Data: 16.06.12-17.06.12
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Cheile Butii
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Luni mi-au pus mana in gips (multumesc mult de tot Nutu, respect pentru profesionalismul celor de la Urgente) .
Acuma eu inteleg ca oamenii aia imi vroiau numai binele, dar...
Dupa vreo saptamana mi-am interepretat singur radiografia (e o poveste mai lunga aici...) si am concluzionat ca pot sa imi dau jos gips-ul. A doua zi la control doctorita a fost destul de ofuscata. Mi-au pus iara mana in gips. Dupa doua zile - l-am dat jos din nou si mi-am luat o orteza.
Ideea e ca gips-ul ala m-a impiedicat sa merg la IronMan. Acuma nu pot sa zic ca a fost tragedia vietii mele ca nu am participat. Mi-ar fi placut sa merg. Nu am ajuns acuma, merg la anul. Cum imi pot gasi concursuri in fiecare week-end daca am chef, nu o sa consider ca "am pierdut atata timp antrenandu-ma".
Dar nici acasa nu e de stat. Ironia sortii e ca o sa alerg la RTR. Concursul e la prima editie si v-am povestit de el si in blog-ul precedent .
Merg la el fiindca nu pot sa stau pe curu' meu. Fiindca am mana rupta si nu picioarele. Fiindca statul acasa nu e o optiune.
Doar ca nu mai am nici un chef sa alerg. Nu mai vreau! Vreau cu bicicleta!!!
Il luam pe Bobi si pe drum oprim la Nosu in Marga. Saptamanile acestea am avut placerea sa ma reintalnesc cu cativa dintre oamenii care m-au schimbat dintr-un fumator lenes in... ma rog, acuma macar nu mai stau acasa.
Seara petrecem la foc de tabara. De la stanga la dreapta: vara-mea Andreea pe care a lovit-o strechea concursurilor. Nasu' Bobi - care a crescut enorm anul acesta si cu care voi face echipa la Fagaras. O faptura ciudata care se tine scai de mine si care tot apare recurent in ultimele relatari. Eu cu gips-ul meu. Nosu.
Deja de ceva timp la mine nu mai e vorba de concursuri. Adica nu ma mai intereseaza ca a doua zi am concurs, asa ca daca am chef sa petrec cu o seara inainte - aia fac. Mai particip pentru ca ma intalnesc cu "lume buna" si ca fac miscare.
Asta micu' e peste tot! Oriunde merg, apare si el! Si tot timpul vrea sa imi fure berea! E groaznic!!!
Sa trecem in revista echipamentul: papuci Asics (aouleu, termin blog-ul si fac comanda la alta pereche!), iegari infipti in cur - special pentru caprele negre de pe traseu; centura cu grenade cu elixiruri secrete, tricoul galben - ca ala era primul in dulap; buff-ul ala e o chestie noua si l-am luat acuma pentru a nu-mi intra transpiratia in ochi - va fi de acuma prezent in echipamentul obligatoriu. Gips-ul nu e obligatoriu.
A, da... Si gambele acelea magnifice. Priviti si muriti de ciuda.
RTR- vine cu 3 ingrediente deosebite:
- in primul rand si ceea ce il diferenteaza de toate celelalte concursuri - un traseu superb. Fara termen de comparatie
-ideea de timp cumulat pe echipa. Adica te inscrii la echipa de 3+1 (minim o fata, adica) si la final se cumuleaza timpii
- King of Custura - premiu special pentru cel care ajunge primul pe varful Custura.
Idei originale (cel putin la noi) si care sper sa prinda si la alte concursuri.
Gips-ul ala e ca magnetul: esti in centrul atentiei, toata lumea te compatimeste, iti plange de mila. Gips-ul nu m-a incurcat absolut deloc la alergare. Nici macar cu o secunda. Aici le explicam la baieti...ceva, ca oricum nu mai stiu ce vorbeam. Mi-e ciuda pe Radu ca el are bete (si eu am, doar ca nu le pot folosi din motive evidente...).
Mai un pic pana la start. N-am nici un stres. Dar, acuma pe bune, chiar n-am. Si ca la Hercules, stiu ca va fi un concurs foarte bun. Si promit ca va fi ultimul de alergare.
A fost cel mai bun concurs de alergare al meu dupa mult timp. Cel la care am avut cele mai mari satisfactii.
Startul l-am luat linistit. Nu ca era o strategie - acuma nu mai am strategii. Ca asa mi-a fost bine. Nu imi mai zic cu ciuda ca vine panta si ii depasesc. De fapt nici nu mai mi-e ciuda.
