Data: 09.09.17
Participanti: Alex
Locatie: Ciucas
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Acuma ceva ani am vrut sa particip la IronMan. Elena a zis simplu:
"- Esti in stare sa il termini alergand si fara sa te chinui?".
"- Nu"
"- Atunci e un nonsens total sa faci asta"
N-am inteles nimic din aia se pare din moment ce m-am inscris la Ultra Ciucas.
Au trecut fix 3 luni de atunci. Se zice ca timpul le rezolva pe toate. Ca nu as mai fi sub influenta sentimentelor de moment.
Asa si e. Timpul le-a rezolvat.
De cand m-am inscris la concurs m-am intrebat de ce fac asta.
Am imbatranit (de data asta e cu simplul sens ca am capatat suficienta experienta).
Rasfoiesc uneori blog-ul. Tot eu l-am scris. Tot eu am trait experientele acelea. A fost o perioada in care chiar credeam in treaba aia cu "depasit limite". Cand ma credeam unic si special ca faceam asta. Cand ma consideram un fel de Mesia a sportului si a miscarii in natura care aduce "cuvantul" in marea de puleti grasi de la oras.
A fost naivitate? Prostie? Nu, probabil a fost cea mai faina perioada din viata mea.
Doar ca acuma stiu ca daca vreau sa fac ceva ce in trecut era pentru mine similar cu cea mai herculiana activitate - urmez simplu un program strict de antrenament si gata.
Mai mult, acuma sunt in stare sa il surclasez pe naivul ala de Suca de acuma cativa ani la toate capitolele.
Diferenta e ca atunci totul era "WooooW". Acuma totul e inca o inregistrare pe Strava...
Revenind.
Mi-e de 100 de ori mai usor sa zic de ce nu m-as fi inscris la concursul ala decat sa aflu de ce am facut-o.
Dupa 3 luni mi-e destul de clar totusi: numai din hatereala si din sfidare. Cu siguranta e un caz de studiat de catre medicii specialisti, dar cam asta a fost singurul motiv.
Mie nu mai aveam cam ce sa-mi demonstrez. Am terminat distante similare de mai multe ori. Ba mai mult, am castigat concursurile repsective. Si nu o data. (bine, erau pe echipe si m-a scos Elena la liman, dar opricum...)
Asa ca acuma mi-a venit ideea sa arat lumii ca eu pot sa fac asta fara antrenament specific. Asa ca o palma pentru toti aia cu tot felul de trairi inaltatoare.
Sunt convins ca intreaga lume statea cu sufletul la gura si nu se mai putea nici macar caca daca nu afla raspunsul la aceasta intrebare esentiala: va reusi Suca sa termine un ultramaraton fara antrenament?
E greu sa imi amintesc ce am trait in concursul respectiv. Adica din nou, daca ma gandesc la cate un concurs imi amintesc de cate o faza faina. Ceva nasol. Ceva fain.
De fapt aici fain a fost:
- organizarea. Exemplara la toate capitolele.
- oamenii din punctele de alimentare. Chapeau!
- ungurul care efectiv m-a trecut peste ultima catarare si a stat dupa mine in ceata si m-a ajutat. Multumesc prietene!
Nasol:
- pai restul.
Nu mi-a facut nici o placere deosebita sa fac aia. Adica ma refer la cele 17:36 ore de mers/alergat. Nu am avut nici un fel de trairi sau revelatii. Am mers ca metronomul. Incet si constant.
Elena a fost alaturi de mine o buna perioada. Aia a fost perioada frumoasa.
Se zice (sau ma rog am inteles ca alergatorii de distante lungi zic) ca ramai singur cu gandurile tale. Ajungi sa te cunosti mai bine.
Singurul gand care mi-a trecut prin cap aproape tot concursul a fost asta: "E o tampenie totala sa faci asa ceva".
Si asta in conditiile in care nu ma durea nimic, nu eram obosit si incet-incet ajungeam in prima parte a clasamentului.
Hai sa fim sinceri (si imi asum cele scrise chiar daca imi ridic in cap vreo cativa - nu ca m-ar interesa asta de fapt):
Vrei sa te bage lumea in seama in domeniul sportiv, dar tu pana acuma ai cam frecat-o pe la corporatie? In copilarie sportul a constat in carat ghiozdanul si ridicat penarul sau maxim fugitul dupa tramvai. Ai fost obez o viata intreaga si brusc ai descoperit sportul ? Deceptii existentiale?
Ce faci?
Nu te bagi la sporturile de masa. Nope. Acolo nu ai nici o sansa sa fii bagat in seama. Nu in viata asta.
O iei catre sporturile de nisa. Cu cat mai de nisa si mai absurd, cu atat mai bine. Aia se consuma, aia se cere.
Nu conteaza ca de fapt mai concurezi cu inca 3-10-maxim 20 de alti nebuni. Nu de alta, dar restul lumii a trecut cumva testele psiho si de personalitate...
Termini distante incomensurabile in conditii inimaginabile? Esti erou!
Cam toate astea mi-au trecut prin cap in timpul concursului. Si au ramas acolo si dupa ce au trecut 3 luni.
Da, l-am terminat. Da, l-am terminat fara antrenament specific. Da, am terminat inaintea unei gramezi intregi de "sportivi" care s-au pregatit pentru asta.
Nu, nu mi-a provocat nici o bucurie asta. Nu, nu concursul asta a fost cauza a ceea ce mi s-a intamplat dupa aceea.
In momentul cand scriu asta am reluat de ceva timp antrenamentele. Am aceeasi placere in a face sport. Nu o sa renunt la sport niciodata.
Doar ca acuma ma intereseza chestiile alea "de masa". Vreau sa fac bine ce fac. Ma intereseaza sa fiu cat mai bun intr-o masa mare. Nu ma mai pasioneaza "nisele".
Stiu ca ce am scris mai sus se bate cap in cap cu 75% din blog-urile pe care le-am scris pana acuma.
Nu regret absolut nimic din ce am facut.
Dar pana la urma omul se mai si schimba. Evolueaza sau involueaza. Dar se schimba. Si poate pana la urma in asta consta frumusetea...
Pana la urma viata nu e un ultramaraton in care pui ca robotul un pas in fata altuia asteptand linia aia de sosire...
Participanti: Alex
Locatie: Ciucas
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Acuma ceva ani am vrut sa particip la IronMan. Elena a zis simplu:
"- Esti in stare sa il termini alergand si fara sa te chinui?".
"- Nu"
"- Atunci e un nonsens total sa faci asta"
N-am inteles nimic din aia se pare din moment ce m-am inscris la Ultra Ciucas.
Au trecut fix 3 luni de atunci. Se zice ca timpul le rezolva pe toate. Ca nu as mai fi sub influenta sentimentelor de moment.
Asa si e. Timpul le-a rezolvat.
De cand m-am inscris la concurs m-am intrebat de ce fac asta.
Am imbatranit (de data asta e cu simplul sens ca am capatat suficienta experienta).
Rasfoiesc uneori blog-ul. Tot eu l-am scris. Tot eu am trait experientele acelea. A fost o perioada in care chiar credeam in treaba aia cu "depasit limite". Cand ma credeam unic si special ca faceam asta. Cand ma consideram un fel de Mesia a sportului si a miscarii in natura care aduce "cuvantul" in marea de puleti grasi de la oras.
A fost naivitate? Prostie? Nu, probabil a fost cea mai faina perioada din viata mea.
Doar ca acuma stiu ca daca vreau sa fac ceva ce in trecut era pentru mine similar cu cea mai herculiana activitate - urmez simplu un program strict de antrenament si gata.
Mai mult, acuma sunt in stare sa il surclasez pe naivul ala de Suca de acuma cativa ani la toate capitolele.
Diferenta e ca atunci totul era "WooooW". Acuma totul e inca o inregistrare pe Strava...
Revenind.
Mi-e de 100 de ori mai usor sa zic de ce nu m-as fi inscris la concursul ala decat sa aflu de ce am facut-o.
Dupa 3 luni mi-e destul de clar totusi: numai din hatereala si din sfidare. Cu siguranta e un caz de studiat de catre medicii specialisti, dar cam asta a fost singurul motiv.
Mie nu mai aveam cam ce sa-mi demonstrez. Am terminat distante similare de mai multe ori. Ba mai mult, am castigat concursurile repsective. Si nu o data. (bine, erau pe echipe si m-a scos Elena la liman, dar opricum...)
