Data: 30.08.09
Participanti: Elena, Irina, Alex, Florin
Locatie: Cindrel
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
O sa incep cu urarile de bine:
1. In primul rand multa bafta si sa realizeze ce si-au propus - Andreea, Lucian si cei cu care vor face echipa la Transalpine Goretex Run: http://www.transalpine-run.com/.
Pentru mine ramane deocamdata un vis frumos, dar anul viitor sper sa alerg dupa ei in acest ultramaraton montan. Inca o data mult succes!
2. Felicitari pentru Captain si echipei alaturi de care a organizat Eco Explora : http://www.eco-explora.ro/anul acesta. Este un concurs de adventure care ar trebui mai mult mediatizat si care merita toata atentia pasionatilor acestui sport. Sper ca anul viitor numarul de echipe inscrise sa surclaseze celelalte concursuri.
Inca suntem la Cisnadie si deja la orizont se vede scris cu litere de-o schioapa: MPC (Maratonul Pietrei Craiului). Am eu un fix: mi se pare ca terminarea unui maraton si a unui triatlon reprezinta telul suprem in materie de sport.
MPC-ul o sa-mi ofere sansa de a-mi indeplini unul dintre vise: este vorba de un maraton si nu orice fel de maraton - unul montan.
In alta ordine de idei, m-am obisnuit deja cu ideea ca eu sunt un finisher (cel mai incapatanat finisher), dar atat. Nu pot sa lupt la individual cu profesionistii de la MTB sau alergari montane. Pot sa termin curse in cele mai cumplite conditii, dar n-am calitatile necesare sa ajung pe podium. Asa ca eu sunt linistit: stiu ca o sa termin MPC-ul (daca nu am probleme de sanatate). Cu Elena in schimb e alta poveste: ei i-a intrat un cui in cap cu maratonul asta. Si vrea sa-l alerge cat mai bine.
Asa ca imediat dupa CA intocmeste un program de antrenament de 7 saptamani. Ma uit peste el si raman traznit: obosesc numai sa il citesc.
Alergam pe stadion, pe scari, la Padurea Verde, la Slatina, ne dam cu bicicletele in pauzele de alergat. Nici Tom Hanks din Forest Gump nu alerga atata. Alergam in fiecare zi si timpul zboara din nou si noi alergam sa-l prindem din urma.
In program apare ca antrenament si Geiger.
E vorba de concursul de MTB care se tine la Sibiu. Organizatorii vor sa faca cel mai greu si spectaculos concurs de MTB din tara; anul trecut au reusit.
Impreuna cu Irina si Florin ajungem vineri seara la primitoarele noastre gazde: Remus si Roxana. Povestile (si berea) curg pana spre dimineata.
Sambata e declarata zi de relaxare. Florin merge sa faca o tura de Trans cu cursiera. Eu raman la o partida de pescuit pe malul Oltului. Ma plictisesc repede aici si imi iau bicicleta ca sa ma incalzesc.
Pornesc in sus pe Valea Avrigului si merg pana bine dincolo de Poiana Neamtului unde se termina drumul forestier. A fost...diferit. A fost opusul a ceea ce am facut de 6 luni incoace: am mers la plimbare si m-am bucurat de fiecare metru facut. Nu m-am antrenat, n-am avut timpi impusi, concurenti de depasit. M-am oprit de multe ori fie sa beau apa de la un izvor, fie doar sa ma uit la apa Avrigului.
La intoarcere m-a parasit romantismul si am incercat sa nu cobor sub 30km/h. Urcarea pe valea Avrigului a fost o tura superba.
Seara mergem pana in Poiana Dumbrava unde ne intalnim cu prieteni de departe: Maus, Cristi, George etc. Mai bem niste beri si ne retragem la culcare.
Eu sunt inscris la tura lunga: 92km. Elena si-a schimbat decizia si va concura la tura scurta: 45km.
Sunt foarte multi concurenti la start: peste 300. E interesant de analizat: anul acesta sunt inscrisi putin peste 20 de concurenti la tura lunga, restul sunt la tura scurta.
E bine sa fie asa: oamenii au inceput sa constientizeze cu ce se manaca sportul acesta. Ovidiu si organziatorii au accentuat faptul ca tura de 92 scoate sufletul din tine.
Pe de alta parte e mai mult decat imbucurator ca de la an la an si mai mult, de la concurs la concurs, numarul participantilor creste in ritm exponential. Asa trebuie sa fie. Andreea spunea intr-un comentariu ca avem obligatia sa continuam, ca suntem un model pentru ceilalti. M-ar bucura sa stiu ca macar o parte din povestile noastre i-au determinat pe unii din participanti sa ia startul la diverse competitii. Pe langa nucleul care de 4 ani a ramas neschimbat, cu fiecare concurs tot mai multi oameni au inceput sa ingroase randurile participantilor. Asa si trebuie sa se intample.
Un sir interminabil de concurenti se aliniaza la start. Noi suntem in coada lui alaturi de Dan Spulber care ma incurajeaza ca o sa ne mai intalnim pe traseu.
Sunt a naibii de relaxat - nu am mai fost asa de linistit la nici un concurs. Am vazut cine s-a inscris la 92km si nu am cu cine sa concurez. In sensul ca ceilalti sunt mult mai buni. Majoritatea sunt profesionistii: Elite-ul.
Start. Dupa vreo 2 -3 minute dupa primii concurenti plecam si noi. Urmeaza portiunea de padure unde inghesuiala e la ea acasa. Incerc sa ma tin dupa Dan ceea ce nu e deloc usor. Ma distrez la culme facand slalom printre concurenti. A contat enorm Iron Bike-ul. Si inca nu realizez pe deplin cat de mult mi-a schimbat felul de a ma da cu bicicleta. Efectiv imi place viermuiala asta si slalomul nebun printre copaci si concurenti.
Ies repede din padure si continui depasirile pe portiunea de camp. In scurt timp ajungem la prima urcare unde trebuie sa recunosc ca nu excelez. Nu am motivatia si indarjirea de alta data. In schimb de data aceasta ma uit si eu pe unde merg si incerc sa vorbesc cu concurentii cand ii ajung din urma. Ceea ce pare ca ii enerveaza pe majoritate - evident unii au venit sa traga aici nu sa stea la taclale.
Ajung la primul punct de alimentare. Ma opresc, inspectez pe indelete ce e pe-acolo si pornesc la deal. E vorba de urcarea spre varful Magura pe care am facut-o pe noapte si la CA.
SUPERBA. E una din cele mai frumoase urcari de MTB pe care le-am facut. O poteca destul de lata perfect nivelata care te urca usor prin padure catre golul alpin. Savurez fiecare pedala.
Bun, OK, recunosc, savurez la fel de mult si fiecare concurent depasit. Neavand idei de podium mie imi convine sa iau startul din spate. Asa depasesc mai multi concurenti...
Pe urcare depasesc si ultimele fete si imi zic ca daca ele sunt deja aici, Elena o sa aiba ceva de tras. Din pacate (si nu sunt deloc ironic) se termina urcarea. O portiune scurta (prea scurta - si din nou nu sunt ironic) de push bike si incepe coborarea de pe Magura.
De aici se coboara destul de accidentat spre Poiana Trandafirilor. Din spate se aude : "Ho, ho, ho!!!". Ho o fi insemnand ceva la tine acasa... Sunt acrosat de ghidonul lui, reusesc sa imi tin echilibrul contrabalansand. Continua sa pedaleze pe o portiune brazdata de santuri ridicand in urma un nor de praf dupa care zboara si se prabuseste.
Trec pe langa el, uit de orice urma de umanitate si urmeaza injuratura 1 de la Geiger 2009. Franez si dau sa ma intorc, dar un arbitru sau salvamont deja alearga spre el. Plec nervos - mi-e foarte bine cu 2 picioare infipte in cur si stand asa intr-o singura bucata...
Urmeaza bifurcatia de trasee si aici ma ghideaza Alex Presecan pe drumul bun. Ma bucur acuma ca am scapat din iuresul de la tura scurta. Acuma sunt singur pe creasta Cindrelului.
Amu' (ca sa fiu in nota locului) ma detasez complet de concurs si regret ca nu mi-am luat sapuniera cu mine. Peisajul e foarte frumos.
Organizatorii au introdus o coborare si urcare suplimentara, marind diferenta de nivel la 3200m.
Se coboara repede si frumos pana in CP2. Pe drum ma intalnesc cu Omu' Negru -Dorin. La o trecere peste un parau injuratura nr. 2 mai mult asa ca sa ma aud vorbind.
CP2 si ma simt excelent. Mai suntem cu un baiat (scuze, dar memoria mea e varza, nu retin nume, doar fizionomii...). Pornim toti 3 pe a 2-a urcare - cea care ne va scoate catre Paltinis. Dorin e in forma si o ia repede inainte. Noi ramanem cat de cat grupati.
Urcarea e greu de descris: e un valcel (probail un fost drum forestier) spalat de ape. Un V cu pereti nisiposi prin care e imposibil sa mergi cu bicicleta. Localnicii au croit o mica poteca pe una din laturile V-ului. Urcare se transforma in incercarea de a urmari aceasta potecuta. Cateodata coboara in V si aici trebuie sa te cateri efectiv cu bicicleta pe bolovani si sa incerci sa nu derapezi pe nisip. Dupa aceea trebuie sa iesi repede pentru a prinde repede poteca.
E ciudat cum lucreaza psihicul uman: daca trageam pentru ceva aici as fi plans de nervi. Acuma (pentru a 3-a oara fara ironie) este efectiv o placere. Incerc sa vad daca s-a prins ceva de mine pe single trail-urile de la Iron Bike. Stau cat se poate de mult in sa, adaptez vitezele. Ma si opresc destul de des ca am uit la peisaj (nu fac misto, chiar asta faceam) si sa ma hidratez fara sa fiu nevoit sa horcai ca de obicei.
Urcam foarte repede (s-ar putea sa fi urcat chiar mai repede decat daca as fi bagat capul in pamant si as fi tras ca si catarul...).
Incerc sa urc cu roata din fata pe un bolovan acoperit cu nisip. Nu am grip suficient, imi derapeaza roata, incerc sa ma echilibrez, nu reusesc si cad ca un bolovan cu picioarele prinse in SPD-uri. Rotula dreapta isi alege ca tinta un bolovan si se opreste fix in el.
Si dintr-o data toata placerea concursului dispare. E inlocuita cu o durere asa de ascutita incat stau cateva secunde bune chircit de durere si urland. Abia reusesc sa ma ridic si incep sa alerg in jurul bicicletei ca sa scap de impunsatura acuta din genunchi.
Icnind la fiecare pas ma urc in sa si dau sa plec. Ete mumu... Cand dau sa pedalez imi explodeaza genunchiul.
Na, ca ma si gandeam ca n-o sa am material de blog. Asa, sa trecem acuma la partea cu dramatismul...
Maros, MPC si alte concursuri sunt in fata. Mai e un pic (credeam eu) pana in Paltinis si de-acolo ma retrag pe sosea. Nu e de joaca cu genunchiul - anul trecut am tras dupa mine o tendinita 9 luni. Si dupa cum ma doare acuma am neplacuta senzatie ca de data asta nu e vorba de tendoane...
Sunt un finisher - cel mai incapatanat. Nu o sa renunt. La celelalte concursuri de care aminteam nu am luat inca startul asa ca ies din calcul. Dar aici nu o sa ma fac de cacao. In sa si la deal baiete! Cel mai nasol e cand trebuie sa fac pushbike. De fapt cand trebuie sa ma urc iara in sa dupa ce car bicicleta. Urmeaza 2-3 minute de durere cumplita pana cand probabil imi amorteste piciorul.
Iesim in creasta Cindrelului si aici imi dau seama ca nu mai e chiar "un pic" pana la Paltinis. Pe un indicator de creasta scrie ca ar mai fi 3 ore si jumatate. In timp ce pedalez greoi flasback-uri de acuma 2 saptamani imi revin vii in memorie: simt fiecare pedala facuta atunci in noapte alaturi de coechipierii mei, recunosc fiecare loc prin care trec.
Vremea se anunta de la inceput nefavorabila, mai ales dupa-amiaza. Acuma e deja dupa-amiaza asa ca la inceput timid, dupa aceea din ce in ce mai tare incepe sa ploua. La plecare m-am laudat la toata lumea ca sper ca o sa ploua. Ca eu sunt puternic psihic si ploaia, si in general vremea proasta, nu face decat sa ma motiveze.
Na, acuma ploua! Urcam portiunile bine cunoscute de bolovanis care acuma mai e si alunecos. Incet, incet devin ca un gogosar murat. Tricoul umed imi apasa greu pe piept si incep sa ma prost dispun de-a binelea atmosfera cetoasa din jur ajutandu-ma si ea mult.
Traseul e valonat aici, asa ca toata caldura castigata pe urcari o pierd pe coborari si ajung destul de inghetat la PA3 unde ma intalnesc cu Marc. Bag seama ca senzatia acuta de frig e mai pregnanta decat durerea din rotula - de aici pornesc pedaland serios mai departe. Dau frenetic din picioare ca sa ma incalzesc.
Mi-am pierdut coechipierul prin padure - avea o problema cu schimbatorul pe spate - asa ca acuma sunt singur.
Paltinis si de aici urmeaza coborarea catre Gura Raului. Pe asta nu o stiu - e noua fata de anul trecut.
E vorba de o portiune de carat bicicleta la vale. S-a oprit ploaia, dar mie mi-e inca frig asa ca sunt mai mult decat bucuros sa fug cu bicicleta dupa mine - macar asa ma incalzesc si eu. O noua portiune care mi-a placut - asta inseamna MTB, nu doar sa pedalezi pe drumuri forestiere largi dupa care sa cobori dormitand pe aceleasi drumuri...
Urcarea care urmeaza nu o mai tin minte, am tras din nou ca sa ma incalzesc si cred ca a trecut repede -nu am kilometraj asa ca ma orientez doar dupa profilul primit de la organizatori.
Coborare - s-ar putea sa ma insel, dar cred ca asta e coborarea care a facut istorie anul trecut. Valceul ingust plin de bolovanui care a dat de furca multor participanti. Vreau sa pornesc si...surpriza! Nu mai am frana pe fata. Aveam sa aflu acasa ca una din placute am pierdut-o, iar cealalta era complet roasa.
Puteti sa va imaginati ce inseamna sa coborati pe noroi, nisip si pietre blocand numai spatele: in cel mai fericit caz derapezi ca pisica pe gheata. In general derapezi si cazi. Creierul e obisnuit sa stie ca atunci cand apesi pe maneta stanga se intampla ceva. Doar ca acuma nu se intampla nimic. Asa ca prind viteza, apas spatele, derapez, apas fata, nu se intampla nimic, apas mai tare spatele, derapez si mai tare si pic. Si de la capat.
Cu toate acestea ma incapatanez sa nu cobor pe bicicleta. De ce? Pai, nu stiu. Nu ma mai doare piciorul, aproape ca m-am uscat si din nou sunt complet detasat de concurs asa ca acuma ma concentrez sa invat sa cobor in conditiile date. Picajele nu ma enerveaza si coborarea se termina cu 0 injuraturi. Cred ca am reusit sa cobor pe bicicleta peste jumatate din distanta si sunt foarte mandru de mine.
Pe drumul forestier din Gura Raului ma intalnesc cu Dan -si-a rupt o bucata de cadru. Daca nu as fi vazut cu ochii mei as fi zis ca asa ceva e imposibil. Dan chiar are ghinion daca ma gandesc numai la ultimul an de concursuri de MTB.
Incep urcarea pe forestier si aici sunt obosit. Imi simt gambele grele. Incerc sa mananc un Corny pe urcare, il bag tot in gura si nu mai pot sa respir. Asa ca urc o portiune buna scuipand bucati de baton. Ma, ce naiba?! Ma opresc, ma pun in fund si imi mananc linistit batonul, dupa care pornesc mai departe bine dispus.
Ultimul punct de control - o ultima urcare si dupa aceea o portiune valonata pe creasta dealurilor. Aici ma ajunge din spate un concurent care statea mai rau decat mine: nu mai avea nici o frana. Mergea foarte bine la deal, dar pe coborari era destul de infricosator sa te uiti la el.
Birui si ultima coborare tehnica din concurs, dar o ultima surpriza ma asteapta inainte de finish. Noroiul. Daca pana aici traseul a fost nisipos si in panta, incat abia daca iti dadeai seama ca a plouat, de aici panta fiind mai domoala si solul fiind altul s-a format un lut care se lipeste de cauciucuri. Cat ai clipi, bicicleta ajunge sa cantareasca o tona si nu mai ai cum sa mergi pe ea.
Ajung sa o car in spate si pe plat - e mai util decat sa o imping deoarece asa nu se incarca cu noroi. O buna portiune merg prin namolul asta carand bicicleta in spate. Nici chiar asta nu ma enerveaza - sunt aproape de linia de final.
Inchid bucla si acuma sunt pe traseul pe care am venit de dimineata. Din pacate nu pot sa accelerez - in padure noroiul e parca si mai alunecos. Am parte de cateva cazaturi cu care as fi punctat maxim la impresia artistica.
Final de Geiger 2009. Elena, Irina, Remus si Florin ma asteapta. Si tricoul de finisher pe care chiar il merit. Si o clatita mare cu mere rase.
Povestea Elenei e scurta: a cazut urat de tot. Casca a stat intre tampla si bolovan. Casca s-a spart, dar din fericire si-a facut datoria. Genunchii busiti, soldul stang de doua ori cat dreptul, bratul drept busit, gat de lup. A avut parte de 2 cazaturi serioase. Ghidonul indoit, lock-out-ul de pe ghidon rupt, etrierul strambat.
Dar cum avea sa povesteasca si ea la final nu asta a impiedicat-o sa urce pe podium. A pornit din coada plutonului la start. A trebuit sa depaseasca tot puhoiul si asta consuma timp: unul merge mai incet, la altul ii e frica sa se dea la o parte, altii coboara pe langa bicicleta si nu poti trece de ei. Nu e vina lor -toti au dreptul sa concureze. E exclusiv vina noastra. Trebuia sa ia startul mai din fata, mai ales ca stiam de anul trecut de imbulzeala de la start. Micile detalii care fac diferenta...
Elena a terminat pe locul 5, eu...am terminat. Si daca ma uit in clasament si scot de acolo Elite-ul, nu stau deloc rau (bine nici nu au fost multi amatori, dar sa nu mai ziceti la nimeni).
Pentru mine a fost cel mai ciudat concurs: a fost primul concurs la care m-am simtit bine in timp ce concuram.
Si acuma cu laudele:
Am fost la aproape toate maratoanele de MTB din Romania. Fara urma de subiectivism traseul de la Geiger de la tura lunga e cel mai bine ales traseu pe care am concurat. Push bike, single trail, forestier, fara urma de sosea, urcari abrupte, coborari de viteza sau foarte tehnice. E un traseu efectiv superb. Este ales in asa fel incat sa te aduca pana exact in punctul dupa care ai zice ca ti-a ajuns: 92km cu diferenta de nivel de 3200m.
Marcajul a fost exemplar. Nu s-a facut exces de benzi sau marcaje: au fost puse exact in locurile in care trebuia. Nu a trebuit nici macar sa franez pentru a-mi gasi drumul. Nici macar nu trebuia sa-mi ridic ochii din roata: in punctele cheie erau sageti indicatoare. Aici am vazut stilul de la Iron Bike: cu 30-50m inainte de intersectii sunt puse sageti care indica directia pe masura ce te apropi de intersectie.
Punctele de alimentare bine echipate si cu oameni entuziasti.
Una peste alta un concurs organizat la nivel profesionist.
La capitolul minusuri:
300 de concurenti sunt mult prea multi pentru un start comun. Sunt convins ca se poate gasi o solutie pentru un start defalcat care ar descongestiona traseul. Sau cei de la tura lunga ar putea sa plece cu macar o ora inaintea celor de la tura scurta.
Elena si cu mine am terminat concursul acesta mai batuti decat dupa oricare alta aventura. Acuma stam si ne lingem ranile si speram ca maine sa putem macar sa ne deplasam pana la stadion...
Si daca din intamplare aveti ceva de genul:
http://www.ciclism.ro/forums/classifieds/showproduct.php?product=1281&cat=4
dati va rog un semn.
La revedere in 2010 Geiger!
CA 2009
Data:13.08.09-16.08.09
Participanti: Elena, Isvan, Captain, Alex
Locatie: Cindrel, Fagaras
Poze: Hoinarii
Aveam in cap deja inainte de concurs ideea despre cum va arata blogul acesta. Ma uit acuma in arhiva si vad ca Elena mi-a luat-o inainte:
13 martie 2004 : Atunci si asa a inceput totul : inceputul
Se nasc Hoinarii.
Zuzu Mobilul ruleaza linistit (ca doar e la rodaj...) catre Sibiu. In masina e o liniste mormantala. Elena stie fara sa-i zic care e problema: nu am chef de concursul acesta. Imi lipseste exact elementul care ma face sa fiu puternic in orice situatie: motivatia. Indarjirea aia nebuna de a duce concursul pana la capat.
Elena ma pune sa-i promit ca o sa trag - de dragul ei. Asa ceva nu se poate refuza.
2004 toamna. O prezentare a lui Horia Colibasanu despre o expeditie in Himalaya in Aula Magna a Universitatii. La final, pe coridor, un baiat inalt si slab ne intreaba daca nu vrem sa mergem sa ne antrenam impreuna la Clubul Alpin Roman. E Istvan.
N-am chef. N-am incredere in echipa. Si asta e cel mai dureros. Alaturi de ei au fost 5 ani de vis. Am trait in 5 ani cat in 10 vieti de om impreuna. Ei sunt simplu: PRIETENII.
Merg la concursul asta cu capul plecat de dragul prieteniei ce ne leaga. Nimic nu ma poate face sa cred ca Istvan a ajuns la zi cu antrenamentele in ultima luna. Este fizic imposibil. Telefonul de la Captain in care imi spune ca el are genunchiul stang praf nu face decat sa agraveze situatia.
Am tras cu Elena ca nebunii anul acesta si cumva mi-am inoculat deja ideea ca nu e important Carpathian Adventure-ul. Sunt alte concursuri la care o sa tragem. Aici mergem din alte motive...
Devenim o mica familie. 3 nebuni care week-end de week-end dispar in munte in cautarea aventurii. Invatam din greseli, ne bucuram de reusite si strangem din dinti cand avem insuccese. Dar mai mult decat orice formam o echipa. Isvan e omul tehnic si puternic - de la el invatam aproape tot ce inseamna munte. Elena e firea calculata si pragmatica care ne tempereaza. Iar eu...cineva trebuie sa vina cu ideile trasnite.
E ultimul concurs a lui Isvan. Nu ma pot impaca cu ideea si nici nu o sa ma impac prea usor. Dar e prietenul meu si-i respect deciziile.
2006. Emisiunea Eco Chellange de pe Discovery imi aprinde imaginatia. Mi se pare incredibil ce fac oamenii aceia - vreau si eu. Descopar ca exista si in Romania un concurs similar - Carpathian Adventure. Ii conving pe Istvan si Elena. Mai trebuie un om. Istvan il aduce pe Calin, care din primele minute isi castiga titlul de Captain. Echipa Hoinarii este completa.
Seara ne gaseste in tabara de baza de la Cisnadie. Bicicletele le-am dus deja in punctul de control de la Turnu Rosu - de acolo le vom lua dupa ce terminam tura de trekking. Tabara de baza este in curtea liceului industrial din oras.
Isvan si Captain sunt deja aici. Sunt total detasat de tot ce inseaman concurs. Desi tabara forfoteste de concurenti nu simt nici o emotie. Si asta nu e bine.
Carpathian Adventure 2006. A fost...e greu de descris in cuvinte concursul respectiv. Primul nostru concurs. Cel mai frumos. Am invatat ce insemana sa fii o echipa. Am invatat cat de norocos sunt ca am asa parteneri. Captain carand doua biciclete pana pe Piatra Arsa sub lumina fulgerelor si prin ruperea de nori. Isvan imbarbatandu-ne la fiecare pas. Elena fiind acolo cu o vorba buna cand imi era mai greu. L-am terminat si am aflat ca nu exista bariere fizice. Cand vrei ceva cu adevarat poti. Si cand ai asa prieteni e imposibil sa nu reusesti.
Am ratat sedinta tehnica, dar a fost acolo Captain. Dupa ce ne instalam si noi, facem sedinta de echipa. Arunc un ochi pe harta si imi dau seama instantaneu ca cel putin traseul de trekking nu are nimic in comun cu notiunea de adventure. Este efectiv un maraton pe creasta Fagarasului.
Eu am o singura intrebare: Care e obiectivul. Captain imi raspunde ca el e multumit daca reusim sa tragem de noi si sa facem un concurs bun. E bine si-asa.
Partea de bike din Cindrel pare mult mai grea, dar pana acolo mai e mult.
E deja tarziu asa ca ne ducem la culcare. Am cea mai linistita noapte dinaintea unui concurs.
La 4.00 dimineata suntem in picioare. Mananc bine si dupa verificarea echipamentelor ne imbarcam in autobuzele care ne vor transporta din Cisnadie pana la punctul de start de la Victoria.
Motai pe autobuz si timpul trece repede pana la punctul de start. Ca de obicei suntem inscrisi la avansati. Suntem 15 echipe.
Dar ce echipe!!!!!!!
M-am uitat pe site-ul organizatorilor la ce echipe s-au inscris si am incremenit. Nu reusesc oricat ma stradui sa scot din calculul pentru podium vreo echipa. Peste tot nume cunoscute, nume grele. Aproape fiecare echipa a fost pe podium sau l-a mirosit de-aproape in editiile precedente.
Daca dai un search pe Google dupa oricare nume o sa gasesti asociate in dreptul lui ture fascinante si aventuri incredibile.
Aici s-a strans creme de la creme. Si n-au venit sa participe si sa termine concursul. Au venit sa lupte pentru o clasare cat mai buna. Ma fac mic cand vad in ce companie o sa concuram anul acesta.
Carpathian Adventure 2007. O poveste la fel de frumoasa ca cea din anul precedent. Istvan si Captain fac echipa separata, ceea ce ne motiveaza in plus - o sa le demonstram ca pot sa aiba incredere in noi pe viitor. Si asa am si facut. Tot acum participam si la primul maraton de MTB -Alubel. Elena ia locul 1 si totul se schimba din acest moment. A gustat din cupa dulce amara a invingatorilor si acuma nu mai exista cale de intoarcere. De-acuma inainte totul se rezuma la concursuri. Ne dam seama ca pentru a face fata trebuie o munca titanica. La care ne inhamam toti 4 cu placere. De-acuma totul este directionat spre antrenamente. Sportul devine singurul nostru hobby si de-acuma 24 de ore zboara intr-o clipita.
Carpathian Adveture si Hoinarii: am crescut impreuna.
Ne aliniem la start. Un gol mare - atat simt. Nu ma pot conecta la tensiunea momentului.
Start!
A inceput Carpathian Adventure 2009. Ultimul concurs a lui Istvan.
Ultimul Carpathian pentru noi. Asa am hotarat cu Elena. Fara Istvan nu mai exista echipa Hoinarii care a inceput totul acuma 4 ani. O sa fie multe, foarte multe alte concursuri pentru noi 3 - dar nu Carpathian.
E ireal, incredibil, (mai gasiti voi alte epitete) ceea ce se intampla. Se alearga de la start. Si cand zic ca se aleraga ma refer exact la notiunea de alergat. Aproape toate echipele fug de manaca pamantul pe drumul forestier ce duce catre fundul caldarii Vistea.
Alergam si noi. Daca e sa murim, macar sa murim frumos!
Ca de obicei, nu mergem primii - nu avem suficeinta experienta pentru a dicta ritmul. Facem ce fac ceilalti. Ideea e sa nu pierdem liderii din vedere. In fata e Andreea de la Grind care impune un ritm inuman. Cei din spate nu au ce face si trebuie sa se conformeze daca vor sa nu-i piarda.
Dupa cativa kilometrii de alergare buna suntem 5 echipe in fata. Si aici e ceva ciudat...Elena (de la care ma asteptam) e in fata cu...Istvan. A innebunit lupul....
Captain cu mine suntem putin in spatele lor si incercam sa tinem ritmul.
Alergand ca dementii iesim de pe drumul forestier si intram pe firul vaii. Aici alergarea se transforma in mers rapid. Celelalte 4 echipe s-au distantat de noi, dar nu mult. Avand in vedere concurenta, e o pozitie mai mult decat onorabila.
"Beti apa, atentie la picioare, nu va grabiti: pasi mici si desi". Dau din gura in continuu. Gata: am intrat in concurs si eu. Si sunt brusc mai stresat ca niciodata. Si nu numai eu.
Elena:"Ce naiba are apa asta?!"
Eu: "Ce? Un gust amar ca de socata?"
Elena:"Exact!"
Eu: "E de la camel back"
Elena:"Si nu puteai sa zici de-acasa?!"
Stiti emisiunea aia de pe Discovery - Dezastre in aer ? Promo-ul ei suna ceva de genul: un Dezastru nu se intampla pur si simplu, e o insiruire de evenimente. E adevarat si in cazul unui succes sper.
Ideea e ca trebuie sa fim tot timpul hidratati - pentru asta depindem de camel back-uri si de izotonicele de-acolo. Doar ca acuma izotonicul folosit cred ca...s-a stricat si are un gust ciudat. Si Elena nu poate sa se hidrateze normal. Ceea ce e foarte grav. Desi poate nu pare, un mic detaliu ca acela de a nu bea o gura de apa atunci cand trebuie poate sa faca diferenta intre reusita si esec.
Elena e o masa de nervi. Captain e cu mine in spate si ma intreaba nonsalant in cat timp isi face Ketonalul efectul. Incepe sa-si simta deja genunchiul. Ia o pilula ca sa aiba timp sa isi faca efectul pana pe coborarea de pe Vistea.
Februarie 2007 - Tarcu. Si tura caer ne-a adus la televizor. Captain e unul din cei care si-a pastrat sangele rece si a reusit sa ne scoata atunci dintr-o situatie destul de delicata. E un luptator. O adevarata forta.
Situatia nu e deloc roza. Iesim din padure si ne indreptam catre primul CP (check point). Celelate echipe sunt putin in fata. E vorba de : Grind, Ozone, Cetatea Brasovului si Fata si Mosii.
Punem prima stampila pe foaia de concurs si incepem urcarea abrupta catre creasta. Grindul o ia pe o scurtatura care sa-i scoata dupa varful Vistea. La fel si Ozone-ul. Avea sa fie un moment crucial in istoria concursului.
Avand experienta ratacirilor nenumarate de la editiile precedente noi mergem cuminti pe poteca. Alin si Gianina sunt in echipa Fata si Mosii. Alin trece din nou la startegia impinsului din spate. Castiga vizibil diferenta fata de noi ceea ce o enerveaza la culme pe Elena. Incerc si eu si Istvan sa copiem ce face Alin, dar nu reusim.
