Epic fail

Data: 03.09.11-04.09.11
Participanti: Elena, Alex, Bobi, Miha
Locatie: Ciucas
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Pentru Ciucas m-am antrenat special. Imi place mult mai mult sa ma dau cu bike-ul, dar clar am rezultate mai bune la alergat asa ca trebuie sa ma pregatesc constiincios pentru al 4-lea maraton montan de anul acesta.

Ciucasul imi place. E alergabil, e un concurs frumos si pot sa iau un loc bun aici. Trebuie sa ma pregatesc si mental pentru concurs - e important sa fiu montat pentru lupta.

Inca inainte de Geiger am inceput antrenamentul specific. Scarile de la stadion nu imi mai ajung asa ca acuma merg cu masina pana la baza dealului de la Bencec si alerg acolo. Cate 10 ture. E mult mai interesant si mai solicitant decat alergatul pe scari, chiar daca pentru cineva de la munte pare o adevarata nebunie sa alergi pe o sosea la deal. Dar noi nu avem altceva...

Bencec, stadion, scari, tartan, Padurea Verde. Alternez antrenamentele si imi stabilesc si obiectivul: top 10.

Cu o saptamana inainte ma prinde "chestia". S-o fut... "Chestia" e o durere ciudata in gat dimineata de nu mai pot sa inghit care vine la pachet cu febra, dar care trece peste zi, doar ca sa apara a doua zi. Si o senzatie foarte dubioasa de sfarseala si apatie.

Continui antrenamentele.

Vineri plecam pe lungul drum catre localitatea Cheia de unde va avea loc startul. Cu noi e Bobi si Miha. Dupa un drum istovitor in care ne bucuram ca macar avem un 4x4 si putem sa depasim pe aratura coloane de kilometrii intregi blocate pe sosea, ajungem noaptea tarziu la destinatie.

Ne-am cazat in acelasi loc ca anul trecut. Mai apucam sa mancam ceva frugal si la culcare.

Contrar unei prognoze prapastioase, ziua concursului se anunta superba inca de dimineata. De data asta sunt atent la toate detaliile si ma pregatesc atent. Trebuie sa fac un concurs bun.

Aceeasi durere in gat dimineata care dispare aproape pana la start. Ma incalzesc si imi iau locul la linia de pornire.

Start Ciucas 2011!

Alerg tare de la inceput. Nu prea tare, ca nu sunt prost. Dar vreau sa stau in primul pluton inca de la inceput.

Dupa ce iesim din Cheia si intram in padure ma aflu deja acolo unde trebuie. Ii stiu cam pe toti cei din jur si totul merge conform planului.

Prima urcare de incalzire o alerg integral si ma simt bine. Gica, Vali, Daniela sunt chiar in fata. Ma mentin in spate cuminte - nu are rost sa fac pe eroul acuma. Astept urcarea de la cabana Ciucas pana pe varf. Acolo o sa accelerez.

Pe portiunea de plat si coborarea ce urmeaza cunoscutii mei se departeaza, dar nu foarte tare asa ca nu ma ingrijorez. Important e sa ii am in raza vizuala pana la cabana.

In continuare in grafic ajung la baza uracrii noi de anul acesta. E la limita de alergabilitate, dar hotarasc sa ma menajez si sa merg.

Apuc sa mai fac vreo 200m si incepe - probabil ca sa am iara material de blog, ca altfel nu stiu de ce a trebuit sa vina...

Ma durea burta ingrozitor si aveam crampe stomacale. Ma gandesc ca e de la Nutella. Injur in gand, ma enervez si ma hotarasc sa ma opresc sa vomit. Dar parca nu imi vine...

Radu ma ajunge si ma intreaba cum ii. Ii zic ca trebuie sa vomit. Pai vomita zice el. Dar tot parca nu imi vine. Ani de chefuri m-au invatat cum sa imi controlez senzatia de voma asa ca rezist.

Inca mai vad grupul meu, desi am scazut ritmul de cand cu durerea de burta. Continui sa merg destul de bine  asa ca ma gandesc ca o sa scap de durerea asta.

Termin urcarea si pe coborarea ce urmeaza am o senzatie tot mai acuta de voma. Ecartul se mareste simtitor , dar inca ii vad...

N-am apucat sa intru bine pe forestierul pe care trebuie sa mergem dus-intors si s-a intamplat cel mai ciudat lucru din cei 5 ani de cand merg la concursuri.

Pentru prima data nu am mai putut. Niciodata nu mi s-a mai intamplat asta. Tot timpul mi-e greu, tot timpul ma chinui, dar acuma a fost altfel. Nu ma mai puteam misca. Durerea de burta disparuse dar nu imi mai puteam misca picioarele.

De la o medie de 11km pana aici (punand la socoata si urcarile) ajung sa merg cu 9km pe un forestier care coboara.

Incerc sa alerg si nu mai am aer. Horcai ca ultimul TBC-ist si nu reusesac sa respir. Nu mai am aer deloc si trebuie sa ma opresc ca sa pot respira.

Sunt complet terminat. Mi-e clar ca am doua variante: sa ma chinui sa continui ca sa trec linia de sosire sau sa abandonez. De concurat nu mai poate fi vorba - e clar. Dar eu n-am abandonat niciodata.

Dar am si eu mandria mea. Si incep sa-i inteleg brusc si pe altii... Am luptat cu cel mai cumplit adversar pana acuma - cu mine - si am trecut de fiecare data linia aia ca sa imi demonstrez ca pot. Am luptat cu ceilalti si m-am catarat catinel prin clasamente.

Si aici am venit sa lupt. Dar nu ca sa trec linia aia. Asta am facut-o deja intr-un timp excelent anul trecut. Anul asta trebuia sa o trec in primii 10. Chiar nu am chef sa trec linia de sosire dupa nu stiu cate ore, tarandu-ma si pe locul xxx. Oricat de urat suna fata de ceilalti concurenti, asta e - uneori (rar) am si eu mandria mea. Prefer sa scrie acolo abandon, decat locul 1000 si mai stiu eu cat...

Asa ca pentru prima data dupa 5 ani am luat decizia sa abandonez. Interesant e ca mi-a fost deosebit de usor sa iau decizia asta. Si fara prea mari regrete.

Ca sa fie clar: nu am abandonat ca m-a durut ceva. Am abandonat ca am mers prost. De aia. Si ca mi-a fost ciuda. Na, de-aia. Ca am avut o stare de sfarseala cu o saptamana inaintea concursului; am avut-o la concurs si cel mai enervant e ca o mai am si acuma.

Tarandu-ma ajung in CP2. Aici ma hidratez si mai fac o incercare sa alerg. Nu sunt in stare. E plat, dar nu imi pot urni picioarele. Nu mi-e rau - senzatia de durere din burta a disparut, doar ca picioarele nu ma mai asculta.

Bag capul in pamant si plec la pas. O multime de concurenti ma incurajeaza. Doare. Doare sa-i aud si sa stiu ca nu mai pot sa imi trag energie de acolo. Doare tare...

Ajung la baza urcarii si il intreb pe arbitru care e cel mai scurt drum pana la finish. Din pacate se pare ca e tocmai...pe traseu.

Aoleu!!! Trebuie sa urc! A fost cumplita urcarea. Mergeam si aproape ca trebuia sa ma opresc pentru a putea respira. Aici ar fi trebui sa alerg cu vreo 10 la ora. In alt film, in asta caut disperat oxigenul si gafai la fiecare pas.

Mi-e cumplit de greu si cel mai grav e ca n-am nici cea mai vaga idee de ce.  Pentru Ciucas am fost cuminte: mancare, dormit, antrenamente gandite, fara suprasolicitare.

E altceva. Si nu inteleg ce. Trebuie sa vizitez tortionarii aia de la spital ca ceva nu e OK...

Doare, doare cumplit sa vad cum sunt depasit. Doare si mai tare sa vad ca sunt depasit de niste concurenti care dau tot ce pot din ei si lupta.Si eu ma lamentez pe aici... Bag capul in pamant sa nu-i mai vad, dau la maxim MP3-ul ca sa nu-i mai aud. Merg incet la deal. Merg pe plat. Pana si pe coborare am ajuns sa merg.

Si mersul ma oboseste si imi vine sa ma intind pe jos pe iarba si sa dorm. Dar mi-e prea rusine.

A durat o vesnicie pana la cabana Ciucas. A durat asa de mult incat pana am ajuns acolo nu mai aveam nimic. Stiu ca de aici daca imi pun mintea pot sa alerg pana la finish. La fel de brusc cum a venit, sfarseala a disparut.

Ma bate gandul sa continui. Dar...Vanity, definively my favorite sin. Nu stiu sa pierd. N-am stiut niciodata. Si nu vreau sa termin concursul in conditiile astea.

Mi-e rusine de mor fata de toti concurentii care au trecut de mine si m-au incurajat. Pe care i-am anuntat ca abandonez si care toti au incercat sa ma determine sa continui. Mi-e si mai rusine fiindca acuma nu mai am nimica si as putea continua.

Cotesc brusc catre cabana Ciucas si ii anunt pe cei de acolo sa ma treaca abandonat. E gata.

Si cu povara asta ridicata de pe suflet ma pun si alerg. Si alerg asa cum ar fi trebuit s-o fac in concurs. Alerg de ciuda. Pe forestierul de la cabana abia ating uneori pamantul si bag spaima in turistii care urcau. Alerg ca un dement.

De la izvor drumul incepe sa urce. Ma simt bine si alerg la deal fara nici un fel de problema. De fapt am alergat integral pana la linia de sosire.

Asta e. Nu sunt un finisher - azi nu merit medalia aia. Nu vreau sa vorbesc cu lumea si sa inventez motive de ce am abandonat. Nici eu nu stiu de ce - habar n-am de ce am fost asa de daramat si fara vlaga.

La finish ma intalnesc cu Bobi care pare ca are aceeasi "ciudatenie" - a avut simptome similare in concurs, doar ca el a terminat semimaratonul.

Si acuma Elena. Ea n-a avut chef de alergat. Chiar deloc. Initial a vrut sa vina cu bicicleta. Dupa aia s-a gandit sa mearga totusi la semimaraton si asta mai ales pentru ca nasul a provocat-o la un duel.

Elena a facut un concurs fenomenal. Formidabil. Uluitor. A luat locul 1 la categoria ei de varsta si locul 1 la general. Si a scos un timp foarte bun - 2.36 .

A avut o zi excelenta - bine Panda!!!

Despre organizare:
- cei de la semimaraton au fost efectiv "socati" - in sensul pozitiv - de cat de frumos a fost traseul. Acelasi lucru poate fi spus si despre traseul de maraton. Daca e sa fac un top cu cel mai frumos traseu dintre cele 5 competitii din Romania, atunci pe locul 1 detasat (da, detasat) ar fi Ciucasul. Fiecare concurs se remarca prin ceva deosebit, unic. La Ciucas e vorba de trasee.

Acuma cu "strambele":
- traseele ar trebui marcate mai bine. Multi dintre cei cu care am vorbit s-au ratacit (odata sau de mai multe ori). Mai ales intersectiile de drumuri si schimbarile bruste de directie ar trebui semnnalizate corespunzator.
- punctele de alimentare mai bine echipate.

Ca orice concurs si Ciucasul a fost deosebit. Nu imi pare deloc rau ca am batut atata drum pana acolo. Ma bucur enorm pentru Elena. M-am simtit excelent cu "tata Bobi". Am intalnit din nou o multime de oameni faini. Am chefuit cu prieteni buni. Am stat la "barfe" cu Balan, Daniela, si multi altii - Vali Zanfir a venit special de acasa doar pentru a "gusta" din atmosfera de la concurs.

Dupa premierea de sambata seara ne-am dus in Sacele la Ana Maria si Remus. Unde ne-am simtit excelent ca de obicei.

Dar tot Ciucasul m-a invatat multe lucruri despre mine. Placute si nu prea.De acuma nimic nu o sa mai fie la fel: de acuma la fiecare concurs o sa traiesc cu teroarea ca s-ar putea sa trebuiasca sa abandonez. Si asta  m-a umplut de o furie fara margini. Doar fata de mine.

M-am antrenat, l-am ratat, a trecut. A ramas doar frustrarea. In primul rand trebuie sa aflu cauza "chestiei". In al doilea rand de maine incep antrenamentele pentru MPC. Dupa calapodul de la EcoMaraton.

La MPC am o multime de datorii de platit. Fata de mine. Pana atunci - plec capul si ma pun serios pe antrenamente !