Data: 19.07.14
Participanti: C.S. Tibiscus
Locatie: Lugoj
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii
Max Ausnit - concursul de ciclism de sosea de la Lugoj. Concursul pentru care multi se antreneaza un an de zile - din pacate nu sunt foarte multe evenimente de acest gen inca la noi. Concursul care prin cuantumul premiilor ii strange la start pe cei mai buni.
A fost ... a fost cel mai fain concurs pe echipe de la 7500 incoace. Fiindca ciclismul de sosea e eminamente un sport de echipa.
6.00 - trezirea. Am fost de cu seara la Dan pentru a stabili strategia de echipa. Pana la urma, dupa 4 ore am reusit sa bifam doar un ceaun de gulas foarte bun si niste beri.
6.30 - plecam sa il luam pe Bobi. Am exact aceeasi stare ca de vreo 10 zile incoace. O sfarseala si o stare de neputinta. M-a apucat dupa un week-end in care am tras tare si a culminat la o tura de tempo. De-atunci abia mai pot urca scarile.
7.45 - ajungem in zona de start. Pentru mine e clar ca cel mult pot incerca sa o ajut pe Elena ducand trena. Dar nici de asta nu sunt convins.
8.20 - descoperim ca am uitat plasa cu mancare asa ca acuma Elena mananca batoane Sponser si eu o banana. Eram totusi convins ca nu o sa fie foarte greu daca trebuie doar sa ajut.
9.00 - O ultima tura de incalzire cu Elena pe centura. Starea de neputinta e tot acolo unde a fost de ceva timp. Sunt destul de speriat, ofticat, blazat.
9.30 - Startul in turul de onoare prin Lugoj. Dan vine si zice ca o sa mearga cu Elena. Inceputul planului.
Dan a fost "creierul" strategiei. In plan mai e Grosu si cu mine. Ocupam locuri destul de avansate la start.
10.00 - start Max Ausnit 2014.
Dealul Viilor e portiunea cheie. Urcarea de la inceput unde se zice ca daca reusesti sa te tii de elite, poti termina cu ele. Noi avem alte planuri. Sa "pierdem" cat mai putin aici. Catararea categoric nu e punctul forte. Si asta e foarte ciudat tinand cont ca diametral opus stau lucrurile la MTB...
Dan merge o pedala in fata Elenei. Eu flanchez pe dreapta. Elena trage. Eu incerc sa ma conserv. Stiu traseul si in vis, stiu ce va urma.
Pe urcare am doborat 3 concurenti. La propriu. Am simtit ca imi intra in roata spate. Ajuta si MTB-ul la ceva... Am reusit cumva sa raman pe bicicleta. Astia s-au prabusit in spate. E unul din aspectele de care mi-e frica la sosea. Vin multi care merg pentru prima data in pluton. Franeza, accelereaza sau trag de ghidon.
Tot pe urcare am realizat ca o sa fie o cursa de urmarie. Ca de obicei. Adica am depasit deja ceva fete. Si in fata mai sunt destule.
Dan conduce tot jocul. Eu stau doar in paralel cu Elena. El incearca sa impuna ritmul. E greu - n-are de unde sa stie care e optimul pentru Elena. Prea tare? Se va taia mai tarziu. Prea incet? Pierzi contactul cu cele din fata si nu mai poti recupera.
Pe prima bucla de la Poganesti s-a "lipit" o fata de noi.
Ciclismul de sosea e un sport de echipa. Indiferent de echipa. Acuma ea era in "echipa" cu noi. Asa de "in echipa" incat mergea la trena lui Dan sau a mea mai bine ca Elena. N-aveam ce-i face.
Ciclismul de sosea e un sport de echipa - cine crede altceva habar n-are de sportul asta.
Pe a doua bucla noi am avut noroc, ea ghinion - probleme tehnice. Intre timp am inceput sa culegem alti concurenti si sa ne incropim noi un pluton. Problema era ca in plutonul asta un singur om ducea trena - Dan.
