Data: 06.08.16
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Retezat
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Asa il loveste pe om uneori nebunia. Si m-am hotarat sa merg la Retezat Maraton.
Au fost 2 motive pana la urma.
Primul a fost ca e vorba de Retezat. Pentru mine muntele acela are o semnificatie aparte. Tatal meu m-a dus acolo cand eram doar un pic mai mare ca Ana. M-a dus la cabane, m-a dus pe varfuri, mi-a povestit despre munti, a avut rabdare si probabil atunci a insuflat acea dragoste pentru munte in mine.
Retezat a fost destinatia turelor de liceu. Atunci cand mergeam cate o noapte cu personalul pana in Simeria, de acolo in Ohaba de sub Piatra, de acolo ne lua un nene cu masina si ne ducea la Carnic. Insasi atingerea cabanei Pietrele era o aventura in sine.
A fost destinatia primelor ture de iarna.
A fost locul unde am facut prima tura de munte impreuna cu Elena - la lacul Zanoga. Atunci am inceput sa mergem impreuna pe munte.
Retezat e locul a sute de povesti memorabile. Acolo am fost cel mai aproape sa o mierlim.
Retezat e special. Pentru mine nu are egal.
Al doilea motiv a fost ca de fapt Retezat Maraton nu e un traseu alergabil. Sau foarte putin alergabil. Si avand in vedere ca nu am mai alergat de 2 ani de zile, alegerea a fost fireasca.
Aveam iarasi chef sa vad muntii mari si frumosi la picior, in ritm alert.
Aveam chef de o nebunie.
Dar chiar daca imi place sa nu cred asta, timpul si-a pus amprenta chiar si pe mine :). Sunt 38km cu 3300m diferenta de nivel. Aveam nevoie de un plan si de o strategie.
Cunosc traseul acela mult mai bine decat imi cunosc drumul spre servici. Stiam ca alimentatia e esentiala si de asemenea tactica cu care abordez cursa.
Pe de alta parte mai era un factor: vanitatea. OK, vin dupa 2 ani in care nu am alergat. Dar eu nu ma duc acolo sa termin cursa. Aia stiu ca o sa o termin si peste 30 de ani de acuma inainte. Ma duc acolo sa lupt pentru un loc cat mai bun.
Vineri suntem pe drum in formatie de 3: Ana nu mai lipseste niciunde.
Tabara de baza e in Rausor. Nu mai cunosc oamenii de la alergat. Sunt un pic stingher aici.
Dar ma intalnesc cu Luci Clinciu si Pepi si pentru prima data dupa mult timp avem vreme de povesti, nu doar de un simplu salut.
Am zis ca alimentatia era vitala in planul meu: Asa ca seara am consumat ceafa de porc (cruda, ca omul n-a mai avut rabdare sa o prajeasca. Si rece) cu ceva cartofi si mult mujdei.
Mujdei care a cerut 4 beri.
Dupa care am mai mancat ceva gulas. Beri n-am mai baut ca m-am gandit ca poate fac astia control anti doping dimineata.
Partea cu alimentatia fiind rezolvata ne-am retras la culcare. Ideea era ca dormim undeva intr-o sala de mese, pe jos. Luci si cu Pepi ne-au luat la ei in camera cand ne-au vazut.
Dimineata mi-am pregatit meticulos bagajul. Mi-era clar ca nu rezist fara chimie. Asa ca am luat tot tabelul lui Mendelev la mine. Eram baricadat cu produse Sponser (si doua pungi de jeleuri Power Bar, dar aia nu i-am mai zis lui Luci).
Am reusit sa sar peste micul dejun si am baut doar o cafea. Pe stomacul gol, asa ca sa faca gaura cat mai adanca.
Vitale in echipament erau 3 piese:
- jambierele de compresie. Nu le-am mai folosit de 2 ani si nu le folosesc la nimic ce e sub 5 ore de cursa. Dar aici erau vitale. Stiam din experienta ca o sa "omoare" crampele in fasa.
- bidonul de bicicleta cu care invariabil alerg in mana.
- muzica. Imi trebuia neaparat ceva sa imi tina mintea ocupata. Sa nu am timp sa gandesc - nu ca as face asta foarte des.
La start s-au strans la maraton 97 de concurenti.
Si la ora 8, am pornit intr-o usoara alergare in primul concurs de trail running dupa un amar de timp.