Nu imi mai iau iepuri. Si am reinceput sa vorbesc cu cei din jurul meu. Am timp sa admir peisajul.
Odihnit, intru in portiunea de creasta.
Balan a facut traseul acesta pentru mine. Sunt convins. E foarte tehnic. Aici ai foarte putine portiuni unde sa bagi capul in pamant si sa alergi ca zevzegul. In continuu trebuie sa fii atent, sa te echilibrezi, sa te folosesti de maini, sa ai grija unde calci.
Aici nu mai e vorba de alergatul ala tampesc. Inclusiv pe portiunile de creasta, poteca e inclinata pe curba de nivel, se merge pe un grohotis instabil sau se inoata prin jnepeni. Alteori esti expus pe portiuni inguste de creasta.
Este minunat. Ca si portiunea din Funduri pana la Spirlea de la MPC. Trebuie sa faci si altceva decat sa bagi capul in pamant si sa tragi. E tehnic - ador asta.
Nu ma intereseaza cine e in fata - acuma e singura data anul acesta cand simt adrenalina cand alerg si asta imi place.
Coborarea din saua Scorota e perfecta si ea.
In schimb urcarea pana pe Custura ma enerveaza. Mai ales portiunea din Plaiul Mic. O urcare lunga si foarte domoala - din aia de serpas. Castig distanta fata de grupul in care ma aflu - in acelasi timp vad tricouri cunoscute nu foarte departe.
Stiam de la start ca voi merge bine. Acuma mi se confirma. Dar nu mai e indarjirea aia de alta data. Vreau totusi sa se termine urcarea.
Stiu ce urmeaza - asta astept de la start - coborarea din Custura Mare. As fi venit pana aici doar pentru ea.
Dupa ce am primit apa in punctul de alimentare de la 2457m (cititi cu atenti ce am scris si o sa intelegeti ce inseamna aia - daca nu va explic: cineva a carat cu spatele apa pana in acel varf pentru toti concurentii. Respect!). Si...a inceput!!!
Cand eram copil tata ma aducea in Retezat. Am fost tot timpul fascinat de pietrele acelea care caracterizeaza acest munte. De mic (6-7 ani) imi placea sa alerg pe ele. E ceva fantastic: incepi sa alergi si trebuie sa iei decizii in fractiuni de secunda: aterizezi pe piatra aceea? Daca aluneca? Daca nu ai loc sa pui piciorul? Pe masura ce cobori viteza creste si reactiile trebuie sa devina din ce in ce mai rapide. Iti dai seama ca nu mai poti controla coborarea - totul se intampla tot mai repede si tu tot accelerezi. Simti nodul din gat si esti concentrat la maxim - n-ai voie sa gresesti cu nici un milimetru.
A urmat portiunea de iarba : 800m diferenta de nivel pe smocuri iarba neregulate care abia asteptau sa iti inhate glezna.
Am stat si am analizat rezultatele intermediare: pe portiunea de coborare am avut al doilea timp din toti participantii. Primul l-a avut un alt "nebun": Radu Diaconescu.
Si timpul de acolo contine si o portiune total anosta si non tehnica de coborare pe forestier, unde eu am pierdut in fata celor... care doar alearga :).
Dupa care a venit o porcarie (si ca orice porcarie, mai era si lunga) de forestier. Cum nu ma grabeam niciunde nu m-am enervat - mi-a parut doar rau ca se terminase coborarea precedenta.
Gata si RTR-ul!
Un concurs foarte frumos.
Cu plus:
- un traseu uluitor
- interesul aratat de organizatori
- punctele de alimentare
- idei originale
Cu minus:
- nimic... ca a fost vreme buna
DAR: intregul sistem de marcat traseul trebuie regandit pentru editiile ulterioare. Marcajele erau putine si nu foarte intuitive. Si daca ar fi fost un dram de ceata, era nasol.
A urmat chefuiala de dupa. Si berbecutul. Si berea. Si focul de tabara. Asa sa tot mergi la concursuri.
Va mai zic mai incolo, dar trebuie sa ma fac ca lucrez...
Nu mai alerg...promit!
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Cheile Butii
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Luni mi-au pus mana in gips (multumesc mult de tot Nutu, respect pentru profesionalismul celor de la Urgente) .
Acuma eu inteleg ca oamenii aia imi vroiau numai binele, dar...