Urcarea prin padure aduce din nou in prim plan neputinta mea. Incep sa gafai ca dupa 200km de forta. Ceva e in neregula rau de tot undeva prin mine. Aici ma chinui sa nu-i pierd pe Dan si Elena.
Dan a incercat sa determine ritmul optim. Sa nu forteze, sa nu lase pedala. Elena statea cuminte in spatele lui. Eu in continuare in paralel.
Se termina si bucla si au urmat cele doua "gaturi". Nici o schimbare in dinamica cursei. O lasam pe Elena pe urcari sa fie prima pentru a nu o forta sa tina alt ritm. In varful catararilor treceam imediat in fata si duceam trena.
Un rol important a jucat masina tehnica. Almajan, Emil si Anne sun acolo. Umplu bidoanele cu apa si ni le schimba din mers.
Ne apropiem de national. Pentru prima data Dan imi face semn sa trec in fata si sa ajut. Aici am facut morisca cu Dan. Si ritmul a crescut impresionant. Am mers foarte bine pana in national, cei cativa km pe acolo si dupa aceea catre Surducu Mic.
Am ajuns un concurent - acesta a vrut sa intre si el la noi in pluton. Ocazie cu care mi-a taiat calea. Ajuta si MTB-ul la ceva...Eu am reusit sa raman pe bicicleta desi eram undeva pe camp la propriu. Pe cel din spate l-am vazut plonjand acrobatic in cap intr-un sant.
Saua stramba, secunde pretioase pierdute de Dan si Elena ca sa vada ce s-a intamplat. Nervi...
In Surducu Mic, Dan creste ritmul. Se simte. Primim si informatii din masina tehnica.
Am trecut de mult de mijlocul concursului. Tot Dan se ocupa de toata strategia, de tinut ritmul, de comunicat cu masina tehnica. Destul de rar trec in fata si imi dau seama ca fie merg prea repede, fie prea incet. Asa ca il las pe Dans sa dirijeze.
Urcarea de la Nadrag. Aici am ajuns-o si depasit-o pe Ioana. Avem deja un card destul de serios in spate, card pe care l-am construit in peste 30km. Pe urcare o lasam din nou pe Elena singura pentru a nu-i strica ritmul.
Elena nu coboara - se teleporteaza. De fapt toate coborarile le-a facut incredibil de repede.
Mai sunt 30km. E timpul sa fac si eu ceva. Pana acuma Dan a dictat totul timp de 60km. Cu 2km inainte de capatul coborarii trec la trena. Mancasem pe urcare. Stiam ce urmeaza....
Aici am dat tot. Cum n-as fi facut daca mergeam pe cont propriu. Aici mi-am amintit ca noi am fost tot timpul o echipa. Si ca trebuie sa trag pentru echipa.
Sunt la trena. Elena e fix in spate. Ceilalti ne secondeaza. Din pacate nu pot ajuta. Sau mai bine zis nu pot ajuta cum vreau eu. Asa ca prefer sa duc eu trena pana imi explodeaza capul. Dan e in spate si imi dau seama ca ceva nu e in regula. Ne-a carat dupa el 60km. Are crampe acuma. Asa ca trebuie sa trag cam singur.
Kilometrii zboara. Am tras aici ca dementul. Ca de sfarsitul lumii. Urcarea de la Crivina. Coborarea si intersectia de la Criciova.
Mai sunt 15km. De plat. De vant de fata.
Din masina tehnica ni se spune:
2.30! Doua minute si 30 de secunde in spatele lui Suzi. La sosea e foarte mult.
Am pus capul in piept si am tras.
Elena e tot timpul cu roata in dreptul pedalei mele. E clar ca e mai odihnita si ca ar merge mai repede. Ba chiar trece si la trena. O trimit inapoi. Mai e mult prea mult pana la final si trebuie conservata fiecare picatura de energie.
Unde e Dan?!!!! Incep sa simt cum vin crampele. Si imi dau seama ca las ritmul. Ma ridic din cand in cand in pedale ca sa mai castig putina viteza.