Primii 2.5km sunt alergabili. Adica cumpliti. Asa ca aici am incercat sa imi amintesc cum se face pasul de alergare. La finalul lor m-am bucurat ca cel putin nu ma doare splina sau ficatul.
Urcarea pe Retezat. Prima si cea mai lunga urcare din traseu. Mainile pe genunchi ca in "tinerete", capul in piept, un picior in fata celuilalt.
...Si aici mi-am amintit de Balanescu. A castigat o editie de MPC, dar omul nu alergase la deal. Mi-a zis ca el si-a imaginat ca merge cu bicicleta. Pe bune!
A fost simplu dupa aceea. Mi-am imaginat ca am pus pe foaia mica, pinion mare. Si ca trebuie sa dau la deal.
Urcarea a fost placere pura. Un fel de descatusare. A fost un moment (de care mi-e rusine acuma) in care am zis ca e mai fain decat la bicicleta.
Stiam perfect fiecare curba, fiecare tronson. Si doar ma bucuram. Si urcam.
... Cand se schimbau melodiile auzeam ca horcai ca ultimul muribund, dar am preferat sa ignor asta.
Concurent dupa concurent. Ca pe vemuri.
Sus in Prelucele realizez ca am ajuns intr-un grup care are cam aceeasi viteza de urcare cu mine. Nu ma fortez sa ii depasesc si ma pun cuminte in spate sa ma odihnesc.
Pe Retezat, dupa 1200m de catatare ajung cu grupul de 3 concurenti. Aici eram pe locul 5 la general - impreuna cu acel grup.
Vanitatea ... :).
Aveam deja un gel si vreo 6 jeleuri mancate. Aici a venit randul magneziului.
Si incepe coborarea. Brusc am ramas ultimul din grup. Dar nu asa. Adica eu parca stateam pe loc si restul zburau. Stiam de acasa ca pe coborari o sa fie problema, dar parca nu ma asteptams sa fiu asa handicapat.
Tehnica ma ajuta - si cine a fost in Retezat stie ca nevoie de foarte multa tehnica in relieful specific din zona. Viteza de deplasare insa e catastrofala.
Pe portiunile de scurta catarare catre varful Bucura ma apropi de grupul meu, dar dupa aceea vin coborarile unde ei zboara.
Apar primele semne de crampe. E km 8 si nu e chiar incurajator. Dar crampele "mor" inainte de a se declansa. M-am obisnuit cu ele pana la sfarsit si le-am ignorat.
Coborarea din Portita Bucurei catre lac. De aici vad concurenti care deja urca spre Peleaga.
Adica, da-o ba incolo, mie de ce nu mi-au dat dispozitivul de teleportare?! Cat de repede merg ei? Sau mai bine zis, cat de incet eu?
Luci Clinciu trece pe langa mine asa de repede ca ma deprima. Primul concurent care ma ajunge din urma. Si asta nu e bine. E km 10. Vanitatea :)
In punctul de alimentare de la Bucura bag un gel si imi fac ceva zeama magica cu praful Ultra Pro de la Sponser.
Incepe urcarea spre Peleaga. Am "mancat" urcarea aia. Am prins 2 concurenti, m-am aporpiat de Luci.
Bai, sunt bun!!!!!!!
Coborarea pe langa Coltii Pelegii e orice numai nu buna pentru muschii de ciclist. Sincer, la un moment dat am avut impresia ca Luci s-a ratacit. Dupa care l-am vazut jos in sa. Cum cacat a ajuns acolo?! Ceilalti erau la mijlocul urcarii spre Papusa deja.
Ai zice ca e cel putin impertinenta sa gandesti asa venind fara nici un dram de antrenament si ofticandu-te ca altii te intrec. Poate. Pentru altii.
In orice concurs intru, eu chiar cred ca pot sa il castig. Ca nu se prea intampla asta, e alta poveste. Dar pana la linia de finish, eu chiar cred asta si lupt pentru asta oricat de imposibil pare. Si daca nu il castig, lupt pentru orice loc in fata si pentru orice secunda.
Urmeaza urcarea pe Papusa, coborarea tehnica in acul Papusii, creasta infect de alergabila spre Custura Mare.
Sub Custura Mare, la vreo 400m in fata vad un grup de 4 concurenti care se apropie de varf.
