Geiger 2011

Data: 20.08.11-21.08.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Sibiu
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii


Geiger...

An de an l-am considerat cel mai dificil, dar si cel mai frumos concurs la care am participat. Exact asa cum zice si motto-ul de pe site.

Anul trecut am fost la tura lunga impreuna cu Elena si vremea rea imrepuna cu un timp limita destul de strans ne-au pus bete in roate. Asta nu ne-a demoralizat, iar anul acesta ne intoarcem tot pentru aceeasi tura lunga.

Datele sunt mult schimbate fata de acuma 12 luni: avem mult mai multi km stransi in picioare, concursuri mult mai dificile si un antrenament pe masura. Si factorul cel important - anul acesta se pare ca vremea va tine cu noi. Geiger este unul din concursurile la care e bine sa fie vreme buna pentru a te mai putea bucura de traseu  si a putea termina concursul.

Nu pot spune ca ne-am antrenat special pentru acest concurs. Nu e neaparat obiectivul principal al anului, dar cu siguranta Geiger-ul o sa ramana tot timpul un concurs diferit fata de celelalte competitii.

Elena mai fara chef si eu foarte montat pentru concurs am pornit catre Sibiu. Ca in fiecare an gazdele noastre au fost Remus si Roxana - anul acesta alaturi de simpaticul Edi.

Vineri am fost destul de obositi asa ca nu am zabovit prea mult. Sambata vremea e perfecta asa ca Remus ne invita la un gratar undeva langa Cisnadioara. Am zacut acolo pana spre seara si m-am supra hidratat.

De acolo ne-am deplasat la locul de inscriere. Cand am ajuns noi nu erau foarte multi oameni, asa ca de acolo am plecat impreuna cu Elena pe centru sa mancam o inghetata. Si sa bem o bere. Si sa ne intalnim cu x. Si sa bem o bere. Si sa ne intalnim cu Y. Si sa bem o bere. Si tot asa.

Pana la urma ne-am strans un grup destul de substantial la terasa de pe centru unde am pus la cale vrute si nevrute.

Duminica - ziua concursului - vremea este la fel de buna. Cu lectia deja invatata de la ultimele doua concursuri, mergem cu mult timp inaintea startului pentru a ne putea incalzi adecvat.

Sunt foarte motivat pentru Geiger-ul de anul acesta. Odihnit, antrenat, psihic in concurs - adica exact cum trebuie. Doar chefuiala de cu seara ar putea sa imi strice planurile, dar incerc sa alung gandul acesta.

Elena este ceva mai stresata decat mine - nu concepe sa nu treaca linia de sosire in timpul limita. Eu vreau sa ocup un loc cat mai bun la categoria mea - asa ca atmosfera este destul de tensionata pentru amandoi inaintea startului.

Anul acesta, ca o noutate fata de editia precedenta - startul se va da aproape din centrul Sibiului - din parcul Sub Arini. Vom avea de parcurs 6km in spatele masinii politiei pentru ca dupa acea sa se dea startul efectiv.

Marius si mare parte din echipa DHS este la start. Dupa o incalzire mai sumara (ma bazez pe kilometrii de sosea pentru incalzirea propriu-zisa), imi fac loc catre plutonul celor de la maraton.

Start Geiger 2011! Pe sosea se merge repede si semi haotic. Ajungem in punctul unde si anul trecut se traversa soseaua si brusc intram pe off road. Reusesc sa ma tin pe bicicleta si incep sa depasesc concurenti.

Dupa cum ziceam pentru Geiger eram montat psihic. Asa am fost si la Hercules si acolo am dat-o rau in bara. Si aici imi dau repede seama ca "azi nu e ziua mea". Acuma nu ma pot vaita prea mult... Daca chiar vroiam sa fac treaba poate ca nu trebuia sa chefuiesc atata aseara...

Tot ce pot spera e ca maratonul e atat de lung incat poate daca stau cuminte la un moment dat o sa imi dau drumul. Pana atunci pedalez destul de greu.

Oamenii pe care sunt obisnuit sa ii vad in jurul meu la maratoane au acuma cel putin o viteza in plus. Imi dau seama ca merg cam jalnic, dar nici nu trag mai tare decat pot - e doar inceputul.

Undeva pe la inceputul urcarii spre Magura depasesc o concurenta si acuma sunt deja mai mult decat ingrijorat de cum evoluez... Pe marginea drumului, Andrei repara o pana. Nu are nevoie de ajutor asa ca merg mai departe.