Aici nu se pune problema daca Elena poate sa tina ritmul. Problema aici se pune daca eu pot duce suficient de tare.
Masina tehnica: 2 minute!
E greu de explicat ce efect avea asta asupra mea. Castigam secunde. Incet, dar inaintam.
Deja de mult a disparut neputinta. Ficatul s-a resorbit undeva. Nu mai exista neputinta. Esti un pion intr-o echipa. Eu asa am fost invatat sa gandesc. Si stiu doar ca trebuie sa trag pentru echipa.
Dan face ceva magii. Stim de la masina tehnica ca Grosu e in fata. Inteleg ca "ne asteapta". Il gasim pe la Tapia. Se pune la trena si viteza creste imediat. Dan e din nou in joc si el.
Acuma e Grosu, Dan si Elena in fata. Eu mi-am facut datoria. E timpul sa ma retrag. Mentin totusi contactul cu ei pe cateva contrapante si sunt in spatele lor la intrarea pe centura.
O vedem pe Suzi in fata. 300m.
Si de aici a fost ca-n filme. Ca in povestile ce o sa le spun peste ani la bere. Si o sa ni se lumineze iara ochii cand ve vom aminti.
N-a fost Turul Frantei, n-a fost Campionatul Mondial. Dar pentru noi acele cateva minute pe centura Lugojului au reprezentat simplu "fericirea".
Dan duce din nou ca nebunul trena impreuna cu Grosu. Eu sunt in paralel cu ei.
Si uitat demult undeva in subconstient a venit strigatul de lupta: "Hai!!!!!!!!!"
"Hai acuma!!!!!!!!!!"
De mult nu s-a mai auzit. De pe vremea cand se nasteau "Hoinarii". Cand in aceea echipa ne incurajam unul pe altul cu "Hai Hoinarii!!!" atunci cand greul parea insurmontabil.
Si azi pe centura Lugojului s-a auzit acel "Hai!!!!".
Cand lumea toata se face mica, mica. Cand totul din jur se estompeaza si cauti ultimele farame de energie. Cand tragi manat de respectul fata de echipa, de faptul ca faci ceea ce iti place. E momentul tau de glorie - mic, insignifiant poate pentru altii. Dar cel mai important pentru tine.
Pe pod am mai avut forta sa trag un pic. A fost concursul in care am repetat de cele mai multe ori : "Nu mai pot !". Nu era un vaiet, era o concluzie rece. Am tras efectiv pana cand nu s-a mai putut. Foarte rar fac asta. De obicei mai am rezerva aia care poate fi activata prin motivatie. Acuma am tras pana la capat.
Din varful podului Dan a strigat si el. Si de aici s-a dus el cu Elena.
In fata se vede poarta de finish. Eu mi-am facut datoria si am iesit din joc. De departe, ca un spectator am asistat la ultimele secunde:
Dan si Elena au atacat pe stanga, mascati de motocicleta arbitrului. Suzi nu a mai apucat sa ii vada la timp si totul a fost jucat cu cativa metri inainte de finish.
Elena a terminat pe doi la general si doi la categorie.
Dar povestile abia acuma incep. Acolo nu am castigat locul 2 la un concurs de sosea. Acolo am castigat niste amintiri nepretuite. Niste povesti pe care le vom spune de-acuma de nenumarate ori. Poate de fiecare data cu alte mici inflorituri. Si care ne vor tine uniti ca prieteni multi ani de-acuma inainte.
A fost o munca de echipa care nu se poate povesti. Si daca vei aculta povestile fiecaruia asta vei afla: fiecare nu-si aminteste ce a facut el. Ci ce au facut ceilalti pentru ca echipa sa mearga. Ramane respectul si prietenia fata de cei care "au muncit" acolo.
P.S.:
Ba, ce-am tras pe portiunea asta :) !!!
http://www.strava.com/segments/6783158?filter=overall
Participanti: C.S. Tibiscus
Locatie: Lugoj
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii
Max Ausnit - concursul de ciclism de sosea de la Lugoj. Concursul pentru care multi se antreneaza un an de zile - din pacate nu sunt foarte multe evenimente de acest gen inca la noi. Concursul care prin cuantumul premiilor ii strange la start pe cei mai buni.
A fost ... a fost cel mai fain concurs pe echipe de la 7500 incoace. Fiindca ciclismul de sosea e eminamente un sport de echipa.
6.00 - trezirea. Am fost de cu seara la Dan pentru a stabili strategia de echipa. Pana la urma, dupa 4 ore am reusit sa bifam doar un ceaun de gulas foarte bun si niste beri.
6.30 - plecam sa il luam pe Bobi. Am exact aceeasi stare ca de vreo 10 zile incoace. O sfarseala si o stare de neputinta. M-a apucat dupa un week-end in care am tras tare si a culminat la o tura de tempo. De-atunci abia mai pot urca scarile.
7.45 - ajungem in zona de start. Pentru mine e clar ca cel mult pot incerca sa o ajut pe Elena ducand trena. Dar nici de asta nu sunt convins.
8.20 - descoperim ca am uitat plasa cu mancare asa ca acuma Elena mananca batoane Sponser si eu o banana. Eram totusi convins ca nu o sa fie foarte greu daca trebuie doar sa ajut.
9.00 - O ultima tura de incalzire cu Elena pe centura. Starea de neputinta e tot acolo unde a fost de ceva timp. Sunt destul de speriat, ofticat, blazat.
9.30 - Startul in turul de onoare prin Lugoj. Dan vine si zice ca o sa mearga cu Elena. Inceputul planului.
Dan a fost "creierul" strategiei. In plan mai e Grosu si cu mine. Ocupam locuri destul de avansate la start.
10.00 - start Max Ausnit 2014.
Dealul Viilor e portiunea cheie. Urcarea de la inceput unde se zice ca daca reusesti sa te tii de elite, poti termina cu ele. Noi avem alte planuri. Sa "pierdem" cat mai putin aici. Catararea categoric nu e punctul forte. Si asta e foarte ciudat tinand cont ca diametral opus stau lucrurile la MTB...
Dan merge o pedala in fata Elenei. Eu flanchez pe dreapta. Elena trage. Eu incerc sa ma conserv. Stiu traseul si in vis, stiu ce va urma.
Pe urcare am doborat 3 concurenti. La propriu. Am simtit ca imi intra in roata spate. Ajuta si MTB-ul la ceva... Am reusit cumva sa raman pe bicicleta. Astia s-au prabusit in spate. E unul din aspectele de care mi-e frica la sosea. Vin multi care merg pentru prima data in pluton. Franeza, accelereaza sau trag de ghidon.
Tot pe urcare am realizat ca o sa fie o cursa de urmarie. Ca de obicei. Adica am depasit deja ceva fete. Si in fata mai sunt destule.
Dan conduce tot jocul. Eu stau doar in paralel cu Elena. El incearca sa impuna ritmul. E greu - n-are de unde sa stie care e optimul pentru Elena. Prea tare? Se va taia mai tarziu. Prea incet? Pierzi contactul cu cele din fata si nu mai poti recupera.
Pe prima bucla de la Poganesti s-a "lipit" o fata de noi.
Ciclismul de sosea e un sport de echipa. Indiferent de echipa. Acuma ea era in "echipa" cu noi. Asa de "in echipa" incat mergea la trena lui Dan sau a mea mai bine ca Elena. N-aveam ce-i face.
Ciclismul de sosea e un sport de echipa - cine crede altceva habar n-are de sportul asta.
Pe a doua bucla noi am avut noroc, ea ghinion - probleme tehnice. Intre timp am inceput sa culegem alti concurenti si sa ne incropim noi un pluton. Problema era ca in plutonul asta un singur om ducea trena - Dan.