Iesim in creasta si urcam repede pe Vistea. Traseul turistic era de 7 ore. Am ajuns aici dupa 2 ore si jumatate.
Prima coborare - primul semn mare de intrebare referitor la genunchiul lui Captain. Elena cu Istvan fug inainte (ce naiba, asta a mancat jaratec in ultima luna?!) eu raman in spatele lui Captain ca sa coboram impreuna.
Elena nu mai poate sa bea apa de la ea si se opreste sa bea de la Isvan sau de la mine. Ajungem odata cu Fata si Mosii si alimentam de la Iezerul din Podul Giurgiului si alimentam cu apa curata. De aici o sa mergem fara izotonice sperand ca apa nu o sa curete toate sarurile din organism.
Si acuma a fost monetul decisiv din tot concursul. Noroc, premeditare ? Eu peste ani o sa afirm ca asa am vrut sa fac.
Elena si-asa e nervoasa de la faza cu socata (bine, din cauza stresului oricum orice ar fi enervat-o). Asa ca foarte linistit zic intr-o doara:
"A...pai in ritmul asta noi nu mai prindem nici o echipa."
A urmat o explozie. Elena a cedat si a zis ca nu mai vrea sa ma auda si sa ma vada. A luat-o la goana (nu la fuga, la goana efectiv). Istvan (care deja a inceput sa ma uluiasca) se tine dupa ea. Captain sta cuminte cu mine, iar eu abia sunt in stare sa tin ritmul acesta nebun.
Varfurile zboara efectiv unul dupa altul. Alergam ca istericii - Elena o masa de nervi inainte si noi 3 urmand-o. Trecem de Fata si Mosii, ajungem Ozon-ul si suntem aproape pe locul 3.
Aproape de podium, dar oricum nici unul din noi n-are timp sa realizeze asta fiindca trebuie sa ne tinem dupa Elena. Am deschis cutia Pandorei si acuma trebuie sa accept ce am gasit inauntru.
E mai rau ca la Marathon 7500 - nu pot sa tin ritmul acesta. Eu sunt mai molcom - pot sa merg si 3 zile in continuu, dar nu pot sa fac fata la sprintul asta de pe creasta. Si incep sa cred ca si Elena o sa clacheze daca mai mergem asa.
Mont Blanc - 2004. Creasta Pietrei Craiului iarna lui 2006, nenumarate ture de antrenament de anduranta. Elena mi-a demonstrat ca atunci cand e nevoie are resurse nebanuite. Ne-am completat tot timpul perfect si cand mi-a fost mie mai greu a gasit forta sa ne scoata pe amandoi din impas.
Pana una alta ajungem la lacul Capra odata cu cei de la Ozone. Pe drum, Alin ma imbie la o bere fara alcool - nu stiu de unde a facut rost de ea. E prima data cand refuz o bere, dar trebuie sa ma tin de echipa.
Langa lacul Capra cei de la Ozone alimenteaza cu apa. Noi stam doar cat sa punem a doua stampila pe foaie si plecam mai departe.
Locul 3. In fata mai e Grindul si Cetatea Brasovului. In patru ani de concursuri nu s-a intamplat niciodata ca dupa ce am depasit o echipa sau un concurent acestia sa ne mai ajunga. Nici macar odata. Acuma nu pot sa pariez insa ca statistica se va pastra. In spate sunt niste echipe formidabile, iar eu sunt convins ca tragem mult prea tare de la inceput.
Pana la Caltun si CP3 nu a exista istorie - doar alergare. Am inceput deja sa depasim echipe de incepatori (ei au inceput de la Balea Cascada).
La Caltun sajungem Cetatea Brasovului, dar plecam din CP inaintea lor. Urmeaza portiunea tehnica a turei. Strunga Dracului, urcarea pe Negoiu si mai ales Custura Saratii.
Locul 2. In fata mai e doar Grindul.
Mananc gel dupa gel ca nu cumva sa ajung sa imi fie foame. Avem si 4 sandwich-uri la noi - am inteles din turele anterioare ca trebuie musai sa ii dai de lucru la sucul gastric cu mancare adevarata, altfel ti se face rau mai devreme sau mai tarziu.
In Strunga Dracului, Captain e in elementul lui - portiuni tehnice. O ia in fata si o trage efectiv dupa el pe Elena in zonele in care trebuie trecute praguri mai inalte.
Primul Ketonal s-a risipit; Captain a trebuit sa il ia pe al doilea si coboara schiopatand. Chiar si asa schiop, coboara in ritmul nostru de alergare.
Intram in Custura Saratii si aici avem o portiune excelenta. Se poate spune ca aproape am alergat aici. Singurele momente de respiro erau la ambuteiajele create de echipele de incepatori, care insa ne lasau sa trecem si ne incurajau pe masura ce ii depaseam.
Lacul Avrig in fuga si e momentul pentru o pauza de mancare , hidratare si o noua stampila caci e CP4. Grindul e la o ora in fata.
Dar pentru nici unul din noi 4 nu ei reprezinta obiectivul - totusi ne cunoastem limitele si stim ca nu ii putem prinde. Ce vine din spate ne ingrijoreaza in schimb. Si habar nu avem unde sunt echipele urmaritoare asa ca nu ne permitem sa zabovim mult aici si plecam mai departe. Al 3-lea Ketonal pentru Captain
O ultima urcare pana pe Budislavu si de aici urmeaza o creasta innierbata lunga, a naibii de lunga pana in saua Corbului. Cand am incercat tura Fagaras - 24h am facut bucata aceasta in sens invers si nu ni s-a parut asa de lunga. Acuma in schimb cu primele semne de oboseala in vine ni se pare ca nu se mai termina. Am ajuns pe locul 5...la incepatori.
Pe parcurs ne luam cate o echipa de incepatori din zare ca si obiectiv si ne impuneam s-o depasim. Asa am depasit 27 de echipe.
Pe portiunea acesta atmosfera in echipa s-a mai destins si am reusit sa ne mai relaxam un pic. Ne cunoastem de prea mult timp pentru a mai fi nevoie sa vorbim intre noi. Rar cateva cuvinte se mai aud. Suntem concentrati la ceea ce facem. E o diferenta uriasa fata de primul Carpathian la care incercam sa ne motivam unul pe celalalt. Acuma e mult mai...profesionist.
Totusi, o buna bucata de drum mergem in paralel pe creasta larga si eu dau glas unui gand: "Mai, voi realizati ca suntem pe locul 2 la Carpathian Adventure? ". Toti trei imi raspund ca o sa savureze momentul cand o sa trecem linia de sosire - pana atunci concentrare maxima.
Prindem un asfintit superb in ultima bucata de creasta.
Saua Corbului intr-un final si odata cu ea si CP5. De aici se coboara pana in Turnu Rosu si odata cu finalul coborarii se va termina si tura de trekking.
Istvan: Ca sa avem sanse de podium la CA, trebuie sa fugim.
Eu: Cum naiba sa fugi ma Istvan?! Fii serios.
Istvan: Grindul fuge, sa stii Alex.
2008 a insemnat saltul dintr-un concurs in altul. Atunci am realizat ca daca stai 5 zile si nu faci nimic, iar in week-end incerci sa muti muntii din loc in cel mai ferciti caz te alegi cu o tendinita. Spre finalul anului aveam aproape 4 zile de antrenament pe saptamana (o ora, o ora si jumatate atat cat ne permitea timpul cand ieseam de la servici).
E o noapte rece de noiembrie. Afara e lapovita. Sunt cu Elena si Istvan la stadion si alergam pe scari uzi pana in maduva oaselor. Avem un scop toti 3. Sau? Aveam pana nu demult. Acuma am ajuns sa facem asta din simpla placere. Nu mai stim deja sa facem altceva : ploaie, vant, lapovita, arsita, suntem impreuna si ne antrenam. Pentru ce? De ce? Nu mai stim de mult timp. Dar nu conteaza - suntem impreuna si ne simtim bine. Si zilele zboara.
Da, am fugit (OK, in general am mers intr-un ritm foarte alert) toata portiune de trekking. Noi nu fugeam pe coborari. Acuma am ajuns sa castigam aici mai mult decat pe urcari.
Turnu Rosu si odata cu bezna ajungem in punctul de control 6 de unde vom incepe tura de bike. In mod normal ar trebui sa rasuflam usurati. Cel putin eu cu Elena ne simtim deja mult mai in elementul nostru in sa. Doar acest CA avea sa ne rezerve o mare surpriza...
20km de sosea intre Turnu Rosu si tabara de baza de la Cisnadie curg fara probleme. Tura de biek se desfasoara in masivul Cindrel si poate fi parcursa in ambele sensuri. Aici trebuie sa luam o decizie.
Varianta usoara: Valea Sadului, ajungem la proba de tiroliana, dupa aceea la pluta si partea mai grea a turei o facem pe coborare. Problema e ca inca e foarte devreme iar proba de pluta incepe abia la 5.30 dimineata ceea ce ar insemna o gramada de timp mort in asteptarea deschiderii acelei probe. Nu putem risca sa fim ajunsi din spate.
Stim din auzite ca pe cealalta varianta e mult mai greu, dar hei! sunt finisher de Iron Bike, Elena e pe podium la maratonele de MTB, iar Istvan si Captain sunt intr-o forma de zile mari. Ce poate fi greu?!
Dupa ce mancam cu adevarat (visam la cascavalul cu rosii inca de la Avrig), pornim repede in tura de bike. Una din temerile noastre cele mai mari inainte de concurs a fost sa nu ne ratacim - noi avem un talent inepuizabil la asa ceva. Tura de trekking a trecut fara probleme (ar fi fost culmea sa ratam creasta...).
Acuma o luam pe sosea catre Cisnadioara, dar ne dam repede seama de greseala si ne intoarcem din drum.
Intram pe traseul corect cu 200m in fata celor de la Cetatea Brasovului. Drumul intra pe un forestier infect - acuma au pus pamant proaspat deasupra si nu au apucat sa-l taseze asa ca tragem cat putem ca sa nu ramanem impotmoliti acolo.
Ne orientam perfect - desi e noapte nu avem probleme in a gasi traseul si in curand intram pe un drumeag mai bun care urca. Exact ce ne place noua: panta, se poate sta in sa nu trebuie decat sa te concentrezi pe urcat.
Elena are probleme serioase si nu din cauza epuizarii, ci a somnului. Desi e inca devreme, abia mai tine ochii deschisi. A acumulat oboseala in ultimele 2 saptamani si acuma organismul isi cere dreptul la somn.
Adoarme afectiv pe bicicleta si cade. Din punctul acesta ii este tot mai greu sa se urce in sa si sa mentina o linie cat de cat dreapta. Cade repetat cand intr-o parte, cand in cealalta si se enerveaza din nou.
Paradoxul e ca desi ea e foarte nemultumita acuma la final de cum a mers, portiunea respectiva a tinut 16km si ne-am dat jos de pe bicicleta doar ca sa trecem niste paraie. In rest am mers foarte bine.
Iesim din padure si trebuie sa ne orientam. Am vazut ca traseul nostru este insotit de marcajele de la concursul de enduro, asa ca atunci cand nu gasim drumul incercam sa le urmam pe acestea. De asemena stim ca o parte din traseu urmareste traseul de la Geiger - concurs la care am fost anul trecut. Asa ca incerc sa imi amintesc pe unde ar trebui sa mergem.
Odata cu iesirea din padure incep neplacerile. E vorba de caratul bicicletei. Sincer, mie chiar imi place. Asa ca imi iau sarguincios bicicleta in spate si birui prima, a doua, a zecea panta. Si deja incep sa ma enervez...
Elena reuseste si ea cateva pante , dar somnul si oboseala acumulata in tura de trekking isi spun cuvantul. Ea e cea care ne-a adus pe locul 2. Fara nici o indoiala. Singura a tras de noi si ne-a adus aici.
Acuma e randul Greucenilor sa intre in scena. Rand pe rand, Isvan si Captain isi cara bicicleta lor si se intorc dupa a Elenei. Sunt efectiv formidabili. Nu tin minte ca Istvan sa fi facut atat efort de cand il stiu. De cealalta parte, Captain pe langa problema cu genunchiul acuza acuma o durere in zona inghinala care il impiedica sa mearga normal. Ceea ce nu-l opreste sa faca nenumarate curse pentru a prelua si bicicleta Elenei.
Avem o echipa i.n.c.r.e.d.i.b.i.l.a.
Ce fac eu in timpul asta? Pai in primul rand nu ii incurc, ceea ce e foarte important :). In al doilea rand caut si gasesc traseul. Unde e panta foarte abrupta ma fac util si eu. Isvan si Captain imping bicicletele - eu nu pot, ca n-am forta. In schimb unde e panta foarte abrupta si nu se mai poate impinge ma duc si iau bicicleta Elenei in spate si o car la deal; amandoi avem improvizate pe cadru protectiile cu izopren.
Se termina un carry bike, urmeaza o portiune insignifianta de plat sau de coborare dupa care o luam de la capat.
Istvan e primul care da glas temerii generale : "Ar fi trebuit sa dormim in base camp si sa pornim dimineata in sensul normal". Nimeni nu raspunde, dar asa mare dreptate s-ar putea sa aiba. Si toata munca noastra s-ar putea narui din cauza acestei decizii.
Ajungem cu greu pe varful Magura. De aici e o coborare foarte abrupta. A...da, apropo...e noapate si la lumina frontalei o coborare si asa tehnica devine infernala.
Ajungem la refugiul Rosengarten care e si CP 7.
Isvan: "Elena, vrei sa dormi 5 minute?"
Elena: "Captain, crezi ca mergem mai repede dupa aceea?"
Captain:"Nu"
Elena:"Hai sa mergem"
Din nou, in economia concursului, acesta a fost un moment crucial. Nu poti sa dormi 5 minute. Cumulat in cel mai fericit caz am fi stat jumatate de ora. Iar timpul e unul din lucrurile pe care nu le avem acuma.
Ne ridicam si plecam. E ca in filmele alea de duzina de pe video: personajul pozitiv ia pumni in cap vreo 10 minute, dupa care se ridica buimac de jos si ii da un picior de-l doboara pe ala rau. Asa ne simtim si noi acuma - ca dupa ce am tot fost batuti si trebuie sa ne ridicam si sa continuam.
Ce e mai nasol e ca partea "frumoasa" abia acuma urmeaza. Dupa un carry bike pe o panta infernala, ajungem la o stana si intorcand capul vedem luminile de la frontalele celor de la Cetatea Brasovului. N-am reusit sa scapam de ei. Dar suntem prea obositi ca sa ne mai macinam cu asta - trebuie sa continuam.
Sub ploaia de stele de august are loc un teatru absurd cu niste personaje la fel de ciudate: Captain e transfigurat si impinge cate 2 biciclete la deal; Isvan pare de pe alta planeta - mi se pare ca i-a incremenit un zambet ciudat pe fata si foarte linistit il ajuta pe Captain ( inca o data - eu nu tin minte ca Istvan sa fi tras atata de el); Elena merge in somn si isi cara in spate bicicleta acolo unde baietii nu pot impinge; eu mai dau din cand in cand cate o mana de ajutor.
Uneori in tacerea noptii se mai aude cate un strigat:"Hai Hoinarii!!!!!! Hai echipa!!!!!!".
2009 - cu ce sa incep? Doar ultimele 6 saptamani au sunat asa: Maraton Medieval Medias, Fagaras - 24h, Marathon 7500, Iron Bike, Banat Mountain Bike Marathon. Elena a luat parte la toate, Captain si Istvan la unele.
N-am obosit. Am fi fost obositi daca am fi lipsit la vreunul dintre ele. Mai mult, tot mai mult! Concursuri si aventuri de poveste alaturi de prietenii mei buni...
"Hai Hoinarii!!!!!! Hai echipa!!!" Metrii curg agonizant de incet. Si nici nu poate fi altfel cand 90% din traseu bicicletele trebuie carate. Acolo unde ar fi o panta cat de cat umana, drumul este plin de bolovani si nu putem merge pe biciclete.
Zorii ne gasesc in aceiasi ipostaza: impingem la biciclete. Mergem prin padure cu capul in pamant. De ceva vreme buna suntem insotiti in paralel de o turma de mistreti. Suntem prea obositi ca sa le mai dam atentie.
Ca de obicei in aceste momente te agheti de o melodie. Mie imi suna in cap aia de la reclama la Cola: "I want to live, not to survive...".
Ajungem la CP8 de la Muncel. Drumul intre CP7 si CP8 a fost incredibil de lung. Aici aflam ca arbitrul din CP e cel care a facut traseul (foarte greu m-am abtinut sa nu ii sar la gat si sa il bat si si mai greu m-am abtinut sa nu incep sa urlu injuraturi). Intrebam daca macar de aici se poate merge pe bicicleta si suntem asigurati ca da.
Doamne ajuta! Dupa un kilometru de drum forestier perfect incepem sa facem iara push bike. Mult. Foarte mult.
E deja de mult timp ziua si in zare peste mari si tari se intrevede varful Cindrel. Daca pana acolo trebuie impinsa bicicleta ma sinucid.
Timpul trece repede brusc. De ce? Pai zice Captain:
"Alex, daca una din echipe ajunge venim din sens opus inaintea noastra pe varful Cindrel am luat cea mai mare #$%^&!!!!!!!!". Cat naiba mai avem de mers? Cat?
Si Captain are atata dreptate.... Stim toti asta, dar nimeni nu zice nimic. Captain ia cate 2 biciclete si urland ca sa se motiveze le impinge la deal. Istvan ii urmeaza exemplul. Elena ii ajuta si ea pe baieti. Mai imping si eu.
Luam Oscarul la filme mute daca ne filma cineva acuma: a fost unul din momentele in care echipa Hoinarii a mers perfect. Din CP ni s-a spus ca avem 4-5 ore pana pe varf. Am albit toti.
Cum bine zicea Nietzsche, Imi cunosc limitele, dar pur si simplu le ignor. Asta facem toti 4 acuma - ne ignoram limitele. Deja in punctul asat am muncit prea mult ca sa mai lasam pe cineva sa ne intreaca.
Are Florenzo un citat: "Toti iti vor binele, asa ca nu-i lasa sa ti-l ia" Exact. Nu o sa lasam pe nimeni sa ne ia locul. Ultimele 2 galme dinainte de urcarea pe Cindrel mi se par interminabile si e punctul in care sunt aproape de a claca. Doar ca n-am voie sa fac asa ceva. Nu cand echipa mea trage cat poate; nu acuma. Impingem pentru ultima oara bicicletele si ajunge pe vf. Cindrel la CP9.
Nu a aparut nici o echipa din vale. Am reusit. Acuma trebuie doar sa fim atenti si sa ne concentram. Arbitra din CP ma intreaba cum mi s-a parut. Nu ma pot abtine si ii zic ca a fost infect si ca sa faci push bike 30 si ceva de kilometrii nu mi se pare ca are ceva in comun cu MTB-ul.
De aici urmeaza doar coborare. La Iron Bike asta ar fi fost autostrada asa ca ma urc din varf pe bicicleta. Nu stau mult acolo si am un picaj care ar fi luat maximul la impresia artistica. Din fericire nu am nimic, jnepenii au atenuat socul. Elena mananca si ea din humusul din zona, dar pana la urma ajungem in CP 10 din saua Steflesti si de aici urmeaza 50 si ceva de kilometrii de coborare pe drum.
Mi se pare ca cel care a facut traseul are un simt al proportiei cel putin ciudat: 30km push bike urmati de 50km in care nu trebuie decat sa nu adormi in sa.
Drumul forestier ne duce catre lacul Negovanu si proba de pluta. Pe drum ne intalnim cu Fata si Mosii care urca din sens invers.
Proba de pluta este pentru mine o pacoste. Nu ma pricep sa vaslesc, nu-mi place apa rece, adica nu prea am ce cauta aici. Anul acesta o sa incercam o varianta noua de pluta: punem cauciucurile in sir indian - poate merge mai bine ca anul trecut.
Tot aici ne intalnim cu echipa Grind care tocmai a terminat proba. E clar ca au castigat. Personal nu simt nici un regret - au fost mai buni si au meritat pe deplin victoria. Temerile mele se leaga de ce ar putea veni din spate: Cetatea Brasovului.
Asa ca intram repede pe lac si pornim catre capatul opus pentru a recupera indiciul. Nu vaslesc mai bine - nici varianata noua de constructie nu pare mai buna, asa ca nu suntem foarte departe de cum mergeam anul trecut. Noroc ca proba e mult mai scurta si dupa 1 ora si 10 minute de stat pe lac iesim la mal.
Eu inghetat bocna si anchilozat din cauza pozitiei, ceilalti destul de bine dispusi.
De aici urmeaza forestierul pana la atelierul de tiroliana si rapel. Acesta reprezinta si ultimul CP. Ca si Captain, mie mi se pare total lipsita de sens proba asta; dar nimeni nu m-a obligat sa particip la concurs...
In timp ce ne asteptam randul, eu adorm instantaneu. Sar ca lovit din somn cand ma striga Captain si impreuna facem rapelul si tiroliana. Luam si ultima stampila pe foaia de concurs.
Mai 28 de km de coborare usoara cand pe forestier cand pe sosea.
Dealul care leaga Sadu de Cisnadie il urcam cu un ultim efort, iar din varful lui numai coborare pana la linia de sosire.
Dupa 32.30 ore, echipa Hoinarii a terminat Carpathian Adventure 2009 pe locul 2.
Am reusit. Impreuna. E cel mai frumos cantec de lebada pe care il putea primi Istvan. Am reusit pentru ca totdeauna Hoinarii au fost o echipa de prieteni. Elena ne-a adus pe locul 2 la trekking, baietii au mentinut pozitia asta la bike. Nici unul nu a fost mai bun sau mai slab decat celalalt - am fost o echipa.
Primii care ne felicita sunt cei de la Grind. Au castigat a 5-a oara consecutiv concursul. Nu mai e loc de nici un comentariu. Suntem mandrii ca macar putin i-am stresat.
Este abia vineri dupa-amiaza asa ca avem un week-end in fata pentru a ne recupera.
N-a fost un concurs la sfarsitul caruia sa cadem lati jos. Avem mult prea multa experienta in spate pentru asa ceva. A disparut "romantismul" concursurilor trecute; nu mai am subiect de bloguri lacrimogene ca alta data. Acuma am tras atat cat a trebuit, cand a trebuit.
Ce urmeaza e simplu si placut: rauri de bere, voie buna, povesti repetate de nenumarate ori.
Echipele incep sa apara rand pe rand. Toate, absolut toate echipele merita felicitari, fie ca au terminat pe podium fie ca au trecut ultimele linia de sosire.
Din proprie experienta pot sa spun ca satisfactia pe care o ai cand reusesti sa termini un astfel de concurs fie chiar si ultimul - dupa ce te-ai luptat cu tine insuti e mult mai mare decat satisfactia
oferita de un loc pe podium.
Asa ca felicitari tuturor echipelor participante si sa continuati tot asa si in anii urmatori.
Sambata continua toata ziua dupa acelasi scenariu: bere, mancare si povesti. Dupa-amiaza mergem sa vedem ce e pe la Ocna Sibiului.
Relaxare in salinele de la Ocna Sibiului
Despre organizare...O sa cititi diferite opinii in zilele ce urmeaza. Traseul de trekking nu a avut nimic in comun cu adventure-ul. Traseul de bike a fost simplu: infect. Ideea de a face din acest concurs un fel de maraton pentru primele echipe si astfel sa dai posibilitatea si incepatorilor sa termine in masa pentru a atrage un numar cat mai mare de participanti nu mi se pare foarte desteapta. Parerea mea...
Restul (si sunt multe aspecte aici) au denotat totusi profesionalismul organizatorilor si experienta de 9 ani in organizarea concursurilor de acest gen.
Seara de sambata spre duminica o petrecem alaturi de Misu, Oana, cele doua Diane, Andrei, Adi, Rares si asta doar ca sa enumar cativa si a fost partea cea mai frumoasa a acestui concurs. (Cum am ajuns la ora 3.30 dimineata sa intram la o nunta doar ca ne era foame si vroiam si noi prajiturele e o poveste care merita spusa la un rand de bere).
Duminica este premierea. Rand pe rand, toate echipele care au terminat sunt strigate pentru a primi diplome si medalii.
Echipa OMMM (Oana, Misu, Marcu, Mardale)
Fata si Mosii (Alin T, Gianina, Alin C si Tibi) : au venit pe locul 4. O echipa foarte puternica care ar fi meritat cu prisosinta podiumul. Sigur o sa ajunga pe el la urmatoarea editie.
Echipa Turbionii - Diana Marc (o fata de milioane) este membra aici
Timisoara (orasul de-acolo din papusoi, din mijlocul campiei ) a fost reprezentata de 6 echipe (3 la avansati si 3 la incepatori). Toate au terminat competitia. Hai Timisoara!
Ne sta bine impreuna asa-i? Il stiti deja - e Rares. Si concursurile de adventure ne-asteapta - si poza asta poate face istorie.
Asteptam sa fim strigati si noi. E greu sa va explic cum ma simt personal acuma.
Podiumul de anul acesta: Grind, Hoinarii, Cetatea Brasovului. In spate sunt multe alte nume sonore care o sa ajunga (sau revina) in anii urmatori pe podium. Baia de sampanie si explozia de fericire. Daca la Marathon 7500 si Iron Bike spuneam ca finalul a coincis cu un fel de pierdere si nu am stiut sa ma bucur, ei bine aici ma bucur cu varf si indesat. Sunt in al noulea cer si nu-mi gasesc locul de bucurie.
Iata si rezultatele oficiale
Drumul Hoinarilor s-a sfarsit pe podiumul de la Carpathian Adventure. Si nu numai finalul este cel care o sa ne ramana in memorie, ci fiecare pas pe care l-am facut impreuna pe drumul pana aici.
Dupa cum ziceam acesta a fost ultimul Carpathian pentru noi - am ramas fara echipa si nici macar nu o sa incercam sa-l inlocuim pe Isvan. Fiindca asta nu se poate.
Elena, Captain si cu mine avem deja planuri de concursuri de adventure si nu numai, dar de data asta in strainatate. De fapt daca ma uit la ce ne-am propus, o sa fac o cerere ca 2010 sa aibe macar cu vreo 10 saptamani in plus ca sa putem sa mergem si noi la toate concursurile la care ne dorim.
La final, Elena, Captain si Alex ii multumesc lui Istvan pentru povestea asta frumoasa si promit sa hoinareasca mai departe in lung si-n lat pentru a putea dupa aceea povesti impreuna aventurile la gura cortului. Cu berea-n mana.
----------------------------------------
Am intors o fila de poveste si pe partea cealalta vad scris inca de sus: Geiger, Maratonul Pietrei Craiului, Maros, Maratonul 24h de MTB de la Budapesta.
Diseara reluam antrenamentele. Si din nou timpul nu mai are rabdare....
-----------------------
P.S.: daca e sa ma iau dupa rezultatele oficiale a existat un moment interesant in concurs: e vorba de CP8 de la Rosengarten. Atunci am ajuns la 20 de minute in spatele echipei Grind.
Dan de la Grind ma intreaba uimit daca noi nu i-am vazut. Nu, nu i-am vazut. Ei ne-au zarit si au accelerat. Oricum ne bateau fara drept de apel. Dar ce frumos ar fi fost sa ne fugarim la propriu pe ultimii kilometrii...
Poate o sa aflam si noi odata cum e...
---------------
Participanti: Elena, Isvan, Captain, Alex
Locatie: Cindrel, Fagaras
Poze: Hoinarii
Aveam in cap deja inainte de concurs ideea despre cum va arata blogul acesta. Ma uit acuma in arhiva si vad ca Elena mi-a luat-o inainte:
13 martie 2004 : Atunci si asa a inceput totul : inceputul
Se nasc Hoinarii.
Zuzu Mobilul ruleaza linistit (ca doar e la rodaj...) catre Sibiu. In masina e o liniste mormantala. Elena stie fara sa-i zic care e problema: nu am chef de concursul acesta. Imi lipseste exact elementul care ma face sa fiu puternic in orice situatie: motivatia. Indarjirea aia nebuna de a duce concursul pana la capat.
Elena ma pune sa-i promit ca o sa trag - de dragul ei. Asa ceva nu se poate refuza.
2004 toamna. O prezentare a lui Horia Colibasanu despre o expeditie in Himalaya in Aula Magna a Universitatii. La final, pe coridor, un baiat inalt si slab ne intreaba daca nu vrem sa mergem sa ne antrenam impreuna la Clubul Alpin Roman. E Istvan.
N-am chef. N-am incredere in echipa. Si asta e cel mai dureros. Alaturi de ei au fost 5 ani de vis. Am trait in 5 ani cat in 10 vieti de om impreuna. Ei sunt simplu: PRIETENII.
Merg la concursul asta cu capul plecat de dragul prieteniei ce ne leaga. Nimic nu ma poate face sa cred ca Istvan a ajuns la zi cu antrenamentele in ultima luna. Este fizic imposibil. Telefonul de la Captain in care imi spune ca el are genunchiul stang praf nu face decat sa agraveze situatia.
Am tras cu Elena ca nebunii anul acesta si cumva mi-am inoculat deja ideea ca nu e important Carpathian Adventure-ul. Sunt alte concursuri la care o sa tragem. Aici mergem din alte motive...
Devenim o mica familie. 3 nebuni care week-end de week-end dispar in munte in cautarea aventurii. Invatam din greseli, ne bucuram de reusite si strangem din dinti cand avem insuccese. Dar mai mult decat orice formam o echipa. Isvan e omul tehnic si puternic - de la el invatam aproape tot ce inseamna munte. Elena e firea calculata si pragmatica care ne tempereaza. Iar eu...cineva trebuie sa vina cu ideile trasnite.
E ultimul concurs a lui Isvan. Nu ma pot impaca cu ideea si nici nu o sa ma impac prea usor. Dar e prietenul meu si-i respect deciziile.
2006. Emisiunea Eco Chellange de pe Discovery imi aprinde imaginatia. Mi se pare incredibil ce fac oamenii aceia - vreau si eu. Descopar ca exista si in Romania un concurs similar - Carpathian Adventure. Ii conving pe Istvan si Elena. Mai trebuie un om. Istvan il aduce pe Calin, care din primele minute isi castiga titlul de Captain. Echipa Hoinarii este completa.
Seara ne gaseste in tabara de baza de la Cisnadie. Bicicletele le-am dus deja in punctul de control de la Turnu Rosu - de acolo le vom lua dupa ce terminam tura de trekking. Tabara de baza este in curtea liceului industrial din oras.
Isvan si Captain sunt deja aici. Sunt total detasat de tot ce inseaman concurs. Desi tabara forfoteste de concurenti nu simt nici o emotie. Si asta nu e bine.
Carpathian Adventure 2006. A fost...e greu de descris in cuvinte concursul respectiv. Primul nostru concurs. Cel mai frumos. Am invatat ce insemana sa fii o echipa. Am invatat cat de norocos sunt ca am asa parteneri. Captain carand doua biciclete pana pe Piatra Arsa sub lumina fulgerelor si prin ruperea de nori. Isvan imbarbatandu-ne la fiecare pas. Elena fiind acolo cu o vorba buna cand imi era mai greu. L-am terminat si am aflat ca nu exista bariere fizice. Cand vrei ceva cu adevarat poti. Si cand ai asa prieteni e imposibil sa nu reusesti.