Dupa vreo saptamana mi-am interepretat singur radiografia (e o poveste mai lunga aici...) si am concluzionat ca pot sa imi dau jos gips-ul. A doua zi la control doctorita a fost destul de ofuscata. Mi-au pus iara mana in gips. Dupa doua zile - l-am dat jos din nou si mi-am luat o orteza.
Ideea e ca gips-ul ala m-a impiedicat sa merg la IronMan. Acuma nu pot sa zic ca a fost tragedia vietii mele ca nu am participat. Mi-ar fi placut sa merg. Nu am ajuns acuma, merg la anul. Cum imi pot gasi concursuri in fiecare week-end daca am chef, nu o sa consider ca "am pierdut atata timp antrenandu-ma".
Dar nici acasa nu e de stat. Ironia sortii e ca o sa alerg la RTR. Concursul e la prima editie si v-am povestit de el si in blog-ul precedent .
Merg la el fiindca nu pot sa stau pe curu' meu. Fiindca am mana rupta si nu picioarele. Fiindca statul acasa nu e o optiune.
Doar ca nu mai am nici un chef sa alerg. Nu mai vreau! Vreau cu bicicleta!!!
Il luam pe Bobi si pe drum oprim la Nosu in Marga. Saptamanile acestea am avut placerea sa ma reintalnesc cu cativa dintre oamenii care m-au schimbat dintr-un fumator lenes in... ma rog, acuma macar nu mai stau acasa.
Seara petrecem la foc de tabara. De la stanga la dreapta: vara-mea Andreea pe care a lovit-o strechea concursurilor. Nasu' Bobi - care a crescut enorm anul acesta si cu care voi face echipa la Fagaras. O faptura ciudata care se tine scai de mine si care tot apare recurent in ultimele relatari. Eu cu gips-ul meu. Nosu.
Deja de ceva timp la mine nu mai e vorba de concursuri. Adica nu ma mai intereseaza ca a doua zi am concurs, asa ca daca am chef sa petrec cu o seara inainte - aia fac. Mai particip pentru ca ma intalnesc cu "lume buna" si ca fac miscare.
Asta micu' e peste tot! Oriunde merg, apare si el! Si tot timpul vrea sa imi fure berea! E groaznic!!!
Sa trecem in revista echipamentul: papuci Asics (aouleu, termin blog-ul si fac comanda la alta pereche!), iegari infipti in cur - special pentru caprele negre de pe traseu; centura cu grenade cu elixiruri secrete, tricoul galben - ca ala era primul in dulap; buff-ul ala e o chestie noua si l-am luat acuma pentru a nu-mi intra transpiratia in ochi - va fi de acuma prezent in echipamentul obligatoriu. Gips-ul nu e obligatoriu.
A, da... Si gambele acelea magnifice. Priviti si muriti de ciuda.
RTR- vine cu 3 ingrediente deosebite:
- in primul rand si ceea ce il diferenteaza de toate celelalte concursuri - un traseu superb. Fara termen de comparatie
-ideea de timp cumulat pe echipa. Adica te inscrii la echipa de 3+1 (minim o fata, adica) si la final se cumuleaza timpii
- King of Custura - premiu special pentru cel care ajunge primul pe varful Custura.
Idei originale (cel putin la noi) si care sper sa prinda si la alte concursuri.
Iata si echipa mea : Picioare Zburatoare. Multumesc mult ca m-ati luat la voi in echipa!
Gips-ul ala e ca magnetul: esti in centrul atentiei, toata lumea te compatimeste, iti plange de mila. Gips-ul nu m-a incurcat absolut deloc la alergare. Nici macar cu o secunda. Aici le explicam la baieti...ceva, ca oricum nu mai stiu ce vorbeam. Mi-e ciuda pe Radu ca el are bete (si eu am, doar ca nu le pot folosi din motive evidente...).
Mai un pic pana la start. N-am nici un stres. Dar, acuma pe bune, chiar n-am. Si ca la Hercules, stiu ca va fi un concurs foarte bun. Si promit ca va fi ultimul de alergare.
A fost cel mai bun concurs de alergare al meu dupa mult timp. Cel la care am avut cele mai mari satisfactii.
Startul l-am luat linistit. Nu ca era o strategie - acuma nu mai am strategii. Ca asa mi-a fost bine. Nu imi mai zic cu ciuda ca vine panta si ii depasesc. De fapt nici nu mai mi-e ciuda.
Nu imi mai iau iepuri. Si am reinceput sa vorbesc cu cei din jurul meu. Am timp sa admir peisajul.