Daca ii prind pe astia sunt pe podium...
Nu aveam sa ii mai vad pana la finish.
Cam de pe Custura Mare incepe porcaria. Adica se poate alerga. Cale de 6km pana in Poiana Pelegii. In fata mea cat cuprinzi cu ochii - nimeni. Mi-e clar acuma ca cei 4 s-au teleportat. Cam la fel de clar ca aici ar fi perfecta o bicicleta. Chiar si de ciclocross. Mama, ce i-as mai da la vale...
Surprinzator, reusesc sa alerg toata portiunea. Daca ala se poate numi alergat. Dar macar nu ma mai prinde nimeni.
Cam tot pe aici imi dau seama ca nu imi ajunge chimia. Am luat deja 5 geluri, 3 tuburi de magneziu, aproape am terminat jeleurile, am mancat 2 batoane.
In Poiana Pelegii aflu ca sunt pe 7. Si ca am 4 concurenti chiar in fata.
Vanitatea...
Mananc bine aici. Mult, incet, bine. Beau apa. Dupa care imi torn un bidon in cap. Si pe telefon. Pe care il ia dracu si acuma nu mai am muzica si aud cum horcai.
Traseul e plin de turisti. Foarte multi dintre ei cu copii. Foarte multi dintre ei se dau la o parte, aplauda, incurajeaza. Se schimba lucrurile. Si se schimba in bine.
Sunt cam ciufut totusi. Merge bine la deal, dar stiu ca va urma o coborare infernal de lunga catre Cabana Pietrele. Am urat tot timpul coborarea aceea.
Un baietel de vreo 3 ani se chinuie sa urce. Ma opresc, il bat pe spate si il incurajez. Taica-su se aude din spate:
- Peste 10 ani te intrece!
Eram deja cam capsat de la efort. Singura replica care mi-a dat prin cap a fost:
- Pe mine poate, dar sigur nu pe fiica-mea.
A inceput sa murmure ceva, dar nu l-am auzit. Telefonul dadea din nou muzica.
La Bucura am o surpriza neplacuta. Sunt ajuns si intrecut pe urcare. Am o foarte mica urma de luciditate si ma gandesc ca pana la urma sunt chiar stupid. E probabil aceeasi uimire pe care o are blonda cand da de .....
Revenind. La Bucura termin cu toata chimia care o am la mine si ma apuc sa mananc lamai.
Il urmaresc repede pe "nesimtitul" care a avut tupeul sa ma intreaca la deal si ajungem deodata in Curmatura Bucurei. De unde el evident ca zboara si eu ma tarai.
Cei 6km de coborare pe lunga vale glaciara Pietrele sunt exact la fel de lungi si de infecti pe cum ii stiam.
Am o selectie interesanta de muzica. E axata pe soundtrack-ul din Pirates of Carribean pe care il ascult obsesiv. Si inca 2 melodii pe care as pune pariu ca le-am auzit de vreo 1000000 de ori in cursa, desi mai erau inca vreo 20 pe langa ele: Ozzy Osbourne cu "I just want you" si "Mama I'm coming home".
La cabana Pietrele au Sfanta Cola. Era sa o ratez. Dar am vazut-o in cele din urma asa ca acolo meniul a constat exclusiv din lamai si Cola. Si cubulete de zahar.
Urcarea spre saua Ciurila. Merge. Merge de parca ar fi prima urcare. Exista avantaje certe sa ai 65kg pe care sa le cari la deal. Urcarile au fost un deliciu. Au fost portiunile in care ma odihneam si ma apropiam de cei din fata.
Sus in Ciurila ma astepata Elena cu Ana. Un boom de energie.
Si ultimii 6km de alergare. Sa zicem simplu ca aici am ajuns instant de pe locul 8 pe locul 12.
Ca in ultimi 2km au pocnit picioarele.
Si l-am terminat. A fost superb.
Am fost din nou in muntele meu preferat. Am luptat - si pentru mine asta a insemnat foarte mult. Am avut un plan si o strategie de cursa. In final totul a iesit bine.
Da, ma hotarasem deja de vreo luna sa ma reapuc de alergat. Cu siguranta o sa aplic strategia de la bicicleta si o sa merg la acele concursuri care au trasee deosebite. Si cat mai putin alergabile.