Asa ca acuma mi-a venit ideea sa arat lumii ca eu pot sa fac asta fara antrenament specific. Asa ca o palma pentru toti aia cu tot felul de trairi inaltatoare.
Sunt convins ca intreaga lume statea cu sufletul la gura si nu se mai putea nici macar caca daca nu afla raspunsul la aceasta intrebare esentiala: va reusi Suca sa termine un ultramaraton fara antrenament?
E greu sa imi amintesc ce am trait in concursul respectiv. Adica din nou, daca ma gandesc la cate un concurs imi amintesc de cate o faza faina. Ceva nasol. Ceva fain.
De fapt aici fain a fost:
- organizarea. Exemplara la toate capitolele.
- oamenii din punctele de alimentare. Chapeau!
- ungurul care efectiv m-a trecut peste ultima catarare si a stat dupa mine in ceata si m-a ajutat. Multumesc prietene!
Nasol:
- pai restul.
Nu mi-a facut nici o placere deosebita sa fac aia. Adica ma refer la cele 17:36 ore de mers/alergat. Nu am avut nici un fel de trairi sau revelatii. Am mers ca metronomul. Incet si constant.
Elena a fost alaturi de mine o buna perioada. Aia a fost perioada frumoasa.
Se zice (sau ma rog am inteles ca alergatorii de distante lungi zic) ca ramai singur cu gandurile tale. Ajungi sa te cunosti mai bine.
Singurul gand care mi-a trecut prin cap aproape tot concursul a fost asta: "E o tampenie totala sa faci asa ceva".
Si asta in conditiile in care nu ma durea nimic, nu eram obosit si incet-incet ajungeam in prima parte a clasamentului.
Hai sa fim sinceri (si imi asum cele scrise chiar daca imi ridic in cap vreo cativa - nu ca m-ar interesa asta de fapt):
Vrei sa te bage lumea in seama in domeniul sportiv, dar tu pana acuma ai cam frecat-o pe la corporatie? In copilarie sportul a constat in carat ghiozdanul si ridicat penarul sau maxim fugitul dupa tramvai. Ai fost obez o viata intreaga si brusc ai descoperit sportul ? Deceptii existentiale?
Ce faci?
Nu te bagi la sporturile de masa. Nope. Acolo nu ai nici o sansa sa fii bagat in seama. Nu in viata asta.
O iei catre sporturile de nisa. Cu cat mai de nisa si mai absurd, cu atat mai bine. Aia se consuma, aia se cere.
Nu conteaza ca de fapt mai concurezi cu inca 3-10-maxim 20 de alti nebuni. Nu de alta, dar restul lumii a trecut cumva testele psiho si de personalitate...
Termini distante incomensurabile in conditii inimaginabile? Esti erou!
Cam toate astea mi-au trecut prin cap in timpul concursului. Si au ramas acolo si dupa ce au trecut 3 luni.
Da, l-am terminat. Da, l-am terminat fara antrenament specific. Da, am terminat inaintea unei gramezi intregi de "sportivi" care s-au pregatit pentru asta.
Nu, nu mi-a provocat nici o bucurie asta. Nu, nu concursul asta a fost cauza a ceea ce mi s-a intamplat dupa aceea.
In momentul cand scriu asta am reluat de ceva timp antrenamentele. Am aceeasi placere in a face sport. Nu o sa renunt la sport niciodata.
Doar ca acuma ma intereseza chestiile alea "de masa". Vreau sa fac bine ce fac. Ma intereseaza sa fiu cat mai bun intr-o masa mare. Nu ma mai pasioneaza "nisele".
Stiu ca ce am scris mai sus se bate cap in cap cu 75% din blog-urile pe care le-am scris pana acuma.
Nu regret absolut nimic din ce am facut.
Dar pana la urma omul se mai si schimba. Evolueaza sau involueaza. Dar se schimba. Si poate pana la urma in asta consta frumusetea...
Pana la urma viata nu e un ultramaraton in care pui ca robotul un pas in fata altuia asteptand linia aia de sosire...
Postări
2 comentarii:
Sa nu-mi zici ca te-ai apucat si tu de volley ? :))
nope. desi zici tu ceva...
Trimiteți un comentariu