Incepe superba urcare spre Magura si ma astept sa merg mai bine pe aici. Dar nu, nu merge si cu asta basta... Ma intristez sa vad ca acolo unde imi place mai mult, adica pe urcari, nu mai am randamentul de alta data. Nu ma depaseste nimeni, dar eu cu greu trec prin cardul de concurenti din fata.

Si tot mai greu... Incep sa ma gandesc ca oricat de slab merg azi ceva nu e in regula. Ma tot uit la roata din spate sperand ca am pana. Dar nu vine scaparea de acolo. Asa greu imi e la un moment dat incat ma dau jos de pe bicicleta. Acuma mi-am promis ca eu nu mai chefuiesc inainte de concursuri si ca o las mai moale cu berile - e penibil deja.

Verific roata din spate. Doamne ajuta! E aproape dezumflata. Stai un pic! Poate ca totusi nu eram eu asa de varza cum credeam, poate chiar era bicicleta de vina.

Ce a urmat de aici s-a constituit in epopeea prostiei si a lenei. Pentru inceput am vrut sa umflu roata, dar cand am dat sa pun pompa pe ventil am scos tot aerul...

Dupa care am schimbat camera (nu stiu de ce) si am vrut sa o umflu - fara rezultat. Am concluzionat ca nu e buna pompa. Asa ca am cerut o pompa de la sumedenia de concurenti care trecea pe langa mine. Pe care am primit-o. Cu care nu am reusit sa umflu roata. Am mai cerut o a 3-a pompa. Pe care am primit-o. Cu care nu am reusit sa umflu roata.

A venit si Andrei Harabagiu si s-a oferit sa ma ajute. Am schimbat iara camera (nu stiu de ce) si am incercat sa o umflam cu una din cele 3 pompe. Dupa lupte seculare am reusit sa bagam in ea mai putin aer decat aveam cu mai bine de 20 de minute cand m-am oprit.

Dupa care am plecat la drum. Realizand ca ce am facut acolo e o imbecilitate memorabila m-am gandit ca poate sunt doar beat asa ca nu m-am enervat. Ba chiar am prins ceva ritm apucandu-ma sa depasesc concurenti din contingentul in care ajunsesem. Viorel mi-a mai dat o pompa (a 4-a) si cu arsenalul asta dupa mine am ajuns pe Magura.

Acuma incep sa ma gandesc serios daca ma incadrez in timpul limita. Mult mai bine fizic n-am de unde sa ma simt si acuma merg cu o roata aproape dezumflata. Peisajul de pe Magura este superb si ma opresc sa il admir - e prima data cand se vede ceva de aici din varf desi am mai fost aici si la alte editii de Geiger si la Carpathian Adventure.

Pana la bifurcatia de trasee -  nimic deosebit. Dupa bifurcatie ma opresc pentru a verifica roata si a-i mai da niste pompe. Reusesc s-o dezumflu complet si nu mai reusesc s-o umflu. Schimb camera (nu stiu de ce), imi amintesc ca sunt beat probabil, asa ca nu mai fac permutari de camere, bag aer cu greu si putin si plec mai departe. Acuma ma rog sa fac pana ca sa abandonez. Banuiesc ca nu mai sunt multi in spate si in ritmul meu de mers si cu deciziile intelepte pe care le iau la fiecare pas eu nu am cum sa termin.

Dupa care brusc am intrat pe portiunea noua a traseului. Am uitat de roata dezumflata, de suparare , de tot. Superb. Un sinlge trail nemaipomenit ma poarta pe o curba de nivel pe sub creasta principala - prin poieni, pe lanaga case izolate sau capite de fan. Poteca este numai buna de MTB - te tine in priza tot timpul si solicita sa ai ceva echilibru si experienta.

Mi-a placut foarte mult portiunea asta. Asa de mult incat am inceput sa ajung concurenti. Acuma in schimb eram curios mai degraba de ce surprize rezerva traseul decat de locul prin clasament.

Coborarea a fost criminala. Dar cum eu nu ma grabeam niciunde, am incercat sa stau cat mai mult pe bicicleta si... sa invat sa cobor. Nu mi-a iesit mie cine stie ce, asa ca am impins bicicleta pana in Valea Sadului. Portiunea de sosea de aici mi-a placut din nou. Nu stiu exact de ce, cred ca acuma eram intr-o stare de buna dispozitie destul de ciudata avand in vedere cat de prost prestam la concurs.

Inainte de urcarea spre Paltinis ma hotarasc sa...umflu roata. Pe care o dezumflu si nu mai reusesc s-o umflu. Moment in care nu mai schimb camera ca realizez ca am pierdut-o. Si iara nu reusesc sa bag aer decat dupa multe incercari si ca de obicei - mai putin decat aveam cand m-am oprit.