Urcarea prin padure aduce din nou in prim plan neputinta mea. Incep sa gafai ca dupa 200km de forta. Ceva e in neregula rau de tot undeva prin mine. Aici ma chinui sa nu-i pierd pe Dan si Elena.
Dan a incercat sa determine ritmul optim. Sa nu forteze, sa nu lase pedala. Elena statea cuminte in spatele lui. Eu in continuare in paralel.
Se termina si bucla si au urmat cele doua "gaturi". Nici o schimbare in dinamica cursei. O lasam pe Elena pe urcari sa fie prima pentru a nu o forta sa tina alt ritm. In varful catararilor treceam imediat in fata si duceam trena.
Un rol important a jucat masina tehnica. Almajan, Emil si Anne sun acolo. Umplu bidoanele cu apa si ni le schimba din mers.
Ne apropiem de national. Pentru prima data Dan imi face semn sa trec in fata si sa ajut. Aici am facut morisca cu Dan. Si ritmul a crescut impresionant. Am mers foarte bine pana in national, cei cativa km pe acolo si dupa aceea catre Surducu Mic.
Am ajuns un concurent - acesta a vrut sa intre si el la noi in pluton. Ocazie cu care mi-a taiat calea. Ajuta si MTB-ul la ceva...Eu am reusit sa raman pe bicicleta desi eram undeva pe camp la propriu. Pe cel din spate l-am vazut plonjand acrobatic in cap intr-un sant.
Saua stramba, secunde pretioase pierdute de Dan si Elena ca sa vada ce s-a intamplat. Nervi...
In Surducu Mic, Dan creste ritmul. Se simte. Primim si informatii din masina tehnica.
Am trecut de mult de mijlocul concursului. Tot Dan se ocupa de toata strategia, de tinut ritmul, de comunicat cu masina tehnica. Destul de rar trec in fata si imi dau seama ca fie merg prea repede, fie prea incet. Asa ca il las pe Dans sa dirijeze.
Urcarea de la Nadrag. Aici am ajuns-o si depasit-o pe Ioana. Avem deja un card destul de serios in spate, card pe care l-am construit in peste 30km. Pe urcare o lasam din nou pe Elena singura pentru a nu-i strica ritmul.
Elena nu coboara - se teleporteaza. De fapt toate coborarile le-a facut incredibil de repede.
Mai sunt 30km. E timpul sa fac si eu ceva. Pana acuma Dan a dictat totul timp de 60km. Cu 2km inainte de capatul coborarii trec la trena. Mancasem pe urcare. Stiam ce urmeaza....
Aici am dat tot. Cum n-as fi facut daca mergeam pe cont propriu. Aici mi-am amintit ca noi am fost tot timpul o echipa. Si ca trebuie sa trag pentru echipa.
Sunt la trena. Elena e fix in spate. Ceilalti ne secondeaza. Din pacate nu pot ajuta. Sau mai bine zis nu pot ajuta cum vreau eu. Asa ca prefer sa duc eu trena pana imi explodeaza capul. Dan e in spate si imi dau seama ca ceva nu e in regula. Ne-a carat dupa el 60km. Are crampe acuma. Asa ca trebuie sa trag cam singur.
Kilometrii zboara. Am tras aici ca dementul. Ca de sfarsitul lumii. Urcarea de la Crivina. Coborarea si intersectia de la Criciova.
Mai sunt 15km. De plat. De vant de fata.
Din masina tehnica ni se spune:
2.30! Doua minute si 30 de secunde in spatele lui Suzi. La sosea e foarte mult.
Am pus capul in piept si am tras.
Elena e tot timpul cu roata in dreptul pedalei mele. E clar ca e mai odihnita si ca ar merge mai repede. Ba chiar trece si la trena. O trimit inapoi. Mai e mult prea mult pana la final si trebuie conservata fiecare picatura de energie.
Unde e Dan?!!!! Incep sa simt cum vin crampele. Si imi dau seama ca las ritmul. Ma ridic din cand in cand in pedale ca sa mai castig putina viteza.