Pana atunci insa ramane amintirea unei zile de vis. Si planuri pentru...bicicleta, evident.
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Retezat
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Au fost 2 motive pana la urma.
Primul a fost ca e vorba de Retezat. Pentru mine muntele acela are o semnificatie aparte. Tatal meu m-a dus acolo cand eram doar un pic mai mare ca Ana. M-a dus la cabane, m-a dus pe varfuri, mi-a povestit despre munti, a avut rabdare si probabil atunci a insuflat acea dragoste pentru munte in mine.
Retezat a fost destinatia turelor de liceu. Atunci cand mergeam cate o noapte cu personalul pana in Simeria, de acolo in Ohaba de sub Piatra, de acolo ne lua un nene cu masina si ne ducea la Carnic. Insasi atingerea cabanei Pietrele era o aventura in sine.
A fost destinatia primelor ture de iarna.
A fost locul unde am facut prima tura de munte impreuna cu Elena - la lacul Zanoga. Atunci am inceput sa mergem impreuna pe munte.
Retezat e locul a sute de povesti memorabile. Acolo am fost cel mai aproape sa o mierlim.
Retezat e special. Pentru mine nu are egal.
Al doilea motiv a fost ca de fapt Retezat Maraton nu e un traseu alergabil. Sau foarte putin alergabil. Si avand in vedere ca nu am mai alergat de 2 ani de zile, alegerea a fost fireasca.
Aveam iarasi chef sa vad muntii mari si frumosi la picior, in ritm alert.
Aveam chef de o nebunie.
Dar chiar daca imi place sa nu cred asta, timpul si-a pus amprenta chiar si pe mine :). Sunt 38km cu 3300m diferenta de nivel. Aveam nevoie de un plan si de o strategie.
Cunosc traseul acela mult mai bine decat imi cunosc drumul spre servici. Stiam ca alimentatia e esentiala si de asemenea tactica cu care abordez cursa.
Pe de alta parte mai era un factor: vanitatea. OK, vin dupa 2 ani in care nu am alergat. Dar eu nu ma duc acolo sa termin cursa. Aia stiu ca o sa o termin si peste 30 de ani de acuma inainte. Ma duc acolo sa lupt pentru un loc cat mai bun.
Vineri suntem pe drum in formatie de 3: Ana nu mai lipseste niciunde.
Tabara de baza e in Rausor. Nu mai cunosc oamenii de la alergat. Sunt un pic stingher aici.
Dar ma intalnesc cu Luci Clinciu si Pepi si pentru prima data dupa mult timp avem vreme de povesti, nu doar de un simplu salut.
Am zis ca alimentatia era vitala in planul meu: Asa ca seara am consumat ceafa de porc (cruda, ca omul n-a mai avut rabdare sa o prajeasca. Si rece) cu ceva cartofi si mult mujdei.
Mujdei care a cerut 4 beri.
Dupa care am mai mancat ceva gulas. Beri n-am mai baut ca m-am gandit ca poate fac astia control anti doping dimineata.
Partea cu alimentatia fiind rezolvata ne-am retras la culcare. Ideea era ca dormim undeva intr-o sala de mese, pe jos. Luci si cu Pepi ne-au luat la ei in camera cand ne-au vazut.
Dimineata mi-am pregatit meticulos bagajul. Mi-era clar ca nu rezist fara chimie. Asa ca am luat tot tabelul lui Mendelev la mine. Eram baricadat cu produse Sponser (si doua pungi de jeleuri Power Bar, dar aia nu i-am mai zis lui Luci).
Am reusit sa sar peste micul dejun si am baut doar o cafea. Pe stomacul gol, asa ca sa faca gaura cat mai adanca.
Vitale in echipament erau 3 piese:
- jambierele de compresie. Nu le-am mai folosit de 2 ani si nu le folosesc la nimic ce e sub 5 ore de cursa. Dar aici erau vitale. Stiam din experienta ca o sa "omoare" crampele in fasa.
- bidonul de bicicleta cu care invariabil alerg in mana.
- muzica. Imi trebuia neaparat ceva sa imi tina mintea ocupata. Sa nu am timp sa gandesc - nu ca as face asta foarte des.
La start s-au strans la maraton 97 de concurenti.
Si la ora 8, am pornit intr-o usoara alergare in primul concurs de trail running dupa un amar de timp.