Acuma incep sa realizez ca afara e si foarte cald si incep sa nu ma simt chiar bine. Am neglijat hidratarea si acuma trag ponoasele. Dar cum ziceam nu ma grabesc niciunde asa ca ma opresc si iau apa din paraiele de pe marginea drumului.

Tot aici ma reintalnesc cu Elena care pare ca sufera destul de serios din cauza caldurii. Nu e tocmai bine dipsusa asa ca o las sa isi faca concursul. Urcarea in sine este frumoasa si pe finalul ei realizez ca noi am mai fost odata pe aici la o tura memorabila facuta inpreuna cu Alin, Bitza si multi altii.

Dupa un push bike printr-un parau care curgea fix pe drum si care m-a mai racorit un pic - ajung in creasta Cindrelului si de aici pe un drum care mi-e deja prea bine cunoscut o iau catre Paltinis.

Traseul face o bucla si la capatul ei este un punct de control. Aici ma opresc destul de obosit si... vreau sa umflu iara roata. Pe care o dezumflu. Si nu reusesc s-o umflu.

Un baiat imi zice ca am pana. N-am cum sa am pana ca doar am venit pana aici cale de peste 50km. El nu ca am pana, eu nu ca nu se poate. Ma convinge sa scor camera si sa incerc sa o umflu. Ditamai gaura.

Povestea pe intelesul tuturor: eu am avut pana de prima data. Toate pompele au fost bune. Tot facand permutari de camere eu ajungeam cu aceeasi camera care avea pana sa o montez pe roata. Camera nu am verificat-o niciodata ca mi-a fost lene. Aer nu intra fiindca iesea mai repede decat bagam eu. Daca ma opinteam si bagam cat puteam, reuseam sa presez camera pe cauciuc si sa am impresia ca am umflat roata. Roata care evident se dezumfla pe parcurs. Si povestea se repeta...

Aici m-a ajuns iara Elena si toti ceilalti concurenti  - deja devenise o traditie sa ne tot intalnim. Aici am stat pe indelete cu baietii si am vulcanizat in sfarsit camera. Surpriza! Din cateva pompe roata era beton...

Tot aici intuiesc ca ma incadrez in timpul de concurs asa ca in continuare nu sunt nervos. Urmeaza drumul pana in Paltinis si de aici o portiune care se poate numi fara exagerare "ciresul de pe tort". Urcarea din Paltinis pana sus la releu m-a daramat. Aici am ajuns-o iara pe Elena care este si ea in asentimentul meu. Cald, un forestier prafuit si o urcare care parea ca nu se mai termina.

Punctul de alimentare 3 si de aici se vede deja finish-ul. Credeam eu. Ce-a urmat...

A urmat ce-a mai frumoasa portiune de MTB pe care mi-a fost dat sa merg pana acuma. Duna Marathon, Iron Bike-ul din Italia sau Salzkammergut sunt concursuri de sosea anoste si pentru fatalai fata de ce am avut aici. Nu gasesc epitete pentru a descrie portiunea de la Paltinis pana la linia de sosire.

O coborare cat o urcare - asa o numea Maus. Cum nu simt presiunea concursului ma concentrez exclusiv la pedalat. Daca nu te dai pe acolo n-ai cum sa intelegi asa ca nu va povestesc prea detaliat. A fost un sir interminabil de chiuieli si onomatopee. Cand am ajuns inapoi la baietii din punctul de control pot sa zic ca invatasem sa ma dau la vale mai mult decat in tot anul la un loc.

Si acolo era doar inceputul. Stiu ca am coborat pe fagase cu pietre unde incercam sa ma iau dupa urmele celor care trecusera mai inainte pe acolo. Cand nu reuseam mergeam ca la un veritabil half pipe incercand sa ocolesc bolovanii mai mari de pe centru. Dupa aia am ajuns pe finalul urcarii de anul trecut din ValeaCaselor si aici coboram cand pe fundul fagasului, cand cocotat pe o potecuta mica deasupra lui.

De acolo traseul cobora prin poieni si prin livezi devenind in ce in ce mai abrupt pana cand a ajuns la liziera padurii unde abia mai puteai sa stai pe bicicleta. De mult eram deja cu pieptul sprijinit pe sa si cu mainile inclestate pe frane. Ma tot gandeam sa am grija sa nu ma las pe spate ca ma rad pe oua. Asa ca de destul de multe ori am plonjat peste ghidon, dar de fiecare data cadeam in picioare. Si iara ma urcam in sa. Era prea fain ca sa nu incerc. Finalul l-am facut pe langa bicicleta, ca de, mai am mult de invatat.