Aici nu se pune problema daca Elena poate sa tina ritmul. Problema aici se pune daca eu pot duce suficient de tare.
Masina tehnica: 2 minute!
E greu de explicat ce efect avea asta asupra mea. Castigam secunde. Incet, dar inaintam.
Deja de mult a disparut neputinta. Ficatul s-a resorbit undeva. Nu mai exista neputinta. Esti un pion intr-o echipa. Eu asa am fost invatat sa gandesc. Si stiu doar ca trebuie sa trag pentru echipa.
Dan face ceva magii. Stim de la masina tehnica ca Grosu e in fata. Inteleg ca "ne asteapta". Il gasim pe la Tapia. Se pune la trena si viteza creste imediat. Dan e din nou in joc si el.
Acuma e Grosu, Dan si Elena in fata. Eu mi-am facut datoria. E timpul sa ma retrag. Mentin totusi contactul cu ei pe cateva contrapante si sunt in spatele lor la intrarea pe centura.
O vedem pe Suzi in fata. 300m.
Si de aici a fost ca-n filme. Ca in povestile ce o sa le spun peste ani la bere. Si o sa ni se lumineze iara ochii cand ve vom aminti.
N-a fost Turul Frantei, n-a fost Campionatul Mondial. Dar pentru noi acele cateva minute pe centura Lugojului au reprezentat simplu "fericirea".
Dan duce din nou ca nebunul trena impreuna cu Grosu. Eu sunt in paralel cu ei.
Si uitat demult undeva in subconstient a venit strigatul de lupta: "Hai!!!!!!!!!"
"Hai acuma!!!!!!!!!!"
De mult nu s-a mai auzit. De pe vremea cand se nasteau "Hoinarii". Cand in aceea echipa ne incurajam unul pe altul cu "Hai Hoinarii!!!" atunci cand greul parea insurmontabil.
Si azi pe centura Lugojului s-a auzit acel "Hai!!!!".
Cand lumea toata se face mica, mica. Cand totul din jur se estompeaza si cauti ultimele farame de energie. Cand tragi manat de respectul fata de echipa, de faptul ca faci ceea ce iti place. E momentul tau de glorie - mic, insignifiant poate pentru altii. Dar cel mai important pentru tine.
Pe pod am mai avut forta sa trag un pic. A fost concursul in care am repetat de cele mai multe ori : "Nu mai pot !". Nu era un vaiet, era o concluzie rece. Am tras efectiv pana cand nu s-a mai putut. Foarte rar fac asta. De obicei mai am rezerva aia care poate fi activata prin motivatie. Acuma am tras pana la capat.
Din varful podului Dan a strigat si el. Si de aici s-a dus el cu Elena.
In fata se vede poarta de finish. Eu mi-am facut datoria si am iesit din joc. De departe, ca un spectator am asistat la ultimele secunde:
Dan si Elena au atacat pe stanga, mascati de motocicleta arbitrului. Suzi nu a mai apucat sa ii vada la timp si totul a fost jucat cu cativa metri inainte de finish.
Elena a terminat pe doi la general si doi la categorie.
Dar povestile abia acuma incep. Acolo nu am castigat locul 2 la un concurs de sosea. Acolo am castigat niste amintiri nepretuite. Niste povesti pe care le vom spune de-acuma de nenumarate ori. Poate de fiecare data cu alte mici inflorituri. Si care ne vor tine uniti ca prieteni multi ani de-acuma inainte.
A fost o munca de echipa care nu se poate povesti. Si daca vei aculta povestile fiecaruia asta vei afla: fiecare nu-si aminteste ce a facut el. Ci ce au facut ceilalti pentru ca echipa sa mearga. Ramane respectul si prietenia fata de cei care "au muncit" acolo.
P.S.:
Ba, ce-am tras pe portiunea asta :) !!!
http://www.strava.com/segments/6783158?filter=overall
Postări
Un comentariu:
Haide Suca, haide Elena! :)
Trimiteți un comentariu