Data: februarie 2012
Participanti: Alex
Locatie: -
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Cel mai greu e sa faci ceva. E incredibil de usor sa gasesti motive si sa te eschivezi. Scuze gasesti tot timpul. Si dupa aia ajungi sa filosofezi: "Da, anii trecuti, ce mai faceam si eu! Si ce mai puteam! Si ce tare eram! Dar acuma n-am timp, ca as fi mai breaz ca atunci!"
Pe dracu'! Timp e cacalau. Trebuie sa stii sa-l folosesti. Si sa vrei sa-l folosesti.
Azi ploua - e si maine o zi. Brrrr... e 6 dimineata, mai stau 10 minute si inca 10 minute si... na, ca e tarziu de mers acuma la bazin - merg maine.
Las ca recuperez maine antrenamentul pe care il pierd azi. Hai ca am tras tare la pranz la sala, nu are rost sa ma fortez si seara pe bicicleta.
Mai greu in lunile ce au trecut a fost: de ce sa trag pana mor?! Ce rost are? A lipsit complet "nebunia" din anii trecuti. Nu a existat nici un fel de motivatie.
A fost greu - de fapt a fost cumplit sa reusesc sa imi gasesc motivatia. A fost o perioada mai ciudata. Suspendat parca intr-o stare de reverie fara nici o pofta de nimic...
Concursurile nu ma mai atrageau. Ideea de a alerga pe frig sau a pedala prin casa mi se parea lipsita de sens.
Si dupa aia s-a lasat linistea. Brusc. A venit in primul rand suportul moral din partea Elenei.
Si dupa aia am vazut pozele. Pai cum pizda masii sa ma uit la pozele in care terminam desfigurat 7500 sau picam lat la finalul concursurilor de MTB sau exaltam de bucurie la EcoMarathon sau MPC?! Cum sa ma uit la pozele alea si acuma sa ma lamentez ca e frig, e tarziu, mi-e somn sau mi-e lene?!
Din pozele alea un alt eu se uita scarbit la mine: "Bai rebutule! Asta-i singurul lucru pe care stii sa-l faci! Si unul din putinele lucruri care iti fac placere! Scoala ma de pe canapea si trage pana mori - stii ca asta iti place!"
Nu conteaza ce rezultate o sa ai, important e sa fii acolo si sa lupti. Nu sa stai si sa te lamentezi sau sa comentezi de pe margine.
Si de rusine m-am ridicat. Si am luat-o de la capat.
Acuma adevarul e ca ceva miscare am facut incepand de prin octombrie in continuu: o medie de 40km alergati si undeva pe la 150km de bicicleta. Plus vreo 4km de inot. Pe saptamana.
Dar totul e degeaba fara motivatie. Si eu stiu cel mai bine asta - am terminat concursuri clasandu-ma mult mai bine decat concurenti incomparabil mai bine antrenati, doar fiindca am avut motivatia aia nebuna.
Si motivatia intarzia sa vina...
Si intr-o luni dimineata mi-am amintit de EcoMarathon-ul de anul trecut. A urmat o saptamana cumplita. Singurul scop a fost sa trag pana mor. Sa ma "distrug" si dupa aia sa vad daca mai am vointa sa merg mai departe.
Am alergat 90km, am pedalat 200km, am facut ski de tura, am inotat, am avut si trei antrenamente pe zi. Si la fiecare antrenenament scopul era sa ating "zidul".
La inceput a fost greu. Cand am simtit ca imi plesneste capul de la efort pe banda am fost tentat sa ma opresc. Daca n-ati fumat niciodata nu stiti senzatia: te-ai lasat de doua zile, ai baut o bere cu prietenii si fiecare celula din tine urla dupa tigara aia. Ai da orice sa tragi numai un fum. Stiu cum e.
Dar acuma a fost mult mai greu sa strang din dinti si sa continui sa alerg atunci cand vroiam cumplit sa ma opresc. Dupa ce am trecut de "zid", a fost bine. Si la sfarsit am avut o satisfactie pe care n-am mai avut-o demult.