Primii 2.5km sunt alergabili. Adica cumpliti. Asa ca aici am incercat sa imi amintesc cum se face pasul de alergare. La finalul lor m-am bucurat ca cel putin nu ma doare splina sau ficatul.
Urcarea pe Retezat. Prima si cea mai lunga urcare din traseu. Mainile pe genunchi ca in "tinerete", capul in piept, un picior in fata celuilalt.
...Si aici mi-am amintit de Balanescu. A castigat o editie de MPC, dar omul nu alergase la deal. Mi-a zis ca el si-a imaginat ca merge cu bicicleta. Pe bune!
A fost simplu dupa aceea. Mi-am imaginat ca am pus pe foaia mica, pinion mare. Si ca trebuie sa dau la deal.
Urcarea a fost placere pura. Un fel de descatusare. A fost un moment (de care mi-e rusine acuma) in care am zis ca e mai fain decat la bicicleta.
Stiam perfect fiecare curba, fiecare tronson. Si doar ma bucuram. Si urcam.
... Cand se schimbau melodiile auzeam ca horcai ca ultimul muribund, dar am preferat sa ignor asta.
Concurent dupa concurent. Ca pe vemuri.
Sus in Prelucele realizez ca am ajuns intr-un grup care are cam aceeasi viteza de urcare cu mine. Nu ma fortez sa ii depasesc si ma pun cuminte in spate sa ma odihnesc.
Pe Retezat, dupa 1200m de catatare ajung cu grupul de 3 concurenti. Aici eram pe locul 5 la general - impreuna cu acel grup.
Vanitatea ... :).
Aveam deja un gel si vreo 6 jeleuri mancate. Aici a venit randul magneziului.
Si incepe coborarea. Brusc am ramas ultimul din grup. Dar nu asa. Adica eu parca stateam pe loc si restul zburau. Stiam de acasa ca pe coborari o sa fie problema, dar parca nu ma asteptams sa fiu asa handicapat.
Tehnica ma ajuta - si cine a fost in Retezat stie ca nevoie de foarte multa tehnica in relieful specific din zona. Viteza de deplasare insa e catastrofala.
Pe portiunile de scurta catarare catre varful Bucura ma apropi de grupul meu, dar dupa aceea vin coborarile unde ei zboara.
Apar primele semne de crampe. E km 8 si nu e chiar incurajator. Dar crampele "mor" inainte de a se declansa. M-am obisnuit cu ele pana la sfarsit si le-am ignorat.
Coborarea din Portita Bucurei catre lac. De aici vad concurenti care deja urca spre Peleaga.
Adica, da-o ba incolo, mie de ce nu mi-au dat dispozitivul de teleportare?! Cat de repede merg ei? Sau mai bine zis, cat de incet eu?
Luci Clinciu trece pe langa mine asa de repede ca ma deprima. Primul concurent care ma ajunge din urma. Si asta nu e bine. E km 10. Vanitatea :)
In punctul de alimentare de la Bucura bag un gel si imi fac ceva zeama magica cu praful Ultra Pro de la Sponser.
Incepe urcarea spre Peleaga. Am "mancat" urcarea aia. Am prins 2 concurenti, m-am aporpiat de Luci.
Bai, sunt bun!!!!!!!
Coborarea pe langa Coltii Pelegii e orice numai nu buna pentru muschii de ciclist. Sincer, la un moment dat am avut impresia ca Luci s-a ratacit. Dupa care l-am vazut jos in sa. Cum cacat a ajuns acolo?! Ceilalti erau la mijlocul urcarii spre Papusa deja.
Ai zice ca e cel putin impertinenta sa gandesti asa venind fara nici un dram de antrenament si ofticandu-te ca altii te intrec. Poate. Pentru altii.
In orice concurs intru, eu chiar cred ca pot sa il castig. Ca nu se prea intampla asta, e alta poveste. Dar pana la linia de finish, eu chiar cred asta si lupt pentru asta oricat de imposibil pare. Si daca nu il castig, lupt pentru orice loc in fata si pentru orice secunda.
Urmeaza urcarea pe Papusa, coborarea tehnica in acul Papusii, creasta infect de alergabila spre Custura Mare.
Sub Custura Mare, la vreo 400m in fata vad un grup de 4 concurenti care se apropie de varf.
Daca ii prind pe astia sunt pe podium...
