Data: 08.06.12-10.06.12
Participanti: Silviu, Alex
Locatie: Leaota, Piatra Craiului, Bucegi
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Am sa va spun o poveste. O poveste deosebita, cu eroi deosebiti. O poveste care are loc departe de lumea agitata, departe de grijile zilnice, intr-un decor feeric. O poveste despre ce inseamna pasiunea si mai presus de orice, ce inseamna camaraderia. E povestea noastra de la 3Munti.
Povestea are un narator deosebit: Lucian. El este cel care destrama firul ei de-a lungul a 3 zile intr-una din cele mai frumoase zone din tara. Este vorba despre reeditarea unui concurs celebru pentru cei pasionati: concursul de biciclete 3 Munti.
Am participat la prima editie acuma 2 ani. Atunci am ramas uimiti de frumusetea traseului. De-a lungul timpului am avut ocazia sa parcurgem numeroase trasee in tara si in strainatate. Nici unul nu s-a apropiat de frumusetea celui de la 3Munti. Se deosebeste de restul prin faptul ca este pur si simplu natural: e greu de explicat.
Unele trasee sunt frumoase pentru ca sunt grele. Urci pe forestiere abrupte sau parcurgi sute de km. Acesta e doar frumos. La fel de natural ca apa Zbarcioarei, ca poteca din creasta Leaotei, ca traversarea dinspre Strunga spre Gutan. Traseul in sine spune povestea. Si iti doresti ca aceasta sa nu se sfarseasca niciodata.
Anul acesta Lucian a adus cateva elemente noi: vor fi 3 etape in loc de 2 si concursul va fi pe echipe.
Voi face echipa cu Silviu Balan.
Alin si Gianina ma iau cu ei si impreuna plecam spre satul Stoenesti din judetul Arges, de unde se va da startul primei etape.
"Luci, unde dormim ca noi ajungem pe la 1 noaptea"
"In fata primariei, dar dormiti si voi in spatele monumentului macar"
Pe drumuri ocolite, cu harta pe genunchi, dibuim Stoenestiul tarziu in noapte. Ma culc pe prispa unei casute de vacanta dezafectata, cu bagajele in jurul meu.
Dimineata atmosfera incepe sa se animeze treptat pe masura ce apar concurentii. Apare si Silviu a meu.
In povestea aceasta eroii nu sunt interesati de cine a mai venit la concurs, cu cine o sa se bata, pe cine trebuie sa intreaca. Eroii povestii noastre sunt nerabdatori sa vada traseul, sa se bucure de el si sa aiba vreme buna.
Ei nu sunt stresati sau indarjiti la start. De aceea povestile lor curg frumos si rasetele se aud de departe. Sunt multe de povestit despre locuri indepartate sau fapte de vitejie. Ei se cunosc si vorbesc intre ei, s-au intalnit de nenumarate ori pe crestele insorite sau prin ploile cu fulgere. Impreuna au depanat amintiri la final de aventuri si au baut impreuna bucurandu-se de cursele la care au participat.
Eroii nostri gusta aventura. Pentru ea au venit. Pentru provocarea celor 3 zile, pentru "infruntarea" cu cele 3 trasee. E altceva. Nu e vorba de a scoate timpul de xx.yy pe distanta zz. Nu e vorba de locul in clasament. Aici e vorba de cu totul altceva: de a "birui" si totodata de a te bucura de traseu. De a duce la bun sfarsit "misiunea" incredintata de Luci.
Dar cel mai frumos la acest concurs va fi faptul ca este pe echipe. Nu mai esti singur. Depinzi de cineva si cineva depinde de tine. In echipa esti ca pe perete legat in coarda: ai o responsabilitate fata de coechipierul tau.
Eu nu fac echipele pe criterii de performanta; le fac asa cum imi dicteaza inima. Si, in afara de Elena, alaturi de Silviu am avut cel mai frumos concurs pe echipe.
El are anul acesta 7km de antrenament la bicicleta. Eu am cateva mii de km in spate. Dar el e prietenul meu si doar cu el as vrea sa fac echipa la acest concurs.
O zi superba ne asteapta la startul aventurii noastre. Lucian ne explica ultimele detalii tehnice si luam startul. Nu suntem multi. Ar trebui sa fim mai multi? Pentru Lucian e greu sa astearna povestile acestea cu doar atatia eroi.
Pe de alta parte am vazut ce s-a intamplat la celelalte concursuri care au atins pragul de cateva sute de participanti: acolo povestea si-a pierdut orice urma de romantism. Acolo mergi sa etalezi echipamente, sa ai motive de lauda in fata bordeiului sau sa bati timpi. Sau campi...
Ar fi trist ca asa ceva sa se intample si cu 3 Munti: din fericire stiu ca niciodata nu o sa se intample. "Ciumpalaii" nu pot fi convinsi sa petreaca 3 zile pe munte, departe de civilizatie. Ei n-au timp. Ei au probleme si sunt ocupati. Plus ca inca nu am vazut "ciumpalai" sociabili: nu cred ca pot fi convinsi sa coabiteze cu inca un semen de-al lor...
Startul e pe sosea. O secunda nu am tras ca sa ajung pe cel din fata. Dar am tras fiindca a inceput aventura. Avem de dus la capat o misiune grea.
Am tras tare aici. Prea tare pentru gustul lui Silviu. Daca Silviu are o calitate aceea e ca nicodata nu se enerveaza. Sau cel putin nu o arata. Asa ca a tras din rasputeri desi se vedea ca nu-i convine ritmul. Nu l-am zorit nici o clipa. Am trecut prin multe impreuna ca sa stim ce sa facem.
Incepe urcarea de 24de km spre varful Leaota. O urcare frumoasa pe un forestier care merge pe firul unei vai ca de poveste: in soarele de dimineata verdele crud al pomilor are o nuanta ireala.
Incepem sa vorbim intre noi: imi dau seama ca Silviu a fost nemultumit de start. O zice pe ocolite, in felul lui. Dar aici panta incepe sa se accentueze si rolurile se schimba. Cu 7km la bord, Silviu incepe sa catere. Nu mi-e usor sa tin ritmul lui. Acolo unde panta e abrupta, tineretea si forta lui in picioare surclaseaza miile mele de km. Un catarator innascut. Acuma avem acelasi ritm ca echipa.
Si de acuma inainte am povestit aproape in continuu. Asa trebuie sa decurga un concurs. Asa trebuie spusa povestea unei curse de MTB.
In fata se vad cei de la Ciclopedya. In spate vine echipa lui Tibi. E greu de explicat. Suntem intr-un concurs, vrem sa intrecem si sa nu fim intrecuti, dar e ciudat ca totusi primeaza:
"Fii atent cum se vede toata Muntenia!"
O gluma de-a mea, o poanta de la Silviu. Tragem de noi, dar nu e furia de la alte concursuri.
E mai important sa ne oprim sa luam apa, sa fac misto cu Horatiu si sa schimb o vorba cu Tibi. Sunt si nu sunt concurentii nostri. Impreuna avem de "invins" traseele. Si ce stiu toti eroii acestei povesti este ca adevaratul castigator este cel care trece linia de finish. Indiferent de locul in clasament.
Soarele m-a epuizat la un moment dat. Dar in curand drumul forestier s-a terminat si am intrat pe creasta masivului Leaota. De aici traseul s-a transformat intr-un single trail deosebit de solicitant fizic si tehnic.
Aici nu o sa auzi niciodata:
"Ce e cacatul asta de traseu?"
"Vrea sa ne omoare organizatorul?"
"Mai e mult din porcaria asta?"
"Asta nu e traseu de bicicleta, e de alergare"
Aici o sa auzi:
"Du-te ma ce fain e!"
"Uaauuuu, yupieeeeee, esteeeee!"
"Ai sa-mi bag *&^* ! Uuuuu! Da ma!!!"
"Mai vreau!!!"
Single trai-ul respectiv a fost incredibil. Daca aveai tehnica necesara, echilibru de acrobat si picioare bune, stateai pe bicicleta. Daca nu, alergai. In ambele cazuri am savurat portiunea.
Naratorul a obosit dupa aceasta avalansa de onomatopee si ne-a pregatit o portiune de creasta innierbata si molcoma - paradisul ascuns al oricarui iubitor de MTB. Am parcurs kilometrii intregi in saua bicicletei sus pe creasta, inconjurati de o parte si de alta de peisajele de vis oferite de Bucegi, Iezer sau Piatra Craiului.
Dupa acest respiro a urmat din nou o portiune mai tehnica. Silviu a inceput sa aiba crampe - efortul de la start l-a solicitat. In echipa iti ajuti coechipierul. Car bicicleta mea si ma duc dupa a lui. Silviu e mandru, dar nu e prost. Si el trage pentru echipa. Aici nu-si au loc orgoliile. Acuma il ajut eu; amandoi stim ca poate in secunda urmatoare trebuie sa ma ajute el.
E momentul sa dam drumul la strigatele de lupta. Creasta rasuna de:
"Hai tati!!!"
"Hai echipa!!!"
"Bine asa!!!"
Ne luptam cu Tibi. Suntem mai buni pe urcarile criminale si la push bike. Sunt mai buni pe coborare. Ne luptam, dar aici e altceva.
"Au, greu ii la deal"
"Mergeti mai bine la vale, recuperati!"
"Alex, ai o gura de apa?"
"Bea tot ca mie nu imi trebuie"
Ne luptam si ne depasim in continuu. Impreuna ne oprim si cautam traseul. Impreuna ne asteptam sau fugim dupa coechipieri. Dupa care iarasi ne luam la intrecere.
Povestim deja despre cat de frumos a fost traseul primei zile. Un pic mai jos se vede poarta de finish. Suntem toti patru roata in roata pe ultima panta.
Ei trei reusesc sa sara peste sant. In aer Balan striga:
"Alex, sant! Saaaaaaaaaari!!!!!!"
Il aud, il inteleg, vad santul, dar nu mai am timp de reactie. Roata se blocheaza in sant si zbor.
Poc! Un sunet sec, rece, groaznic. Am aterizat in cap. Mi-e frica sa deschid ochii - sunt convins ca am creierii imprastiati peste tot. Nu se poate altfel la viteza care o aveam si la cum am dat cu capul de pamant.
Ma ridic in genunchi cu ochii inchisi duc mana la frunte si deschid ochii. Nimic. Imi dau seama ca m-a salvat casca.
Urmatorul gand: pierd timp, trebuie sa termin cursa. Cad in fund. Ma ridic si incep sa ma invart haotic. Apare Adi Bostan sa ma ajute. In continuare sunt total incoerent. Trebuie sa termin cursa - atata stiu. Bratul drept imi atarna inert, capul imi explodeaza, nu pot trage aer in piept. Dar trebuie sa termin cursa!
Dupa inca 100m sunt la finish.
Nu e bine. Deloc. Nu imi pot misca mana dreapta - ma doare ingrozitor. Capul imi trece, pieptul nu ma mai impunge, dar mana e dusa.
Sunt trist. Nu sunt trist ca probabil mi-am ratat o gramada de ture faine. Sunt trist ca mai sunt 2 zile de care nu ma mai pot bucura. Sunt trist ca il dezamagesc pe Silviu. Mai presus de orice sunt trist ca nu mi-am putut duce misiunea la sfarsit. Ca nu voi fi un finisher si ca nu ma voi putea delecta cu finalul povestii.
Atunci nu stiam inca. Am aflat abia luni. E vorba de fractura completa de metacarpian 5. Apropo, e greu sa scrii cu o mana blocata in gips.
Atunci stiam doar ca ma doare mana, ca se umfla si imi apar echimoze. Stiam ca sunt trist. O masam plin de speranta - poate trece, poate nu doare asa de tare. Si durerea nu era chiar insuportabila.
Atunci am stiut ca voi incerca cel putin sa continui.
De ce? Aici nu e vorba de glorie. Nu primesti premii nemasurate la sfarsit. Nu o sa ti se cante ode. Noi nu o sa castigam concursul; nici macar nu o sa prindem podiumul. Atunci de ce sa te chinui?!
Traseele sunt deosebit de tehnice pentru un sportiv sanatos si bun la MTB. De ce ai face asa ceva cu o fractura? Nu o sa devin faimos, nu o sa imi faca cineva o statuie. De ce as risca sa concurez in starea asta, avand perspectiva unor consecinte mult mai nasoale?
Eu nu m-am intrebat asta nici o secunda atunci, desi eram constient ca acolo ceva e rupt. Daca tu te intrebi, probabil ca nu o sa ne intalnim niciodata la 3Munti, IBO sau concursuri asemanatoare. Si nici nu ma obosesc sa iti explic...
Hotararea luata, trebuie sa ma bucur de atmosfera de la un concurs pe etape.
Aici stai seara impreuna cu organizatorii si voluntarii din posturi si de pe traseu. Alaturi de ceilalti concurenti. Aici nu pleci acasa dupa ce ai trecut linia de sosire.
In povestea aceasta, oamenii vorbesc intre ei, schimba impresii, glumesc, se simt bine impreuna. Povestea noastra nu e formata din X participanti. E o singura mare echipa cu misiunea de a duce aceasta poveste la bun sfarsit.
Am stat cu Vio. Cu Alin, Gianina. Cu Sisele. Sau cu Horatiu. Cu toti CPNT-istii. Cu Fane, Adi si toti ceilalti.
Nu te grabesti niciunde. Dar trebuie sa te si odihnesti fiindca maine povestea merge mai departe. Impreuna cu Silviu dormim studenteste la cort.
Dimineata, sub acelasi soare de bun augur, incercam sa invingem febra musculara si durerile din sale. Reincepem pregatirile de cursa. Etapa de azi o stim deja de anii trecuti. Din punctul meu de vedere este cea mai frumoasa, dar si cea mai usoara.
Este si motivul pentru care Luci a ales sa faca si un concurs cu o singura etapa - cea de azi. Asa ca acuma suntem mult mai multi concurenti la start.
Va rezista mana? Fara ajutor, nu. O infasor bine de tot cu PowerTape. Sa nu se balangane si sa tina la un loc ce se misca pe-acolo. Iau un analgezic puternic ca sa nu simt durerea.
Sunt morocanos. Silviu incearca din rasputeri sa ma bine dispuna.
Se da startul. Pornesc greu, mi-e frica, ma doare. Silviu are rabdare. Nu se enerveaza, nu-si da ochii peste cap. Ma incurajeaza. E greu. Ma doare si pieptul si nu am aer.
La inceput se coboara. De asta mi-e frica: pe coborarile tehnice voi fi zdruncinat si aici se poate sa cedeze mana. Merg foarte greu la vale si ma doare ingrozitor. Urlu in continuu.
Se termina coborarea si incepe urcarea. Si Hoinarii isi intra in ritm. Hoinarii nu au abandonat niciodata. Ei nici macar nu cunosc notiunea asta. Cat timp mai este cea mai mica farama de speranta, ei lupta.
Si merge bine. Merge perfect. Durerea a trecut. Urcam ca nebunii. Recuperam pozitiile pierdute la start si ne indreptam spre varful clasamentului.
Vorbim din nou intre noi. Radem si glumim.Si in acelasi timp tragem ca descreieratii. Ii prindem pe Tibi si Andras. Lupta continua la fel de sportiv ca data trecuta.
Zbarciaora e deliciul turei: cheile inundate unde fie mergi sute de metri prin apa pana la genunchi, fie traversezi la propriu de zeci de ori apa involburata. Aici m-am dat jos si am alergat efectiv toata lungimea cheilor ca dementul prin mijlocul apei. Era o placere primara sa alergi prin apa rece, aruncand stropi mari in toate directiile. Am chiuit de bucurie aproape tot timpul.
Iesim primii din apa si incepem sa urcam. Totul ne merge acuma ca pe roate. Dar ar fi o poveste prea seaca asa...
"Alex, lantul!" se aude de la Tibi.
Am reusit sa-l rup. Cheie de lant evident ca nu avem, ca de ce ne-ar trebui... Salvarea vine tocmai de la Tibi, care nu sta pe ganduri si ne-o da pe a lui.
Silviu ia bicicleta mea. Ideea e sa ajungem in punctul de alimentare. Facand echilibristica, duce bicicleta pana acolo.
De data aceasta in echipa noastra e cineva care se pricepe la mecanica. Nu sunt eu acela. Meticulos si precis, Balan repara in timp record lantul.
Pornim nebuneste in cursa de urmarire. Avem 5km de urcare pe asfalt pana in Ciocanu. Greu de crezut, dar pana si bucata asta de sosea se incadra perfect in firul epic intins de Lucian. Era...acolo unde trebuia sa fie. Plus ca era infernal de abrupta.
Ritmul nostru a crescut. Plecam primii din punctul de alimentare din Prapastiile Zarnestilor. Acuma suntem in Piatra Craiului. Peisaje de o frumusete ireala ne ademenesc de peste tot. Apucam sa le vedem pe toate derulate cu rapiditate prin fata ochilor. Fiindca aici fugim ca nebunii. Avem iarasi ritm si ne merge bine.
Balan o fi avand 7km inaintea acestui concurs, dar e un altfel de sportiv. Compenseaza prin vointa, prin indarjire. Si prin antrenamentul alternativ... Are enorm de multi km de alergat montan si ski de tura. Asa ca, desi greu de crezut la inceput, suntem o echipa perfect echilibrata.
Am urcat prin Prapastii, am trecut de Table, am savurat fata vestica a Pietrei Craiului, ne-am dat duhul pe urcarea din padure, am implorat toate divinitatile sa nu imi cedeze mana pe coborarea infernal de bolovanoasa, am trecut in fuga de postul lui Vio, am urcat din nou pe sosea ridicati acuma in pedate.
Am mai coborat o ultima data pentru a ne trezi in forestierul care urca catre complexul Cheile Gradistei. Aici ne-am intalnit cu Andrei Potp. In trei am urcat ultimii kilometrii si am trecut linia de sosire.
Suntem pe locul patru la general la 38 de secunde de locul 3. A fost o etapa perfecta.
A doua seara echipa de la 3Munti devine si mai unita. Povestile sunt mai zgomotoase si se intind mai mult in noapte. Mai multi eroi isi povestesc aventurile, visele, planurile de viitor. Devenim mai buni prieteni, ne facem noi cunostinte. Familia creste.
Verisoarele mele vin si ele impreuna cu Remus. Andrei incinge atmosfera. Berea curge (e vital ca la o competitie pe etape sa te hidratezi corespunzator si sa asiguri nivelul optim de carbohidrati).
O seara feerica.
Ultima etapa. Si atmosfera e deja nostalgica. Mai e doar o etapa.... Si gata. Pacat.
E etapa cea mai grea din punctul meu de vedere. Incep mai prost ca in ziua precedenta. Mana nu ma mai doare (PowerTape-ul si analgezicele isi fac datoria). Dar nu mai am suflu. Si sunt ametit complet - nu cred ca a fost o idee buna sa iau analgezicul ala cu Cola. Ma misc in reluare si nu ma pot concentra.
Balan are din nou rabdare cu mine. Foarte multa rabdare. Pe urcarile tehnice sunt complet in afara subiectului - cad constant si incurc pe ceilalti concurenti. Mi-e foarte greu sa ma concentrez.
Suntem acuma pe traseul de EcoMarathon de pe bucla a doua. Este dupa parerea mea portiunea de la 3 Munti care ar trebui trecuta in dictionar la definitia de single trail. Ceva mai frumos decat acea curba de nivel prin padure, perfect ciclabila, nu imi pot imagina.
Balan nu e de aceeasi parere. Incurcat de un concurent, franeaza, sare peste ghidon, bicicleta vine peste el, dupa care se duce in prapastia din dreapta vreo 40 de metri. Eu vedeam asta din spate cu incetinitorul (combinatia aia Cola analgezic nu e tocmai pe treaba ei...).
Paradoxal, desi mi-am rupt mana, am coborat exceptional de-a lungul celor 3 zile de concurs. M-am trezit la iesirea din iarna infinit mai tehnic decat inainte. Si cu mult mai mult tupeu. Nu ma compar cu coboratorii buni, dar macar acuma nu trebuie sa mai cobor de pe bicicleta. Si imi face placere sa ii dau la vale. Si desi am o fractura, de la o zi la alta am coborat din ce in ce mai agresiv.
Ajung repede in soseaua din Moieciu.
O poveste epica are nevoie de un final pe masura.
Dupa destul de mult timp apare si Balan. Eu sunt mai coleric ca el si sunt pe punctul de-al lua la rost.
"Ce-i ma?"
"Pana"
"O, sa-mi bag %^% !!! Bine, hai s-o facem repede".
Sunt nervos acuma -prima si singura data in decursul celor 3 zile. Suntem depasiti si am impresia ca Silviu se mosmondeste cu pana aia. Il zoresc nervos.
Tarziu terminam pana si plec bolborosind inainte cat pot de repede.
"Alex!!!"
.....acuma ce #$%$^ mea mai e?!!!!!.....
"S-a rupt schimbatorul!"
Si s-a facut liniste. Am inceput sa rad. Nu isteric, radeam incet, pe infundate. O poveste epica are nevoie de un final pe masura...
Ne depasesc absolut toate echipele. Nu conteaza.
"Ce facem Balane?"
Raspunsul a fost instantaneu:
"Alergam!"
Eram la km 7 din 44. Mai aveam de alergat 37km si 1600m diferenta de nivel. In papuci de bicicleta, cu placute in talpi, carand dupa noi o bicicleta stricata.