Am ratat sedinta tehnica, dar a fost acolo Captain. Dupa ce ne instalam si noi, facem sedinta de echipa. Arunc un ochi pe harta si imi dau seama instantaneu ca cel putin traseul de trekking nu are nimic in comun cu notiunea de adventure. Este efectiv un maraton pe creasta Fagarasului.
Eu am o singura intrebare: Care e obiectivul. Captain imi raspunde ca el e multumit daca reusim sa tragem de noi si sa facem un concurs bun. E bine si-asa.
Partea de bike din Cindrel pare mult mai grea, dar pana acolo mai e mult.
E deja tarziu asa ca ne ducem la culcare. Am cea mai linistita noapte dinaintea unui concurs.
La 4.00 dimineata suntem in picioare. Mananc bine si dupa verificarea echipamentelor ne imbarcam in autobuzele care ne vor transporta din Cisnadie pana la punctul de start de la Victoria.
Motai pe autobuz si timpul trece repede pana la punctul de start. Ca de obicei suntem inscrisi la avansati. Suntem 15 echipe.
Dar ce echipe!!!!!!!
M-am uitat pe site-ul organizatorilor la ce echipe s-au inscris si am incremenit. Nu reusesc oricat ma stradui sa scot din calculul pentru podium vreo echipa. Peste tot nume cunoscute, nume grele. Aproape fiecare echipa a fost pe podium sau l-a mirosit de-aproape in editiile precedente.
Daca dai un search pe Google dupa oricare nume o sa gasesti asociate in dreptul lui ture fascinante si aventuri incredibile.
Aici s-a strans creme de la creme. Si n-au venit sa participe si sa termine concursul. Au venit sa lupte pentru o clasare cat mai buna. Ma fac mic cand vad in ce companie o sa concuram anul acesta.
Carpathian Adventure 2007. O poveste la fel de frumoasa ca cea din anul precedent. Istvan si Captain fac echipa separata, ceea ce ne motiveaza in plus - o sa le demonstram ca pot sa aiba incredere in noi pe viitor. Si asa am si facut. Tot acum participam si la primul maraton de MTB -Alubel. Elena ia locul 1 si totul se schimba din acest moment. A gustat din cupa dulce amara a invingatorilor si acuma nu mai exista cale de intoarcere. De-acuma inainte totul se rezuma la concursuri. Ne dam seama ca pentru a face fata trebuie o munca titanica. La care ne inhamam toti 4 cu placere. De-acuma totul este directionat spre antrenamente. Sportul devine singurul nostru hobby si de-acuma 24 de ore zboara intr-o clipita.
Carpathian Adveture si Hoinarii: am crescut impreuna.
Ne aliniem la start. Un gol mare - atat simt. Nu ma pot conecta la tensiunea momentului.
Start!
A inceput Carpathian Adventure 2009. Ultimul concurs a lui Istvan.
Ultimul Carpathian pentru noi. Asa am hotarat cu Elena. Fara Istvan nu mai exista echipa Hoinarii care a inceput totul acuma 4 ani. O sa fie multe, foarte multe alte concursuri pentru noi 3 - dar nu Carpathian.
E ireal, incredibil, (mai gasiti voi alte epitete) ceea ce se intampla. Se alearga de la start. Si cand zic ca se aleraga ma refer exact la notiunea de alergat. Aproape toate echipele fug de manaca pamantul pe drumul forestier ce duce catre fundul caldarii Vistea.
Alergam si noi. Daca e sa murim, macar sa murim frumos!
Ca de obicei, nu mergem primii - nu avem suficeinta experienta pentru a dicta ritmul. Facem ce fac ceilalti. Ideea e sa nu pierdem liderii din vedere. In fata e Andreea de la Grind care impune un ritm inuman. Cei din spate nu au ce face si trebuie sa se conformeze daca vor sa nu-i piarda.
Dupa cativa kilometrii de alergare buna suntem 5 echipe in fata. Si aici e ceva ciudat...Elena (de la care ma asteptam) e in fata cu...Istvan. A innebunit lupul....
Captain cu mine suntem putin in spatele lor si incercam sa tinem ritmul.
Alergand ca dementii iesim de pe drumul forestier si intram pe firul vaii. Aici alergarea se transforma in mers rapid. Celelalte 4 echipe s-au distantat de noi, dar nu mult. Avand in vedere concurenta, e o pozitie mai mult decat onorabila.
"Beti apa, atentie la picioare, nu va grabiti: pasi mici si desi". Dau din gura in continuu. Gata: am intrat in concurs si eu. Si sunt brusc mai stresat ca niciodata. Si nu numai eu.
Elena:"Ce naiba are apa asta?!"
Eu: "Ce? Un gust amar ca de socata?"
Elena:"Exact!"
Eu: "E de la camel back"
Elena:"Si nu puteai sa zici de-acasa?!"
Stiti emisiunea aia de pe Discovery - Dezastre in aer ? Promo-ul ei suna ceva de genul: un Dezastru nu se intampla pur si simplu, e o insiruire de evenimente. E adevarat si in cazul unui succes sper.
Ideea e ca trebuie sa fim tot timpul hidratati - pentru asta depindem de camel back-uri si de izotonicele de-acolo. Doar ca acuma izotonicul folosit cred ca...s-a stricat si are un gust ciudat. Si Elena nu poate sa se hidrateze normal. Ceea ce e foarte grav. Desi poate nu pare, un mic detaliu ca acela de a nu bea o gura de apa atunci cand trebuie poate sa faca diferenta intre reusita si esec.
Elena e o masa de nervi. Captain e cu mine in spate si ma intreaba nonsalant in cat timp isi face Ketonalul efectul. Incepe sa-si simta deja genunchiul. Ia o pilula ca sa aiba timp sa isi faca efectul pana pe coborarea de pe Vistea.
Februarie 2007 - Tarcu. Si tura caer ne-a adus la televizor. Captain e unul din cei care si-a pastrat sangele rece si a reusit sa ne scoata atunci dintr-o situatie destul de delicata. E un luptator. O adevarata forta.
Situatia nu e deloc roza. Iesim din padure si ne indreptam catre primul CP (check point). Celelate echipe sunt putin in fata. E vorba de : Grind, Ozone, Cetatea Brasovului si Fata si Mosii.
Punem prima stampila pe foaia de concurs si incepem urcarea abrupta catre creasta. Grindul o ia pe o scurtatura care sa-i scoata dupa varful Vistea. La fel si Ozone-ul. Avea sa fie un moment crucial in istoria concursului.
Avand experienta ratacirilor nenumarate de la editiile precedente noi mergem cuminti pe poteca. Alin si Gianina sunt in echipa Fata si Mosii. Alin trece din nou la startegia impinsului din spate. Castiga vizibil diferenta fata de noi ceea ce o enerveaza la culme pe Elena. Incerc si eu si Istvan sa copiem ce face Alin, dar nu reusim.
Iesim in creasta si urcam repede pe Vistea. Traseul turistic era de 7 ore. Am ajuns aici dupa 2 ore si jumatate.
Prima coborare - primul semn mare de intrebare referitor la genunchiul lui Captain. Elena cu Istvan fug inainte (ce naiba, asta a mancat jaratec in ultima luna?!) eu raman in spatele lui Captain ca sa coboram impreuna.
Elena nu mai poate sa bea apa de la ea si se opreste sa bea de la Isvan sau de la mine. Ajungem odata cu Fata si Mosii si alimentam de la Iezerul din Podul Giurgiului si alimentam cu apa curata. De aici o sa mergem fara izotonice sperand ca apa nu o sa curete toate sarurile din organism.
Si acuma a fost monetul decisiv din tot concursul. Noroc, premeditare ? Eu peste ani o sa afirm ca asa am vrut sa fac.
Elena si-asa e nervoasa de la faza cu socata (bine, din cauza stresului oricum orice ar fi enervat-o). Asa ca foarte linistit zic intr-o doara:
"A...pai in ritmul asta noi nu mai prindem nici o echipa."
A urmat o explozie. Elena a cedat si a zis ca nu mai vrea sa ma auda si sa ma vada. A luat-o la goana (nu la fuga, la goana efectiv). Istvan (care deja a inceput sa ma uluiasca) se tine dupa ea. Captain sta cuminte cu mine, iar eu abia sunt in stare sa tin ritmul acesta nebun.
Varfurile zboara efectiv unul dupa altul. Alergam ca istericii - Elena o masa de nervi inainte si noi 3 urmand-o. Trecem de Fata si Mosii, ajungem Ozon-ul si suntem aproape pe locul 3.
Aproape de podium, dar oricum nici unul din noi n-are timp sa realizeze asta fiindca trebuie sa ne tinem dupa Elena. Am deschis cutia Pandorei si acuma trebuie sa accept ce am gasit inauntru.
E mai rau ca la Marathon 7500 - nu pot sa tin ritmul acesta. Eu sunt mai molcom - pot sa merg si 3 zile in continuu, dar nu pot sa fac fata la sprintul asta de pe creasta. Si incep sa cred ca si Elena o sa clacheze daca mai mergem asa.
Mont Blanc - 2004. Creasta Pietrei Craiului iarna lui 2006, nenumarate ture de antrenament de anduranta. Elena mi-a demonstrat ca atunci cand e nevoie are resurse nebanuite. Ne-am completat tot timpul perfect si cand mi-a fost mie mai greu a gasit forta sa ne scoata pe amandoi din impas.
Pana una alta ajungem la lacul Capra odata cu cei de la Ozone. Pe drum, Alin ma imbie la o bere fara alcool - nu stiu de unde a facut rost de ea. E prima data cand refuz o bere, dar trebuie sa ma tin de echipa.
Langa lacul Capra cei de la Ozone alimenteaza cu apa. Noi stam doar cat sa punem a doua stampila pe foaie si plecam mai departe.
Locul 3. In fata mai e Grindul si Cetatea Brasovului. In patru ani de concursuri nu s-a intamplat niciodata ca dupa ce am depasit o echipa sau un concurent acestia sa ne mai ajunga. Nici macar odata. Acuma nu pot sa pariez insa ca statistica se va pastra. In spate sunt niste echipe formidabile, iar eu sunt convins ca tragem mult prea tare de la inceput.
Pana la Caltun si CP3 nu a exista istorie - doar alergare. Am inceput deja sa depasim echipe de incepatori (ei au inceput de la Balea Cascada).
La Caltun sajungem Cetatea Brasovului, dar plecam din CP inaintea lor. Urmeaza portiunea tehnica a turei. Strunga Dracului, urcarea pe Negoiu si mai ales Custura Saratii.
Locul 2. In fata mai e doar Grindul.
Mananc gel dupa gel ca nu cumva sa ajung sa imi fie foame. Avem si 4 sandwich-uri la noi - am inteles din turele anterioare ca trebuie musai sa ii dai de lucru la sucul gastric cu mancare adevarata, altfel ti se face rau mai devreme sau mai tarziu.
In Strunga Dracului, Captain e in elementul lui - portiuni tehnice. O ia in fata si o trage efectiv dupa el pe Elena in zonele in care trebuie trecute praguri mai inalte.
Primul Ketonal s-a risipit; Captain a trebuit sa il ia pe al doilea si coboara schiopatand. Chiar si asa schiop, coboara in ritmul nostru de alergare.
Intram in Custura Saratii si aici avem o portiune excelenta. Se poate spune ca aproape am alergat aici. Singurele momente de respiro erau la ambuteiajele create de echipele de incepatori, care insa ne lasau sa trecem si ne incurajau pe masura ce ii depaseam.
Lacul Avrig in fuga si e momentul pentru o pauza de mancare , hidratare si o noua stampila caci e CP4. Grindul e la o ora in fata.
Dar pentru nici unul din noi 4 nu ei reprezinta obiectivul - totusi ne cunoastem limitele si stim ca nu ii putem prinde. Ce vine din spate ne ingrijoreaza in schimb. Si habar nu avem unde sunt echipele urmaritoare asa ca nu ne permitem sa zabovim mult aici si plecam mai departe. Al 3-lea Ketonal pentru Captain
O ultima urcare pana pe Budislavu si de aici urmeaza o creasta innierbata lunga, a naibii de lunga pana in saua Corbului. Cand am incercat tura Fagaras - 24h am facut bucata aceasta in sens invers si nu ni s-a parut asa de lunga. Acuma in schimb cu primele semne de oboseala in vine ni se pare ca nu se mai termina. Am ajuns pe locul 5...la incepatori.
Pe parcurs ne luam cate o echipa de incepatori din zare ca si obiectiv si ne impuneam s-o depasim. Asa am depasit 27 de echipe.
Pe portiunea acesta atmosfera in echipa s-a mai destins si am reusit sa ne mai relaxam un pic. Ne cunoastem de prea mult timp pentru a mai fi nevoie sa vorbim intre noi. Rar cateva cuvinte se mai aud. Suntem concentrati la ceea ce facem. E o diferenta uriasa fata de primul Carpathian la care incercam sa ne motivam unul pe celalalt. Acuma e mult mai...profesionist.
Totusi, o buna bucata de drum mergem in paralel pe creasta larga si eu dau glas unui gand: "Mai, voi realizati ca suntem pe locul 2 la Carpathian Adventure? ". Toti trei imi raspund ca o sa savureze momentul cand o sa trecem linia de sosire - pana atunci concentrare maxima.
Prindem un asfintit superb in ultima bucata de creasta.
Saua Corbului intr-un final si odata cu ea si CP5. De aici se coboara pana in Turnu Rosu si odata cu finalul coborarii se va termina si tura de trekking.
Istvan: Ca sa avem sanse de podium la CA, trebuie sa fugim.
Eu: Cum naiba sa fugi ma Istvan?! Fii serios.
Istvan: Grindul fuge, sa stii Alex.
2008 a insemnat saltul dintr-un concurs in altul. Atunci am realizat ca daca stai 5 zile si nu faci nimic, iar in week-end incerci sa muti muntii din loc in cel mai ferciti caz te alegi cu o tendinita. Spre finalul anului aveam aproape 4 zile de antrenament pe saptamana (o ora, o ora si jumatate atat cat ne permitea timpul cand ieseam de la servici).
E o noapte rece de noiembrie. Afara e lapovita. Sunt cu Elena si Istvan la stadion si alergam pe scari uzi pana in maduva oaselor. Avem un scop toti 3. Sau? Aveam pana nu demult. Acuma am ajuns sa facem asta din simpla placere. Nu mai stim deja sa facem altceva : ploaie, vant, lapovita, arsita, suntem impreuna si ne antrenam. Pentru ce? De ce? Nu mai stim de mult timp. Dar nu conteaza - suntem impreuna si ne simtim bine. Si zilele zboara.
Da, am fugit (OK, in general am mers intr-un ritm foarte alert) toata portiune de trekking. Noi nu fugeam pe coborari. Acuma am ajuns sa castigam aici mai mult decat pe urcari.
Turnu Rosu si odata cu bezna ajungem in punctul de control 6 de unde vom incepe tura de bike. In mod normal ar trebui sa rasuflam usurati. Cel putin eu cu Elena ne simtim deja mult mai in elementul nostru in sa. Doar acest CA avea sa ne rezerve o mare surpriza...
20km de sosea intre Turnu Rosu si tabara de baza de la Cisnadie curg fara probleme. Tura de biek se desfasoara in masivul Cindrel si poate fi parcursa in ambele sensuri. Aici trebuie sa luam o decizie.
Varianta usoara: Valea Sadului, ajungem la proba de tiroliana, dupa aceea la pluta si partea mai grea a turei o facem pe coborare. Problema e ca inca e foarte devreme iar proba de pluta incepe abia la 5.30 dimineata ceea ce ar insemna o gramada de timp mort in asteptarea deschiderii acelei probe. Nu putem risca sa fim ajunsi din spate.
Stim din auzite ca pe cealalta varianta e mult mai greu, dar hei! sunt finisher de Iron Bike, Elena e pe podium la maratonele de MTB, iar Istvan si Captain sunt intr-o forma de zile mari. Ce poate fi greu?!
Dupa ce mancam cu adevarat (visam la cascavalul cu rosii inca de la Avrig), pornim repede in tura de bike. Una din temerile noastre cele mai mari inainte de concurs a fost sa nu ne ratacim - noi avem un talent inepuizabil la asa ceva. Tura de trekking a trecut fara probleme (ar fi fost culmea sa ratam creasta...).
Acuma o luam pe sosea catre Cisnadioara, dar ne dam repede seama de greseala si ne intoarcem din drum.
Intram pe traseul corect cu 200m in fata celor de la Cetatea Brasovului. Drumul intra pe un forestier infect - acuma au pus pamant proaspat deasupra si nu au apucat sa-l taseze asa ca tragem cat putem ca sa nu ramanem impotmoliti acolo.
Ne orientam perfect - desi e noapte nu avem probleme in a gasi traseul si in curand intram pe un drumeag mai bun care urca. Exact ce ne place noua: panta, se poate sta in sa nu trebuie decat sa te concentrezi pe urcat.
Elena are probleme serioase si nu din cauza epuizarii, ci a somnului. Desi e inca devreme, abia mai tine ochii deschisi. A acumulat oboseala in ultimele 2 saptamani si acuma organismul isi cere dreptul la somn.
Adoarme afectiv pe bicicleta si cade. Din punctul acesta ii este tot mai greu sa se urce in sa si sa mentina o linie cat de cat dreapta. Cade repetat cand intr-o parte, cand in cealalta si se enerveaza din nou.
Paradoxul e ca desi ea e foarte nemultumita acuma la final de cum a mers, portiunea respectiva a tinut 16km si ne-am dat jos de pe bicicleta doar ca sa trecem niste paraie. In rest am mers foarte bine.
Iesim din padure si trebuie sa ne orientam. Am vazut ca traseul nostru este insotit de marcajele de la concursul de enduro, asa ca atunci cand nu gasim drumul incercam sa le urmam pe acestea. De asemena stim ca o parte din traseu urmareste traseul de la Geiger - concurs la care am fost anul trecut. Asa ca incerc sa imi amintesc pe unde ar trebui sa mergem.
Odata cu iesirea din padure incep neplacerile. E vorba de caratul bicicletei. Sincer, mie chiar imi place. Asa ca imi iau sarguincios bicicleta in spate si birui prima, a doua, a zecea panta. Si deja incep sa ma enervez...
Elena reuseste si ea cateva pante , dar somnul si oboseala acumulata in tura de trekking isi spun cuvantul. Ea e cea care ne-a adus pe locul 2. Fara nici o indoiala. Singura a tras de noi si ne-a adus aici.
Acuma e randul Greucenilor sa intre in scena. Rand pe rand, Isvan si Captain isi cara bicicleta lor si se intorc dupa a Elenei. Sunt efectiv formidabili. Nu tin minte ca Istvan sa fi facut atat efort de cand il stiu. De cealalta parte, Captain pe langa problema cu genunchiul acuza acuma o durere in zona inghinala care il impiedica sa mearga normal. Ceea ce nu-l opreste sa faca nenumarate curse pentru a prelua si bicicleta Elenei.
Avem o echipa i.n.c.r.e.d.i.b.i.l.a.
Ce fac eu in timpul asta? Pai in primul rand nu ii incurc, ceea ce e foarte important :). In al doilea rand caut si gasesc traseul. Unde e panta foarte abrupta ma fac util si eu. Isvan si Captain imping bicicletele - eu nu pot, ca n-am forta. In schimb unde e panta foarte abrupta si nu se mai poate impinge ma duc si iau bicicleta Elenei in spate si o car la deal; amandoi avem improvizate pe cadru protectiile cu izopren.
Se termina un carry bike, urmeaza o portiune insignifianta de plat sau de coborare dupa care o luam de la capat.
Istvan e primul care da glas temerii generale : "Ar fi trebuit sa dormim in base camp si sa pornim dimineata in sensul normal". Nimeni nu raspunde, dar asa mare dreptate s-ar putea sa aiba. Si toata munca noastra s-ar putea narui din cauza acestei decizii.
Ajungem cu greu pe varful Magura. De aici e o coborare foarte abrupta. A...da, apropo...e noapate si la lumina frontalei o coborare si asa tehnica devine infernala.
Ajungem la refugiul Rosengarten care e si CP 7.
Isvan: "Elena, vrei sa dormi 5 minute?"
Elena: "Captain, crezi ca mergem mai repede dupa aceea?"
Captain:"Nu"
Elena:"Hai sa mergem"
Din nou, in economia concursului, acesta a fost un moment crucial. Nu poti sa dormi 5 minute. Cumulat in cel mai fericit caz am fi stat jumatate de ora. Iar timpul e unul din lucrurile pe care nu le avem acuma.
Ne ridicam si plecam. E ca in filmele alea de duzina de pe video: personajul pozitiv ia pumni in cap vreo 10 minute, dupa care se ridica buimac de jos si ii da un picior de-l doboara pe ala rau. Asa ne simtim si noi acuma - ca dupa ce am tot fost batuti si trebuie sa ne ridicam si sa continuam.
Ce e mai nasol e ca partea "frumoasa" abia acuma urmeaza. Dupa un carry bike pe o panta infernala, ajungem la o stana si intorcand capul vedem luminile de la frontalele celor de la Cetatea Brasovului. N-am reusit sa scapam de ei. Dar suntem prea obositi ca sa ne mai macinam cu asta - trebuie sa continuam.
Sub ploaia de stele de august are loc un teatru absurd cu niste personaje la fel de ciudate: Captain e transfigurat si impinge cate 2 biciclete la deal; Isvan pare de pe alta planeta - mi se pare ca i-a incremenit un zambet ciudat pe fata si foarte linistit il ajuta pe Captain ( inca o data - eu nu tin minte ca Istvan sa fi tras atata de el); Elena merge in somn si isi cara in spate bicicleta acolo unde baietii nu pot impinge; eu mai dau din cand in cand cate o mana de ajutor.
Uneori in tacerea noptii se mai aude cate un strigat:"Hai Hoinarii!!!!!! Hai echipa!!!!!!".
2009 - cu ce sa incep? Doar ultimele 6 saptamani au sunat asa: Maraton Medieval Medias, Fagaras - 24h, Marathon 7500, Iron Bike, Banat Mountain Bike Marathon. Elena a luat parte la toate, Captain si Istvan la unele.
N-am obosit. Am fi fost obositi daca am fi lipsit la vreunul dintre ele. Mai mult, tot mai mult! Concursuri si aventuri de poveste alaturi de prietenii mei buni...
"Hai Hoinarii!!!!!! Hai echipa!!!" Metrii curg agonizant de incet. Si nici nu poate fi altfel cand 90% din traseu bicicletele trebuie carate. Acolo unde ar fi o panta cat de cat umana, drumul este plin de bolovani si nu putem merge pe biciclete.
Zorii ne gasesc in aceiasi ipostaza: impingem la biciclete. Mergem prin padure cu capul in pamant. De ceva vreme buna suntem insotiti in paralel de o turma de mistreti. Suntem prea obositi ca sa le mai dam atentie.
Ca de obicei in aceste momente te agheti de o melodie. Mie imi suna in cap aia de la reclama la Cola: "I want to live, not to survive...".
Ajungem la CP8 de la Muncel. Drumul intre CP7 si CP8 a fost incredibil de lung. Aici aflam ca arbitrul din CP e cel care a facut traseul (foarte greu m-am abtinut sa nu ii sar la gat si sa il bat si si mai greu m-am abtinut sa nu incep sa urlu injuraturi). Intrebam daca macar de aici se poate merge pe bicicleta si suntem asigurati ca da.
Doamne ajuta! Dupa un kilometru de drum forestier perfect incepem sa facem iara push bike. Mult. Foarte mult.
E deja de mult timp ziua si in zare peste mari si tari se intrevede varful Cindrel. Daca pana acolo trebuie impinsa bicicleta ma sinucid.
Timpul trece repede brusc. De ce? Pai zice Captain:
"Alex, daca una din echipe ajunge venim din sens opus inaintea noastra pe varful Cindrel am luat cea mai mare #$%^&!!!!!!!!". Cat naiba mai avem de mers? Cat?
Si Captain are atata dreptate.... Stim toti asta, dar nimeni nu zice nimic. Captain ia cate 2 biciclete si urland ca sa se motiveze le impinge la deal. Istvan ii urmeaza exemplul. Elena ii ajuta si ea pe baieti. Mai imping si eu.
Luam Oscarul la filme mute daca ne filma cineva acuma: a fost unul din momentele in care echipa Hoinarii a mers perfect. Din CP ni s-a spus ca avem 4-5 ore pana pe varf. Am albit toti.
Cum bine zicea Nietzsche, Imi cunosc limitele, dar pur si simplu le ignor. Asta facem toti 4 acuma - ne ignoram limitele. Deja in punctul asat am muncit prea mult ca sa mai lasam pe cineva sa ne intreaca.
Are Florenzo un citat: "Toti iti vor binele, asa ca nu-i lasa sa ti-l ia" Exact. Nu o sa lasam pe nimeni sa ne ia locul. Ultimele 2 galme dinainte de urcarea pe Cindrel mi se par interminabile si e punctul in care sunt aproape de a claca. Doar ca n-am voie sa fac asa ceva. Nu cand echipa mea trage cat poate; nu acuma. Impingem pentru ultima oara bicicletele si ajunge pe vf. Cindrel la CP9.
Nu a aparut nici o echipa din vale. Am reusit. Acuma trebuie doar sa fim atenti si sa ne concentram. Arbitra din CP ma intreaba cum mi s-a parut. Nu ma pot abtine si ii zic ca a fost infect si ca sa faci push bike 30 si ceva de kilometrii nu mi se pare ca are ceva in comun cu MTB-ul.
De aici urmeaza doar coborare. La Iron Bike asta ar fi fost autostrada asa ca ma urc din varf pe bicicleta. Nu stau mult acolo si am un picaj care ar fi luat maximul la impresia artistica. Din fericire nu am nimic, jnepenii au atenuat socul. Elena mananca si ea din humusul din zona, dar pana la urma ajungem in CP 10 din saua Steflesti si de aici urmeaza 50 si ceva de kilometrii de coborare pe drum.
Mi se pare ca cel care a facut traseul are un simt al proportiei cel putin ciudat: 30km push bike urmati de 50km in care nu trebuie decat sa nu adormi in sa.
Drumul forestier ne duce catre lacul Negovanu si proba de pluta. Pe drum ne intalnim cu Fata si Mosii care urca din sens invers.
Proba de pluta este pentru mine o pacoste. Nu ma pricep sa vaslesc, nu-mi place apa rece, adica nu prea am ce cauta aici. Anul acesta o sa incercam o varianta noua de pluta: punem cauciucurile in sir indian - poate merge mai bine ca anul trecut.
Tot aici ne intalnim cu echipa Grind care tocmai a terminat proba. E clar ca au castigat. Personal nu simt nici un regret - au fost mai buni si au meritat pe deplin victoria. Temerile mele se leaga de ce ar putea veni din spate: Cetatea Brasovului.
Asa ca intram repede pe lac si pornim catre capatul opus pentru a recupera indiciul. Nu vaslesc mai bine - nici varianata noua de constructie nu pare mai buna, asa ca nu suntem foarte departe de cum mergeam anul trecut. Noroc ca proba e mult mai scurta si dupa 1 ora si 10 minute de stat pe lac iesim la mal.
Eu inghetat bocna si anchilozat din cauza pozitiei, ceilalti destul de bine dispusi.
De aici urmeaza forestierul pana la atelierul de tiroliana si rapel. Acesta reprezinta si ultimul CP. Ca si Captain, mie mi se pare total lipsita de sens proba asta; dar nimeni nu m-a obligat sa particip la concurs...
In timp ce ne asteptam randul, eu adorm instantaneu. Sar ca lovit din somn cand ma striga Captain si impreuna facem rapelul si tiroliana. Luam si ultima stampila pe foaia de concurs.
Mai 28 de km de coborare usoara cand pe forestier cand pe sosea.
Dealul care leaga Sadu de Cisnadie il urcam cu un ultim efort, iar din varful lui numai coborare pana la linia de sosire.
Dupa 32.30 ore, echipa Hoinarii a terminat Carpathian Adventure 2009 pe locul 2.
Am reusit. Impreuna. E cel mai frumos cantec de lebada pe care il putea primi Istvan. Am reusit pentru ca totdeauna Hoinarii au fost o echipa de prieteni. Elena ne-a adus pe locul 2 la trekking, baietii au mentinut pozitia asta la bike. Nici unul nu a fost mai bun sau mai slab decat celalalt - am fost o echipa.
Primii care ne felicita sunt cei de la Grind. Au castigat a 5-a oara consecutiv concursul. Nu mai e loc de nici un comentariu. Suntem mandrii ca macar putin i-am stresat.
Este abia vineri dupa-amiaza asa ca avem un week-end in fata pentru a ne recupera.
N-a fost un concurs la sfarsitul caruia sa cadem lati jos. Avem mult prea multa experienta in spate pentru asa ceva. A disparut "romantismul" concursurilor trecute; nu mai am subiect de bloguri lacrimogene ca alta data. Acuma am tras atat cat a trebuit, cand a trebuit.
Ce urmeaza e simplu si placut: rauri de bere, voie buna, povesti repetate de nenumarate ori.
Echipele incep sa apara rand pe rand. Toate, absolut toate echipele merita felicitari, fie ca au terminat pe podium fie ca au trecut ultimele linia de sosire.
Din proprie experienta pot sa spun ca satisfactia pe care o ai cand reusesti sa termini un astfel de concurs fie chiar si ultimul - dupa ce te-ai luptat cu tine insuti e mult mai mare decat satisfactia
oferita de un loc pe podium.
"If you set a goal for yourself and are able to achieve it, you have won your race. Your goal can be to come in first, to improve your performance, or just to finish the race -- it's up to you.(Scott, Dave)"
Asa ca felicitari tuturor echipelor participante si sa continuati tot asa si in anii urmatori.
Sambata continua toata ziua dupa acelasi scenariu: bere, mancare si povesti. Dupa-amiaza mergem sa vedem ce e pe la Ocna Sibiului.
Relaxare in salinele de la Ocna Sibiului
Despre organizare...O sa cititi diferite opinii in zilele ce urmeaza. Traseul de trekking nu a avut nimic in comun cu adventure-ul. Traseul de bike a fost simplu: infect. Ideea de a face din acest concurs un fel de maraton pentru primele echipe si astfel sa dai posibilitatea si incepatorilor sa termine in masa pentru a atrage un numar cat mai mare de participanti nu mi se pare foarte desteapta. Parerea mea...
Restul (si sunt multe aspecte aici) au denotat totusi profesionalismul organizatorilor si experienta de 9 ani in organizarea concursurilor de acest gen.