Nu aveam sa ii mai vad pana la finish.
Cam de pe Custura Mare incepe porcaria. Adica se poate alerga. Cale de 6km pana in Poiana Pelegii. In fata mea cat cuprinzi cu ochii - nimeni. Mi-e clar acuma ca cei 4 s-au teleportat. Cam la fel de clar ca aici ar fi perfecta o bicicleta. Chiar si de ciclocross. Mama, ce i-as mai da la vale...
Surprinzator, reusesc sa alerg toata portiunea. Daca ala se poate numi alergat. Dar macar nu ma mai prinde nimeni.
Cam tot pe aici imi dau seama ca nu imi ajunge chimia. Am luat deja 5 geluri, 3 tuburi de magneziu, aproape am terminat jeleurile, am mancat 2 batoane.
In Poiana Pelegii aflu ca sunt pe 7. Si ca am 4 concurenti chiar in fata.
Vanitatea...
Mananc bine aici. Mult, incet, bine. Beau apa. Dupa care imi torn un bidon in cap. Si pe telefon. Pe care il ia dracu si acuma nu mai am muzica si aud cum horcai.
Traseul e plin de turisti. Foarte multi dintre ei cu copii. Foarte multi dintre ei se dau la o parte, aplauda, incurajeaza. Se schimba lucrurile. Si se schimba in bine.
Sunt cam ciufut totusi. Merge bine la deal, dar stiu ca va urma o coborare infernal de lunga catre Cabana Pietrele. Am urat tot timpul coborarea aceea.
Un baietel de vreo 3 ani se chinuie sa urce. Ma opresc, il bat pe spate si il incurajez. Taica-su se aude din spate:
- Peste 10 ani te intrece!
Eram deja cam capsat de la efort. Singura replica care mi-a dat prin cap a fost:
- Pe mine poate, dar sigur nu pe fiica-mea.
A inceput sa murmure ceva, dar nu l-am auzit. Telefonul dadea din nou muzica.
La Bucura am o surpriza neplacuta. Sunt ajuns si intrecut pe urcare. Am o foarte mica urma de luciditate si ma gandesc ca pana la urma sunt chiar stupid. E probabil aceeasi uimire pe care o are blonda cand da de .....
Revenind. La Bucura termin cu toata chimia care o am la mine si ma apuc sa mananc lamai.
Il urmaresc repede pe "nesimtitul" care a avut tupeul sa ma intreaca la deal si ajungem deodata in Curmatura Bucurei. De unde el evident ca zboara si eu ma tarai.
Cei 6km de coborare pe lunga vale glaciara Pietrele sunt exact la fel de lungi si de infecti pe cum ii stiam.
Am o selectie interesanta de muzica. E axata pe soundtrack-ul din Pirates of Carribean pe care il ascult obsesiv. Si inca 2 melodii pe care as pune pariu ca le-am auzit de vreo 1000000 de ori in cursa, desi mai erau inca vreo 20 pe langa ele: Ozzy Osbourne cu "I just want you" si "Mama I'm coming home".
La cabana Pietrele au Sfanta Cola. Era sa o ratez. Dar am vazut-o in cele din urma asa ca acolo meniul a constat exclusiv din lamai si Cola. Si cubulete de zahar.
Urcarea spre saua Ciurila. Merge. Merge de parca ar fi prima urcare. Exista avantaje certe sa ai 65kg pe care sa le cari la deal. Urcarile au fost un deliciu. Au fost portiunile in care ma odihneam si ma apropiam de cei din fata.
Sus in Ciurila ma astepata Elena cu Ana. Un boom de energie.
Si ultimii 6km de alergare. Sa zicem simplu ca aici am ajuns instant de pe locul 8 pe locul 12.
Ca in ultimi 2km au pocnit picioarele.
Si l-am terminat. A fost superb.
Am fost din nou in muntele meu preferat. Am luptat - si pentru mine asta a insemnat foarte mult. Am avut un plan si o strategie de cursa. In final totul a iesit bine.
Da, ma hotarasem deja de vreo luna sa ma reapuc de alergat. Cu siguranta o sa aplic strategia de la bicicleta si o sa merg la acele concursuri care au trasee deosebite. Si cat mai putin alergabile.
Pana atunci insa ramane amintirea unei zile de vis. Si planuri pentru...bicicleta, evident.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu