afara nu mai ploua, era o perdea deasa de apa care se lasa cu furie peste noi.

Nu-l interesa nici pe Bitza nici pe mine. Si da, cum zicea si Bitza, speram sa dureze cat mai mult urcarea. Era o dementa greu de descris.

La un moment dat panta s-a inasprit si am facut greseala sa ii dau lui Bitza un Activator. Dupa aia nu am mai putut sa tin ritmul lui pe urcare.

Se vede si poarta de la Stana de Vale. Chiar speram sa mai dureze urcarea. Speram sa prindem aici macar una din echipele din fata. Nu am fost deloc incantat de ideea ca s-a gatat asfaltul si vom intra pe off road.

Pana atunci urmeaza o coborare. Bitza efectiv chiuie. Ii prindem! Auuuu ce echipa avem!

Am inghetat instantaneu pe coborare. Cumplit. Dintr-o masina suntem anuntati ca aici e finalul. Am vrut sa il injur pe mistocar, dar eram anchilozat.

Cand am vazut CP-ul - am vazut si o echipa acolo, asa ca primul instinct a fost sa ii dau mai departe cat mai repede pentru a scapa de ei. Dar acolo mai e si alta echipa (excelent, suntem pe locul 3!!!), dupa care il vad pe Maus si Rares.

OK, acuma ma trezesc la realitate - pe ei n-aveam cum sa-i ajungem. Ma opresc, intru sub prelata si aflu ca aici chiar s-a incheiat cursa din cauza conditiilor meteo.

Despre decizia de a opri cursa nu comentez: nici nu se punea problema sa existe alternativa. Concurentii sunt "inconstienti" si prinsi de "febra concursului". Ei nu iau decizii corecte. Deciziile astea trebuie sa le ia oragnizatorul. Si Tibi a dat dovada de mult curaj si capacitate de evaluare a situatiei cand a luat decizia respectiva.

Bitza "m-a intins" serios pana in CP5 asa ca eram pe jumatate ud de la ploaie si pe jumatate de la transpiratie. 2km de coborare pana la punct ma transformasera deja intr-un sloi ambulant in pragul hipotermiei. Daca se pleca mai departe, porneam si noi si trageam mai abitir, nu-i problema - luptam la podium.

Doar ca stiu ce inseamna sa te bata vantul in creasta la 1700m, ud leoarca, la vreo 4-5grade Celsius, cu mainile inclestate pe frane si cautand traseul prin ceata. Dupa care sa incepi o coborare tehnica pe noroi si pietre ude. Si chiar aveam chef sa "ma bat", nu sa supravietuiesc...

Asa ca decizia de a opri cursa acolo a venit ca o mantuire pentru mine...

A urmat o ora in care am inghetat incet pe masura ce veneau si alte echipe si asteptam microbuzul care ne-a dus inapoi in tabara de baza.

Echipa Hoinarii a ajuns in CP5 pe locul 5. Si cu o pofta nebuna de lupta. Ar fi fost o poveste epica indiferent de cum s-ar fi terminat. Poate ca e mai frumos ca trebuie sa asteptam pana in 2012 pentru a afla deznodamantul.

Despre organizare:

....

Pai ce-as mai putea zice? Daca citesti blog-ul asta probabil ca ai citit si si aflat ce au zis toti participantii.

Nu mai stiu vreun concurs la care organizatorii sa fi fost asa de elogiati ca la IBO. Asta e cel mai bun feed-back pe care il putea primi IBO.

Tibi si echipa lui au facut o treaba exceptionala. Acuma o sa intrebati "da' ce a fost asa de exceptional fata de alte concursuri?". Luand-o tehnic, probabil nimic.

Dar exista o exceptie:

Lacrimile din ochii lui Tibi atunci cand a luat decizia sa intrerupa cursa sau a doua zi la festivitatea de premiere.

Alea au facut mai mult decat daca organizatorii ar fi oprit ploaia pentru noi. Aia inseamna efectiv pasiune si asta a fost simtita de fiecare concurent de la IBO. Acesta e spiritul IBO care se transmite de la organizatori la concurenti. E microbul care daca ti-a intrat odata in sange, nu iti mai iese.

Toti participantii au simtit asta asa ca va mai dau odata link-ul sa cititi comentariile lor.

Tehnic eu as remarca roadbook-ul. Ireal. Asa ceva detaliat si bine facut nu a existat la Iron Bike-ul din Italia, nu exista la TransAlp. Efectiv uluitor.

Dextroza din CP-uri. Aia e buna si o poti manca in timp ce pedalezi. Trebuie sa caut si eu neaparat.

Multam Bitza - la anu' ii mancam!

Felicitari inca odata Elena!


Felicitari Tibi - tie si intregii echipe. Si nici macar nu se poate concepe sa nu existe IBO 2012 !