Seara de sambata spre duminica o petrecem alaturi de Misu, Oana, cele doua Diane, Andrei, Adi, Rares si asta doar ca sa enumar cativa si a fost partea cea mai frumoasa a acestui concurs. (Cum am ajuns la ora 3.30 dimineata sa intram la o nunta doar ca ne era foame si vroiam si noi prajiturele e o poveste care merita spusa la un rand de bere).
Duminica este premierea. Rand pe rand, toate echipele care au terminat sunt strigate pentru a primi diplome si medalii.
Echipa OMMM (Oana, Misu, Marcu, Mardale)
Fata si Mosii (Alin T, Gianina, Alin C si Tibi) : au venit pe locul 4. O echipa foarte puternica care ar fi meritat cu prisosinta podiumul. Sigur o sa ajunga pe el la urmatoarea editie.
Echipa Turbionii - Diana Marc (o fata de milioane) este membra aici
Timisoara (orasul de-acolo din papusoi, din mijlocul campiei ) a fost reprezentata de 6 echipe (3 la avansati si 3 la incepatori). Toate au terminat competitia. Hai Timisoara!
Ne sta bine impreuna asa-i? Il stiti deja - e Rares. Si concursurile de adventure ne-asteapta - si poza asta poate face istorie.
Asteptam sa fim strigati si noi. E greu sa va explic cum ma simt personal acuma.
Cu timpul de 32.30, locul 2 la categoria avansati din Timisoara, echipa Hoinarii!!!!
Urcam pe podium si incheiem plimbarea noastra la Carpathian asa cum am inceput-o: cu zambetul pe buze.
Urcam pe podium si incheiem plimbarea noastra la Carpathian asa cum am inceput-o: cu zambetul pe buze.
Podiumul de anul acesta: Grind, Hoinarii, Cetatea Brasovului. In spate sunt multe alte nume sonore care o sa ajunga (sau revina) in anii urmatori pe podium. Baia de sampanie si explozia de fericire. Daca la Marathon 7500 si Iron Bike spuneam ca finalul a coincis cu un fel de pierdere si nu am stiut sa ma bucur, ei bine aici ma bucur cu varf si indesat. Sunt in al noulea cer si nu-mi gasesc locul de bucurie.
Iata si rezultatele oficiale
Dupa cum ziceam acesta a fost ultimul Carpathian pentru noi - am ramas fara echipa si nici macar nu o sa incercam sa-l inlocuim pe Isvan. Fiindca asta nu se poate.
Elena, Captain si cu mine avem deja planuri de concursuri de adventure si nu numai, dar de data asta in strainatate. De fapt daca ma uit la ce ne-am propus, o sa fac o cerere ca 2010 sa aibe macar cu vreo 10 saptamani in plus ca sa putem sa mergem si noi la toate concursurile la care ne dorim.
La final, Elena, Captain si Alex ii multumesc lui Istvan pentru povestea asta frumoasa si promit sa hoinareasca mai departe in lung si-n lat pentru a putea dupa aceea povesti impreuna aventurile la gura cortului. Cu berea-n mana.
----------------------------------------
Am intors o fila de poveste si pe partea cealalta vad scris inca de sus: Geiger, Maratonul Pietrei Craiului, Maros, Maratonul 24h de MTB de la Budapesta.
Diseara reluam antrenamentele. Si din nou timpul nu mai are rabdare....
-----------------------
P.S.: daca e sa ma iau dupa rezultatele oficiale a existat un moment interesant in concurs: e vorba de CP8 de la Rosengarten. Atunci am ajuns la 20 de minute in spatele echipei Grind.
Dan de la Grind ma intreaba uimit daca noi nu i-am vazut. Nu, nu i-am vazut. Ei ne-au zarit si au accelerat. Oricum ne bateau fara drept de apel. Dar ce frumos ar fi fost sa ne fugarim la propriu pe ultimii kilometrii...
Poate o sa aflam si noi odata cum e...
---------------
BMM
Data:08.08.09 - 09.08.09
Participanti: 260 si ceva
Locatie: Garana
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ (o sa apara peste cateva zile, cand ne intoarcem de la CA, asa ca reveniti :) )
Luni am ajuns pe la 2 noaptea acasa de la Iron Bike, asa ca marti nu poate fi vorba de antrenamente.
Dar miercuri un drac nu imi da pace si ma hotarasc sa fac ceva ce nu am mai facut de mult: sa ma dau cu bicicleta. Avem noi aici in campie un traseu care are un delusor pe parcurs si inca o portiune care trece prin padure. Cumulat insumeaza 57 de km si pe el ne antrenam noi. E vorba de Timisoara - Bencecu de Sus - Bencecu de Jos - Pischia - Timisoara.
Facem echipa cu Florin.
Ca veni vorba: pe Florin (prietenii ii zic Florenzo) l-am cunoscut acuma vreo luna, doua. Il amintesc aici deoarece am sentimentul ca in urmatoarea perioada (sper sa fie cat mai lunga) drumurile noastre o sa se intersecteze si nu ma refer aici numai la bicicleta...
Asa...Ne scoate Florenzo si ne invarte prin padure, dupa care pe drumuri ocolite ne duce in Bencecul de Jos. Ne grabeam acasa si mai aveam inca vreo 28 de km; Florenzo ne zice calm ca ajungem in 40 de minute daca ne tinem dupa el. Ne-am tinut dupa "niebun" si ne-am facut picioarele varza - ne-a adus in 32 de minute acasa.
Am amintit de episodul acesta, deoarece noi vroiam doar o amarata de revenire pentru week-end-ul care e in fata si in care o sa aiba loc BMM (Banat MountainBike Maraton). Vineri mai fac niste ture de scari la stadion ca oricum am picioarele franjuri si nu mai conteaza, iar sambata dimineata cu 2 masini (Mariuta e aproape oficial de acum a lui Isvan ) plecam spre Garana.
Familia de care tot amintesc cu ocazia participarii noastre la concursuri creste de fiecare data -abia asteptam sa ajungem si sa ne intalnim cu prieteni din toate colturile tarii. Si daca noua nu ne e greu sa mergem din Timisoara la Targu Secuiesc, Miercurea Ciuc, Medias, etc, nici celor din Galati, Constanta, Bucuresti si lista poate continua la nesfarsit nu le e greu sa strabata atata amar de drum pentru a participa pana la urma la o tura de bicicleta de cateva ore. E ceva ce se cheama simplu: pasiune. Si e chestia care ne strange pe toti in acest loc.
Punem cortul langa un grup vesel si asteptam sa vina si jumatatea de la Marathon 7500: Alin si Gianina.
Pentru azi nu avem planuri mari: vrem sa mergem in recunoastere pe traseul de 50km de maine. Grupul e format din Gianina, Elena, Bitza, Isvan, Alin, Tibi, Florenzo si cu mine. Un grup vesel si apropiat ca valoare asa ca e o placere sa mergem impreuna.
Pe traseu ne intalnim cu Dan Lupsa unul din organizatorii de la acest concurs; facem poze, glumim si picam. Te astepi ca odata ce strangi atatia kilometrii de bicicleta sa nu mai pici. Cel putin asa a fost la ski. Acolo nu mai pic; iar cand o fac se termina de obicei destul de nasol deoarece in general am viteze foarte mari si sunt pe pante abrupte.
La MTB nu e chiar asa; pici cand incepi, pici si dupa ce evoluezi. Motivul e simplu - capeti incredere si incepi sa-ti dai drumul mai tare. Si cazi pentru ca inca nu esti antrenat pentru nivelul respectiv. Inveti si pici din nou. (bine asa ar trebui sa fie si la ski, ca nu vad vreo diferenta, doar ca acolo nu pic...).
Bitza isi pierde aparatul foto la un picaj si se intoarce dupa el, motiv de pauza si sporovaiala. Din vale vine Carol pe care pana acuma l-am cunoscut doar de pe lista de discutii - un tip foarte simpatic si plin de umor care se hotaraste sa ne insoteasca.
Zona e...nu ma pronunt, deoarece la majoritatea le-a placut asa ca incerc sa le dau lor crezare. Nu-mi place traseul fiindca e de viteza si eu nu am calitatile fizice necesare ca sa trag pe asa ceva.
Ultima coborare spre coada lacului Trei Ape a fost tragi comica. Eram primul si mergeam ca de obicei taras pe coborare. La un moment dat drumul coboara brusc si abia reusesc sa evit o rapa. Ma opresc repede si incep sa strig la Florenzo si Bitza care veneau din spate si aveau viteza.
Florenzo coboara ca o bomba urlatoare si nimereste in mijlocul rapei; cumva reuseste sa scape. Intr-un urlet prelung apare si Bitza care si el reuseste ca prin mircaol sa coboare panta, dar nu mai reuseste sa evite TAF-ul din capatul ei. N-a patit nimic - a mancat un pic de iarba, si-a belit bicicleta, dar atata tot - se putea mult mai rau in conditiile date.
Trecem de baraj si ne despartim de Alin, Gianina, Carol si Tibi care se hotarasc sa se intoarca la corturi - noi continuam mai departe pe traseul de maine.
Printr-o padure nesfarsita si avand ca desert un push bike ajungem in ceva poiana odata cu inceputul unei ploi de vara. Au fost doar cativa stropi si am continuat repede mai departe. Florenzo e in fata si mergem repede pana cand iesim pe ceva drum forestier foarte bine intretinut care coboara. Nu mai sunt marcaje; il sunam pe Dan si continuam sa coboram spre nu se stie unde. Pana nu de mult traseul a fost marcat perfect pentru tura de maine; acuma nu mai intalnim nici un marcaj. Cu telefonul la ureche tot coboram.
Ajungem in satul Livezi si aflam de la localnici ca mergem aiurea. Hotaram sa ne intoarcem si pe urcare Bitza concluzioneaza ca noi suntem tampiti. Si din pacate nu-l pot contrazice. Noi reusim efectiv sa ne ratacim in orice situatie.
Mi-a pierit orice urma de chef si de energie. Ne intoarcem pana la ultimul marcaj (n-a fost vina organizatorilor - unde am pierdut noi marcajul urma sa fie un punct de alimentare asa ca acolo nu mai era marcat deoarece acolo aveau sa fie oameni care sa te indrume).
Sunt cu fundu-n sus si ma tarasc pana la eolienele de pe Semenic unde spre dezamagirea lui Florenzo ma hotarasc sa cobor cuminte pe sosea si nu pe traseu. Pe la 20.30 ajungem inapoi la corturi dupa o incalzire mult prea lunga si obositoare fata de ce ne propusesem initial.
Mai beau niste suc de hamei ca sa ma calmez si ma pun la culcare. In toiul noptii apare si Maus si Rares care in drumul lor spre Banat au facut un popas la Sfantu Gheorghe doar asa ca sa ia amandoi locul 1 la catergoriile lor la maratonul de MTB de acolo.
Dimineata startului: Elena si cu mine suntem inscrisi amandoi la 80km. Traseul pe care l-am vazut ieri nu e dificil tehnic in schimb e plin de noroi. Asta ii mareste gradul de dificultate simtitor.
La 10.00 se da startul. Grupul meu tinta e: Bitza, Isvan, Eghi, Dorin (el e Omu Negru) - din simplul motiv ca suntem cumva apropiati ca valoare si e normal sa ma intrec cu ei.
Ar fi penibil sa invoc oboseala de la Iron Bike sau de la antrenamente - daca ar fi asa nu as lua startul. Am pornit, deci o sa trag cat pot de bine.
Aici e diferenta fata de Iron Bike - am numai un glont de folosit. Si trebuie sa-l trag bine. Nu-mi place sa fiu scos din ritmul meu ardelenesc (imi place sa ma consider ardelean chiar daca m-am nascut in Timisoara). Asa ca nu sunt incantat sa trag de la start mai ales ca e vorba de o portiune valonata foarte rapida.
Dupa start se sterge cu buretele totul: Iron Bike, oboseala, temerea de supra efort pentru Carpathian, totul. Si trag cat sunt eu in stare.
Dorin e pe margiena drumului la 5km de la start si iese repede din joc datorita unei probleme tehnice. Pacat.
Bitza e in forma si mergem impreuna pana la inceputul urcarii de dupa baraj. Aici e si portiunea de push bike. Bicicleta e inca pregatita de la Iron Bike cu izolirul protector, asa ca o iau in spate si imping piciorul in panta noroioasa. Aici castig teren serios. Si sunt efectiv dezamagit ca partea aceasta nu e atat de lunga pe cat mi-as fi dorit eu.
Aflu la sfarsit ca Bitza si-a rupt lantul si a fost nevoit sa abandoneze. Asta e trist. Nu e nici o satisfactie, absolut nici una sa castigi asa. Dar eu nu stiu inca asta, asa ca trag.
Capatul push bike-ului coincide cu ineputul unul slalom printre noroaiele din padure care te conduce agonizant de incet catre platoul Semenicului. N-am mai mancat atat padure de ceva timp bun.
De aici urmeaza o portiune de coborare si aici prudenta de ieri este inlocuita cu adrenalina data de concurs. Am lasat saua jos si cu cateva trucuri prinse la Iron Bike mi-am dat drumul la vale pe un teren noroios.
Cei de la 80 trebuie sa parcurga traseul de 50km si dupa aceea pe cel de 30km. Ajung la start si reincep o bucata pe care am mai parcurs-o dupa start.
De foarte mult timp sunt singur pe traseu. Si stiu ca merg bine. Ma simt bine si constiincios beau apa si mananc energizante in timp ce pedalez cat ma tin bojocii. Tot Iron Bike-ul m-a invatat pedalatul in frecventa. Tehnic - asta a fost secretul care m-a ajutat sa termin atunci cursa. Pana nu de mult imi placea sa pedalez in cuplu - mi se parea mai barbatesc si asa reuseam sa imi termin gambele.
Acuma ma joc cu schimbatorul de parca as participa la un concurs de ruleta ruseasca. Ideea e ca tot timpul sa gasesc viteza corespunzatoare pantei pentru ca sub nici o forma sa nu simt nici cea mai mica tensiune in gambe.
Pe malul lacului traseele se despart si intru pe ultima portiune de urcare. De ceva timp bun am fost ajuns din spate de o fata de la Vointa Cluj care merge mai bine decat mine pe fals plat. Dar pe coborari si urcari sunt mai rapid, asa ca o depasesc intr-un final.
Ca veni vorba de coborari: a fost primul concurs la care am avut si eu satisfactia coborarilor - am depasit concurenti, si nu putini (de la toate categoriile). Si da, se castiga mult timp daca cobori bine.
Am adorat sa strig din spate: "Stanga! Dreapta!" si sa trec pe langa ei. Ei n-au nici o vina, dar ma razbun si eu pe cineva pentru toate momentele similare de la Iron Bike. Una peste alta am coborat asa cum mi-am dorit si nu m-am tarat ca de obicei.
Pe ultima urcare sunt impreuna cu un baiat si mergem asa pana la coborarea finala. El coboara bine; nici eu nu o pot lasa mai moale si ma tin dupa el, dar nu reusesc sa reduc diferenta dintre noi.
La final e o portiune unde trebuie traversat un rau destul de adanc unde baiatul se opreste. Speculez sansa si pedalez ca un dement si ii iau fata cu 15m inainte de final.
A fost cel mai bun concurs pe care l-am facut pana acuma prin pozitia in clasament raportata la numarul de participanti. Sunt multumit de mine (eu tot timpul sunt multumit de mine, dar hai sa zicem ca acuma in mod special).
Elena e pe locul 2 la fete, 80km. A avut "doar" 2 pene; a zburat in cap si a mai cazut de alte 2 ori. Dar la final dupa ce coboara de pe podium si ea se declara multumita asa ca a fost un concurs pe cinste pentru amandoi.
Organizarea: nimic de comentat. Traseul a fost exemplar marcat; punctele de alimentare corespunzator dotate; oamenii din puncte inimosi. Traseul...ca si ieri - majoritatea a zis ca a fost un traseu frumos asa ca poate am eu un alt mod de a privi lucrurile...
Pai cam asta ar fi. Felicitari Elena (e la al doilea maraton de 80km)! E momentul sa ne luam la revedere de la toti cunoscutii asa ca timpul zboara repede.
S-a terminat a cincea editie a acestui maraton, editie la care as fi regretat daca nu participam.
Vorbeam de senzatia de pierdere de la sfarsitul lui Iron Bike; de lipsa unui obiectiv. Golul a fost umplut.
Acuma cand scriu randurile astea la orizont se intrevede Trans Alps in echipa mixta cu Elena si Titan Desert alaturi de Elena si Dorin (si asa vroiam sa mergem in desert - daca avem ocazia sa participam si la un concurs acolo, cu atat mai bine).
Dar pana atunci, joi o sa luam startul la Carpathian Adventure 2009 - o editie speciala pentru noi: va fi ultimul concurs a lui Isvan. Nu ma incanta deloc ideea asta, dar e hotararea lui...
Vreau sa scap cat mai repede de concursul asta (si daca se poate cat mai onorabil...) pentru a ne putea concentra pe Geiger si Maratonul Pietrei Craiului.
Participanti: 260 si ceva
Locatie: Garana
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ (o sa apara peste cateva zile, cand ne intoarcem de la CA, asa ca reveniti :) )
Luni am ajuns pe la 2 noaptea acasa de la Iron Bike, asa ca marti nu poate fi vorba de antrenamente.
Dar miercuri un drac nu imi da pace si ma hotarasc sa fac ceva ce nu am mai facut de mult: sa ma dau cu bicicleta. Avem noi aici in campie un traseu care are un delusor pe parcurs si inca o portiune care trece prin padure. Cumulat insumeaza 57 de km si pe el ne antrenam noi. E vorba de Timisoara - Bencecu de Sus - Bencecu de Jos - Pischia - Timisoara.
Facem echipa cu Florin.
Ca veni vorba: pe Florin (prietenii ii zic Florenzo) l-am cunoscut acuma vreo luna, doua. Il amintesc aici deoarece am sentimentul ca in urmatoarea perioada (sper sa fie cat mai lunga) drumurile noastre o sa se intersecteze si nu ma refer aici numai la bicicleta...
Asa...Ne scoate Florenzo si ne invarte prin padure, dupa care pe drumuri ocolite ne duce in Bencecul de Jos. Ne grabeam acasa si mai aveam inca vreo 28 de km; Florenzo ne zice calm ca ajungem in 40 de minute daca ne tinem dupa el. Ne-am tinut dupa "niebun" si ne-am facut picioarele varza - ne-a adus in 32 de minute acasa.
Am amintit de episodul acesta, deoarece noi vroiam doar o amarata de revenire pentru week-end-ul care e in fata si in care o sa aiba loc BMM (Banat MountainBike Maraton). Vineri mai fac niste ture de scari la stadion ca oricum am picioarele franjuri si nu mai conteaza, iar sambata dimineata cu 2 masini (Mariuta e aproape oficial de acum a lui Isvan ) plecam spre Garana.
Familia de care tot amintesc cu ocazia participarii noastre la concursuri creste de fiecare data -abia asteptam sa ajungem si sa ne intalnim cu prieteni din toate colturile tarii. Si daca noua nu ne e greu sa mergem din Timisoara la Targu Secuiesc, Miercurea Ciuc, Medias, etc, nici celor din Galati, Constanta, Bucuresti si lista poate continua la nesfarsit nu le e greu sa strabata atata amar de drum pentru a participa pana la urma la o tura de bicicleta de cateva ore. E ceva ce se cheama simplu: pasiune. Si e chestia care ne strange pe toti in acest loc.
Punem cortul langa un grup vesel si asteptam sa vina si jumatatea de la Marathon 7500: Alin si Gianina.
Pentru azi nu avem planuri mari: vrem sa mergem in recunoastere pe traseul de 50km de maine. Grupul e format din Gianina, Elena, Bitza, Isvan, Alin, Tibi, Florenzo si cu mine. Un grup vesel si apropiat ca valoare asa ca e o placere sa mergem impreuna.
Pe traseu ne intalnim cu Dan Lupsa unul din organizatorii de la acest concurs; facem poze, glumim si picam. Te astepi ca odata ce strangi atatia kilometrii de bicicleta sa nu mai pici. Cel putin asa a fost la ski. Acolo nu mai pic; iar cand o fac se termina de obicei destul de nasol deoarece in general am viteze foarte mari si sunt pe pante abrupte.
La MTB nu e chiar asa; pici cand incepi, pici si dupa ce evoluezi. Motivul e simplu - capeti incredere si incepi sa-ti dai drumul mai tare. Si cazi pentru ca inca nu esti antrenat pentru nivelul respectiv. Inveti si pici din nou. (bine asa ar trebui sa fie si la ski, ca nu vad vreo diferenta, doar ca acolo nu pic...).
Bitza isi pierde aparatul foto la un picaj si se intoarce dupa el, motiv de pauza si sporovaiala. Din vale vine Carol pe care pana acuma l-am cunoscut doar de pe lista de discutii - un tip foarte simpatic si plin de umor care se hotaraste sa ne insoteasca.
Zona e...nu ma pronunt, deoarece la majoritatea le-a placut asa ca incerc sa le dau lor crezare. Nu-mi place traseul fiindca e de viteza si eu nu am calitatile fizice necesare ca sa trag pe asa ceva.
Ultima coborare spre coada lacului Trei Ape a fost tragi comica. Eram primul si mergeam ca de obicei taras pe coborare. La un moment dat drumul coboara brusc si abia reusesc sa evit o rapa. Ma opresc repede si incep sa strig la Florenzo si Bitza care veneau din spate si aveau viteza.
Florenzo coboara ca o bomba urlatoare si nimereste in mijlocul rapei; cumva reuseste sa scape. Intr-un urlet prelung apare si Bitza care si el reuseste ca prin mircaol sa coboare panta, dar nu mai reuseste sa evite TAF-ul din capatul ei. N-a patit nimic - a mancat un pic de iarba, si-a belit bicicleta, dar atata tot - se putea mult mai rau in conditiile date.
Trecem de baraj si ne despartim de Alin, Gianina, Carol si Tibi care se hotarasc sa se intoarca la corturi - noi continuam mai departe pe traseul de maine.
Printr-o padure nesfarsita si avand ca desert un push bike ajungem in ceva poiana odata cu inceputul unei ploi de vara. Au fost doar cativa stropi si am continuat repede mai departe. Florenzo e in fata si mergem repede pana cand iesim pe ceva drum forestier foarte bine intretinut care coboara. Nu mai sunt marcaje; il sunam pe Dan si continuam sa coboram spre nu se stie unde. Pana nu de mult traseul a fost marcat perfect pentru tura de maine; acuma nu mai intalnim nici un marcaj. Cu telefonul la ureche tot coboram.
Ajungem in satul Livezi si aflam de la localnici ca mergem aiurea. Hotaram sa ne intoarcem si pe urcare Bitza concluzioneaza ca noi suntem tampiti. Si din pacate nu-l pot contrazice. Noi reusim efectiv sa ne ratacim in orice situatie.
Mi-a pierit orice urma de chef si de energie. Ne intoarcem pana la ultimul marcaj (n-a fost vina organizatorilor - unde am pierdut noi marcajul urma sa fie un punct de alimentare asa ca acolo nu mai era marcat deoarece acolo aveau sa fie oameni care sa te indrume).
Sunt cu fundu-n sus si ma tarasc pana la eolienele de pe Semenic unde spre dezamagirea lui Florenzo ma hotarasc sa cobor cuminte pe sosea si nu pe traseu. Pe la 20.30 ajungem inapoi la corturi dupa o incalzire mult prea lunga si obositoare fata de ce ne propusesem initial.
Mai beau niste suc de hamei ca sa ma calmez si ma pun la culcare. In toiul noptii apare si Maus si Rares care in drumul lor spre Banat au facut un popas la Sfantu Gheorghe doar asa ca sa ia amandoi locul 1 la catergoriile lor la maratonul de MTB de acolo.
Dimineata startului: Elena si cu mine suntem inscrisi amandoi la 80km. Traseul pe care l-am vazut ieri nu e dificil tehnic in schimb e plin de noroi. Asta ii mareste gradul de dificultate simtitor.
La 10.00 se da startul. Grupul meu tinta e: Bitza, Isvan, Eghi, Dorin (el e Omu Negru) - din simplul motiv ca suntem cumva apropiati ca valoare si e normal sa ma intrec cu ei.
Ar fi penibil sa invoc oboseala de la Iron Bike sau de la antrenamente - daca ar fi asa nu as lua startul. Am pornit, deci o sa trag cat pot de bine.
Aici e diferenta fata de Iron Bike - am numai un glont de folosit. Si trebuie sa-l trag bine. Nu-mi place sa fiu scos din ritmul meu ardelenesc (imi place sa ma consider ardelean chiar daca m-am nascut in Timisoara). Asa ca nu sunt incantat sa trag de la start mai ales ca e vorba de o portiune valonata foarte rapida.
Dupa start se sterge cu buretele totul: Iron Bike, oboseala, temerea de supra efort pentru Carpathian, totul. Si trag cat sunt eu in stare.
Dorin e pe margiena drumului la 5km de la start si iese repede din joc datorita unei probleme tehnice. Pacat.
Bitza e in forma si mergem impreuna pana la inceputul urcarii de dupa baraj. Aici e si portiunea de push bike. Bicicleta e inca pregatita de la Iron Bike cu izolirul protector, asa ca o iau in spate si imping piciorul in panta noroioasa. Aici castig teren serios. Si sunt efectiv dezamagit ca partea aceasta nu e atat de lunga pe cat mi-as fi dorit eu.
Aflu la sfarsit ca Bitza si-a rupt lantul si a fost nevoit sa abandoneze. Asta e trist. Nu e nici o satisfactie, absolut nici una sa castigi asa. Dar eu nu stiu inca asta, asa ca trag.
Capatul push bike-ului coincide cu ineputul unul slalom printre noroaiele din padure care te conduce agonizant de incet catre platoul Semenicului. N-am mai mancat atat padure de ceva timp bun.
De aici urmeaza o portiune de coborare si aici prudenta de ieri este inlocuita cu adrenalina data de concurs. Am lasat saua jos si cu cateva trucuri prinse la Iron Bike mi-am dat drumul la vale pe un teren noroios.
Cei de la 80 trebuie sa parcurga traseul de 50km si dupa aceea pe cel de 30km. Ajung la start si reincep o bucata pe care am mai parcurs-o dupa start.
De foarte mult timp sunt singur pe traseu. Si stiu ca merg bine. Ma simt bine si constiincios beau apa si mananc energizante in timp ce pedalez cat ma tin bojocii. Tot Iron Bike-ul m-a invatat pedalatul in frecventa. Tehnic - asta a fost secretul care m-a ajutat sa termin atunci cursa. Pana nu de mult imi placea sa pedalez in cuplu - mi se parea mai barbatesc si asa reuseam sa imi termin gambele.
Acuma ma joc cu schimbatorul de parca as participa la un concurs de ruleta ruseasca. Ideea e ca tot timpul sa gasesc viteza corespunzatoare pantei pentru ca sub nici o forma sa nu simt nici cea mai mica tensiune in gambe.
Pe malul lacului traseele se despart si intru pe ultima portiune de urcare. De ceva timp bun am fost ajuns din spate de o fata de la Vointa Cluj care merge mai bine decat mine pe fals plat. Dar pe coborari si urcari sunt mai rapid, asa ca o depasesc intr-un final.
Ca veni vorba de coborari: a fost primul concurs la care am avut si eu satisfactia coborarilor - am depasit concurenti, si nu putini (de la toate categoriile). Si da, se castiga mult timp daca cobori bine.
Am adorat sa strig din spate: "Stanga! Dreapta!" si sa trec pe langa ei. Ei n-au nici o vina, dar ma razbun si eu pe cineva pentru toate momentele similare de la Iron Bike. Una peste alta am coborat asa cum mi-am dorit si nu m-am tarat ca de obicei.
Pe ultima urcare sunt impreuna cu un baiat si mergem asa pana la coborarea finala. El coboara bine; nici eu nu o pot lasa mai moale si ma tin dupa el, dar nu reusesc sa reduc diferenta dintre noi.
La final e o portiune unde trebuie traversat un rau destul de adanc unde baiatul se opreste. Speculez sansa si pedalez ca un dement si ii iau fata cu 15m inainte de final.
A fost cel mai bun concurs pe care l-am facut pana acuma prin pozitia in clasament raportata la numarul de participanti. Sunt multumit de mine (eu tot timpul sunt multumit de mine, dar hai sa zicem ca acuma in mod special).
Elena e pe locul 2 la fete, 80km. A avut "doar" 2 pene; a zburat in cap si a mai cazut de alte 2 ori. Dar la final dupa ce coboara de pe podium si ea se declara multumita asa ca a fost un concurs pe cinste pentru amandoi.
Organizarea: nimic de comentat. Traseul a fost exemplar marcat; punctele de alimentare corespunzator dotate; oamenii din puncte inimosi. Traseul...ca si ieri - majoritatea a zis ca a fost un traseu frumos asa ca poate am eu un alt mod de a privi lucrurile...
Pai cam asta ar fi. Felicitari Elena (e la al doilea maraton de 80km)! E momentul sa ne luam la revedere de la toti cunoscutii asa ca timpul zboara repede.
S-a terminat a cincea editie a acestui maraton, editie la care as fi regretat daca nu participam.
Vorbeam de senzatia de pierdere de la sfarsitul lui Iron Bike; de lipsa unui obiectiv. Golul a fost umplut.
Acuma cand scriu randurile astea la orizont se intrevede Trans Alps in echipa mixta cu Elena si Titan Desert alaturi de Elena si Dorin (si asa vroiam sa mergem in desert - daca avem ocazia sa participam si la un concurs acolo, cu atat mai bine).
Dar pana atunci, joi o sa luam startul la Carpathian Adventure 2009 - o editie speciala pentru noi: va fi ultimul concurs a lui Isvan. Nu ma incanta deloc ideea asta, dar e hotararea lui...
Vreau sa scap cat mai repede de concursul asta (si daca se poate cat mai onorabil...) pentru a ne putea concentra pe Geiger si Maratonul Pietrei Craiului.
Iron Bike 2009
Data: 25.07.09 – 01.07.09
Iron Bike - The Legend. The world hardest mountain bike raid.
Asa a sunat promo-ul pe care l-am gasit pe net referitor la acest concurs. N-are rost sa ma eschivez: “world hardest” a fost sintagma care m-a determinat sa ii dau atentie.
Citesc detaliile de pe site:
650km
22.000m cumulati in urcare
8 zile
Pana la urma conform datelor GPS luate de la organizatori concursul a aratat pe etape astfel:
Mai multe detalii tehnice legate de cursa puteti gasi la: http://www.giscover.com/tours/tour/display/8793
Am urcat de aproape 3 ori Everestul de la nivelul marii pe bicicleta si dupa cum o sa vedeti mai departe urcarea a fost de departe partea cea mai frumoasa a acestui concurs si cea care mi-a creat cele mai multe satisfactii.
Site-ul este deosebit de saracacios si nu pot sa-mi dau seama de prea multe detalii. Dar cuiul a intrat deja in cap. Si ca de fiecare data cand imi vine o idee mai nastrusnica stiu ca mai e vorba doar de detalii – deja suntem pe drum spre acest maraton.
Initial planul prevedea sa participam amandoi, dar deoarece traim intr-o lume in care niste frustrate au ajuns la concluzia ca femeile trebuie sa fie egale cu barbatii (pe scurt – baremurile de la baieti se aplica identic si la fete) Elena renunta la participare si se transforma in echipa mea tehnica.
Odata cu povestea asta m-am inscris si in clubul CS Tibiscus Timisoara. Vreau sa le multumesc celor de la club si in special lui Marius pentru tot sprijinul acordat (Marius a facut toate demersurile si formalitatile catre federatie si ajutorul nu s-a oprit aici).
Aici se va incheia maratonul - dar pana la final e mult, foarte mult
Trec cu brio printr-o serie de analize medicale de specialitate la Policlinica Sportiva. In ultima secunda devin membru in Federatia Romana de Ciclism (era nevoie de aceasta formalitate pentru a putea participa).
In paralel culeg de la organizatori cat mai multe detalii posibile referitoare la cursa. Incerc sa ma familiarizez cu regulamentul si studiez profilele de la etapele din anii trecuti.
Incerc sa imi pun la punct bicicleta. Aici e o discutie lunga – noi suntem de parere ca valoarea fiecarui lucru e data de utilitatea lui. Adica: daca esti o loaza care termina pe la mijlocul clasamentului fiecare concurs (eu), e cam absurd sa-ti iei o racheta de bicicleta – aia te va arunca cu maxim 5,6 pozitii in sus in clasament. Pe de alta parte, nici cu Tohanul lui bunicu’ nu ma pot duce asa ca incerc sa gasesc o balanta.
Acuma cand astern cele de mai sus realizez ca am investit o gramada de efort si timp in ceea ce a reprezentat logistica acestui concurs – ce am prezentat sunt doar cateva aspecte.
Ar mai fi vorba de un aspect “minor” – pregatirea fizica. Si aici am fost deficitar – ultimele luni nu m-am antrenat specific pentru MTB si mai ales pentru ce inseamna Iron Bike.
A fost esecul tehnic de la Medias urmat de cea mai mare performanta a noastra de pana acum – locul 1 la Marathon 7500 alaturi de Alin si Gianina. La fix o saptamana dupa ucigatorul maraton din Bucegi e startul la Iron Bike si sunt obligat sa ma refac pana atunci.
Obiectivul meu e clar: obtinerea tricoului de finisher. Poate parea absurd sa depui atata efort pentru un tricou, dar este telul pe care il urmaresc majoritatea celor care se inscriu la acest gen de maratoane. Este dovada faptului ca ai reusit sa duci la bun sfarsit concursul.
Inghesuiti in ZuZu Mobil trecem repede si cu bine de primul marathon: 1670km facuti dintr-un foc fara pauza.
Vineri pe la pranz suntem in Entracque – locul de unde se va da startul. Ne aciuam la un camping (aici luam prima teapa – dam 24 euro cand am fi putut campa gratis in tabara de baza).
Camping-ul la care am stat in prima zi
Ne aflam in Alpii Maritimi. Peisajul e destul de sterp, vegetatie tipic mediteraneana, varfurile de pana in 3000m ne inconjoara din toate partile. Satul in care suntem e mic si cochet - un sat italian de munte ca acelea din filmele despre razboi: case de piatra sau amestec de piatra si lemn construite cu gust si intesate de flori viu colorate, strazi inguste, oameni care stau pe bancute in fata caselor ca la noi si saluta trecatorii – e un peisaj idilic.
Elena se pregateste pentru misiunea deloc usoara de echipa de suport
Sambata dimineata ne indreptam catre tabara de baza unde intre timp au aparut organizatorii si cativa concurenti. Iron Bike e la a 16-a editie si e un concurs recunoscut international: 24 de tari au luat startul pana acum in aceasta competitie. Totusi, nu sunt multi cei care se inscriu - in jur de 150 de participanti in fiecare an. Motivul e simplu: e foarte greu (comparativ de exemplu cu fratele lui, Trans Alps, care strange o multime de concurenti la start). Unul dintre participanti e cel care se ocupa de ceea ce tine de GPS la Trans Alps si avea sa zica la sfarsit ca Iron Bike e mult mai greu.
Pe masura ce apar concurentii incep sa le studiez echipamentul si imi dau seama ca nimeni nu are bicicleta ca a mea – si asta nu in sensul bun a cuvantului. Unii au venit cu o adevarata echipa dupa ei - ca la Paris Dakar. Mecanic, masseur, naiba mai stie ce, o multime de oameni care roiesc in jurul concurentilor.
Nu apuc sa ma dumiresc prea bine cum sta treaba ca la ora 15.00 este scrutineering (in spatele cuvantului se intampla mai multe chestii asa ca nu-l traduc).
Primim road book-ul unde sunt profilele pentru toate etapele de concurs. Cip-ul de cronometraj pe care trebuie sa-l purtam tot timpul la noi. Primesc si numarul de concurs: 77. Numarul este personalizat si are tricolorul pe el. De asemenea mai primesc un autocolant cu tricolorul pe care trebuie sa-l lipesc pe casca. Folia de supravietuire, energizante, un rucsac, tricouri, semnam o multime de acte, suntem admisi de juriu si iata-ne oficial inscrisi la Iron Bike 2009: eu ca participant, Elena ca echipa de suport.
Numarul meu de concurs
Tot azi va avea loc si etapa de prolog: rolul ei este identic cu cel al etapei preliminarii de la Formula 1 – sa se stabileasca un pole position. De asemenea aici “castigi” si primele puncte de penalizare.
Pe scurt cum sta treaba cu regulamentul: fiecare etapa are un timp impus (timpul teoretic de parcurs) si un timp maxim. Fiecare minut peste timpul impus este penalizat cu 10 puncte. Depasirea timpului maxim inseamna 10.000 puncte de penalizare.
Pe de alta parte fiecare etapa este constituita din probe speciale si etape de tranzit intre acestea. Fiecare secunda in plus fata de cel mai bun timp din proba speciala inseamna 1 punct penalizare (adica o ora de intarziere in speciala te costa 3600 puncte).
Daca cumulezi peste 30.000 de puncte de penalizare esti descalificat si nu mai primesti tricoul de finisher - aici a fost o chichita, dar depre ea mai tarziu.
Dupa ce ne-am inscris oficial, Elena pleaca sa se antreneze. Ea este aici ca sa ma ajute, dar de asemenea se antreneaza; bicicleta si trail running – se apropie Maratonul Pietrei Craiului. Si-a facut rost de un program de antrenament si s-a pus pe munca.
De la Marathon 7500 nu am mai miscat nici un deget – nici nu prea puteam; asa ca vrand nevrand plec si eu sa ma incalzesc. O iau de la tabara de baza pe o sosea in sus pe vale. Ajung sa urc o diferenta de 700m si ma opresc – m-a luat valul si nu are rost sa ma obosesc inainte de start. Mai, si-au tras astia niste sosele - fiecare e un Transfagarasan in sine. Ca fulgerul la vale si ma intalnesc cu Elena sa pregatim ultimele detalii inainte de start.
Cam asta ar fi introducerea…
Totul s-a intamplat in viteza si brusc m-am trezit la startul primei etape de la Iron Bike.
Prologul - Entracque
Prologul va incepe la ora 17.00 si va avea loc in Entracque si in imprejurimi. Dupa scrutineering abia mai am timp sa imi pregatesc bicicleta – sunt destul de debusolat. Se va pleca in 2 grupe - eu fac parte din prima. Traseul are in jur de 5km daca ma inteles eu bine.
Prima sedinta tehnica din concurs unde ne sunt prezentate detaliile etapei care urmeaza
Nu am de gand sa trag la prolog – vreau sa imi pastrez energia pentru ce urmeaza.
Brusc…START!!!!!!!
Incepe Iron Bike
Se ruleaza repede: ori mi-a turnat cineva plumb in picioare, ori astia merg a naibii de bine. Dupa o portiune de sosea urcam pe un pod si intram pe forestier, dupa aceea pe single trail. Aici au pus organizatorii o sprituitoare ca sa faca un pic de noroi.
Incet, incet - un drum de 1000 de km incepe cu un prim pas
Ma depasesc o multime de concurenti, dar nu-mi fac probleme. Intram in sat si aici incepem sa facem slalom printre curtile oamenilor - la un moment dat traseul trece pe o carare asa de ingusta intre 2 garduri ca efectiv nu imi incape ghidonul acolo. Ajungem intr-un parculet unde e o coborare abrupta pe pietris, dupa aceea continuam pe aleile in panta din parc ca sa iesim intr-un final pe drumurile pavate care duc in centru.
Finalul primei ture din prolog
Teatral ma ridic in pedale si sprintez spre final. Ajung in centru si ma opresc rasufland din greu. Stau aplecat peste ghidon, timp in care trec vreo 5 concurenti de mine si continua nebuneste. Se opreste unul si ma intreaba daca nu mai e o tura – atunci imi amintesc vag ca au zis ceva organizatorii de 2 ture in sat. Ma fac verde, ma urc in sa si plec mai departe spre tura 2. Hai ca am inceput bine – in stilul characteristic.
A 2-a tura are loc numai prin sat. Ajung din nou in parc pe grohotis, nu reusesc sa iau curba si ma pravalesc destul de rau. Copasa stanga e din nou tatuata. Ajung din nou in centru si de data asta la adevaratul final.
Aici m-am pravalit - avea sa fie prima si cea mai dureroasa cazatura
Apare si Elena si impreuna mergem sa ii vedem pe concurentii din cea de-a 2 grupa. Nici unul nu cade – am fost singurul care a reusit sa pice pe portiunea respectiva.
Destul de dezumflat dupa startul ratat, ma plimb impreuna cu Elena prin satuc.
O parte din baietii pe motoare care ne-au insotit permanent de-a lungul intregului maraton (nici lor nu le-a fost usor sa urce pantele criminale care aveau sa urmeze)
Primii concurenti din cele 2 grupe isi disputa finala pentru a se desemna castigatorul acestei etape
La ora 20.00 este cina, urmata de sedinta tehnica pentru etapa de a 2-a zi.
Despre organizare ar fi prea multe de spus si nu imi ajunge spatiul: nu va puteti efectiv imagina ce inseamna sa organizezi asa un maraton pana nu participi.
Cina se tine in piata centrala si este un adevarat festin: in primul rand pastele noastre de toate zilele, sunca, fructe, s.a.m.d. Cat timp ne asteptam randul la coada apucam sa studiem pe indelete bicicletele concurentilor: e un adevarat tur de forta al ultimelor aparitii tehnice in domeniu. Carbonul e la ordinea zilei. Totul e din carbon. Mai reusesc sa reperez doar o bicicleta de aluminiu, dar cam atat.
Coada la cina
Tot acuma incepem sa ajungem la concluzia ca la noi acasa chiar daca nu se compara organizarea cu ce e aici, macar e atmosfera super faina. Nu ne asteptam sa ne bage cineva in seama, dar nici intre ei nu vorbesc astia. E o liniste mormantala.
De undeva trebuie sa iau si eu energie...
Dupa cina urmeaza sedinta tehnica in mai multe limbi, unde suntem informati ca a 2-a zi este o etapa de incalzire, apropiata de ideea de Iron Bike.
Concurentii incep sa se retraga. Plec si eu cu Elena, dar pe parcurs suntem opriti din drum de ceva festival care are loc simultan in mai multe piatete din sat. Stam si ne uitam vrajiti cum localnici de toate varstele – si cand zic de toate varstele ma refer si la octogenari – danseaza pe o muzica instrumentala cantata la fata locului.
Dansul lor e deosebit – parca ar fi niste papusi cu ate care salta in ritmul muzicii – nu am mai vazut ceva asemanator. Timpul trece repede si nu ne putem desprinde ochii de la dansul lor. O sa-mi aduc aminte cu placere de seara de vara din mijlocul unui satuc din muntii italieni unde oameni de toate varstele se bucurau de…viata in ritmul unei muzici din alte vremuri.
Cu parere de rau trebuie sa plecam catre tabara de baza caci trebuie sa ma odihnesc pentru…
Etapa 1: Entraque – San Damiano
Trebuie sa uit de prolog cat mai repede. Trezirea e la 5.30, startul e planificat pentru 7.30. La start sunt arborate steagurile fiecarei tari participante si este aici si steagul Romaniei. Sunt primul concurent roman care participa la Iron Bike si chiar daca nu sunt nationalist nu pot sa nu fiu un pic miscat cand ma duc catre start si langa mine flutura tricolorul. Hai ca n-o fac eu de oaie.
Romania este a 24-a tara prezenta la startul Iron Bike
Alinierea la start face pe baza rezultatelor de la prolog asa ca eu sunt in coada plutonului.Isi face aparitia deasupra elicopterul organizatorilor; de-acolo se filmeaza, se supravegheaza cursa, se transporta personal si provizii spre punctele de alimentare.
Inaintea startului in etapa 1 - cel putin increzator sa fiu.
Prin rafalele de vant cauzate de elicopter si sub incurajarile Elenei iau startul in prima etapa. Se incepe cu o portiune de sosea unde ma pun cuminte in spatele unora si stau in trena lor la 35km.
Il incep, il termin - nu concep altceva
Una din foarte rarele portiuni de asfalt de care am avut parte de-a lungul concursului
Dar leneveala se termina destul de repede si intram pe un forestier abrupt si pietros. Inca sunt in mijlocul plutonului si am sperante mari de la urcari - e punctul meu forte. Dar aici MTB-ul se manaca cu alta lingura decat in Romania, asa ca ma depasesc o gramada de concurenti. Soarele arde puternic si ma face sa transpir serios.
Am optat sa imi car apa in Camel Back, ca de obicei, dar de data asta in bidon am amestecul secret a lui Alin: miere, apa si lamaie.
Deja nu mai tin minte toate detaliile legate de prima etapa. Pe finalul primei catarari de 700m eram deja destul de singur. Dupa o coborare accidentata,dar digerabila, trecem peste ceva rau mare si ajung la primul punct de alimentare.
Ar putea sa para ciudat ce ofereau la punctele de alimentare, dar tineti cont ca oamenii organizeaza de 16 ani cel mai dur maraton de MTB din lume asa ca probabil stiu ei ceva.Sa incepem: in primul si in primul rand Coca Cola. Exact! Si incep sa ma gandesc: fie toti concurentii sunt deja dependenti de Cola si daca nu isi iau doza intra in sevraj, fie licoarea aia chiar are efect. Tot ce stiu e ca pe masura ce ajungeau la postul de alimentare, primul lucru pe care il cereau toti, era...Cola.
Urmeaza cascavalul. Cantitati industriale de cascaval. Paine cu...rosii si rozmarin sau naiba stie ce iarba mirositoare. Paine cu...oua! Paine cu pasta de masline! Apa plata si apa minerala. Paine cu dulceata si mai ales paine cu Nuttela. Preferata mea a fost painea cu anchois si ketchup. Paine cu pasta de branza. Si lista e abia la inceput. De prisos sa spun ca totul era in cantitati industriale si nu s-a intamplat niciodata sa imi lipseasca ceva.
Ce vreau sa evidentiez aici e ca oamenii nu ofereau ciocolata, batoane de cereale, glucoza - chestii cu care suntem noi obisnuiti si care stim ca iti dau energie. Dimpotriva - ei iti dadeau efectiv...de mancare si apa. Fiecare concurent isi cara cu el gelurile si enegizantele cu care era obisnuit. Nu asa ceva primeai la punctele de alimentare - acolo iti refaceai rezervele de apa si mancai efectiv mancare.
Dupa surpriza de la punctul de alimentare - apropo, dupa 8 zile de concurs in care nu am avut niciodata senzatia de gol in stomac si de greata, am ajuns la concluzia ca nu degeaba organizeaza baietii de 16 ani asa ceva - si dupa o cantitate indestulatoare de Cola am inceput a doua urcare a zilei; de data asta mai serioasa si insumand 1200m. Nu imi mai aduc aminte nimic din ea si nu vreau sa va plictisesc asa ca trec la marea surpriza a zilei: coborarea care a urmat.
Nu m-a speriat titulatura lui Iron Bike de "world hardest". Ce poate sa fie diferit fata de ce e in Romania?! Plus ca scopul meu e doar sa-l termin. Ei bine, e foarte diferit de ce e la noi.
Coborarea care a urmat nu as fi recomandat-o sa fie facuta fara bete ca sa nu-ti nenorocesti genunchii. Nici in cele mai negre cosmaruri nu mi-as fi imaginat ca pe-acolo se poate cobora cu bicicleta. E imposibil. Nu am cuvinte sa descriu traseul. Am comparatii in cap cu tot felul de trasee montante, dar pentru ca nu toti stiu despre ce e vorba o sa ma limitez la: imaginati-va o poteca de 10 cm latime pe care nu sti cand o sa apara radacini sau bolovani, presarati-o din belsug cu praf ca sa derapeze la cea mai mica frana, faceti-i o sumedenie de serpentine la 180 de grade si la final inclinati totul la un ireal 30-35 de grade. Pe ea coboara astia cu bibicletele.
Pentru cunoscatori - cracul Pipului din Tarcu e pistol cu apa rece pe langa ce era acolo - si eu nu stiu de cineva sa fi coborat pe bicicleta pe-acolo.
Si inca n-ar fi fost nici o problema daca ceilalti ar fi facut ca mine si s-ar fi dat jos de pe bicicleta, ar fi injurat si ar fi impins-o la vale.
Surpriza cea mai mare si mai dureroasa abia acuma avea sa vina: ei se dadeau pe-acolo PE biciclete. Am ramas socat. Mut de uimire. Am mai vazut din astea numai pe YouTube. Era ireal ce faceau baietii.
Daca pana aici a fost de urcat si de tras ca bivolul - portiune la care oricat de campioni ar fi restul nici eu nu sunt de lepadat - de aici am ramas efectiv pe ultimul loc. Coborau ca dementii intr-un nor de praf in ceva ce mie mi se parea sinucidere curata. Eu coboram pe langa bicicleta.
Andreea a zis o vorba mare (ceva de genul): "Daca la alergat ca la alergat apoi aia de afara o sa-ti scoata MTB-ul din cap." Si din pacate avea dreptate. Ce fac baietii acolo e alt sport comparativ cu ce numim noi MTB.
Si acuma nu ii compar cu mine - ar fi si penibil. Compar cu ce am vazut pe la concursurile de profil de la noi. Ei sunt pe alta planeta.
Si acuma incep sa imi pun problema ca poate m-am bagat la ceva peste puterile mele - asta nu e MTB. Efectiv nu am tehnica necesara ca sa fac asa ceva. Curaj - ce sa mai vorbim; mie mi se pare efectiv ca ti-ai semna necrologul daca ai incerca sa stai in sa aici, nu sa cobori pe bicicleta.
Dupa dusul asta rece si cu toate figurile de ciclist scoase frumusel din cap, aplic proverbul "Fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa". Fug pe langa bicicleta - ma iubesc prea mult ca macar sa incerc altceva.
O noua urcare - de data asta mai scurta si din care iara nu retin nimic. In schimb retin portiunea de final care a fost un single trail continuu. Pe urcare am reusit sa prind din urma si sa depasesc concurenti; aici iara am muscat-o. Nu stiu sa imi mentin echilibrul pentru asa ceva si cad constant din cauza ca roata musca din marginea potecii. Din nou sunt depasit la capitolul tehnic, din nou ma depasesc toti. Incerc sa ii imit si eu pe ceilalti, dar nu reusesc decat sa ma enervez si in timp ce ei se indeparteaza la orizont pe biciclete eu imping bourean la a mea. Nu ma pricep si imi vine sa urlu de nervi.
Cu toate astea ajung la finish sub timpul limita si aici ii povestesc Elenei despre un nou sport: MTB-ul de Europa.
Am terminat prima etapa, mai am doar 6 in fata
Casuta in San Damiano
Ea si-afacut constiincioasa antrenamentele si acuma trece la sarcinile de serviciu: masaj si recuperarea mea pe cat posibil. Ea se ocupa de toate detaliile : montat cort, pregatit bagaje, tot ce tine de logistica dintre 2 etape. Echipele de sprijin ne urmaresc pe sosele si ne asteapta la finalul etapelor.
Camping-ul e pregatit deja cand ajung eu aici. Mare inventie corturile Quechua - pentru prima data prefer sa dorm in cort si nu in masina - sunt uluitor de usor de montat si de demontat chiar si pentru un lenes ca mine
Cina contine din nou paste. De fapt ca sa nu ma mai repet: fiecare masa contine paste. Paste cu sos, paste cu parmezan, paste simple. Dar sa fie paste. La finalul fiecarei ture este un post in tabara de baza unde concurentii care au ajuns la final pot sa infulece repede ceva pentru a-si reface energia. De exemplu la finalul acestei etape cred ca am ras o lubenita intreaga, dupa care am mancat o portie mare de macaroane cu zahar, dupa care am stors cativa litrii buni de apa minerala.
Scriu blog-ul la doar o zi de la finalul cursei dar deja detaliile incep sa se estompeze: am impresia ca m-am nascut pe bicicleta si acolo am stat toata viata. De exemplu acuma nu mai asociez numele de San Damiano cu un loc anume. Cred ca tabara a fost pe terenul de fotbal al echipei locale.
Tabara de baza din San Damiano
Elicopterul care a survolat necontenit traseul - din el s-a filmat mare parte din competitie. O sa apara si un DVD in viitorul apropiat
Fiecare tabara de baza are minim dusuri si curent electric. Am ajuns sa iubesc dusul de dupa cursa. Cat timp Elena curata si pregateste bicicleta pentru a doua zi eu incerc sa scap de starturile succesive de geluri , praf si energizante scurse care imi acopera picioarele si mainile.
Sedinta tehnica a fost demoralizanta: ni s-a spus de nu stiu cate ori ca o sa fie foarte, foarte greu. Ca azi a fost o joaca (baaaaaaaaaa, voi va bateti joc de mine?!), ca adevaratul Iron Bike incepe maine.
Cina, masajul, imbalsamatul cu geluri si somn, caci urmeaza...
Etapa 2: San Damiano - Jausiers
Trezirea e la ora 4.00. Simplu.
Dupa micul dejun suntem imbarcati in microbuze care ne vor duce catre punctul de start al etapei. La ora 6.00 suntem in microbuz, o vad pe Elena pe geam si am senzatia aia ca plec cu trenul la razboi si nu stiu cand o sa ma intorc.
Pe microbuz atipesc, asa ca in momentul in care ajungem in Acceglio sunt ca un pui de gaina scos de sub closca si numai chef de pedalat n-am.
Bicicletele au fost aduse de cu seara aici (privind retrospectiv sunt din ce in ce mai uimit de efortul organizatoric) si ne asteapta. E racoare spre frig afara, senzatie accentuata si de oboseala noastra.
In ultimele 2 zile am ajuns sa imi fac ceva cunostinte - mai mult vizual si nu dupa nume asa ca ma invart in jurul lor - imi face bine sa fie cineva cunoscut in preajma.
Startul se da in grupuri de cate 10 la interval de 1 minut intre grupuri. Eu fac parte din primul grup, ceea ce nu e chiar magulitor avand in vedere ca startul se da in ordinea inversa a pozitiei in clasament.
Inceputul e simplu: 1800 (o mie opt sute, asta in caz ca exista dubii) diferenta de nivel pe urcare.
START!
Inceputul e pe sosea. In Romania nu am vazut asa sosele; sosea e mult spus, o banda maxim pe care au turnat bitum. Chestia e ca nu inteleg cum au reusit sa convinga bitumul sa nu o ia la vale. 16% e o panta normal - stiu asta de pe GPS-ul unuia dintre concurenti. Serpentinele se succed pe distanta de 150m -200m. Si iara o panta criminala.
Dar pana una alta nu e nimic tehnic - numai de tras. Si aici situatia e un pic diferita. Aici ma descurc - OK, majoritatea sunt mai buni ca mine, dar macar nu mi-e rusine de mine. Depasesc concurenti si nu mai sunt depasit asa de usor.
Se termina soseaua si intram pe un forestier romanesc (adica pe care se poate merge). Am chef; efectiv am chef si pedalez cu placere.
Ma depaseste Louise Cobin. O introduc in scena pentru ca e castigatoarea ultimelor 5 editii consecutive de Iron Bike - o adevarata legenda cu care am avut ocazia sa stau de vorba de cateva ori de-a lungul concursului. Fata e jumatate de buletin - cred ca are 1.50 si 50kg. Dar trebuie sa fi foarte atent cand trece pe langa tine pe urcare ca altfel n-o vezi. Pe coborare nici radarul n-o prinde...
Dupa 2 ore se termina forestierul intr-o sa si se trece la push bike pana pe varful lui Monte Bellino. Asta are 3000m si ajung aici dupa 2.5h - exact, am urcat 1800m pe bicicleta in doua ore si jumatate. Poate si placebo stiind ca sunt la 3000m, poate din cauza efortului sau poate chiar din cauza altitudinii simt o durere vaga in moalele capului.
De aici urmeaza coborare. Dar am invatat de ieri sa nu ma bucur de asa ceva. Din pacate nici azi nu e diferit. Ce ziceti de coborarea de pe Vistea Mare pana la refugiu in sa? A, da, am uitat ceva: cu bicicleta.
Si inca odata repet: nu fac comparatii nefondate. In anii ce urmeaza sunt convins ca si alti romani o sa-si incerce norocul si o sa va confirme descrierile. Nu sunt nici macar subiective - vazute prin prisma cuiva care nu a fost in stare sa foloseasca bicicleta la coborare - efectiv aceea e panta si dificultatea traseului.
Bineinteles ca se poate cobora super usor cu bicicleta sub brat- ba chiar am fost convins ca alergand cu ea la vale este uman imposibil sa ma depaseasca ceilalti cu foarte mult. M-am inselat amarnic; cat alergam eu cat puteam 3 serpentine, unu' pe bicicleta era cu 100m altitudine mai jos. Din nou sunt nevoit sa recunosc ca baietii sunt de pe alta planeta.
Fug in proportie de 80% diferenta de nivel de 1000m pe coborare pana in check point-ul din vale. Stau totusi mai bine decat ieri: sunt undeva in mijlocul plutonului.
De aici urmeaza urcarea in Colle Maurin - o diferenta de nivel de 700m si care este de la cap la coada push bike.
Inca din primele zile am vazut ca majoritatea concurentilor au projejata bara de sus a cadrului cu tot felul de materiale, dar bara de jos care e mai expusa la lovituri, nu. Si nu intelegeam care e motivul. L-am inteles acuma...
Daca tot am inceput cu comparatiile cu muntii de la noi sa trecem la Piatra Craiului: urcarea de la Grind pana la Vf. La Om, doar ca o mai presaram cu niste bolovani. Cu multi.
Pe asa ceva NU se poate face push bike. Se cara bicicleta in spate pur si simplu. Si cand incerci sa faci asta incepi sa intelegi de ce baietii si-au captusit bara de la cadru...
Eu n-am mai carat bicicleta in spate. Nici n-am avut unde; la concursurile de la noi push bike-ul e mai mult decat suficient, iar in turele de antrenament nu mi-am imaginat ca o sa trebuiasca sa fac asa ceva. Asa ca e o premiera pentru mine, dar una placuta. Sunt dresat de-a lungul anilor la carat rucsacul in spate, asa ca cele 12kg ale bicicletei nu ma deranjeaza prea mult. Prind miscarea repede de la ceilalti concurenti si incep sa car la ea.
Si la asta, ca si la urcari sunt destul de bun si fac fata competitiei asa ca ajung bine in Colle Maurin (2630m). Pe coborarea care urmeaza pierd tot avantajul.
Etapa de azi are si un timp intermediar: St. Paul trebuie atins pana la ora 14.00. Relaxat ajung si eu acolo la 13.25 asa ca pot sa continui.
Urmeaza urcarea pe Col de Vars care cel putin la inceput e carry bike. Aici ma intalnesc cu un concurent mai in varsta. Mergand asa unul langa altul intram in vorba si aflu ca a mai participat de...12 ori la Iron Bike. Si ca l-a terminat de 11 ori. Si ca are 53 de ani. Ma fac mic de tot de rusine, inghit nodul din gat si plec. Omul nu a mai terminat cursa deoarece a trebuit sa plece din motive familiare dupa etapa aceasta.
Drumul devine mai uman si ajung pe bicicleta pana la Col de Vars. Coborare, si de aici se ia telecabina. Etapa de azi are de toate! Coborati din telecabina, luam telescaunul care ne lasa la 2503m.
Urmeaza o noua coborare abrupta. Sunt intr-un grup de 6 ciclisti acuma. Si in punctul asta ma hotarasc ca trebuie schimbat ceva. Cum tehnica n-am de unde sa invat, macar tupeu sa am si ma prind eu pe parcurs ce trebuie facut. Asa am inceput sa skiez. Nu pot decat sa sper ca o sa-mi iasa la fel si la MTB.
Ma urc in sa, deblochez furca, ma infig in SPD-uri si Dumnezeu cu mila! Evident ca am inceput cu un picaj zdravan. Si la cursurile de ski pe care le-am mai tinut le ziceam la oameni ca pana nu pici nu inveti. (Bine, asta daca mai apuci sa te ridici si te duce capul sa intelegi de ce ai picat).
Nu mai pic si reusesc sa cobor destul de repede pentru standardele mele. Drumul accesibil (pentru toti) cu bicicleta se termina si toata lumea o cara acuma la vale. Incepe sa ma enerveze traseul - de obosit, m-a obosit mai demult. Intr-o caldura infernala, cobor cu bicicleta in spate pana in fundul pamantului.
Daca s-ar fi terminat aici, ar fi fost o tura foarte obositoare. Dar nu se termina - urmeaza o urcare de 1100m diferenta de nivel. Dupa ce mananc jumatate de ruda de cascaval in check point, imi iau inima-n dinti si incep urcarea. Pana acuma am mers bine pe catarari - nici acuma nu fac exceptie si dupa o ora si jumatate de la plecare sunt la 2630m in fata tunelului Parpaillon.
Tunelul era ultima surpriza a zilei. In tunel fac cunostinta cu un personaj - eu l-am numit Mister Bean ca semana leit cu el - cu care aveam sa ma intersectez de mai multe ori in urmatoarele 5 zile.
Merg la lumina frontalei lui toata lungimea tunelului si iesit pe partea cealalta ma pregatesc de coborare. Alpii Maritimi au o geologie infecta. Cel putin pentru bicicleta. Roca e sfarmicioasa, asa ca acolo unde si-au tras localnicii drumuri, pietrele s-au macinat pana la nivelul de nisip sau praf. Pe care este deosebit de fain sa derapezi la peste 30 la ora.
Imi dau drumul si invat sa iau serpentinele fie din derapaj controlat fara sa pierd mult din viteza, fie pivotand in jurul unuia dintre picioare. A fost o coborare buna, care mi-a dat incredere in mine.
De pe road book vad ca ar mai fi numai coborare pana in Jausiers. Trec de punctul de control care marcheaza finalul probei speciale si increzator ma pregatesc de coborare. Urmatorii 10km au fost cei mai sadici si inumani. Torquemada insusi a nascocit traseul asta. Coborai 100m ca sa urci la loc 75. Si dupa aia la fel. Cand pe sosea, cand pe forestier, cand pe single trail.
Daca mi-a fost vreodata greu la Iron Bike, mi-a fost pe acesti ultimi kilometrii din etapa a 2-a. Imi venea sa plang de nervi si de oboseala. Am injurat cat in ultimul an la un loc (acuma ma gandesc - dar poate e de la bere - daca la artele martiale ii pune pe aia sa tipe ca din gura de sarpe cand executa cate o lovitura, de ce nu as omologa eu sistemul cu injuratul cand nu schimba viteza ca lumea, cand urmeaza urcare in loc de coborare, cand picioarele nu te mai asculta?! Care e diferenta?!).
Intr-un final se vede finish-ul - si acuma m-am convins: s-au distrat la culme cand au facut traseul. Au cocotat finish-ul in varful unui deal numai ca sa fi obligat sa faci carry bike prin padure ultimele 5 minute. Tranfigurat de la efort reusesc sa ajung sus si sa trec linia de sosire sub incurajarile Elenei care ma astepta acolo.
Timp maxim: 13.00hTimpul meu: 12.59h
Oooopppssss!!!!! Am fost aproape. Peste cateva zile aveam sa aflu cat a contat acel minut.
Tabara de baza din Jausiers
Pana atunci cobor alaturi de Elena in tabara de baza si astazi o sa apelez la ajutorul profesionistilor pentru a fi pus pe picioare: caravana Iron Bike are cu ea si o echipa de maseuri care au de lucru non stop din momentul in care apare primul concurent.
De mine se ocupa un tinerel care are ceva prieteni in Oradea si care ma intreaba foarte natural:"De cate ori ai zis azi #$%^ mia ?". De multe ori, dar nu de suficiente ori...Una peste alta, baiatul stie meserie, si dupa un dus si o cina copioasa sunt pregatit pentru...
Etapa 3: Jausiers - Barge
Etapa a 2-a s-a derulat in mare parte si a avut finalul in Franta. Elena a urcat cu bicicleta pana in cel mai inalt pas accesibil cu masina din Europa - Col de Bonet (2800m) - etapa din turul Frantei.
Azi e timpul sa ne intoarcem in Italia. Nu ca as fi foarte dornic sa scap de francezi. In ultimele zile am dezvoltat o teorie proprie: stand printre italieni (ei formeaza majoritatea concurentilor prezenti) am ajuns la concluzia ca afirmatia cum ca ne tragem din romani are un foarte mare sambure de adevar.
Ragaie, se basesc, se pisa pe unde apuca, striga, se imping, sunt mitocani. Stiu ca civilizatia nu s-a nascut la Roma, dar sunt din ce in ce mai putin convins ca si ce au furat de la alte popoare au reusit sa asimileze...
Ma uit pe road book si coroborat cu informatiile de la sedinta tehnica - etapa a 3-a ar trebui sa fie una de relaxare comparativ cu precedenta: 2 urcari si in rest coborare.
Pozele urmatoare sunt facute de Elena si le-am adaugat aici pentru a va face o idee despre zona in care s-a desfasurat concursul.
Urasc etapa a 3-a si a 4-a. N-am un motiv anume - asa mi-am pus in cap de la inceput si pana la urma mi-a iesit. Sunt etape de mijlocul maratonului, teoretic fara mari probleme tehnice sau fizice, dar care trebuie facute si care vrei nu vrei tot vor adauga un plus de oboseala.
Etapa asta trece prin acelasi St. Paul de cu o zi inainte, de unde urca cuminte pe sosea pana pe la 1920m.
Deja mi-am facut un cerc de cunoscuti si chiar daca nu stiu pe nimeni dupa nume , ii recunosc vizual si mai schimb cateva cuvinte cu ei. Pe langa Mister Bean, ma mai inteleg cu ceva austrieci si cu un italian care are obiceiul sa ma imbratiseze la final de cursa si sa imi zica "Tu sei grande rumena!".
Apropo de asta, pe drum suntem incurajati frecvent de localnici. Cat or fi ei de mitocani (parerea mea) au un cult pentru sport pe care noi deocamdata nici nu-l visam. Biciclistii bag seama ca au un statut de semizei la ei. Toate, dar absolut toate masinile se opreau ca sa nu ne incurce fie ca urcam, fie ca eram pe coborare. De asemenea, masinile nu depasesc ciclistii decat atunci cand au suficient loc ca sa nu-i incurce. Daca un ciclist merge ca pisatul boului, nu se aude un claxon din spate - e lasat sa-si revina singur pe orbita. Intreaga parte de nord a Italiei pare ca respira ciclism. Si eu si Elena suntem in continuare socati de anvergura pe care o are sportul in randul populatiei de toate varstele: sute, mii de ciclisti de toate varstele bantuie pe toate soselele lor. Se dau cu bicicleta, inoata, joaca volei, merg pe munte, alearga (astia-s iar multi) orice, dar fac sport.
Este o mentalitate care din pacate la noi lipseste - aici tot timpul exista un ceva mai important de facut decat sa faci sport. Da' si medicii si groparii trebuie sa traiasca pe de alta parte...
Allez Belgique! La primii 20 m-am obosit sa le zic ca nu e Belgia, e Romania. Deja pe fondul oboselii urmatorii au inceput sa ma enerveze si imi venea sa le urlu cat pot: Romania ma, Romania!!!!!!! Dupa aia m-a linistit: oamenii incercau sa fie binevoitori; prosti, dar binevoitori.
Revenind la cursa, Col de Longe, prima urcare a zilei mi-a stricat si voia buna - a trebuit sa ne caram iara bicicletele in spate.
Pozele care urmeaza sunt de pe coborarea de pe Colle de Longe:
Asta imi aminteste de Retezat
...Deci nu am fostsingurul care a carat bicicleta la vale...
Daca toata coborarea ar fi fost asa, era OK; dar cand itit era lumea mai draga venea cate o saritoare unde cel putin pentru mine era musai sa ma dau jos
Pana in vale e drum lung, plin de praf si de bolovani
De la lac a urmat o portiune de impins dupa care o coborare cu mult mai nasoala decat aceasta
Incerc cu greu sa imi mai amintesc ceva detalii legate de etapa asta, dar nu reusesc. Stiu doar ca am terminat-o sub timpul limita si la final Elena a fost foarte nervoasa fiindca am aparut visator in tabara de baza - eram printre ultimii concurenti sositi si isi facuse griji. Ba mai mult, aratam si destul de odihnit ca si cand as fi venit de la o plimbare nu dupa cea mai lunga (ca distanta) etapa de Iron Bike.
Hai, mai un pic - am trecut de jumatate si am inceput numaratoarea inversa
Una peste alta, a fost o etapa anosta, car nu mi-a lasat nici o impresie asa ca trecem repede la...
Etapa 4: Barge - Torre Pellice
Etapa care imi doream cel mai mult sa treaca. Cumva ma vedeam terminat daca scapam de asta. Ultimele doua etape sunt scurte - de 50km fiecare si in cel mai rau caz pot sa le merg pe amandoua. Sa scap numai de etapa asta...
Barge asta e undeva in fundul pamantului - 356m altitudine. E prea cald noaptea pentru sacul meu de dormit, prea racoare dimineata sa dormi fara, asa ca trec pe cura intensa de Nurofen.
Etapa incepe cu o proba speciala. De la inceput ceva nu miroase a bine - proba asta are numai 9km fata de zecile de kilometrii din zilele trecute. Este o urcare de 500m, urmata de o coboarare pana in centrul din Barge.
Pregatiriri inaintea startului celei de-a 4-a etape
Ce am uitat sa va zic: majoritatea concurentilor trageau ca nebunii pe probele speciale pentru a nu pierde timp si dupa aceea mergeau la relanti pe portiunile de transit intre speciale ca se odihneasca. O strategie normala daca te tin bojocii sau daca esti mai stiu eu ce campion din Brazilia (brazilienii au avut o echipa puternica), Estonia, SUA and company. La mine cursa curgea ca in Romania: am inceput-o, o termin; vad eu pe parcurs daca si unde e de tras. Ideea e sa nu trec de timpul limita.
Incepe proba, incepe speciala si se dezlantuie iadul. Eu iau startul mai devreme - sunt in primul grup care pleaca. Urcarea imi place desi are portiuni de push bike care alterneaza cu portiuni in care poti sa mergi pe bicicleta. Din spate vin nebunii - eu asa ceva n-am mai vazut. Horcaie de zici ca acuma i-au taiat in doua; pe urcare nu mai pot sa expire si fac ca spritul cand scot aer cu saliva din ei; urla ca apucatii ca sa se motiveze. Din pacate eu fac greaseala si ajung destul de repede in varful dealului.
Coborarea, din nou, nu e de facut pe bicicleta. Zi-le asta la dementi...Mai mult: in ultimele zile am devenit si eu semi inconstient si am inceput sa-mi dau drumul mai timid pe pante pe care alta data si cu piciorul coboram mai lent. Asa ca incep sa cobor. Si apar descreieratii astia din urma. Nici pana acum nu inteleg cum am scapat nevatamat. Venea cate unul si tipa cat putea sa-i fac loc. Iti fac mama, dar stai ca-s si eu pe bicicleta. Ma aruncam in contrapanta ca sa aiba loc sa treaca de mine, opream in serpentine si ieseam de pe traseu ca sa nu dea in mine. Una peste alta a trecut tavalugul si am reusit sa ajung la finalul specialei unde ma astepta Elena.
Portiunea domoala din coborarea din speciala
Nu o sa reuseasca nimeni sa ma convinga vreodata ca jumatate din ei stiau ce fac acolo. Si ca nu era vorba numai de adrenalina. Oricum am ramas socat.
Final de proba speciala in centrul din Barge
Pornesc mai departe
Incepe o urcare de 1400m. Asta n-ar fi avut nimic deosebit in sine - mai ales ca se facea pe bicicleta. Nu stiu sa explic ce a fost. Oboseala cumulata in ultimele zile, proba speciala de la inceputul zilei, ghinion?! Nu numai pe mine m-a atins acel ceva - pe foarte multi. Ideea e ca am mers prost. Si pe langa ca am mers prost, am mai mers si mult, mai mult decat ne arata pe profil.
Incepand cu cea de-a doua zi, imi rupeam profilul din roadbook si il lipeam cu powertape de numarul de bicicleta pentru a avea un suport moral - sa stiu unde sunt si ce ma asteapta. Acuma vad ca varful urcarii e la 1540 si eu balauresc pe undeva pe la 1800m. Ce naiba e asta?! M-am prins inca de ieri ca e o buba cu profilul: de exemplu baietii au luat un punct la 1000m si al doilea punct la 2500m. Deci intre ele e urcare; si au tras efectiv o linie care uneste cele doua puncte, indiferent daca intre ele mai exista 2 sau 3 urcari si spre exemplu ajungi la 2700m.
Urcarea se termina undeva sub o exloatare masiva de piatra - se aud chiar deasupra noastra exploziile de la detonari. Coboram - asta nu apare pe profil pentru a urca totul la loc. Sunt sfarsit. Capul mi-e limpede, dar picioarele nu ma mai asculta. Nu mai vor sa traga. Nu ma dor, nu am crampe, nu mi-e rau. Sunt doar sfarsit. Senza benzina. Termin si a doua urcare care coincide cu ce vad pe profil.
Ce e el mai demoralizant abia acuma urmeaza: ce pare a fi pe profil o portiune de 15km de coborare usoara e in realitate un drum care imi ofera inca 2 urcari sanatoase. Se poate sa stai in pedale, nu asta e problema, dar pe un fond si asa acut de sfarseala, aceste surprize sunt cireasa de pe tort.
Mai mult, intr-un punct de alimentare se afla echipa de medici (in continuu pe traseu se aflau echipaje medicale, de asemenea motociclistii baleiau constant tot traseul pentru a se asigura ca nu e nimeni ranit sau ratacit) care m-a dezinformat referitor la locul unde ma aflam. Mi-au zis ca mai am 2km pana la un punct de alimentare. Excelent! Simteam deja un gol in stomac si imi era dor de cascaval si de niste paine cu anchois.
Dupa 15km si o urcare istovitoare am dat de punctul de alimentare, dar era deja prea tarziu din punct de vedere energetic: incepusem sa consum din mine, rezervele fiind deja gata.
Poate ca ar trebui sa zic ceva si de marcaje: nu am reusit sa ma ratacesc nici macar odata pe parcursul a 650km. Si daca imi cititi blogul stiti ca eu reusesc sa ma pierd acolo unde nimeni nu e in stare. Marcajele nu sunt dese, mai mult, sunt foarte discrete; dar sunt facute cu cap. S-a mers pe principiul marcajelor de enduro: in punctul in care drumul coteste esti avertizat din timp (foarte important asta) de sensul in care se va merge. In rest, doar din loc in loc cate un marcaj iti aminteste ca te afli pe traseul bun. Dar sistemul de marcaje din intersectii e perfect si e astfel gandit ca sa nu trebuiasca sa franezi pentru a gasi drumul.
O noua urcare de data asta de 1300m. Mi-am schimbat foarte mult stilul de pedalat in ultimul timp: am trecut de la pedalatul in forta la cel in frecventa - schimb din timp vitezele astfel incat niciodata, dar absolut niciodata sa nu simt tensiune sau efort in gambe. Cand incepe sa apara durerea in picioare meciul e terminat - si chiar daca in ziua respectiva birui, a doua zi dimineata te ridica cu cricul de jos. Si nu e doar teoria mea - asa urca 150 de concurenti de Iron Bike. Arati intr-adevar ca un hamster pe rotita, dar e mult mai odihnitor pentru muschi.
Pana acuma nu m-am oprit pe nici o urcare decat atunci cand a trebuit sa ma dau jos de pe bicicleta. Imi dac tot felul de strategii: imi dau drumul la altimetru si imi stabilesc obiective. Peste X sute de metri fac aia (de exemplu iau o gura de miere sau mananc un energizant), urmatorii Y sute de metri trebuie sa ii fac in atatea minute. Imi inventez nenumarate jocuri de genul acesta pentru ca urcarile sa imi para mai usoare. Nici de data aceasta nu fac exceptie si fara sa pun piciorul jos ajung in varf.
Doar ca nu ma simt tocmai in forma si in punctul acesta timpul este cel mai mare inamic al meu. Mai arunc un ochi pe profil si sper sa fie adevarat si sa urmeze numai coborare, asftel situatia devine destul de nasoala. Si asa stau destul de prost cu timpul.
Incep coborarea de la refugiul Barnat. Daca mi-ar fi zis cineva acuma 5 zile ca o sa pedalez la vale pe aici, i-as fi ras in nas. Acuma nu-mi arde de glume; chiar deloc. Asa ca las bariera constienta sa se ridice si ii dau drumul nebuneste la vale. Scap cu viata (ca efectiv nu gasesc alta exprimare) si jos in fundul vaii ma asteapta Elena. A venit pana aici cu bicicleta ca sa ma sustina. Trec furibund un rau de munte si incep coborarea catre Torre Pellice.
Elena ma incurajeaza cat poate. E numai coborare acuma si e ca la noi acasa, asa ca pedalez cat pot pe ea. Dau de sosea, ma uit la ceas si Elena imi spune ca mai sunt 10km pana la sosire. S-a terminat. Nu ma mai incadrez in timp.
Ultimii 10km sunt vag valonati, in sensul ca in general coboara asa ca ii parcurg suficient de repede. Din pacate am depasit timpul limita cu 10 minute si o sa-mi incasez penalizarea de 10000 de puncte.
Mai rau decat cele 10000 de puncte e faptul ca azi am tras , mai ales pe ultima portiune pe coborare si mi-am obosit picioarele.
Tabara de baza de azi este pe locul fostului patinoar - mare parte din concurenti stau cu corturile chiar inauntru. Noi ne-am plasat la intrare. Apelez pentru a doua oara la ajutorul maseurilor si ma rog sa ma repare. Sunt frant de oboseala si dupa cina abia ma tarasc spre cort pentru a incerca sa prind cat mai multe ore de somn pentru...
Etapa 5: Torre Pellice - Pragelato
De etapa asta era sa uit. Aceasta e de fapt piatra de hotar dupa care pot sa zic hop. Este o etapa lunga si cu diferente mari de nivel. Sedinta tehnica din seara precedenta ne anunta ca o sa fie mai grea decat etapa 4. Asta nu e incurajator avand in vedere ca in precedenta am depasit limita de timp. Prima urcare e pe Colle Vaccera si ar trebui sa se termine la 1465m - dupa 1000m de la start. Nu ma mira deloc ca ajungem pe la 1600m pentru ca dupa aceea sa coboram pana in Colle.
A fost si o mica portiune de push bike urmata de single trail, asa cat sa te incalzesti de dimineata.
Coborarea e serioasa, dar fie de la inceputul concursului am mai capatat ceva tehnica, fie oboseala ma face sa nu mai fiu asa de precaut - ideea e ca acuma cobor pe bicicleta pante care la inceput mi se pareau imposibile. Totul e sa sti cum sa te joci din frane si sa ai un echilibru perfect. Acuma sa nu intelegeti ca pedalez la vale ca si ei, dar cel putin nu mai merg pe langa bicicleta.
A doua urcare a zilei are tot 1000m diferenta de nivel si e pe Col Azzara. Pe bicicleta pana sus, dupa care se coboara tot ce ai urcat.
Imi amintesc acuma de mesajele de incurajare primite de la prieteni: Cosmin, Ilie, Nelu, Florenzo, Bitza, Pantani, Alin si Gianina etc ma incurajeaza constant prin SMS. Ma gandesc la ei si la cat tam tam am facut inainte de plecare cu concursul asta si imi vine energie pentru a treia urcare a zilei - si cea mai serioasa. 1400m de urcare ma vor duce la refugiul Selleries. Urc alaturi de italianul care ma tot incurajeaza, il depasesc, merg alaturi de Mister Bean o bucata, il depasesc si pe el; ii ajung din urma pe austrieci si impreuna cu ei ajung la capatul drumului forestier si la inceputul portiunii de carry bike.
Cu o seara inainte impreuna cu Elena am pregatit si eu bicicleta similar cu a celorlalti concurenti: am taiat o bucata de izopren si am infasurat-o pe bara de sus a cadrului ca sa nu ma deranjeze cand o car in spate. Acuma e momentul sa testez daca metoda e eficace si trebuie sa recunosc ca daca nu e chiar o placere, cel putin nu simt nici un fel de durere pe omoplati cand o car. 600m altitudine de carry bike si ajung la refugiul Selleries unde iau un pranz copios la punctul de alimentare.
De aici urmeaza o mica bucata de tranzit in coborare placuta pana la startul primei probe speciale a zilei: fortul Fenestrelle. Acesta e o minune in sine: intins pe 800m altitudine pe o costisa abrupta de munte - 4000 de trepte sapate in piatra sau construite de mana omului te poarta din fundul vaii pana la 1900m, partial sub forma de tunel sapat in piatra, partial chiar pe costisa.
Initial am crezut ca exista vreo posibilitate cat de mica sa cobor pe bicicleta. Dar treptele sunt foarte inguste si inalte asa ca trebuie sa alergi la vale cu bicicleta sub brat. E o senzatie deosebita sa mergi prin tunelul care are ferestre pe partea dinspre vale - peisajul care se dezvaluie pentru cateva fractiuni de secunda e deosebit.Din cand in cand iesi la lumina zilei si atunci pot sa vezi fortul in toata maretia lui; repede inapoi la intunericul din tunel. Cobor repede cele 4000 de trepte - am antrenament de la noi de la stadion. Ultima parte se poate cobora chiar pe bicicleta.
A fost de departe cea mai interesanta proba speciala din concurs. De jos din vale incepe ultima urcare a zilei catre tabara de baza de la Pragelato.
Unii au reusit sa stea pe bicicleta
Am intrat in zona care a gazduit Jocurile Olimpice din 2006: Pragelato, Cesana, Sauze d'Oulx, Sestriere - toate aceste localitati au gazduit diferite probe sportive din cadrul JO. Oriunde te uiti vezi instalatii de tras pe cablu - locul musteste de partii. Sunt 400 de km legati de partie in zona.
Pragelato a fost gazda probei de sarituri cu skiurile in cadrul Olimpiadei. Iar tabara de baza este chiar la baza trambulinei. Ca sa faca finalul mai interesant, organizatorii au introdus o proba suplimentara: pentru fiecare metru urcat pe bicicleta peste punctul de constructie a trambulinei concurentului i se scad 100 de puncte. Fiind vara, trambulina e acoperita cu ceva material sintetic foarte alunecos.
Inaintea ultimei probe a zilei - catararea pe trambulina de sarituri cu ski-urile
De pe margine spectatorii ma incurajeaza frenetic. Nu mi-a furat nimeni sosetele - a trebuit sa trecem cu bicicleta prin niste rauri si deoarece eram lejer in timpul de concurs, m-am oprit tacticos si m-am descaltat: urmatoarele 2 zile trebuie sa imping la bicicleta si numai de basici n-am chef acuma
Am tot povestit despre felul impresionant in care coboara concurentii de la Iron Bike. Exista si partea urata si trista a povestii: seara dupa cursa, tabara de baza arata ca un adevarat teatru de razboi: cei din echipele medicale au de lucru necontenit pentru a pansa rani, indrepta oase sau administra diferite medicamente. Nu exista sportiv care sa nu fie belit din cap pana in picioare. Unii au ajuns cu elicopterul la spital, altii si-au rupt mana, majoritatea insa "au scapat" doar beliti din cap pana'n picioare. Nimeni nu face exceptie. Eu ma prezint destul de onorabil: in afara de picajul de la prolog care s-a lasat cu o julitura pe coapsa, sunt belit in nenumarate locuri de la genunchi in jos, dar nu e nimic serios.
Nu acelasi lucru il pot spune despre cur - 6 zile de pedalat in continuu i-au luat tributul si acuma nu mai pot nici macar sa stau jos si ma gandesc cu groaza ca maine trebuie sa ma sui in sa.
Cina o luam la restaurantul de la trambulina, dupa care am prima noapte agitata de la Iron Bike - se apropie sfarsitul si incep sa am emotii.
Visez deja cum o sa trec linia de sosire, dar pana atunci trebuie sa trec intai de...
Etapa 6: Pragelato - Cesana
Ultimele 2 etape sunt scurte si intense. Fiecare are in jur de 50km, deci banuiesc ca o sa am carry bike la greu.
Ziua incepe cu o picanterie - startul acestei etape se va da pe pe una din trambulinele de sarituri din apropiere. Nu sunt deloc incantat de ideea de a pica ca bolovanul de la start, dar daca astea sunt regulile...Chiar ma bate gandul sa imi iau bicicleta in spate dupa start si sa cobor frumos pe scari. Doar ca mi-e rusine de ceilalti concurenti si de spectatorii de la baza trambulinei.
Am tras aer in piept, am strans de ghidon si m-am dat la vale
Foto finish...pardon, foto start
Asa ca fara tragere de inima incep sa urc catre varful trambulinei odata ce mi-am auzit numele strigat. Suprafata e a naibii de alunecoasa si organizatorii ne avertizeaza intruna sa nu cumva sa franam daca vrem sa nu picam. Fain...
Nici nu luam bine startul si temerile imi sunt adeverite: trebuie sa car bicicleta. Avand in vedere starea dorsalei mele, nu pot spune ca ma deranjeaza deosebit chestia asta. Terminam de carat bicicletele in Grang Puy - unul din zecile de satuce de munte prin care am trecut zilele acestea.
De aici putem sa ne suim in pedale -pentru mine reprezinta un adevarat chin, dar strang din dinti si dupa cateva minute imi amorteste curu de la durere si pot sa pedalez.
Traseul urca pana in punctul terminus al unei partii de ski. De aici continua pe curba de nivel pentru a ajunge la poalele lui Monte Frateive (2702m). 400m altitudine de carry bike. De jos de la baza se vad o multime de concurenti insiruiti pe serpentinele care duc spre varf - seamana cu budistii care urca in munti pentru a aduce ofrande zeilor lor. Imi incep si eu lungul drum. Ca sa imi fie mai usor numar pasii si imi impun sa nu ridic capul din pamant decat la cate 500 de pasi pentru a avea o satisfactie mai mare cand vad unde am ajuns.
....si a lor, ca doar e urcare
500, 1000,....2500: ma apropii de final. Am depasit multi concurenti aici. Deasupra zboara elicopterul, pe traseu sunt o gramada de cameramani care ne filmeaza sau fotografi care vaneaza un cadru cat mai bun. Alaturi de ei sunt numerosi turisti care au venit special sa ne incurajeze - e greu de descris pe de-a intregul atmosfera respectiva. Ajung in varf si pana jos am parte de o coborare la limita sigurantei.
A doua si ultima urcare a zilei are doar 800 de metri pe Cima del Bosco. Nu are nimic deosebit; coborarea care urmeaza ma solicita serios - ma concentrez si incerc sa cobor cat pot de bine.
Vremea a fost de-a dreptul incredibila de-a lungul celor 8 zile de concurs - soare (undeori suparator de mult soare), nori doar atat cat sa mai domoleasca din dogoare. Nici vorba de ploaie, vant sau alte fenomene meteorologice nedorite. Stau acuma si ma gandesc ca ultimele precipitatii pe care le-am prins in turele noastre de anul acesta au fost sub forma de zapada.
Odihna bine meritata alaturi de Panda
E ultima seara - maine voi lua startul in ultima etapa de la Iron Bike. Sunt foarte aproape de a-mi indeplini visul.
Dar sa povestim un pic despre rezultate. De la inceputul concursului m-am instalat bine de tot in coada clasamentului. Am reusit sa strang in fiecare etapa aproape 10.000 de puncte mai ales din probele speciale, asa ca inca de la etapa a 4-a depasisem baremul de 30.000 si ziceam adio la tricoul pentru care am venit. Mi-a fost greu sa continui in fiecare zi stiind ca sunt in afra concursului; a fost nevoie de toata puterea de vointa pentru a lua startul zi de zi. Dar m-am incapatanat: am venit sa termin concursul asta si asta voi face.
Erau destul de multi concurenti care au optau pentru o strategie mai ciudata: faceau o etapa, dupa care luau o pauza de o zi. Nu se prezentau la start si erau depunctati cu 10.000 de puncte. Frustrant era ca respectivii erau toti inaintea mea in clasamentul general. Adica eu imi rupeam gatul si imi scuipam plamanii pe tot felul de coclauri si ei stateau si beau bere in tabara de baza, iar la final erau inaintea mea in clasament. Regula asta de punctare ma depaseste complet. Va dati seama ce motivant era sa pornesc dimineata cu noaptea in cap sa imi fac etapa stiind ca cei care nu iau startul o sa fie la final in fata mea...
De ieri a mai aparut un clasamet pe care nu m-am obosit sa-l inteleg - am zis ca nu ma mai uit pe clasament ca imi fac sange rau. Azi totusi ii dau atenti si vad ca acolo sunt pe locul 73 cu un total de 15.672 de puncte. Ma duc la organizatorii si ii intreb ce e cu acel clasament.
Acela e clasamentul cu finisheri!!!!!!!!! Pentru acel clasament se calculeaza doar diferenta dintre timpul scos fata de timpul impus. Am strans 10.000 de puncte in etapa a 4-a cand am depasit timpul maxim, in resttul am strans cumulat doar 5000 de puncte.
Pe scurt: indiferent de rezultatul de maine sunt un finisher! Am reusit - o sa iau tricoul dupa care am venit. Nu-mi vine sa cred. Daca n-ar fi fost cele 10 minute din etapa a 4-a as fi fost la mijlocul clasamentului. Pe de alta parte etapa a 2-a am terminat-o cu un minut inainte de expirarea timpului - exista o balanta in toate.
Ma uit de 1000 de ori la clasament si tot nu-mi vine sa cred. Si daca nu m-as prezenta maine la start as stranfge 25000 de puncte si tot as lua tricoul. Dar nu asta e ideea. In viziunea mea finisher e cel care participa si termina toate etapele din concurs. De aceea am venit aici, aia o sa fac.
Nu ma mai satur privind clasamentul - si cu imaginea lui intiparita in memorie incep sa ma pregatesc pentru ultima etapa. Apelez pentru ultima oara la maseuri, dar din pacate nici chiar ei nu mai reusesc sa ma repare de data aceasta - picioarele imi sunt prea distruse de la atata efort.
Nu mai am nici pofta de mancare si noaptea abia daca apuc sa dorm cateva minute legate.
In fine se face dimineata si ma pregatesc de...
Etapa 7: Pragelato - Sauze D'Oulx
Exista aici in zona un varf de care sunt foarte mandrii atat localnicii cat si organizatorii lui Iron Bike: Chaberton - 3100m. Toate editiile precedente ale concursului au trecut pe acolo (in unele editii chiar a fost tabar de baza varful muntelui).
Nici anul acesta nu putea sa lipseasca din meniu. Sunt pregatit de cu seara de concurentii mai vechi si de rganizatori: o sa fie greu, deosebit de greu. O sa trebuiasca sa car biciclceta in spate nu stiu cat.
Doar ca nu reusesc sa ma sperie. E vorba de tras la deal? Perfect, nici o problema suntem pe terenul meu. Nu trebuie sa stau pe bicicleta, trebuie s-o car in spate? Si mai bine. Asa ca paradoxal cu cat informatiile dinspre organizatorii ne parvin si sunt mai panicante, cu atat eu sunt mai linistit.
Alaturi de prietenii mei austrieci impreuna cu care impartim bucuriile si suferintele maratonului de cateva etape incoace
La ora 7.00 iau startul in ultima etapa de la Iron Bike. Inceputul e o coborare usoara, dar pe care din motive evidente trebuie s0o parcurg in picioare si nu ma pot aseza pe sa.
Am inca o fata destul de umana dupa 7 zile de concurs...
Start in ultima etapa de la Iron Bike 2009
Ajungem la baza urcari si din pacate (serios, din pacate) se poate urca cu bicicleta. reusesc cu chiu cu vai sa trec din nou peste durerea de inceput de zi si incep sarhuincios sa urc.
Din cei 1800m de urcare pana pe Chaberton, 800 se urca lejer cu bicicleta. Dupa aceea in functie de talentul fiecaruia, dar in principiu nu prea are rost sa te chinui si e de preferat sa impingi la ea. Ceea ce fac si eu.
Suntem pe un forestier, dar care e foarte accidentat si presarat cu bolovani. Intre 2 serpentine de forestier exista si inevitabila scurtatatura. Pe acolo o iau eu. Majoritatea concurentilor prefera sa efectueze toata serpentina si sa impinga la ea. Eu o iau in spate si incep sa ii dau constiincios la deal.