Dar daca exista vreun singur om capabil sa faca asta, ei bine ala era chiar....Balan! Eu stiu asta, el o stie mai bine ca mine.
Ma intreaba totusi politicos:
"Sau vrei sa abandonam?"
De data asta rad zgomotos:
"Cum ma Balane sa abandonam?! Noi nu abandonam niciodata!"
Si pe soseaua insorita din Moieciu se derula un spectacol abstract. Un om urca la deal pe bicicleta carand o a doua in paralel, in timp ce in spatele lui venea un alergator care facea niste pasi ciudati , de parca calca pe cuie.
Spectacolul a durat aproape 5km. Minutele se scurgeau greu, kilometrii si mai greu. Am fost depasiti de echipa de mixt de la care am luat cheita de lant. Panta devine mai accentuata si nu mai pot cara ambele biciclete. Si Balan a obosit sa alerge.
Il intreb:
"Nu putem scurta lantul si sa il blocam pe o anumita viteza?"
Raspunde instantaneu:
"Ba da"
Mi se sting lampile..........
"Si de ce mama naibii n-am facut asta pana acuma?!!!!!!!"
Improvizam rapid o bicicleta cu o viteza.
Si incepe o cursa nebuna. Am urcat ca urmariti de Ghionoaia. Se auzea doar un gafait sacadat si lacuri de sudoare cadeau de pe noi. Ne indarjeam sa ramanem in pedale pe cele mai abrupte pante. Ne dadeam jos doar cand bicicleta se ridica pe roata din spate. Atunci alergam ca nebunii la deal. Nu ne-am oprit o secunda.
Pedalam sau alergam. Am ajuns din nou echipele; am inceput sa le depasim. Urcam tot mai tare. Iesim in golul alpin si aici Balan schimba cu mana pe o alta foaie pentru a nu pedala in gol. Si ca participant direct era emotionant sa vezi efortul pe care il depuneam. Daca ne intreaba cineva n-am fi stiut sa ii spunem de ce.
Pierdusem atat de mult timp cu pana, schimbatorul, alergatul si ajustastul lantului incat pierise orice sansa
de vreun loc fruntas. De ce alergam in halul asta?! Pacat daca ai ajuns cu cititul pana aici si inca n-ai inteles...
Luci e inainte de saua Strunga si ne indruma pe trasa cea mai sigura. Aici mi-a fost greu - mi s-a taiat aerul. Urmeaza traversarea spre Gutan. Las meticulos saua jos si fac cea mai buna portiune tehnica de MTB din viata mea. Orgasm pe doua roti.
Pe Coama Lunga - care e la fel de lunga cum ii zice numele, nu mai pot tine ritmul lui Balan. Si nu merg eu mai incet - merge el mai repede. Pare lovit de streche.
O poveste epica are nevoie de un final pe masura....
5km de urcare pe forestier. Balan e pe foaia mica si pedaleza ca un hamster electrocutat. Cred ca e cu cadenta la 200. Dar la un moment dat i se ia si lui. Eu sunt deja bine mai in fata cand apare masina cu echipa Merida care e pe locul 3. Ii intreb daca celelalte echipe au terminat; baietii imi zic ca nu. Locul 4 e la 10 minute mai sus.
Dau sa pic de pe bicicleta. Urlu cat pot catre un Silviu lac de sudoare si pedaland in gol:
BALAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAN!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Fa bine si trage cum n-ai tras in viata ta!!!!"
Si Balan trage !
Pedala ca un dement. Nu am mai vazut niciodata atata risipa de efort. Tineam ritmul lui si strigam in continuu:
"Bine tati!!!"
"Hai echipa!!!"
"Hai Balaaaaaan!"
Orizontul incepe sa se ingusteze. Se formeaza tunelul, tamplele incep sa bubuie. Stiu bine senzatia. Dar nu pot sa renunt acuma cand Balan trage asa. In fata orizontul se rezuma acuma la un singur punct, in rest totul e negru si se misca in reluare. Ma intreb oare cand am tras ultima gura de aer? Pare o eternitate de atunci. Incerc sa respir. Ma inec si simt ca imi bubuie capul. Sunt intr-o echipa si langa mine cineva da tot ce poate - nu imi pot bate joc. Ma ridic in pedale inchid ochii (oricum totul era deja negru) si pedalez. Imi place senzatia sa ajung la limita si sa mai gasesc farama aia minuscula de energie.
Povestea noastra ia sfarsit peste putin timp. Trecem linia de sosire si cadem lati pe jos.
N-am reusit sa prindem locul 4.
Nici nu realizezi tu cititorule cat de putin a contat aia. Puteam sa fim ultimii si tot am fi fost cei mai fericiti. De ce am tras ca dementii ? Pentru ca o poveste epica are nevoie de un final pe masura...
Si povestea e singura care conteaza.
3Munti s-a terminat. Lumea e trista. Te astepti sa te bucuri ca ai scapat. Aici oamenii sunt insa tristi pentru ca ceva frumos a luat sfarsit. Maine o sa le lipseasca deja rutina trezitului de dimineata, pregatirea de cursa, cursa in sine si mai ales povestile de seara. Pentru ceva timp o sa fie un gol. Un gol care se cere umplut.
Pe eroii povestii noastre in general nu o sa-i gasesti pe podiumuri. Majoritatea nu scriu blog-uri, nu sunt in centrul atentiei, nu dau din gura. Eroii acestei povesti se dau cu bicicleta din pasiune, ei au ramas inca acei copii care isi urmaresc povestea din vis pana la capat.
Eu v-am zis aici povestea lor si povestea echipei noastre: Hoinarii.
Multumesc Silviu!
Mi-a fost greu sa scriu aceasta poveste cu o mana in gips. Mi-e la fel de greu sa diger ideea ca anul acesta am ratat IronMan-ul. Dar nu regret o secunda!
Apropo, ne vedem sambata la RTR! La alergat nu imi trebuie maini...
Participanti: Silviu, Alex
Locatie: Leaota, Piatra Craiului, Bucegi
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Am sa va spun o poveste. O poveste deosebita, cu eroi deosebiti. O poveste care are loc departe de lumea agitata, departe de grijile zilnice, intr-un decor feeric. O poveste despre ce inseamna pasiunea si mai presus de orice, ce inseamna camaraderia. E povestea noastra de la 3Munti.
Povestea are un narator deosebit: Lucian. El este cel care destrama firul ei de-a lungul a 3 zile intr-una din cele mai frumoase zone din tara. Este vorba despre reeditarea unui concurs celebru pentru cei pasionati: concursul de biciclete 3 Munti.
Am participat la prima editie acuma 2 ani. Atunci am ramas uimiti de frumusetea traseului. De-a lungul timpului am avut ocazia sa parcurgem numeroase trasee in tara si in strainatate. Nici unul nu s-a apropiat de frumusetea celui de la 3Munti. Se deosebeste de restul prin faptul ca este pur si simplu natural: e greu de explicat.
Unele trasee sunt frumoase pentru ca sunt grele. Urci pe forestiere abrupte sau parcurgi sute de km. Acesta e doar frumos. La fel de natural ca apa Zbarcioarei, ca poteca din creasta Leaotei, ca traversarea dinspre Strunga spre Gutan. Traseul in sine spune povestea. Si iti doresti ca aceasta sa nu se sfarseasca niciodata.