Cu vadita dezamagire am ajuns in foresier. De aici sunt anuntat ca am... de urcat. Super! Surprizele continua. Dupa 3 km de forestier, se trece apa si se incepe push bike-ul. Carry bike-ul. Super!!! Oare ce surprize ne mai rezerva traseul? Deja eram ingrijorat la modul cel mai serios ca se termina concursul. Carry bike-ul a durat exact cat a trebuit si s-a terminat in ultimul punct de alimentare. De aici au mai urmat 15km de MTB la fel de frumosi ca cei 85 de pana aici. Un traseu de viteza prin padure presarat cu cateva portiuni de urcare. Dupa aceea te apropiai de linia de finish prin ceea ce mi s-a parut interminabilul parc Sub Arini.

Am avut chiar si doua portiuni de noroi cat sa nu uitam ca suntem la MTB.

Dupa 96km si 3300m diferenta de nivel am terminat Geiger 2011 tura lunga. Nu ma simt erou de data asta - a fost departe de cum speram eu ca o sa concurez. Asta e - invatam din greselile proprii. Sper...

Acuma espre concurs:
Geiger mi s-a parut tot timpul cel mai bine organizat concurs de la noi din tara. Si asa cum au precizat si organizatorii, editia de anul acesta a fost cel mai bine organizata.

Care sunt ingradientele unui concurs bun de MTB?

1. Traseul. Nu am cuvinte sa descriu traseul de la tura lunga. O sa va anunt cand gasesc ceva macar apropiat la vreun concurs de pe la noi sau din strainatate. Si nu din cauza dificultatii era asa de deosebit. Tocmai din cauza faptului ca era 99% ciclabil. Si este un traseu de MTB! M.T.B. Mountain Bike adica. Sa va traduc? Single trail, coborari tehnice, exclusiv off-road din momentul in care s-a dat startul. Foarte variat si fara absolut nimic fortat. De exemplu daca nu exista portiunea aia de 400m de carry bike, mare parte din farmecul traseului ar fi fost stirbita.

2. Marcajul. Impecabil. Apropo, "a reusit" cineva de la tura lunga sau de la tura scurta sa se rataceasca?

3. Voluntarii. Deja peste tot pe la concursuri oamenii te incurajeaza si sunt binevoitori. Dar aici stiau si pe ce lume traiesc. In fiecare punct de control am primit fara sa intreb informatii despre ce urmeaza. Cati kilometrii de urcare, tipul urcarii, izvoare si tot felul de chestii din astea. Oamenii astia chiar stiau unde sunt si stiau ce informatii sa ofere.

4. Punctele de alimentare. Mie mi s-a parut ca au fost dotate cu tot ce trebuie. Un plus pentru prajiturile de casa facute de bunica Ioanei. Au fost un deliciu dupa ce ingurgitasem numai geluri si izotonice.

Restul pe mine nu ma prea intereseaza la un concurs, dar sunt cateva elemente care trebuie amintite:
- buzile. Exact, buzile. E in primul rand semn de civilizatie sa ai toalete la un eveniment unde iti vin peste 400 de participanti. Zic asta fiinca in loc sa fie o normalitate, faza cu toaletele la concursuri este o raritate.
- cronometrarea cu cip si afisarea rezultatelor inainte de finalizare incalzirii globale. Asta ar trebui sa fie iarasi o normalitate si nu o raritate.
- limite de timp rezonabile. Organizatorii au fost receptivi la sugestiile de anul trecut si anul acesta au stabilit o limita de timp mai mult decat acceptabila.

Elena a terminat cursa pe locul 2. Dar nu asta e cel mai important. Important e ca ... a terminat cursa lunga de la Geiger. Bravo! Chiar bravo. Numai cine a trecut linia de finish aici stie ce inseamna sa termini aceasta cursa. A venit hotarata sa invinga ghinionul de anul trecut si a reusit. Bine Panda!!!

Ca si dificultate...nu se compara cu nimic de la noi. Tura de 120km de la Salzkammergut e plimbare in parc fata de ce e aici. Este cel mai dificil concurs de la noi.

Ca si frumusete... daca ne raportam exclusiv la traseul in sine si nu neaparat la peisaj, este de departe cel mai frumos maraton de la noi.

Cam asta a fost editia 2011 de la Geiger. Evident ca ne vedem in 2012.Pana atunci, inca odata felicitari Elena!