Am de departe cea mai buna prestatie de pana acuma din cocnurs (din pacate nu pot sa o confirm si cu rezultatele specialei - urcarea pe Chaberton a fost evident o proba speciala - deoarece pe cat de impecabila a fost organizarea cursei, pe atat de execrabil e site-ul si nu sunt in starte sa gasesc nimic pe el).Si am si chef. E etapa de final, eu o sa-mi iau tricoul asa ca frumos ar fi sa trag. Si aia si fac.
In 3 ore si ceva de la plecare sunt pe varful Chaberton. N-a fost greu. Monstrul cu care ne-au speriat organizatorii avea rasuflarea obosita. L-am biruit mai usor decat ma asteptam. Pe tot parcursul urcarii sunt turistiveniti acolo special pentru a asista la ciorvoada noastra si pentru a ne incuraja. Organizatorii au acuma 2 elicoptere care ne spioneaza fiecare miscare. Spectacolul este complet.
Categoric azi e ziua mea. Din varf se coboara exact pe unde s-a urcat pe o portiune de peste 1000m.
Nota Bene: pe o coborare criminala nu m-a depasit nimeni! Si nu pentru ca nu se mai afla nimeni in spate...Am coborat asa cum mi-ar fi placut s-o fac din prima zi. Si mi-a facut placere. E ca la ski. Multi concurenti mai titrati sunt bine in spatele meu.
Termin si coborarea, trec rapid de punctul de control (azi nu m-am mai dedat la petreceri culinare, abia daca ma ciugulit ceva si am fugit mai departe).
Urmeaza o a doua catarare, care chiar daca e mica (350m), mie mi s-a parut mai grea decat tot Chaberton-ul in sine. Evident ca a fost de carat bicicleta in spate. Cred ca efortul depus in prima parte a etapei si-a spus cuvantul - sunt ajuns din urma de mai multi concurenti.
Coborarea care urmeaza e inca prea dificila pentru nivelul meu, asa ca acolo ii pierd pe urmaritorii mei. Raman cu satisfactia ca pe muntele lor simbolic am urcat magistral.
Intru pe un forestier pe care mai ca adorm de plictiseala pe coborare. La o curba e Elena care a venit sa faca poze in timpul cursei.
Asta a fost o coborare de bun simt
Sunt in fata ultimei urcari - 400m. E tot ce a mai ramas din cei 23.000m de urcare de la inceput. Atat: 400 amarati de metri. Ma ridic in pedale si ii urc ca si cand as fi acasa la noi la un maraton. Ii urc i forta, ii urc de placere, ii urc la razbunarea celorlati 22600m care mi-au scos peri albi.
Se intra pe sosea si sunt deja in Sauze D'Oulx. Aici, in piata centrala e finish-ul. Dprintez la propriu pe ultimul kilometru - mai depasesc 2 concurenti si in invalmaseala din fata mea aud o voce la microfon:
"Number 77 - Fodor Alexandru from Romania!!!!!!!!!"
Am trecut linia de sosire la Iron Bike 2009. Directorul de cursa ma felicita personal. Ma dau jos de pe bicicleta si nu stiu cum sa ma comport. E exact ca la Marathon 7500 cand am luat locul 1. Sunt debusolat. Desi am visat la momentul acesta de cand m-am inscris la concurs, acuma ca am reusit ce mi-am propus, nu stiu sa ma bucur.
Sincer sunt trist - ca la 7500. E greu de explicat. Ai un joc fain care ti-a captat interesul si ai investit in terminarea lui toata energia. Si cu greu, l-ai dus la capat. Dar ducand-ul la capat, n-ai facut altceva de fapt decat sa-i spulberi maretia, grandoarea, sa-i furi ce avea mai frumos. Si stai trist acuma si iti dai seama ca nu mai ai cu ce sa te joci.
Nu o sa ma mai intorc aici. Am obtinut ce am vrut. O sa povestesc si raspovestesc aventura de la Iron Bike la fiecare pahar de bere si pentru fiecare ureche care o sa vrea s-o asculte. Dar chiar in momentul acesta cand stau la linia de sosire sunt trist si nu ma bucur.
Vine si Elena si ma felicita. Incerc sa ma bucur de momentul meu. Detaliile obisnuite de dupa fiecare etapa si la ora 17.00 suntem inapoi in centru pentru festivitatea de premiere.
Bicicleta mea si-a facut datoria cu brio: de-a lungu intregului concurs am facut o singura pana, in rest nu am avut absolut nici un fele de probleme tehnice. Pe langa cazatura de la prolog am reusit sa ma aleg si cu o frumusete de tatuaj - in etapa a 4-a imediat dupa o coborare abrupta, m0am dat jos de pe bicicleta si am atins cu gamba discul de frana care era supra incins asa ca acuma am un model tribal infricosator pe picior.
O echipa de aur.
Dupa ce sunt premiate locurile 1,2,3 de la master 1, master 2 (peste 40 ani) si fete, vine randul sa fie premiati toti finisher-ii.
Locul 1 fete si locul 1 baieti
Podiumul complet la fete
Podiumul complet la baieti (peste 40 de ani)
Podiumul complet la baieti (sub 40 de ani)
Stau cuminte pe dalele de piatra din Sauze D'Oulx si imi astept numele. Ma ridic inpicioare cand ma aud strigat si ma duc si imi iau medalia si mai ales tricoul. Dupa asta am venit aici.
And in the red corner from Romania..............
Alf The Great!!!!!!!
------------------------------------------
Seara o petrecem tot in Sauze D'Oulx.
A doua zi dis de dimineata coboram catre mare si ajungem in Saporno. Inghesuiala, mult zgomot, oameni claie peste gramada. Nu ne simtim in largul nostru. Mediterana nu are azi valuri pentru noi.
Ne intindem la soare.
"Costele!!!!! Hai sa ma vezi cum inot!".
Sper din tot sufletul ca cele peste 2 milioane de concetateni de-a mei sa se simta bine acolo peste hotare unde au plecat si Doamne fereste sa le vina ideea sa se intoarca inapoi...
Luni e innorat asa ca iese din discutie ziua de plaja. Ne urcam in masina si facem un ultim maraton pentru aceasta iesire - drumul spre casa.
---------------------------------------
La final, ca la Oscar, cu multumirile.
- in primul rand lui Elena pentru...TOT
- tot in primul rand celor de la capatul SMS-urilor de incurajare
- CS Tibiscus Timisoara si in special lui Marius
- d-lui Clinciu Lucian pentru produsele Sponser puse la dispozitie.
Si nu in ultimul rand unui personaj incapatanat, care are obiceiul sa-si urmeze visele indiferent cat de greu ar fi sa le atinga: Eu.
------------
Am gasit ceva interesant pe net.... :)
------------
Citesc detaliile de pe site:
650km
22.000m cumulati in urcare
8 zile
Pana la urma conform datelor GPS luate de la organizatori concursul a aratat pe etape astfel:
| Distanza Km | Altimetria | ||||||
| Tappa 1 | Entracque - San Damiano | 26/07/2009 | km | 74 | m | 2.782 | |
| Tappa 2 | San Damiano - Jausier | 27/07/2009 | km | 104 | m | 4.976 | |
| Tappa 3 | Jausier - Barge | 28/07/2009 | km | 103 | m | 2.659 | |
| Tappa 4 | Barge - Torre Pellice | 29/07/2009 | km | 91 | m | 3.992 | |
| Tappa 5 | Torre Pellice - Pra Gelato | 30/07/2009 | km | 89 | m | 3.993 | |
| Tappa 6 | Pragelato - Cesana | 31/07/2009 | km | 52 | m | 2.180 | |
| Tappa 7 | Cesana - Sauze D'Oulx | 01/08/2009 | km | 49 | m | 2.812 | |
| km | 562 | m | 23.394 | |
Mai multe detalii tehnice legate de cursa puteti gasi la: http://www.giscover.com/tours/tour/display/8793
Am urcat de aproape 3 ori Everestul de la nivelul marii pe bicicleta si dupa cum o sa vedeti mai departe urcarea a fost de departe partea cea mai frumoasa a acestui concurs si cea care mi-a creat cele mai multe satisfactii.
Site-ul este deosebit de saracacios si nu pot sa-mi dau seama de prea multe detalii. Dar cuiul a intrat deja in cap. Si ca de fiecare data cand imi vine o idee mai nastrusnica stiu ca mai e vorba doar de detalii – deja suntem pe drum spre acest maraton.
Initial planul prevedea sa participam amandoi, dar deoarece traim intr-o lume in care niste frustrate au ajuns la concluzia ca femeile trebuie sa fie egale cu barbatii (pe scurt – baremurile de la baieti se aplica identic si la fete) Elena renunta la participare si se transforma in echipa mea tehnica.
Odata cu povestea asta m-am inscris si in clubul CS Tibiscus Timisoara. Vreau sa le multumesc celor de la club si in special lui Marius pentru tot sprijinul acordat (Marius a facut toate demersurile si formalitatile catre federatie si ajutorul nu s-a oprit aici).
Aici se va incheia maratonul - dar pana la final e mult, foarte mult
In paralel culeg de la organizatori cat mai multe detalii posibile referitoare la cursa. Incerc sa ma familiarizez cu regulamentul si studiez profilele de la etapele din anii trecuti.
Incerc sa imi pun la punct bicicleta. Aici e o discutie lunga – noi suntem de parere ca valoarea fiecarui lucru e data de utilitatea lui. Adica: daca esti o loaza care termina pe la mijlocul clasamentului fiecare concurs (eu), e cam absurd sa-ti iei o racheta de bicicleta – aia te va arunca cu maxim 5,6 pozitii in sus in clasament. Pe de alta parte, nici cu Tohanul lui bunicu’ nu ma pot duce asa ca incerc sa gasesc o balanta.
Acuma cand astern cele de mai sus realizez ca am investit o gramada de efort si timp in ceea ce a reprezentat logistica acestui concurs – ce am prezentat sunt doar cateva aspecte.
Ar mai fi vorba de un aspect “minor” – pregatirea fizica. Si aici am fost deficitar – ultimele luni nu m-am antrenat specific pentru MTB si mai ales pentru ce inseamna Iron Bike.
A fost esecul tehnic de la Medias urmat de cea mai mare performanta a noastra de pana acum – locul 1 la Marathon 7500 alaturi de Alin si Gianina. La fix o saptamana dupa ucigatorul maraton din Bucegi e startul la Iron Bike si sunt obligat sa ma refac pana atunci.
Obiectivul meu e clar: obtinerea tricoului de finisher. Poate parea absurd sa depui atata efort pentru un tricou, dar este telul pe care il urmaresc majoritatea celor care se inscriu la acest gen de maratoane. Este dovada faptului ca ai reusit sa duci la bun sfarsit concursul.
Inghesuiti in ZuZu Mobil trecem repede si cu bine de primul marathon: 1670km facuti dintr-un foc fara pauza.
Vineri pe la pranz suntem in Entracque – locul de unde se va da startul. Ne aciuam la un camping (aici luam prima teapa – dam 24 euro cand am fi putut campa gratis in tabara de baza).
Camping-ul la care am stat in prima zi
Ne aflam in Alpii Maritimi. Peisajul e destul de sterp, vegetatie tipic mediteraneana, varfurile de pana in 3000m ne inconjoara din toate partile. Satul in care suntem e mic si cochet - un sat italian de munte ca acelea din filmele despre razboi: case de piatra sau amestec de piatra si lemn construite cu gust si intesate de flori viu colorate, strazi inguste, oameni care stau pe bancute in fata caselor ca la noi si saluta trecatorii – e un peisaj idilic.
Elena se pregateste pentru misiunea deloc usoara de echipa de suport
Sambata dimineata ne indreptam catre tabara de baza unde intre timp au aparut organizatorii si cativa concurenti. Iron Bike e la a 16-a editie si e un concurs recunoscut international: 24 de tari au luat startul pana acum in aceasta competitie. Totusi, nu sunt multi cei care se inscriu - in jur de 150 de participanti in fiecare an. Motivul e simplu: e foarte greu (comparativ de exemplu cu fratele lui, Trans Alps, care strange o multime de concurenti la start). Unul dintre participanti e cel care se ocupa de ceea ce tine de GPS la Trans Alps si avea sa zica la sfarsit ca Iron Bike e mult mai greu.
Pe masura ce apar concurentii incep sa le studiez echipamentul si imi dau seama ca nimeni nu are bicicleta ca a mea – si asta nu in sensul bun a cuvantului. Unii au venit cu o adevarata echipa dupa ei - ca la Paris Dakar. Mecanic, masseur, naiba mai stie ce, o multime de oameni care roiesc in jurul concurentilor.
Nu apuc sa ma dumiresc prea bine cum sta treaba ca la ora 15.00 este scrutineering (in spatele cuvantului se intampla mai multe chestii asa ca nu-l traduc).
Primim road book-ul unde sunt profilele pentru toate etapele de concurs. Cip-ul de cronometraj pe care trebuie sa-l purtam tot timpul la noi. Primesc si numarul de concurs: 77. Numarul este personalizat si are tricolorul pe el. De asemenea mai primesc un autocolant cu tricolorul pe care trebuie sa-l lipesc pe casca. Folia de supravietuire, energizante, un rucsac, tricouri, semnam o multime de acte, suntem admisi de juriu si iata-ne oficial inscrisi la Iron Bike 2009: eu ca participant, Elena ca echipa de suport.
Numarul meu de concurs
Tot azi va avea loc si etapa de prolog: rolul ei este identic cu cel al etapei preliminarii de la Formula 1 – sa se stabileasca un pole position. De asemenea aici “castigi” si primele puncte de penalizare.
Pe scurt cum sta treaba cu regulamentul: fiecare etapa are un timp impus (timpul teoretic de parcurs) si un timp maxim. Fiecare minut peste timpul impus este penalizat cu 10 puncte. Depasirea timpului maxim inseamna 10.000 puncte de penalizare.
Pe de alta parte fiecare etapa este constituita din probe speciale si etape de tranzit intre acestea. Fiecare secunda in plus fata de cel mai bun timp din proba speciala inseamna 1 punct penalizare (adica o ora de intarziere in speciala te costa 3600 puncte).
Daca cumulezi peste 30.000 de puncte de penalizare esti descalificat si nu mai primesti tricoul de finisher - aici a fost o chichita, dar depre ea mai tarziu.
Dupa ce ne-am inscris oficial, Elena pleaca sa se antreneze. Ea este aici ca sa ma ajute, dar de asemenea se antreneaza; bicicleta si trail running – se apropie Maratonul Pietrei Craiului. Si-a facut rost de un program de antrenament si s-a pus pe munca.
De la Marathon 7500 nu am mai miscat nici un deget – nici nu prea puteam; asa ca vrand nevrand plec si eu sa ma incalzesc. O iau de la tabara de baza pe o sosea in sus pe vale. Ajung sa urc o diferenta de 700m si ma opresc – m-a luat valul si nu are rost sa ma obosesc inainte de start. Mai, si-au tras astia niste sosele - fiecare e un Transfagarasan in sine. Ca fulgerul la vale si ma intalnesc cu Elena sa pregatim ultimele detalii inainte de start.
Cam asta ar fi introducerea…
Totul s-a intamplat in viteza si brusc m-am trezit la startul primei etape de la Iron Bike.
Prologul - Entracque
Prologul va incepe la ora 17.00 si va avea loc in Entracque si in imprejurimi. Dupa scrutineering abia mai am timp sa imi pregatesc bicicleta – sunt destul de debusolat. Se va pleca in 2 grupe - eu fac parte din prima. Traseul are in jur de 5km daca ma inteles eu bine.
Prima sedinta tehnica din concurs unde ne sunt prezentate detaliile etapei care urmeaza
Nu am de gand sa trag la prolog – vreau sa imi pastrez energia pentru ce urmeaza.
Brusc…START!!!!!!!
Incepe Iron Bike
Se ruleaza repede: ori mi-a turnat cineva plumb in picioare, ori astia merg a naibii de bine. Dupa o portiune de sosea urcam pe un pod si intram pe forestier, dupa aceea pe single trail. Aici au pus organizatorii o sprituitoare ca sa faca un pic de noroi.
Incet, incet - un drum de 1000 de km incepe cu un prim pas
Ma depasesc o multime de concurenti, dar nu-mi fac probleme. Intram in sat si aici incepem sa facem slalom printre curtile oamenilor - la un moment dat traseul trece pe o carare asa de ingusta intre 2 garduri ca efectiv nu imi incape ghidonul acolo. Ajungem intr-un parculet unde e o coborare abrupta pe pietris, dupa aceea continuam pe aleile in panta din parc ca sa iesim intr-un final pe drumurile pavate care duc in centru.
Finalul primei ture din prolog
Teatral ma ridic in pedale si sprintez spre final. Ajung in centru si ma opresc rasufland din greu. Stau aplecat peste ghidon, timp in care trec vreo 5 concurenti de mine si continua nebuneste. Se opreste unul si ma intreaba daca nu mai e o tura – atunci imi amintesc vag ca au zis ceva organizatorii de 2 ture in sat. Ma fac verde, ma urc in sa si plec mai departe spre tura 2. Hai ca am inceput bine – in stilul characteristic.
A 2-a tura are loc numai prin sat. Ajung din nou in parc pe grohotis, nu reusesc sa iau curba si ma pravalesc destul de rau. Copasa stanga e din nou tatuata. Ajung din nou in centru si de data asta la adevaratul final.
Aici m-am pravalit - avea sa fie prima si cea mai dureroasa cazatura
Apare si Elena si impreuna mergem sa ii vedem pe concurentii din cea de-a 2 grupa. Nici unul nu cade – am fost singurul care a reusit sa pice pe portiunea respectiva.
Destul de dezumflat dupa startul ratat, ma plimb impreuna cu Elena prin satuc.
O parte din baietii pe motoare care ne-au insotit permanent de-a lungul intregului maraton (nici lor nu le-a fost usor sa urce pantele criminale care aveau sa urmeze)
Primii concurenti din cele 2 grupe isi disputa finala pentru a se desemna castigatorul acestei etape
Despre organizare ar fi prea multe de spus si nu imi ajunge spatiul: nu va puteti efectiv imagina ce inseamna sa organizezi asa un maraton pana nu participi.
Cina se tine in piata centrala si este un adevarat festin: in primul rand pastele noastre de toate zilele, sunca, fructe, s.a.m.d. Cat timp ne asteptam randul la coada apucam sa studiem pe indelete bicicletele concurentilor: e un adevarat tur de forta al ultimelor aparitii tehnice in domeniu. Carbonul e la ordinea zilei. Totul e din carbon. Mai reusesc sa reperez doar o bicicleta de aluminiu, dar cam atat.
Coada la cina
Tot acuma incepem sa ajungem la concluzia ca la noi acasa chiar daca nu se compara organizarea cu ce e aici, macar e atmosfera super faina. Nu ne asteptam sa ne bage cineva in seama, dar nici intre ei nu vorbesc astia. E o liniste mormantala.
De undeva trebuie sa iau si eu energie...
Dupa cina urmeaza sedinta tehnica in mai multe limbi, unde suntem informati ca a 2-a zi este o etapa de incalzire, apropiata de ideea de Iron Bike.
Concurentii incep sa se retraga. Plec si eu cu Elena, dar pe parcurs suntem opriti din drum de ceva festival care are loc simultan in mai multe piatete din sat. Stam si ne uitam vrajiti cum localnici de toate varstele – si cand zic de toate varstele ma refer si la octogenari – danseaza pe o muzica instrumentala cantata la fata locului.
Dansul lor e deosebit – parca ar fi niste papusi cu ate care salta in ritmul muzicii – nu am mai vazut ceva asemanator. Timpul trece repede si nu ne putem desprinde ochii de la dansul lor. O sa-mi aduc aminte cu placere de seara de vara din mijlocul unui satuc din muntii italieni unde oameni de toate varstele se bucurau de…viata in ritmul unei muzici din alte vremuri.
Cu parere de rau trebuie sa plecam catre tabara de baza caci trebuie sa ma odihnesc pentru…
Etapa 1: Entraque – San Damiano
Trebuie sa uit de prolog cat mai repede. Trezirea e la 5.30, startul e planificat pentru 7.30. La start sunt arborate steagurile fiecarei tari participante si este aici si steagul Romaniei. Sunt primul concurent roman care participa la Iron Bike si chiar daca nu sunt nationalist nu pot sa nu fiu un pic miscat cand ma duc catre start si langa mine flutura tricolorul. Hai ca n-o fac eu de oaie.
Romania este a 24-a tara prezenta la startul Iron Bike
Alinierea la start face pe baza rezultatelor de la prolog asa ca eu sunt in coada plutonului.Isi face aparitia deasupra elicopterul organizatorilor; de-acolo se filmeaza, se supravegheaza cursa, se transporta personal si provizii spre punctele de alimentare.
Inaintea startului in etapa 1 - cel putin increzator sa fiu.
Prin rafalele de vant cauzate de elicopter si sub incurajarile Elenei iau startul in prima etapa. Se incepe cu o portiune de sosea unde ma pun cuminte in spatele unora si stau in trena lor la 35km.
Il incep, il termin - nu concep altceva
Una din foarte rarele portiuni de asfalt de care am avut parte de-a lungul concursului
Dar leneveala se termina destul de repede si intram pe un forestier abrupt si pietros. Inca sunt in mijlocul plutonului si am sperante mari de la urcari - e punctul meu forte. Dar aici MTB-ul se manaca cu alta lingura decat in Romania, asa ca ma depasesc o gramada de concurenti. Soarele arde puternic si ma face sa transpir serios.
Am optat sa imi car apa in Camel Back, ca de obicei, dar de data asta in bidon am amestecul secret a lui Alin: miere, apa si lamaie.
Deja nu mai tin minte toate detaliile legate de prima etapa. Pe finalul primei catarari de 700m eram deja destul de singur. Dupa o coborare accidentata,dar digerabila, trecem peste ceva rau mare si ajung la primul punct de alimentare.
Ar putea sa para ciudat ce ofereau la punctele de alimentare, dar tineti cont ca oamenii organizeaza de 16 ani cel mai dur maraton de MTB din lume asa ca probabil stiu ei ceva.Sa incepem: in primul si in primul rand Coca Cola. Exact! Si incep sa ma gandesc: fie toti concurentii sunt deja dependenti de Cola si daca nu isi iau doza intra in sevraj, fie licoarea aia chiar are efect. Tot ce stiu e ca pe masura ce ajungeau la postul de alimentare, primul lucru pe care il cereau toti, era...Cola.
Urmeaza cascavalul. Cantitati industriale de cascaval. Paine cu...rosii si rozmarin sau naiba stie ce iarba mirositoare. Paine cu...oua! Paine cu pasta de masline! Apa plata si apa minerala. Paine cu dulceata si mai ales paine cu Nuttela. Preferata mea a fost painea cu anchois si ketchup. Paine cu pasta de branza. Si lista e abia la inceput. De prisos sa spun ca totul era in cantitati industriale si nu s-a intamplat niciodata sa imi lipseasca ceva.
Ce vreau sa evidentiez aici e ca oamenii nu ofereau ciocolata, batoane de cereale, glucoza - chestii cu care suntem noi obisnuiti si care stim ca iti dau energie. Dimpotriva - ei iti dadeau efectiv...de mancare si apa. Fiecare concurent isi cara cu el gelurile si enegizantele cu care era obisnuit. Nu asa ceva primeai la punctele de alimentare - acolo iti refaceai rezervele de apa si mancai efectiv mancare.
Dupa surpriza de la punctul de alimentare - apropo, dupa 8 zile de concurs in care nu am avut niciodata senzatia de gol in stomac si de greata, am ajuns la concluzia ca nu degeaba organizeaza baietii de 16 ani asa ceva - si dupa o cantitate indestulatoare de Cola am inceput a doua urcare a zilei; de data asta mai serioasa si insumand 1200m. Nu imi mai aduc aminte nimic din ea si nu vreau sa va plictisesc asa ca trec la marea surpriza a zilei: coborarea care a urmat.
Nu m-a speriat titulatura lui Iron Bike de "world hardest". Ce poate sa fie diferit fata de ce e in Romania?! Plus ca scopul meu e doar sa-l termin. Ei bine, e foarte diferit de ce e la noi.
Coborarea care a urmat nu as fi recomandat-o sa fie facuta fara bete ca sa nu-ti nenorocesti genunchii. Nici in cele mai negre cosmaruri nu mi-as fi imaginat ca pe-acolo se poate cobora cu bicicleta. E imposibil. Nu am cuvinte sa descriu traseul. Am comparatii in cap cu tot felul de trasee montante, dar pentru ca nu toti stiu despre ce e vorba o sa ma limitez la: imaginati-va o poteca de 10 cm latime pe care nu sti cand o sa apara radacini sau bolovani, presarati-o din belsug cu praf ca sa derapeze la cea mai mica frana, faceti-i o sumedenie de serpentine la 180 de grade si la final inclinati totul la un ireal 30-35 de grade. Pe ea coboara astia cu bibicletele.
Pentru cunoscatori - cracul Pipului din Tarcu e pistol cu apa rece pe langa ce era acolo - si eu nu stiu de cineva sa fi coborat pe bicicleta pe-acolo.
Si inca n-ar fi fost nici o problema daca ceilalti ar fi facut ca mine si s-ar fi dat jos de pe bicicleta, ar fi injurat si ar fi impins-o la vale.
Surpriza cea mai mare si mai dureroasa abia acuma avea sa vina: ei se dadeau pe-acolo PE biciclete. Am ramas socat. Mut de uimire. Am mai vazut din astea numai pe YouTube. Era ireal ce faceau baietii.
Daca pana aici a fost de urcat si de tras ca bivolul - portiune la care oricat de campioni ar fi restul nici eu nu sunt de lepadat - de aici am ramas efectiv pe ultimul loc. Coborau ca dementii intr-un nor de praf in ceva ce mie mi se parea sinucidere curata. Eu coboram pe langa bicicleta.
Andreea a zis o vorba mare (ceva de genul): "Daca la alergat ca la alergat apoi aia de afara o sa-ti scoata MTB-ul din cap." Si din pacate avea dreptate. Ce fac baietii acolo e alt sport comparativ cu ce numim noi MTB.
Si acuma nu ii compar cu mine - ar fi si penibil. Compar cu ce am vazut pe la concursurile de profil de la noi. Ei sunt pe alta planeta.
Si acuma incep sa imi pun problema ca poate m-am bagat la ceva peste puterile mele - asta nu e MTB. Efectiv nu am tehnica necesara ca sa fac asa ceva. Curaj - ce sa mai vorbim; mie mi se pare efectiv ca ti-ai semna necrologul daca ai incerca sa stai in sa aici, nu sa cobori pe bicicleta.
Dupa dusul asta rece si cu toate figurile de ciclist scoase frumusel din cap, aplic proverbul "Fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa". Fug pe langa bicicleta - ma iubesc prea mult ca macar sa incerc altceva.
O noua urcare - de data asta mai scurta si din care iara nu retin nimic. In schimb retin portiunea de final care a fost un single trail continuu. Pe urcare am reusit sa prind din urma si sa depasesc concurenti; aici iara am muscat-o. Nu stiu sa imi mentin echilibrul pentru asa ceva si cad constant din cauza ca roata musca din marginea potecii. Din nou sunt depasit la capitolul tehnic, din nou ma depasesc toti. Incerc sa ii imit si eu pe ceilalti, dar nu reusesc decat sa ma enervez si in timp ce ei se indeparteaza la orizont pe biciclete eu imping bourean la a mea. Nu ma pricep si imi vine sa urlu de nervi.
Cu toate astea ajung la finish sub timpul limita si aici ii povestesc Elenei despre un nou sport: MTB-ul de Europa.
Am terminat prima etapa, mai am doar 6 in fata
Casuta in San Damiano
Ea si-afacut constiincioasa antrenamentele si acuma trece la sarcinile de serviciu: masaj si recuperarea mea pe cat posibil. Ea se ocupa de toate detaliile : montat cort, pregatit bagaje, tot ce tine de logistica dintre 2 etape. Echipele de sprijin ne urmaresc pe sosele si ne asteapta la finalul etapelor.
Camping-ul e pregatit deja cand ajung eu aici. Mare inventie corturile Quechua - pentru prima data prefer sa dorm in cort si nu in masina - sunt uluitor de usor de montat si de demontat chiar si pentru un lenes ca mine
Cina contine din nou paste. De fapt ca sa nu ma mai repet: fiecare masa contine paste. Paste cu sos, paste cu parmezan, paste simple. Dar sa fie paste. La finalul fiecarei ture este un post in tabara de baza unde concurentii care au ajuns la final pot sa infulece repede ceva pentru a-si reface energia. De exemplu la finalul acestei etape cred ca am ras o lubenita intreaga, dupa care am mancat o portie mare de macaroane cu zahar, dupa care am stors cativa litrii buni de apa minerala.
Scriu blog-ul la doar o zi de la finalul cursei dar deja detaliile incep sa se estompeze: am impresia ca m-am nascut pe bicicleta si acolo am stat toata viata. De exemplu acuma nu mai asociez numele de San Damiano cu un loc anume. Cred ca tabara a fost pe terenul de fotbal al echipei locale.
Tabara de baza din San Damiano
Elicopterul care a survolat necontenit traseul - din el s-a filmat mare parte din competitie. O sa apara si un DVD in viitorul apropiat
Fiecare tabara de baza are minim dusuri si curent electric. Am ajuns sa iubesc dusul de dupa cursa. Cat timp Elena curata si pregateste bicicleta pentru a doua zi eu incerc sa scap de starturile succesive de geluri , praf si energizante scurse care imi acopera picioarele si mainile.
Sedinta tehnica a fost demoralizanta: ni s-a spus de nu stiu cate ori ca o sa fie foarte, foarte greu. Ca azi a fost o joaca (baaaaaaaaaa, voi va bateti joc de mine?!), ca adevaratul Iron Bike incepe maine.
Cina, masajul, imbalsamatul cu geluri si somn, caci urmeaza...
Etapa 2: San Damiano - Jausiers
Trezirea e la ora 4.00. Simplu.
Dupa micul dejun suntem imbarcati in microbuze care ne vor duce catre punctul de start al etapei. La ora 6.00 suntem in microbuz, o vad pe Elena pe geam si am senzatia aia ca plec cu trenul la razboi si nu stiu cand o sa ma intorc.
Pe microbuz atipesc, asa ca in momentul in care ajungem in Acceglio sunt ca un pui de gaina scos de sub closca si numai chef de pedalat n-am.
Bicicletele au fost aduse de cu seara aici (privind retrospectiv sunt din ce in ce mai uimit de efortul organizatoric) si ne asteapta. E racoare spre frig afara, senzatie accentuata si de oboseala noastra.
In ultimele 2 zile am ajuns sa imi fac ceva cunostinte - mai mult vizual si nu dupa nume asa ca ma invart in jurul lor - imi face bine sa fie cineva cunoscut in preajma.
Startul se da in grupuri de cate 10 la interval de 1 minut intre grupuri. Eu fac parte din primul grup, ceea ce nu e chiar magulitor avand in vedere ca startul se da in ordinea inversa a pozitiei in clasament.
Inceputul e simplu: 1800 (o mie opt sute, asta in caz ca exista dubii) diferenta de nivel pe urcare.