Anul acesta Lucian a adus cateva elemente noi: vor fi 3 etape in loc de 2 si concursul va fi pe echipe.
Voi face echipa cu Silviu Balan.
Alin si Gianina ma iau cu ei si impreuna plecam spre satul Stoenesti din judetul Arges, de unde se va da startul primei etape.
"Luci, unde dormim ca noi ajungem pe la 1 noaptea"
"In fata primariei, dar dormiti si voi in spatele monumentului macar"
Pe drumuri ocolite, cu harta pe genunchi, dibuim Stoenestiul tarziu in noapte. Ma culc pe prispa unei casute de vacanta dezafectata, cu bagajele in jurul meu.
Dimineata atmosfera incepe sa se animeze treptat pe masura ce apar concurentii. Apare si Silviu a meu.
In povestea aceasta eroii nu sunt interesati de cine a mai venit la concurs, cu cine o sa se bata, pe cine trebuie sa intreaca. Eroii povestii noastre sunt nerabdatori sa vada traseul, sa se bucure de el si sa aiba vreme buna.
Ei nu sunt stresati sau indarjiti la start. De aceea povestile lor curg frumos si rasetele se aud de departe. Sunt multe de povestit despre locuri indepartate sau fapte de vitejie. Ei se cunosc si vorbesc intre ei, s-au intalnit de nenumarate ori pe crestele insorite sau prin ploile cu fulgere. Impreuna au depanat amintiri la final de aventuri si au baut impreuna bucurandu-se de cursele la care au participat.
Eroii nostri gusta aventura. Pentru ea au venit. Pentru provocarea celor 3 zile, pentru "infruntarea" cu cele 3 trasee. E altceva. Nu e vorba de a scoate timpul de xx.yy pe distanta zz. Nu e vorba de locul in clasament. Aici e vorba de cu totul altceva: de a "birui" si totodata de a te bucura de traseu. De a duce la bun sfarsit "misiunea" incredintata de Luci.
Dar cel mai frumos la acest concurs va fi faptul ca este pe echipe. Nu mai esti singur. Depinzi de cineva si cineva depinde de tine. In echipa esti ca pe perete legat in coarda: ai o responsabilitate fata de coechipierul tau.
Eu nu fac echipele pe criterii de performanta; le fac asa cum imi dicteaza inima. Si, in afara de Elena, alaturi de Silviu am avut cel mai frumos concurs pe echipe.
El are anul acesta 7km de antrenament la bicicleta. Eu am cateva mii de km in spate. Dar el e prietenul meu si doar cu el as vrea sa fac echipa la acest concurs.
O zi superba ne asteapta la startul aventurii noastre. Lucian ne explica ultimele detalii tehnice si luam startul. Nu suntem multi. Ar trebui sa fim mai multi? Pentru Lucian e greu sa astearna povestile acestea cu doar atatia eroi.
Pe de alta parte am vazut ce s-a intamplat la celelalte concursuri care au atins pragul de cateva sute de participanti: acolo povestea si-a pierdut orice urma de romantism. Acolo mergi sa etalezi echipamente, sa ai motive de lauda in fata bordeiului sau sa bati timpi. Sau campi...
Ar fi trist ca asa ceva sa se intample si cu 3 Munti: din fericire stiu ca niciodata nu o sa se intample. "Ciumpalaii" nu pot fi convinsi sa petreaca 3 zile pe munte, departe de civilizatie. Ei n-au timp. Ei au probleme si sunt ocupati. Plus ca inca nu am vazut "ciumpalai" sociabili: nu cred ca pot fi convinsi sa coabiteze cu inca un semen de-al lor...
Startul e pe sosea. O secunda nu am tras ca sa ajung pe cel din fata. Dar am tras fiindca a inceput aventura. Avem de dus la capat o misiune grea.
Am tras tare aici. Prea tare pentru gustul lui Silviu. Daca Silviu are o calitate aceea e ca nicodata nu se enerveaza. Sau cel putin nu o arata. Asa ca a tras din rasputeri desi se vedea ca nu-i convine ritmul. Nu l-am zorit nici o clipa. Am trecut prin multe impreuna ca sa stim ce sa facem.
Incepe urcarea de 24de km spre varful Leaota. O urcare frumoasa pe un forestier care merge pe firul unei vai ca de poveste: in soarele de dimineata verdele crud al pomilor are o nuanta ireala.
Incepem sa vorbim intre noi: imi dau seama ca Silviu a fost nemultumit de start. O zice pe ocolite, in felul lui. Dar aici panta incepe sa se accentueze si rolurile se schimba. Cu 7km la bord, Silviu incepe sa catere. Nu mi-e usor sa tin ritmul lui. Acolo unde panta e abrupta, tineretea si forta lui in picioare surclaseaza miile mele de km. Un catarator innascut. Acuma avem acelasi ritm ca echipa.
Si de acuma inainte am povestit aproape in continuu. Asa trebuie sa decurga un concurs. Asa trebuie spusa povestea unei curse de MTB.
In fata se vad cei de la Ciclopedya. In spate vine echipa lui Tibi. E greu de explicat. Suntem intr-un concurs, vrem sa intrecem si sa nu fim intrecuti, dar e ciudat ca totusi primeaza:
"Fii atent cum se vede toata Muntenia!"
O gluma de-a mea, o poanta de la Silviu. Tragem de noi, dar nu e furia de la alte concursuri.
E mai important sa ne oprim sa luam apa, sa fac misto cu Horatiu si sa schimb o vorba cu Tibi. Sunt si nu sunt concurentii nostri. Impreuna avem de "invins" traseele. Si ce stiu toti eroii acestei povesti este ca adevaratul castigator este cel care trece linia de finish. Indiferent de locul in clasament.
Soarele m-a epuizat la un moment dat. Dar in curand drumul forestier s-a terminat si am intrat pe creasta masivului Leaota. De aici traseul s-a transformat intr-un single trail deosebit de solicitant fizic si tehnic.
Aici nu o sa auzi niciodata:
"Ce e cacatul asta de traseu?"
"Vrea sa ne omoare organizatorul?"
"Mai e mult din porcaria asta?"
"Asta nu e traseu de bicicleta, e de alergare"
Aici o sa auzi:
"Du-te ma ce fain e!"
"Uaauuuu, yupieeeeee, esteeeee!"
"Ai sa-mi bag *&^* ! Uuuuu! Da ma!!!"
"Mai vreau!!!"
Single trai-ul respectiv a fost incredibil. Daca aveai tehnica necesara, echilibru de acrobat si picioare bune, stateai pe bicicleta. Daca nu, alergai. In ambele cazuri am savurat portiunea.
Naratorul a obosit dupa aceasta avalansa de onomatopee si ne-a pregatit o portiune de creasta innierbata si molcoma - paradisul ascuns al oricarui iubitor de MTB. Am parcurs kilometrii intregi in saua bicicletei sus pe creasta, inconjurati de o parte si de alta de peisajele de vis oferite de Bucegi, Iezer sau Piatra Craiului.