Odihnit, intru in portiunea de creasta.
Balan a facut traseul acesta pentru mine. Sunt convins. E foarte tehnic. Aici ai foarte putine portiuni unde sa bagi capul in pamant si sa alergi ca zevzegul. In continuu trebuie sa fii atent, sa te echilibrezi, sa te folosesti de maini, sa ai grija unde calci.
Aici nu mai e vorba de alergatul ala tampesc. Inclusiv pe portiunile de creasta, poteca e inclinata pe curba de nivel, se merge pe un grohotis instabil sau se inoata prin jnepeni. Alteori esti expus pe portiuni inguste de creasta.
Este minunat. Ca si portiunea din Funduri pana la Spirlea de la MPC. Trebuie sa faci si altceva decat sa bagi capul in pamant si sa tragi. E tehnic - ador asta.
Nu ma intereseaza cine e in fata - acuma e singura data anul acesta cand simt adrenalina cand alerg si asta imi place.
Coborarea din saua Scorota e perfecta si ea.
In schimb urcarea pana pe Custura ma enerveaza. Mai ales portiunea din Plaiul Mic. O urcare lunga si foarte domoala - din aia de serpas. Castig distanta fata de grupul in care ma aflu - in acelasi timp vad tricouri cunoscute nu foarte departe.
Stiam de la start ca voi merge bine. Acuma mi se confirma. Dar nu mai e indarjirea aia de alta data. Vreau totusi sa se termine urcarea.
Stiu ce urmeaza - asta astept de la start - coborarea din Custura Mare. As fi venit pana aici doar pentru ea.
Dupa ce am primit apa in punctul de alimentare de la 2457m (cititi cu atenti ce am scris si o sa intelegeti ce inseamna aia - daca nu va explic: cineva a carat cu spatele apa pana in acel varf pentru toti concurentii. Respect!). Si...a inceput!!!
Cand eram copil tata ma aducea in Retezat. Am fost tot timpul fascinat de pietrele acelea care caracterizeaza acest munte. De mic (6-7 ani) imi placea sa alerg pe ele. E ceva fantastic: incepi sa alergi si trebuie sa iei decizii in fractiuni de secunda: aterizezi pe piatra aceea? Daca aluneca? Daca nu ai loc sa pui piciorul? Pe masura ce cobori viteza creste si reactiile trebuie sa devina din ce in ce mai rapide. Iti dai seama ca nu mai poti controla coborarea - totul se intampla tot mai repede si tu tot accelerezi. Simti nodul din gat si esti concentrat la maxim - n-ai voie sa gresesti cu nici un milimetru.
A urmat portiunea de iarba : 800m diferenta de nivel pe smocuri iarba neregulate care abia asteptau sa iti inhate glezna.
Ai!!! Ca fain a fost aici
Numai la MTB am mai fost asa de fericit.
Am stat si am analizat rezultatele intermediare: pe portiunea de coborare am avut al doilea timp din toti participantii. Primul l-a avut un alt "nebun": Radu Diaconescu.
Si timpul de acolo contine si o portiune total anosta si non tehnica de coborare pe forestier, unde eu am pierdut in fata celor... care doar alearga :).
Elena m-a asteptat pe traseu si ea e cea care a facut pozele astea.
Dupa care a venit o porcarie (si ca orice porcarie, mai era si lunga) de forestier. Cum nu ma grabeam niciunde nu m-am enervat - mi-a parut doar rau ca se terminase coborarea precedenta.
Gata si RTR-ul!
Un concurs foarte frumos.
Cu plus:
- un traseu uluitor
- interesul aratat de organizatori
- punctele de alimentare
- idei originale
Cu minus:
- nimic... ca a fost vreme buna
DAR: intregul sistem de marcat traseul trebuie regandit pentru editiile ulterioare. Marcajele erau putine si nu foarte intuitive. Si daca ar fi fost un dram de ceata, era nasol.
Am termninat pe locul 2 la echipe.
A urmat chefuiala de dupa. Si berbecutul. Si berea. Si focul de tabara. Asa sa tot mergi la concursuri.
Va mai zic mai incolo, dar trebuie sa ma fac ca lucrez...
Nu mai alerg...promit!
Postări
2 comentarii:
Aaa, deci la Cozia vii sa incurajezi participantii?
:)
Felicitari, ai alergat pana si cu mana in gips. E bine ca astfel de concursuri inca mai exista si ca lumea se mai intereseaza de ele.
Trimiteți un comentariu