A doua zi am atins "zidul" mai tarziu. Deja eram pregatit si mi-a fost mai usor sa trec de el. A treia zi a fost si mai usor. In a patra zi abia asteptam senzatia de sfarseala - stiam ca o sa o birui.
Pe bicicleta am inceput iarasi sa il injur pe Troy: "Daca mai zici o singura data: foaia mare si 11 pe spate, te omor! Auzi?! Te omoooooorrrrrr!!!"
"Big chain ring! 11! 2 minutes! 100% intensity! Push!!! Push!!! Push!!! Give me all you got! Don't cheat on me!" Si iara simteam ca mor. Hai, mai da-i o pedala. Cat dracu dureaza 2 minute?!
Sambata Elena n-a avut chef de umblat prin viscol. Am plecat singur catre Semenic. Drumul a fost incredibil. A fost ireal sa conduc singur printre nametii de pe sosea. Asa de mult mi-a placut, ca in Valiug nu m-am oprit.
Am scos ESP-ul si am continuat pana in pasul Prislop. Intri cat poti de tare in curba, tragi de volan si simti cum incepe sa derapeze masina. Atunci apesi pe acceleratie, turezi si scoti masina din derapaj. Nebunie! Si numai pentru adrenalina aia si a meritat tot drumul.
Dupa aia m-am intors in Valiug. Si dai pe ski-uri de tura pana pe Semenic. Singur - aia a fost problema. Ma, de ce fac eu asta? Ce vreau sa demonstrez? Nu mai bine stateam acasa cu Elena, la caldura si beam o bere si bagam un Skyrim? Afara ceata, ninsoare, viscol si frig sa intepenesti. A...da. Si eu eram singur - chestie cu care nu sunt deloc obisnuit.
Totusi, prima tura mi-a placut. Pe la mijlocul ei insa m-am decis ca: "n-are rost sa mai urc odata". De ce? Mai bine acasa la caldurica. Nu te mai chinui atata...
Dar acuma ESP-ul e OFF! Asa ca am mai facut 2 ture. Si m-am simtit excelent si la finalul lor am fost fericit.
Acuma o sa va intrebati care e morala si de ce s-ar chinui cineva asa. Morala ar fi asta: satisfactia pe care am avut-o dupa un antrenament "la rupere" a fost de zeci de ori mai mare decat aceea de dupa antrenamentele calculate.
Si de mii de ori mai mare decat daca as fi continuat sa contemplu absent si sa ma lamentez.
Fa ce iti place sa faci, chiar daca pentru aia trebuie sa te chinui! Satisfactia pe care o sa o ai dupa ce duci la sfarsit ce ti-ai propus va fi uriasa. Si va fi cu atat mai mare cu cat iti alegi un obiectiv mai greu. Nu te eschiva, si mai ales nu renunta inainte sa incepi!
S-au incheiat 9 zile de iad (de fapt inca nu, ca diseara mai am un antrenament de bicicleta). La sfarsitul lor privesc cumva cu mirare si rusine la personajul care incerca sa gaseasca tot timpul motive pentru a nu face ceva ce stia ca ii face placere...
Am revenit la 2 antrenamente pe zi, am revenit la cifre, obsesii, concursuri. Am renuntat la antrenamentele gandite si planificate.
Dar cel mai important e ca mi-a revenit pofta aia nebuna de lupta. Si sunt fericit. ESP Off!!!
Participanti: Alex
Locatie: -
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Cel mai greu e sa faci ceva. E incredibil de usor sa gasesti motive si sa te eschivezi. Scuze gasesti tot timpul. Si dupa aia ajungi sa filosofezi: "Da, anii trecuti, ce mai faceam si eu! Si ce mai puteam! Si ce tare eram! Dar acuma n-am timp, ca as fi mai breaz ca atunci!"
Pe dracu'! Timp e cacalau. Trebuie sa stii sa-l folosesti. Si sa vrei sa-l folosesti.
Azi ploua - e si maine o zi. Brrrr... e 6 dimineata, mai stau 10 minute si inca 10 minute si... na, ca e tarziu de mers acuma la bazin - merg maine.
Las ca recuperez maine antrenamentul pe care il pierd azi. Hai ca am tras tare la pranz la sala, nu are rost sa ma fortez si seara pe bicicleta.
Mai greu in lunile ce au trecut a fost: de ce sa trag pana mor?! Ce rost are? A lipsit complet "nebunia" din anii trecuti. Nu a existat nici un fel de motivatie.
A fost greu - de fapt a fost cumplit sa reusesc sa imi gasesc motivatia. A fost o perioada mai ciudata. Suspendat parca intr-o stare de reverie fara nici o pofta de nimic...
Concursurile nu ma mai atrageau. Ideea de a alerga pe frig sau a pedala prin casa mi se parea lipsita de sens.
Si dupa aia s-a lasat linistea. Brusc. A venit in primul rand suportul moral din partea Elenei.
Si dupa aia am vazut pozele. Pai cum pizda masii sa ma uit la pozele in care terminam desfigurat 7500 sau picam lat la finalul concursurilor de MTB sau exaltam de bucurie la EcoMarathon sau MPC?! Cum sa ma uit la pozele alea si acuma sa ma lamentez ca e frig, e tarziu, mi-e somn sau mi-e lene?!
Din pozele alea un alt eu se uita scarbit la mine: "Bai rebutule! Asta-i singurul lucru pe care stii sa-l faci! Si unul din putinele lucruri care iti fac placere! Scoala ma de pe canapea si trage pana mori - stii ca asta iti place!"
Nu conteaza ce rezultate o sa ai, important e sa fii acolo si sa lupti. Nu sa stai si sa te lamentezi sau sa comentezi de pe margine.
Si de rusine m-am ridicat. Si am luat-o de la capat.
Acuma adevarul e ca ceva miscare am facut incepand de prin octombrie in continuu: o medie de 40km alergati si undeva pe la 150km de bicicleta. Plus vreo 4km de inot. Pe saptamana.
Dar totul e degeaba fara motivatie. Si eu stiu cel mai bine asta - am terminat concursuri clasandu-ma mult mai bine decat concurenti incomparabil mai bine antrenati, doar fiindca am avut motivatia aia nebuna.
Si motivatia intarzia sa vina...
Si intr-o luni dimineata mi-am amintit de EcoMarathon-ul de anul trecut. A urmat o saptamana cumplita. Singurul scop a fost sa trag pana mor. Sa ma "distrug" si dupa aia sa vad daca mai am vointa sa merg mai departe.
Am alergat 90km, am pedalat 200km, am facut ski de tura, am inotat, am avut si trei antrenamente pe zi. Si la fiecare antrenenament scopul era sa ating "zidul".
La inceput a fost greu. Cand am simtit ca imi plesneste capul de la efort pe banda am fost tentat sa ma opresc. Daca n-ati fumat niciodata nu stiti senzatia: te-ai lasat de doua zile, ai baut o bere cu prietenii si fiecare celula din tine urla dupa tigara aia. Ai da orice sa tragi numai un fum. Stiu cum e.
Dar acuma a fost mult mai greu sa strang din dinti si sa continui sa alerg atunci cand vroiam cumplit sa ma opresc. Dupa ce am trecut de "zid", a fost bine. Si la sfarsit am avut o satisfactie pe care n-am mai avut-o demult.
A doua zi am atins "zidul" mai tarziu. Deja eram pregatit si mi-a fost mai usor sa trec de el. A treia zi a fost si mai usor. In a patra zi abia asteptam senzatia de sfarseala - stiam ca o sa o birui.
Pe bicicleta am inceput iarasi sa il injur pe Troy: "Daca mai zici o singura data: foaia mare si 11 pe spate, te omor! Auzi?! Te omoooooorrrrrr!!!"
"Big chain ring! 11! 2 minutes! 100% intensity! Push!!! Push!!! Push!!! Give me all you got! Don't cheat on me!" Si iara simteam ca mor. Hai, mai da-i o pedala. Cat dracu dureaza 2 minute?!
Sambata Elena n-a avut chef de umblat prin viscol. Am plecat singur catre Semenic. Drumul a fost incredibil. A fost ireal sa conduc singur printre nametii de pe sosea. Asa de mult mi-a placut, ca in Valiug nu m-am oprit.
Am scos ESP-ul si am continuat pana in pasul Prislop. Intri cat poti de tare in curba, tragi de volan si simti cum incepe sa derapeze masina. Atunci apesi pe acceleratie, turezi si scoti masina din derapaj. Nebunie! Si numai pentru adrenalina aia si a meritat tot drumul.
Dupa aia m-am intors in Valiug. Si dai pe ski-uri de tura pana pe Semenic. Singur - aia a fost problema. Ma, de ce fac eu asta? Ce vreau sa demonstrez? Nu mai bine stateam acasa cu Elena, la caldura si beam o bere si bagam un Skyrim? Afara ceata, ninsoare, viscol si frig sa intepenesti. A...da. Si eu eram singur - chestie cu care nu sunt deloc obisnuit.
Totusi, prima tura mi-a placut. Pe la mijlocul ei insa m-am decis ca: "n-are rost sa mai urc odata". De ce? Mai bine acasa la caldurica. Nu te mai chinui atata...
Dar acuma ESP-ul e OFF! Asa ca am mai facut 2 ture. Si m-am simtit excelent si la finalul lor am fost fericit.
Acuma o sa va intrebati care e morala si de ce s-ar chinui cineva asa. Morala ar fi asta: satisfactia pe care am avut-o dupa un antrenament "la rupere" a fost de zeci de ori mai mare decat aceea de dupa antrenamentele calculate.
Si de mii de ori mai mare decat daca as fi continuat sa contemplu absent si sa ma lamentez.
Fa ce iti place sa faci, chiar daca pentru aia trebuie sa te chinui! Satisfactia pe care o sa o ai dupa ce duci la sfarsit ce ti-ai propus va fi uriasa. Si va fi cu atat mai mare cu cat iti alegi un obiectiv mai greu. Nu te eschiva, si mai ales nu renunta inainte sa incepi!
S-au incheiat 9 zile de iad (de fapt inca nu, ca diseara mai am un antrenament de bicicleta). La sfarsitul lor privesc cumva cu mirare si rusine la personajul care incerca sa gaseasca tot timpul motive pentru a nu face ceva ce stia ca ii face placere...
Am revenit la 2 antrenamente pe zi, am revenit la cifre, obsesii, concursuri. Am renuntat la antrenamentele gandite si planificate.
Dar cel mai important e ca mi-a revenit pofta aia nebuna de lupta. Si sunt fericit. ESP Off!!!
Postări
5 comentarii:
E bine ca macar unii au chef de antrenament, buna postarea pentru motivatie :)
Bine Alex!!!
Sa-mi bag picoarele daca nu maine ma duc sa ma rup.
Azi am bagat asa in dorul leli ceva ca sa nu zic ca nu m-am miscat, dar postarea ta e super motivanta.
Pe mine, pe mama lor. La rupere!
Felicitari pentru motivatie... mai putin pentru autodistrugere. Pun pariu ca in mai-iunie o sa fii in forma maxima. Astept un follow-up prin iulie cand deja o sa fii blazat si terminat si o sa-ti injuri ficatii.
Antrenamentele alea planiicate au si ele rostul lor... sa obtii maximul de castig cu minimul de uzura. E mult mai greu sa fii motivat sa respecti disciplina unui program decat sa bagi ca migu si sa te trezesti ca fara artrostop nu te mai poti da jos din pat.
Troy zice foaie mare - pinion 12 maxim, 11 nu am auzit sa-l aiba in vocabular :P
Work your but off :)
NO PAIN NO GAME
Trimiteți un comentariu