Dupa acest respiro a urmat din nou o portiune mai tehnica. Silviu a inceput sa aiba crampe - efortul de la start l-a solicitat. In echipa iti ajuti coechipierul. Car bicicleta mea si ma duc dupa a lui. Silviu e mandru, dar nu e prost. Si el trage pentru echipa. Aici nu-si au loc orgoliile. Acuma il ajut eu; amandoi stim ca poate in secunda urmatoare trebuie sa ma ajute el.
E momentul sa dam drumul la strigatele de lupta. Creasta rasuna de:
"Hai tati!!!"
"Hai echipa!!!"
"Bine asa!!!"
Ne luptam cu Tibi. Suntem mai buni pe urcarile criminale si la push bike. Sunt mai buni pe coborare. Ne luptam, dar aici e altceva.
"Au, greu ii la deal"
"Mergeti mai bine la vale, recuperati!"
"Alex, ai o gura de apa?"
"Bea tot ca mie nu imi trebuie"
Ne luptam si ne depasim in continuu. Impreuna ne oprim si cautam traseul. Impreuna ne asteptam sau fugim dupa coechipieri. Dupa care iarasi ne luam la intrecere.
Povestim deja despre cat de frumos a fost traseul primei zile. Un pic mai jos se vede poarta de finish. Suntem toti patru roata in roata pe ultima panta.
Ei trei reusesc sa sara peste sant. In aer Balan striga:
"Alex, sant! Saaaaaaaaaari!!!!!!"
Il aud, il inteleg, vad santul, dar nu mai am timp de reactie. Roata se blocheaza in sant si zbor.
Poc! Un sunet sec, rece, groaznic. Am aterizat in cap. Mi-e frica sa deschid ochii - sunt convins ca am creierii imprastiati peste tot. Nu se poate altfel la viteza care o aveam si la cum am dat cu capul de pamant.
Ma ridic in genunchi cu ochii inchisi duc mana la frunte si deschid ochii. Nimic. Imi dau seama ca m-a salvat casca.
Urmatorul gand: pierd timp, trebuie sa termin cursa. Cad in fund. Ma ridic si incep sa ma invart haotic. Apare Adi Bostan sa ma ajute. In continuare sunt total incoerent. Trebuie sa termin cursa - atata stiu. Bratul drept imi atarna inert, capul imi explodeaza, nu pot trage aer in piept. Dar trebuie sa termin cursa!
Dupa inca 100m sunt la finish.
Nu e bine. Deloc. Nu imi pot misca mana dreapta - ma doare ingrozitor. Capul imi trece, pieptul nu ma mai impunge, dar mana e dusa.
Sunt trist. Nu sunt trist ca probabil mi-am ratat o gramada de ture faine. Sunt trist ca mai sunt 2 zile de care nu ma mai pot bucura. Sunt trist ca il dezamagesc pe Silviu. Mai presus de orice sunt trist ca nu mi-am putut duce misiunea la sfarsit. Ca nu voi fi un finisher si ca nu ma voi putea delecta cu finalul povestii.
Atunci nu stiam inca. Am aflat abia luni. E vorba de fractura completa de metacarpian 5. Apropo, e greu sa scrii cu o mana blocata in gips.
Atunci stiam doar ca ma doare mana, ca se umfla si imi apar echimoze. Stiam ca sunt trist. O masam plin de speranta - poate trece, poate nu doare asa de tare. Si durerea nu era chiar insuportabila.
Atunci am stiut ca voi incerca cel putin sa continui.
De ce? Aici nu e vorba de glorie. Nu primesti premii nemasurate la sfarsit. Nu o sa ti se cante ode. Noi nu o sa castigam concursul; nici macar nu o sa prindem podiumul. Atunci de ce sa te chinui?!
Traseele sunt deosebit de tehnice pentru un sportiv sanatos si bun la MTB. De ce ai face asa ceva cu o fractura? Nu o sa devin faimos, nu o sa imi faca cineva o statuie. De ce as risca sa concurez in starea asta, avand perspectiva unor consecinte mult mai nasoale?
Eu nu m-am intrebat asta nici o secunda atunci, desi eram constient ca acolo ceva e rupt. Daca tu te intrebi, probabil ca nu o sa ne intalnim niciodata la 3Munti, IBO sau concursuri asemanatoare. Si nici nu ma obosesc sa iti explic...
Hotararea luata, trebuie sa ma bucur de atmosfera de la un concurs pe etape.
Aici stai seara impreuna cu organizatorii si voluntarii din posturi si de pe traseu. Alaturi de ceilalti concurenti. Aici nu pleci acasa dupa ce ai trecut linia de sosire.
In povestea aceasta, oamenii vorbesc intre ei, schimba impresii, glumesc, se simt bine impreuna. Povestea noastra nu e formata din X participanti. E o singura mare echipa cu misiunea de a duce aceasta poveste la bun sfarsit.
Am stat cu Vio. Cu Alin, Gianina. Cu Sisele. Sau cu Horatiu. Cu toti CPNT-istii. Cu Fane, Adi si toti ceilalti.
Nu te grabesti niciunde. Dar trebuie sa te si odihnesti fiindca maine povestea merge mai departe. Impreuna cu Silviu dormim studenteste la cort.
Dimineata, sub acelasi soare de bun augur, incercam sa invingem febra musculara si durerile din sale. Reincepem pregatirile de cursa. Etapa de azi o stim deja de anii trecuti. Din punctul meu de vedere este cea mai frumoasa, dar si cea mai usoara.
Este si motivul pentru care Luci a ales sa faca si un concurs cu o singura etapa - cea de azi. Asa ca acuma suntem mult mai multi concurenti la start.
Va rezista mana? Fara ajutor, nu. O infasor bine de tot cu PowerTape. Sa nu se balangane si sa tina la un loc ce se misca pe-acolo. Iau un analgezic puternic ca sa nu simt durerea.
Sunt morocanos. Silviu incearca din rasputeri sa ma bine dispuna.
Se da startul. Pornesc greu, mi-e frica, ma doare. Silviu are rabdare. Nu se enerveaza, nu-si da ochii peste cap. Ma incurajeaza. E greu. Ma doare si pieptul si nu am aer.
La inceput se coboara. De asta mi-e frica: pe coborarile tehnice voi fi zdruncinat si aici se poate sa cedeze mana. Merg foarte greu la vale si ma doare ingrozitor. Urlu in continuu.
Se termina coborarea si incepe urcarea. Si Hoinarii isi intra in ritm. Hoinarii nu au abandonat niciodata. Ei nici macar nu cunosc notiunea asta. Cat timp mai este cea mai mica farama de speranta, ei lupta.
Si merge bine. Merge perfect. Durerea a trecut. Urcam ca nebunii. Recuperam pozitiile pierdute la start si ne indreptam spre varful clasamentului.
Vorbim din nou intre noi. Radem si glumim.Si in acelasi timp tragem ca descreieratii. Ii prindem pe Tibi si Andras. Lupta continua la fel de sportiv ca data trecuta.
Zbarciaora e deliciul turei: cheile inundate unde fie mergi sute de metri prin apa pana la genunchi, fie traversezi la propriu de zeci de ori apa involburata. Aici m-am dat jos si am alergat efectiv toata lungimea cheilor ca dementul prin mijlocul apei. Era o placere primara sa alergi prin apa rece, aruncand stropi mari in toate directiile. Am chiuit de bucurie aproape tot timpul.
Iesim primii din apa si incepem sa urcam. Totul ne merge acuma ca pe roate. Dar ar fi o poveste prea seaca asa...
"Alex, lantul!" se aude de la Tibi.
Am reusit sa-l rup. Cheie de lant evident ca nu avem, ca de ce ne-ar trebui... Salvarea vine tocmai de la Tibi, care nu sta pe ganduri si ne-o da pe a lui.
Silviu ia bicicleta mea. Ideea e sa ajungem in punctul de alimentare. Facand echilibristica, duce bicicleta pana acolo.
De data aceasta in echipa noastra e cineva care se pricepe la mecanica. Nu sunt eu acela. Meticulos si precis, Balan repara in timp record lantul.
Pornim nebuneste in cursa de urmarire. Avem 5km de urcare pe asfalt pana in Ciocanu. Greu de crezut, dar pana si bucata asta de sosea se incadra perfect in firul epic intins de Lucian. Era...acolo unde trebuia sa fie. Plus ca era infernal de abrupta.
Ritmul nostru a crescut. Plecam primii din punctul de alimentare din Prapastiile Zarnestilor. Acuma suntem in Piatra Craiului. Peisaje de o frumusete ireala ne ademenesc de peste tot. Apucam sa le vedem pe toate derulate cu rapiditate prin fata ochilor. Fiindca aici fugim ca nebunii. Avem iarasi ritm si ne merge bine.
Balan o fi avand 7km inaintea acestui concurs, dar e un altfel de sportiv. Compenseaza prin vointa, prin indarjire. Si prin antrenamentul alternativ... Are enorm de multi km de alergat montan si ski de tura. Asa ca, desi greu de crezut la inceput, suntem o echipa perfect echilibrata.
Am urcat prin Prapastii, am trecut de Table, am savurat fata vestica a Pietrei Craiului, ne-am dat duhul pe urcarea din padure, am implorat toate divinitatile sa nu imi cedeze mana pe coborarea infernal de bolovanoasa, am trecut in fuga de postul lui Vio, am urcat din nou pe sosea ridicati acuma in pedate.
Am mai coborat o ultima data pentru a ne trezi in forestierul care urca catre complexul Cheile Gradistei. Aici ne-am intalnit cu Andrei Potp. In trei am urcat ultimii kilometrii si am trecut linia de sosire.
Suntem pe locul patru la general la 38 de secunde de locul 3. A fost o etapa perfecta.
A doua seara echipa de la 3Munti devine si mai unita. Povestile sunt mai zgomotoase si se intind mai mult in noapte. Mai multi eroi isi povestesc aventurile, visele, planurile de viitor. Devenim mai buni prieteni, ne facem noi cunostinte. Familia creste.
Verisoarele mele vin si ele impreuna cu Remus. Andrei incinge atmosfera. Berea curge (e vital ca la o competitie pe etape sa te hidratezi corespunzator si sa asiguri nivelul optim de carbohidrati).
O seara feerica.
Ultima etapa. Si atmosfera e deja nostalgica. Mai e doar o etapa.... Si gata. Pacat.
E etapa cea mai grea din punctul meu de vedere. Incep mai prost ca in ziua precedenta. Mana nu ma mai doare (PowerTape-ul si analgezicele isi fac datoria). Dar nu mai am suflu. Si sunt ametit complet - nu cred ca a fost o idee buna sa iau analgezicul ala cu Cola. Ma misc in reluare si nu ma pot concentra.
Balan are din nou rabdare cu mine. Foarte multa rabdare. Pe urcarile tehnice sunt complet in afara subiectului - cad constant si incurc pe ceilalti concurenti. Mi-e foarte greu sa ma concentrez.
Suntem acuma pe traseul de EcoMarathon de pe bucla a doua. Este dupa parerea mea portiunea de la 3 Munti care ar trebui trecuta in dictionar la definitia de single trail. Ceva mai frumos decat acea curba de nivel prin padure, perfect ciclabila, nu imi pot imagina.
Balan nu e de aceeasi parere. Incurcat de un concurent, franeaza, sare peste ghidon, bicicleta vine peste el, dupa care se duce in prapastia din dreapta vreo 40 de metri. Eu vedeam asta din spate cu incetinitorul (combinatia aia Cola analgezic nu e tocmai pe treaba ei...).
Paradoxal, desi mi-am rupt mana, am coborat exceptional de-a lungul celor 3 zile de concurs. M-am trezit la iesirea din iarna infinit mai tehnic decat inainte. Si cu mult mai mult tupeu. Nu ma compar cu coboratorii buni, dar macar acuma nu trebuie sa mai cobor de pe bicicleta. Si imi face placere sa ii dau la vale. Si desi am o fractura, de la o zi la alta am coborat din ce in ce mai agresiv.
Ajung repede in soseaua din Moieciu.
O poveste epica are nevoie de un final pe masura.
Dupa destul de mult timp apare si Balan. Eu sunt mai coleric ca el si sunt pe punctul de-al lua la rost.
"Ce-i ma?"
"Pana"
"O, sa-mi bag %^% !!! Bine, hai s-o facem repede".
Sunt nervos acuma -prima si singura data in decursul celor 3 zile. Suntem depasiti si am impresia ca Silviu se mosmondeste cu pana aia. Il zoresc nervos.
Tarziu terminam pana si plec bolborosind inainte cat pot de repede.
"Alex!!!"
.....acuma ce #$%$^ mea mai e?!!!!!.....
"S-a rupt schimbatorul!"
Si s-a facut liniste. Am inceput sa rad. Nu isteric, radeam incet, pe infundate. O poveste epica are nevoie de un final pe masura...
Ne depasesc absolut toate echipele. Nu conteaza.
"Ce facem Balane?"
Raspunsul a fost instantaneu:
"Alergam!"
Eram la km 7 din 44. Mai aveam de alergat 37km si 1600m diferenta de nivel. In papuci de bicicleta, cu placute in talpi, carand dupa noi o bicicleta stricata.
Dar daca exista vreun singur om capabil sa faca asta, ei bine ala era chiar....Balan! Eu stiu asta, el o stie mai bine ca mine.
Ma intreaba totusi politicos:
"Sau vrei sa abandonam?"
De data asta rad zgomotos:
"Cum ma Balane sa abandonam?! Noi nu abandonam niciodata!"
Si pe soseaua insorita din Moieciu se derula un spectacol abstract. Un om urca la deal pe bicicleta carand o a doua in paralel, in timp ce in spatele lui venea un alergator care facea niste pasi ciudati , de parca calca pe cuie.
Spectacolul a durat aproape 5km. Minutele se scurgeau greu, kilometrii si mai greu. Am fost depasiti de echipa de mixt de la care am luat cheita de lant. Panta devine mai accentuata si nu mai pot cara ambele biciclete. Si Balan a obosit sa alerge.
Il intreb:
"Nu putem scurta lantul si sa il blocam pe o anumita viteza?"
Raspunde instantaneu:
"Ba da"
Mi se sting lampile..........
"Si de ce mama naibii n-am facut asta pana acuma?!!!!!!!"
Si incepe o cursa nebuna. Am urcat ca urmariti de Ghionoaia. Se auzea doar un gafait sacadat si lacuri de sudoare cadeau de pe noi. Ne indarjeam sa ramanem in pedale pe cele mai abrupte pante. Ne dadeam jos doar cand bicicleta se ridica pe roata din spate. Atunci alergam ca nebunii la deal. Nu ne-am oprit o secunda.
Pedalam sau alergam. Am ajuns din nou echipele; am inceput sa le depasim. Urcam tot mai tare. Iesim in golul alpin si aici Balan schimba cu mana pe o alta foaie pentru a nu pedala in gol. Si ca participant direct era emotionant sa vezi efortul pe care il depuneam. Daca ne intreaba cineva n-am fi stiut sa ii spunem de ce.
Pierdusem atat de mult timp cu pana, schimbatorul, alergatul si ajustastul lantului incat pierise orice sansa
de vreun loc fruntas. De ce alergam in halul asta?! Pacat daca ai ajuns cu cititul pana aici si inca n-ai inteles...
Luci e inainte de saua Strunga si ne indruma pe trasa cea mai sigura. Aici mi-a fost greu - mi s-a taiat aerul. Urmeaza traversarea spre Gutan. Las meticulos saua jos si fac cea mai buna portiune tehnica de MTB din viata mea. Orgasm pe doua roti.
Pe Coama Lunga - care e la fel de lunga cum ii zice numele, nu mai pot tine ritmul lui Balan. Si nu merg eu mai incet - merge el mai repede. Pare lovit de streche.
O poveste epica are nevoie de un final pe masura....
5km de urcare pe forestier. Balan e pe foaia mica si pedaleza ca un hamster electrocutat. Cred ca e cu cadenta la 200. Dar la un moment dat i se ia si lui. Eu sunt deja bine mai in fata cand apare masina cu echipa Merida care e pe locul 3. Ii intreb daca celelalte echipe au terminat; baietii imi zic ca nu. Locul 4 e la 10 minute mai sus.
Dau sa pic de pe bicicleta. Urlu cat pot catre un Silviu lac de sudoare si pedaland in gol:
BALAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAN!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Fa bine si trage cum n-ai tras in viata ta!!!!"
Si Balan trage !
Pedala ca un dement. Nu am mai vazut niciodata atata risipa de efort. Tineam ritmul lui si strigam in continuu:
"Bine tati!!!"
"Hai echipa!!!"
"Hai Balaaaaaan!"
Orizontul incepe sa se ingusteze. Se formeaza tunelul, tamplele incep sa bubuie. Stiu bine senzatia. Dar nu pot sa renunt acuma cand Balan trage asa. In fata orizontul se rezuma acuma la un singur punct, in rest totul e negru si se misca in reluare. Ma intreb oare cand am tras ultima gura de aer? Pare o eternitate de atunci. Incerc sa respir. Ma inec si simt ca imi bubuie capul. Sunt intr-o echipa si langa mine cineva da tot ce poate - nu imi pot bate joc. Ma ridic in pedale inchid ochii (oricum totul era deja negru) si pedalez. Imi place senzatia sa ajung la limita si sa mai gasesc farama aia minuscula de energie.
Povestea noastra ia sfarsit peste putin timp. Trecem linia de sosire si cadem lati pe jos.
N-am reusit sa prindem locul 4.
Nici nu realizezi tu cititorule cat de putin a contat aia. Puteam sa fim ultimii si tot am fi fost cei mai fericiti. De ce am tras ca dementii ? Pentru ca o poveste epica are nevoie de un final pe masura...
Si povestea e singura care conteaza.
3Munti s-a terminat. Lumea e trista. Te astepti sa te bucuri ca ai scapat. Aici oamenii sunt insa tristi pentru ca ceva frumos a luat sfarsit. Maine o sa le lipseasca deja rutina trezitului de dimineata, pregatirea de cursa, cursa in sine si mai ales povestile de seara. Pentru ceva timp o sa fie un gol. Un gol care se cere umplut.
Pe eroii povestii noastre in general nu o sa-i gasesti pe podiumuri. Majoritatea nu scriu blog-uri, nu sunt in centrul atentiei, nu dau din gura. Eroii acestei povesti se dau cu bicicleta din pasiune, ei au ramas inca acei copii care isi urmaresc povestea din vis pana la capat.
Eu v-am zis aici povestea lor si povestea echipei noastre: Hoinarii.
Multumesc Silviu!
Mi-a fost greu sa scriu aceasta poveste cu o mana in gips. Mi-e la fel de greu sa diger ideea ca anul acesta am ratat IronMan-ul. Dar nu regret o secunda!
Apropo, ne vedem sambata la RTR! La alergat nu imi trebuie maini...
Postări
12 comentarii:
parca niciodata nu s-au potrivit mai bine cuvintele:
Ajungi intotdeauna acolo unde indraznesti sa vrei s-ajungi
toate bune
Suca, sunteti absolut FANTASTICI!!!!
Probabil cel mai frumos dar si cel mai greu concurs de MTB din Romania ...
Felicitari !
Foarte tare! Bravo ba !!
Bravo Suca (si Balan)! M-am speriat la primele randuri ca te-a apucat batranetea, dar am vazut dupa aia ca tot dement ai ramas, din fericire.
Epic! Bravo!
Frumos rau! Am avut parte de zile extraordinare la 3 Munti! Felicitari si multa sanatate!
Silvia - Sis
Tot raul spre bine... lasa ca bem o bere dupa RTR
Cat despre cursa, cu siguranta aveam ce povesti nepotilor:)
Io nu am pomenit niciodata de abondon, ti-am spus doar sa te duci sa-ti faci cursa, sa nu te tin blocat langa mine, eu aveam de gand sa birui cursa asta pe bicicleta sau alergand pe langa aceasta:)) Oricum nu ma asteptam sa ma iei in serios, doar ca imi era a dracu de rusine si de ciuda.
Pe coborarea pe Culmea Lunga ma gandeam ca nu cred ca m-as fi inteles atat de bine cu nimeni altcineva, a fost o chimie, nici nu trebuia sa vorbim, stiam dinainte fiecare ce gandim..
Au fost 3 zile de poveste...
Sa-mi pastrezi un loc fain pe ghips pentru semnatura si insanatosire grabnica!
O super povestire, felicitări!
Aceleași felicitări și pentru figura frumoasă făcută în concurs!!!
Cu stimă, Poștocu'
Bine baietiiiiii!!!!!!
bine mai baieti, o poveste din aceasta avem si noi cu dezastru in prima zi si revenire pe final, voi ne-ati inspirat ;) si este foarte adevarat nu locul conteaza si cursa in sine cu fiecare dintre noi Echipa Merida va respecta
Salutare, am citit povestea cu sufletul la gura cum se zice! Felicitari pentru cursa si pentru incitanta poveste. Uimitor ce poate face mintea, zic asta pentru ca si eu sunt cu mana in ghips, cu 2 metacarpiene rupte, si desi imi lipseste foarte mult alergatul si bicicleta, nu am avut curajul sa merg la alergat. Ma tot gandesc ca pot dauna procesului de refacere al oaselor daca ma zbantui cu alergatul.
Povestea ta ma motiveaza sa nu mai stau pe scaun, sa las motivele si sa ies la alergat!
La marathon 7500 am vazut pe cineva cu o mana in ghips care a participat, oare tu erai hoinarule?
Ma inclin in fata reusitei tale si iti doresc refacere grabnica!
Trimiteți un comentariu