START!
Inceputul e pe sosea. In Romania nu am vazut asa sosele; sosea e mult spus, o banda maxim pe care au turnat bitum. Chestia e ca nu inteleg cum au reusit sa convinga bitumul sa nu o ia la vale. 16% e o panta normal - stiu asta de pe GPS-ul unuia dintre concurenti. Serpentinele se succed pe distanta de 150m -200m. Si iara o panta criminala.
Dar pana una alta nu e nimic tehnic - numai de tras. Si aici situatia e un pic diferita. Aici ma descurc - OK, majoritatea sunt mai buni ca mine, dar macar nu mi-e rusine de mine. Depasesc concurenti si nu mai sunt depasit asa de usor.
Se termina soseaua si intram pe un forestier romanesc (adica pe care se poate merge). Am chef; efectiv am chef si pedalez cu placere.
Ma depaseste Louise Cobin. O introduc in scena pentru ca e castigatoarea ultimelor 5 editii consecutive de Iron Bike - o adevarata legenda cu care am avut ocazia sa stau de vorba de cateva ori de-a lungul concursului. Fata e jumatate de buletin - cred ca are 1.50 si 50kg. Dar trebuie sa fi foarte atent cand trece pe langa tine pe urcare ca altfel n-o vezi. Pe coborare nici radarul n-o prinde...
Dupa 2 ore se termina forestierul intr-o sa si se trece la push bike pana pe varful lui Monte Bellino. Asta are 3000m si ajung aici dupa 2.5h - exact, am urcat 1800m pe bicicleta in doua ore si jumatate. Poate si placebo stiind ca sunt la 3000m, poate din cauza efortului sau poate chiar din cauza altitudinii simt o durere vaga in moalele capului.
De aici urmeaza coborare. Dar am invatat de ieri sa nu ma bucur de asa ceva. Din pacate nici azi nu e diferit. Ce ziceti de coborarea de pe Vistea Mare pana la refugiu in sa? A, da, am uitat ceva: cu bicicleta.
Si inca odata repet: nu fac comparatii nefondate. In anii ce urmeaza sunt convins ca si alti romani o sa-si incerce norocul si o sa va confirme descrierile. Nu sunt nici macar subiective - vazute prin prisma cuiva care nu a fost in stare sa foloseasca bicicleta la coborare - efectiv aceea e panta si dificultatea traseului.
Bineinteles ca se poate cobora super usor cu bicicleta sub brat- ba chiar am fost convins ca alergand cu ea la vale este uman imposibil sa ma depaseasca ceilalti cu foarte mult. M-am inselat amarnic; cat alergam eu cat puteam 3 serpentine, unu' pe bicicleta era cu 100m altitudine mai jos. Din nou sunt nevoit sa recunosc ca baietii sunt de pe alta planeta.
Fug in proportie de 80% diferenta de nivel de 1000m pe coborare pana in check point-ul din vale. Stau totusi mai bine decat ieri: sunt undeva in mijlocul plutonului.
De aici urmeaza urcarea in Colle Maurin - o diferenta de nivel de 700m si care este de la cap la coada push bike.
Inca din primele zile am vazut ca majoritatea concurentilor au projejata bara de sus a cadrului cu tot felul de materiale, dar bara de jos care e mai expusa la lovituri, nu. Si nu intelegeam care e motivul. L-am inteles acuma...
Daca tot am inceput cu comparatiile cu muntii de la noi sa trecem la Piatra Craiului: urcarea de la Grind pana la Vf. La Om, doar ca o mai presaram cu niste bolovani. Cu multi.
Pe asa ceva NU se poate face push bike. Se cara bicicleta in spate pur si simplu. Si cand incerci sa faci asta incepi sa intelegi de ce baietii si-au captusit bara de la cadru...
Eu n-am mai carat bicicleta in spate. Nici n-am avut unde; la concursurile de la noi push bike-ul e mai mult decat suficient, iar in turele de antrenament nu mi-am imaginat ca o sa trebuiasca sa fac asa ceva. Asa ca e o premiera pentru mine, dar una placuta. Sunt dresat de-a lungul anilor la carat rucsacul in spate, asa ca cele 12kg ale bicicletei nu ma deranjeaza prea mult. Prind miscarea repede de la ceilalti concurenti si incep sa car la ea.
Si la asta, ca si la urcari sunt destul de bun si fac fata competitiei asa ca ajung bine in Colle Maurin (2630m). Pe coborarea care urmeaza pierd tot avantajul.
Etapa de azi are si un timp intermediar: St. Paul trebuie atins pana la ora 14.00. Relaxat ajung si eu acolo la 13.25 asa ca pot sa continui.
Urmeaza urcarea pe Col de Vars care cel putin la inceput e carry bike. Aici ma intalnesc cu un concurent mai in varsta. Mergand asa unul langa altul intram in vorba si aflu ca a mai participat de...12 ori la Iron Bike. Si ca l-a terminat de 11 ori. Si ca are 53 de ani. Ma fac mic de tot de rusine, inghit nodul din gat si plec. Omul nu a mai terminat cursa deoarece a trebuit sa plece din motive familiare dupa etapa aceasta.
Drumul devine mai uman si ajung pe bicicleta pana la Col de Vars. Coborare, si de aici se ia telecabina. Etapa de azi are de toate! Coborati din telecabina, luam telescaunul care ne lasa la 2503m.
Urmeaza o noua coborare abrupta. Sunt intr-un grup de 6 ciclisti acuma. Si in punctul asta ma hotarasc ca trebuie schimbat ceva. Cum tehnica n-am de unde sa invat, macar tupeu sa am si ma prind eu pe parcurs ce trebuie facut. Asa am inceput sa skiez. Nu pot decat sa sper ca o sa-mi iasa la fel si la MTB.
Ma urc in sa, deblochez furca, ma infig in SPD-uri si Dumnezeu cu mila! Evident ca am inceput cu un picaj zdravan. Si la cursurile de ski pe care le-am mai tinut le ziceam la oameni ca pana nu pici nu inveti. (Bine, asta daca mai apuci sa te ridici si te duce capul sa intelegi de ce ai picat).
Nu mai pic si reusesc sa cobor destul de repede pentru standardele mele. Drumul accesibil (pentru toti) cu bicicleta se termina si toata lumea o cara acuma la vale. Incepe sa ma enerveze traseul - de obosit, m-a obosit mai demult. Intr-o caldura infernala, cobor cu bicicleta in spate pana in fundul pamantului.
Daca s-ar fi terminat aici, ar fi fost o tura foarte obositoare. Dar nu se termina - urmeaza o urcare de 1100m diferenta de nivel. Dupa ce mananc jumatate de ruda de cascaval in check point, imi iau inima-n dinti si incep urcarea. Pana acuma am mers bine pe catarari - nici acuma nu fac exceptie si dupa o ora si jumatate de la plecare sunt la 2630m in fata tunelului Parpaillon.
Tunelul era ultima surpriza a zilei. In tunel fac cunostinta cu un personaj - eu l-am numit Mister Bean ca semana leit cu el - cu care aveam sa ma intersectez de mai multe ori in urmatoarele 5 zile.
Merg la lumina frontalei lui toata lungimea tunelului si iesit pe partea cealalta ma pregatesc de coborare. Alpii Maritimi au o geologie infecta. Cel putin pentru bicicleta. Roca e sfarmicioasa, asa ca acolo unde si-au tras localnicii drumuri, pietrele s-au macinat pana la nivelul de nisip sau praf. Pe care este deosebit de fain sa derapezi la peste 30 la ora.
Imi dau drumul si invat sa iau serpentinele fie din derapaj controlat fara sa pierd mult din viteza, fie pivotand in jurul unuia dintre picioare. A fost o coborare buna, care mi-a dat incredere in mine.
De pe road book vad ca ar mai fi numai coborare pana in Jausiers. Trec de punctul de control care marcheaza finalul probei speciale si increzator ma pregatesc de coborare. Urmatorii 10km au fost cei mai sadici si inumani. Torquemada insusi a nascocit traseul asta. Coborai 100m ca sa urci la loc 75. Si dupa aia la fel. Cand pe sosea, cand pe forestier, cand pe single trail.
Daca mi-a fost vreodata greu la Iron Bike, mi-a fost pe acesti ultimi kilometrii din etapa a 2-a. Imi venea sa plang de nervi si de oboseala. Am injurat cat in ultimul an la un loc (acuma ma gandesc - dar poate e de la bere - daca la artele martiale ii pune pe aia sa tipe ca din gura de sarpe cand executa cate o lovitura, de ce nu as omologa eu sistemul cu injuratul cand nu schimba viteza ca lumea, cand urmeaza urcare in loc de coborare, cand picioarele nu te mai asculta?! Care e diferenta?!).
Intr-un final se vede finish-ul - si acuma m-am convins: s-au distrat la culme cand au facut traseul. Au cocotat finish-ul in varful unui deal numai ca sa fi obligat sa faci carry bike prin padure ultimele 5 minute. Tranfigurat de la efort reusesc sa ajung sus si sa trec linia de sosire sub incurajarile Elenei care ma astepta acolo.
La finalul celei mai grele etape din Iron Bike
Timp maxim: 13.00hTimpul meu: 12.59h
Oooopppssss!!!!! Am fost aproape. Peste cateva zile aveam sa aflu cat a contat acel minut.
Tabara de baza din Jausiers
Pana atunci cobor alaturi de Elena in tabara de baza si astazi o sa apelez la ajutorul profesionistilor pentru a fi pus pe picioare: caravana Iron Bike are cu ea si o echipa de maseuri care au de lucru non stop din momentul in care apare primul concurent.
Jausiers vazut de la linia de sosire
De mine se ocupa un tinerel care are ceva prieteni in Oradea si care ma intreaba foarte natural:"De cate ori ai zis azi #$%^ mia ?". De multe ori, dar nu de suficiente ori...Una peste alta, baiatul stie meserie, si dupa un dus si o cina copioasa sunt pregatit pentru...
Etapa 3: Jausiers - Barge
Etapa a 2-a s-a derulat in mare parte si a avut finalul in Franta. Elena a urcat cu bicicleta pana in cel mai inalt pas accesibil cu masina din Europa - Col de Bonet (2800m) - etapa din turul Frantei.
Azi e timpul sa ne intoarcem in Italia. Nu ca as fi foarte dornic sa scap de francezi. In ultimele zile am dezvoltat o teorie proprie: stand printre italieni (ei formeaza majoritatea concurentilor prezenti) am ajuns la concluzia ca afirmatia cum ca ne tragem din romani are un foarte mare sambure de adevar.
Ragaie, se basesc, se pisa pe unde apuca, striga, se imping, sunt mitocani. Stiu ca civilizatia nu s-a nascut la Roma, dar sunt din ce in ce mai putin convins ca si ce au furat de la alte popoare au reusit sa asimileze...
Ma uit pe road book si coroborat cu informatiile de la sedinta tehnica - etapa a 3-a ar trebui sa fie una de relaxare comparativ cu precedenta: 2 urcari si in rest coborare.
Pozele urmatoare sunt facute de Elena si le-am adaugat aici pentru a va face o idee despre zona in care s-a desfasurat concursul.
Urasc etapa a 3-a si a 4-a. N-am un motiv anume - asa mi-am pus in cap de la inceput si pana la urma mi-a iesit. Sunt etape de mijlocul maratonului, teoretic fara mari probleme tehnice sau fizice, dar care trebuie facute si care vrei nu vrei tot vor adauga un plus de oboseala.
Etapa asta trece prin acelasi St. Paul de cu o zi inainte, de unde urca cuminte pe sosea pana pe la 1920m.
Deja mi-am facut un cerc de cunoscuti si chiar daca nu stiu pe nimeni dupa nume , ii recunosc vizual si mai schimb cateva cuvinte cu ei. Pe langa Mister Bean, ma mai inteleg cu ceva austrieci si cu un italian care are obiceiul sa ma imbratiseze la final de cursa si sa imi zica "Tu sei grande rumena!".
Apropo de asta, pe drum suntem incurajati frecvent de localnici. Cat or fi ei de mitocani (parerea mea) au un cult pentru sport pe care noi deocamdata nici nu-l visam. Biciclistii bag seama ca au un statut de semizei la ei. Toate, dar absolut toate masinile se opreau ca sa nu ne incurce fie ca urcam, fie ca eram pe coborare. De asemenea, masinile nu depasesc ciclistii decat atunci cand au suficient loc ca sa nu-i incurce. Daca un ciclist merge ca pisatul boului, nu se aude un claxon din spate - e lasat sa-si revina singur pe orbita. Intreaga parte de nord a Italiei pare ca respira ciclism. Si eu si Elena suntem in continuare socati de anvergura pe care o are sportul in randul populatiei de toate varstele: sute, mii de ciclisti de toate varstele bantuie pe toate soselele lor. Se dau cu bicicleta, inoata, joaca volei, merg pe munte, alearga (astia-s iar multi) orice, dar fac sport.
Este o mentalitate care din pacate la noi lipseste - aici tot timpul exista un ceva mai important de facut decat sa faci sport. Da' si medicii si groparii trebuie sa traiasca pe de alta parte...
Allez Belgique! La primii 20 m-am obosit sa le zic ca nu e Belgia, e Romania. Deja pe fondul oboselii urmatorii au inceput sa ma enerveze si imi venea sa le urlu cat pot: Romania ma, Romania!!!!!!! Dupa aia m-a linistit: oamenii incercau sa fie binevoitori; prosti, dar binevoitori.
Revenind la cursa, Col de Longe, prima urcare a zilei mi-a stricat si voia buna - a trebuit sa ne caram iara bicicletele in spate.
Pozele care urmeaza sunt de pe coborarea de pe Colle de Longe:
Asta imi aminteste de Retezat
...Deci nu am fostsingurul care a carat bicicleta la vale...
Daca toata coborarea ar fi fost asa, era OK; dar cand itit era lumea mai draga venea cate o saritoare unde cel putin pentru mine era musai sa ma dau jos
Pana in vale e drum lung, plin de praf si de bolovani
De la lac a urmat o portiune de impins dupa care o coborare cu mult mai nasoala decat aceasta
Hai, mai un pic - am trecut de jumatate si am inceput numaratoarea inversa
Una peste alta, a fost o etapa anosta, car nu mi-a lasat nici o impresie asa ca trecem repede la...
Etapa 4: Barge - Torre Pellice
Etapa care imi doream cel mai mult sa treaca. Cumva ma vedeam terminat daca scapam de asta. Ultimele doua etape sunt scurte - de 50km fiecare si in cel mai rau caz pot sa le merg pe amandoua. Sa scap numai de etapa asta...
Barge asta e undeva in fundul pamantului - 356m altitudine. E prea cald noaptea pentru sacul meu de dormit, prea racoare dimineata sa dormi fara, asa ca trec pe cura intensa de Nurofen.
Etapa incepe cu o proba speciala. De la inceput ceva nu miroase a bine - proba asta are numai 9km fata de zecile de kilometrii din zilele trecute. Este o urcare de 500m, urmata de o coboarare pana in centrul din Barge.
Pregatiriri inaintea startului celei de-a 4-a etape
Incepe proba, incepe speciala si se dezlantuie iadul. Eu iau startul mai devreme - sunt in primul grup care pleaca. Urcarea imi place desi are portiuni de push bike care alterneaza cu portiuni in care poti sa mergi pe bicicleta. Din spate vin nebunii - eu asa ceva n-am mai vazut. Horcaie de zici ca acuma i-au taiat in doua; pe urcare nu mai pot sa expire si fac ca spritul cand scot aer cu saliva din ei; urla ca apucatii ca sa se motiveze. Din pacate eu fac greaseala si ajung destul de repede in varful dealului.
Coborarea, din nou, nu e de facut pe bicicleta. Zi-le asta la dementi...Mai mult: in ultimele zile am devenit si eu semi inconstient si am inceput sa-mi dau drumul mai timid pe pante pe care alta data si cu piciorul coboram mai lent. Asa ca incep sa cobor. Si apar descreieratii astia din urma. Nici pana acum nu inteleg cum am scapat nevatamat. Venea cate unul si tipa cat putea sa-i fac loc. Iti fac mama, dar stai ca-s si eu pe bicicleta. Ma aruncam in contrapanta ca sa aiba loc sa treaca de mine, opream in serpentine si ieseam de pe traseu ca sa nu dea in mine. Una peste alta a trecut tavalugul si am reusit sa ajung la finalul specialei unde ma astepta Elena.
Portiunea domoala din coborarea din speciala
Nu o sa reuseasca nimeni sa ma convinga vreodata ca jumatate din ei stiau ce fac acolo. Si ca nu era vorba numai de adrenalina. Oricum am ramas socat.
Final de proba speciala in centrul din Barge
Pornesc mai departe
Incepand cu cea de-a doua zi, imi rupeam profilul din roadbook si il lipeam cu powertape de numarul de bicicleta pentru a avea un suport moral - sa stiu unde sunt si ce ma asteapta. Acuma vad ca varful urcarii e la 1540 si eu balauresc pe undeva pe la 1800m. Ce naiba e asta?! M-am prins inca de ieri ca e o buba cu profilul: de exemplu baietii au luat un punct la 1000m si al doilea punct la 2500m. Deci intre ele e urcare; si au tras efectiv o linie care uneste cele doua puncte, indiferent daca intre ele mai exista 2 sau 3 urcari si spre exemplu ajungi la 2700m.
Urcarea se termina undeva sub o exloatare masiva de piatra - se aud chiar deasupra noastra exploziile de la detonari. Coboram - asta nu apare pe profil pentru a urca totul la loc. Sunt sfarsit. Capul mi-e limpede, dar picioarele nu ma mai asculta. Nu mai vor sa traga. Nu ma dor, nu am crampe, nu mi-e rau. Sunt doar sfarsit. Senza benzina. Termin si a doua urcare care coincide cu ce vad pe profil.
Ce e el mai demoralizant abia acuma urmeaza: ce pare a fi pe profil o portiune de 15km de coborare usoara e in realitate un drum care imi ofera inca 2 urcari sanatoase. Se poate sa stai in pedale, nu asta e problema, dar pe un fond si asa acut de sfarseala, aceste surprize sunt cireasa de pe tort.
Mai mult, intr-un punct de alimentare se afla echipa de medici (in continuu pe traseu se aflau echipaje medicale, de asemenea motociclistii baleiau constant tot traseul pentru a se asigura ca nu e nimeni ranit sau ratacit) care m-a dezinformat referitor la locul unde ma aflam. Mi-au zis ca mai am 2km pana la un punct de alimentare. Excelent! Simteam deja un gol in stomac si imi era dor de cascaval si de niste paine cu anchois.
Dupa 15km si o urcare istovitoare am dat de punctul de alimentare, dar era deja prea tarziu din punct de vedere energetic: incepusem sa consum din mine, rezervele fiind deja gata.
Poate ca ar trebui sa zic ceva si de marcaje: nu am reusit sa ma ratacesc nici macar odata pe parcursul a 650km. Si daca imi cititi blogul stiti ca eu reusesc sa ma pierd acolo unde nimeni nu e in stare. Marcajele nu sunt dese, mai mult, sunt foarte discrete; dar sunt facute cu cap. S-a mers pe principiul marcajelor de enduro: in punctul in care drumul coteste esti avertizat din timp (foarte important asta) de sensul in care se va merge. In rest, doar din loc in loc cate un marcaj iti aminteste ca te afli pe traseul bun. Dar sistemul de marcaje din intersectii e perfect si e astfel gandit ca sa nu trebuiasca sa franezi pentru a gasi drumul.
O noua urcare de data asta de 1300m. Mi-am schimbat foarte mult stilul de pedalat in ultimul timp: am trecut de la pedalatul in forta la cel in frecventa - schimb din timp vitezele astfel incat niciodata, dar absolut niciodata sa nu simt tensiune sau efort in gambe. Cand incepe sa apara durerea in picioare meciul e terminat - si chiar daca in ziua respectiva birui, a doua zi dimineata te ridica cu cricul de jos. Si nu e doar teoria mea - asa urca 150 de concurenti de Iron Bike. Arati intr-adevar ca un hamster pe rotita, dar e mult mai odihnitor pentru muschi.
Pana acuma nu m-am oprit pe nici o urcare decat atunci cand a trebuit sa ma dau jos de pe bicicleta. Imi dac tot felul de strategii: imi dau drumul la altimetru si imi stabilesc obiective. Peste X sute de metri fac aia (de exemplu iau o gura de miere sau mananc un energizant), urmatorii Y sute de metri trebuie sa ii fac in atatea minute. Imi inventez nenumarate jocuri de genul acesta pentru ca urcarile sa imi para mai usoare. Nici de data aceasta nu fac exceptie si fara sa pun piciorul jos ajung in varf.
Doar ca nu ma simt tocmai in forma si in punctul acesta timpul este cel mai mare inamic al meu. Mai arunc un ochi pe profil si sper sa fie adevarat si sa urmeze numai coborare, asftel situatia devine destul de nasoala. Si asa stau destul de prost cu timpul.
Incep coborarea de la refugiul Barnat. Daca mi-ar fi zis cineva acuma 5 zile ca o sa pedalez la vale pe aici, i-as fi ras in nas. Acuma nu-mi arde de glume; chiar deloc. Asa ca las bariera constienta sa se ridice si ii dau drumul nebuneste la vale. Scap cu viata (ca efectiv nu gasesc alta exprimare) si jos in fundul vaii ma asteapta Elena. A venit pana aici cu bicicleta ca sa ma sustina. Trec furibund un rau de munte si incep coborarea catre Torre Pellice.
Elena ma incurajeaza cat poate. E numai coborare acuma si e ca la noi acasa, asa ca pedalez cat pot pe ea. Dau de sosea, ma uit la ceas si Elena imi spune ca mai sunt 10km pana la sosire. S-a terminat. Nu ma mai incadrez in timp.
Ultimii 10km sunt vag valonati, in sensul ca in general coboara asa ca ii parcurg suficient de repede. Din pacate am depasit timpul limita cu 10 minute si o sa-mi incasez penalizarea de 10000 de puncte.
Mai rau decat cele 10000 de puncte e faptul ca azi am tras , mai ales pe ultima portiune pe coborare si mi-am obosit picioarele.
Tabara de baza de azi este pe locul fostului patinoar - mare parte din concurenti stau cu corturile chiar inauntru. Noi ne-am plasat la intrare. Apelez pentru a doua oara la ajutorul maseurilor si ma rog sa ma repare. Sunt frant de oboseala si dupa cina abia ma tarasc spre cort pentru a incerca sa prind cat mai multe ore de somn pentru...
Etapa 5: Torre Pellice - Pragelato
De etapa asta era sa uit. Aceasta e de fapt piatra de hotar dupa care pot sa zic hop. Este o etapa lunga si cu diferente mari de nivel. Sedinta tehnica din seara precedenta ne anunta ca o sa fie mai grea decat etapa 4. Asta nu e incurajator avand in vedere ca in precedenta am depasit limita de timp. Prima urcare e pe Colle Vaccera si ar trebui sa se termine la 1465m - dupa 1000m de la start. Nu ma mira deloc ca ajungem pe la 1600m pentru ca dupa aceea sa coboram pana in Colle.
A fost si o mica portiune de push bike urmata de single trail, asa cat sa te incalzesti de dimineata.
Coborarea e serioasa, dar fie de la inceputul concursului am mai capatat ceva tehnica, fie oboseala ma face sa nu mai fiu asa de precaut - ideea e ca acuma cobor pe bicicleta pante care la inceput mi se pareau imposibile. Totul e sa sti cum sa te joci din frane si sa ai un echilibru perfect. Acuma sa nu intelegeti ca pedalez la vale ca si ei, dar cel putin nu mai merg pe langa bicicleta.
A doua urcare a zilei are tot 1000m diferenta de nivel si e pe Col Azzara. Pe bicicleta pana sus, dupa care se coboara tot ce ai urcat.
Imi amintesc acuma de mesajele de incurajare primite de la prieteni: Cosmin, Ilie, Nelu, Florenzo, Bitza, Pantani, Alin si Gianina etc ma incurajeaza constant prin SMS. Ma gandesc la ei si la cat tam tam am facut inainte de plecare cu concursul asta si imi vine energie pentru a treia urcare a zilei - si cea mai serioasa. 1400m de urcare ma vor duce la refugiul Selleries. Urc alaturi de italianul care ma tot incurajeaza, il depasesc, merg alaturi de Mister Bean o bucata, il depasesc si pe el; ii ajung din urma pe austrieci si impreuna cu ei ajung la capatul drumului forestier si la inceputul portiunii de carry bike.
Cu o seara inainte impreuna cu Elena am pregatit si eu bicicleta similar cu a celorlalti concurenti: am taiat o bucata de izopren si am infasurat-o pe bara de sus a cadrului ca sa nu ma deranjeze cand o car in spate. Acuma e momentul sa testez daca metoda e eficace si trebuie sa recunosc ca daca nu e chiar o placere, cel putin nu simt nici un fel de durere pe omoplati cand o car. 600m altitudine de carry bike si ajung la refugiul Selleries unde iau un pranz copios la punctul de alimentare.
De aici urmeaza o mica bucata de tranzit in coborare placuta pana la startul primei probe speciale a zilei: fortul Fenestrelle. Acesta e o minune in sine: intins pe 800m altitudine pe o costisa abrupta de munte - 4000 de trepte sapate in piatra sau construite de mana omului te poarta din fundul vaii pana la 1900m, partial sub forma de tunel sapat in piatra, partial chiar pe costisa.
Initial am crezut ca exista vreo posibilitate cat de mica sa cobor pe bicicleta. Dar treptele sunt foarte inguste si inalte asa ca trebuie sa alergi la vale cu bicicleta sub brat. E o senzatie deosebita sa mergi prin tunelul care are ferestre pe partea dinspre vale - peisajul care se dezvaluie pentru cateva fractiuni de secunda e deosebit.Din cand in cand iesi la lumina zilei si atunci pot sa vezi fortul in toata maretia lui; repede inapoi la intunericul din tunel. Cobor repede cele 4000 de trepte - am antrenament de la noi de la stadion. Ultima parte se poate cobora chiar pe bicicleta.
A fost de departe cea mai interesanta proba speciala din concurs. De jos din vale incepe ultima urcare a zilei catre tabara de baza de la Pragelato.
Coborand prin fortul Fenestrelle
Unii au reusit sa stea pe bicicleta
Am intrat in zona care a gazduit Jocurile Olimpice din 2006: Pragelato, Cesana, Sauze d'Oulx, Sestriere - toate aceste localitati au gazduit diferite probe sportive din cadrul JO. Oriunde te uiti vezi instalatii de tras pe cablu - locul musteste de partii. Sunt 400 de km legati de partie in zona.
Pragelato a fost gazda probei de sarituri cu skiurile in cadrul Olimpiadei. Iar tabara de baza este chiar la baza trambulinei. Ca sa faca finalul mai interesant, organizatorii au introdus o proba suplimentara: pentru fiecare metru urcat pe bicicleta peste punctul de constructie a trambulinei concurentului i se scad 100 de puncte. Fiind vara, trambulina e acoperita cu ceva material sintetic foarte alunecos.
Inaintea ultimei probe a zilei - catararea pe trambulina de sarituri cu ski-urile
De pe margine spectatorii ma incurajeaza frenetic. Nu mi-a furat nimeni sosetele - a trebuit sa trecem cu bicicleta prin niste rauri si deoarece eram lejer in timpul de concurs, m-am oprit tacticos si m-am descaltat: urmatoarele 2 zile trebuie sa imping la bicicleta si numai de basici n-am chef acuma
Personal nu reusesc sa ajung nici macar pana la punctul de constructie, dar nu ma supar; atmosfera este foarte frumoasa - spectatorii incurajeaza pe fiecare concurent in parte.
Gata si etapa 5 - de data aceasta in timp. Incepe sa miroasa a final.
Am tot povestit despre felul impresionant in care coboara concurentii de la Iron Bike. Exista si partea urata si trista a povestii: seara dupa cursa, tabara de baza arata ca un adevarat teatru de razboi: cei din echipele medicale au de lucru necontenit pentru a pansa rani, indrepta oase sau administra diferite medicamente. Nu exista sportiv care sa nu fie belit din cap pana in picioare. Unii au ajuns cu elicopterul la spital, altii si-au rupt mana, majoritatea insa "au scapat" doar beliti din cap pana'n picioare. Nimeni nu face exceptie. Eu ma prezint destul de onorabil: in afara de picajul de la prolog care s-a lasat cu o julitura pe coapsa, sunt belit in nenumarate locuri de la genunchi in jos, dar nu e nimic serios.
Nu acelasi lucru il pot spune despre cur - 6 zile de pedalat in continuu i-au luat tributul si acuma nu mai pot nici macar sa stau jos si ma gandesc cu groaza ca maine trebuie sa ma sui in sa.
Cina o luam la restaurantul de la trambulina, dupa care am prima noapte agitata de la Iron Bike - se apropie sfarsitul si incep sa am emotii.
Visez deja cum o sa trec linia de sosire, dar pana atunci trebuie sa trec intai de...
Etapa 6: Pragelato - Cesana
Ultimele 2 etape sunt scurte si intense. Fiecare are in jur de 50km, deci banuiesc ca o sa am carry bike la greu.
Ziua incepe cu o picanterie - startul acestei etape se va da pe pe una din trambulinele de sarituri din apropiere. Nu sunt deloc incantat de ideea de a pica ca bolovanul de la start, dar daca astea sunt regulile...Chiar ma bate gandul sa imi iau bicicleta in spate dupa start si sa cobor frumos pe scari. Doar ca mi-e rusine de ceilalti concurenti si de spectatorii de la baza trambulinei.
Am tras aer in piept, am strans de ghidon si m-am dat la vale
Foto finish...pardon, foto start
Asa ca fara tragere de inima incep sa urc catre varful trambulinei odata ce mi-am auzit numele strigat. Suprafata e a naibii de alunecoasa si organizatorii ne avertizeaza intruna sa nu cumva sa franam daca vrem sa nu picam. Fain...
Nici nu luam bine startul si temerile imi sunt adeverite: trebuie sa car bicicleta. Avand in vedere starea dorsalei mele, nu pot spune ca ma deranjeaza deosebit chestia asta. Terminam de carat bicicletele in Grang Puy - unul din zecile de satuce de munte prin care am trecut zilele acestea.
De aici putem sa ne suim in pedale -pentru mine reprezinta un adevarat chin, dar strang din dinti si dupa cateva minute imi amorteste curu de la durere si pot sa pedalez.
Traseul urca pana in punctul terminus al unei partii de ski. De aici continua pe curba de nivel pentru a ajunge la poalele lui Monte Frateive (2702m). 400m altitudine de carry bike. De jos de la baza se vad o multime de concurenti insiruiti pe serpentinele care duc spre varf - seamana cu budistii care urca in munti pentru a aduce ofrande zeilor lor. Imi incep si eu lungul drum. Ca sa imi fie mai usor numar pasii si imi impun sa nu ridic capul din pamant decat la cate 500 de pasi pentru a avea o satisfactie mai mare cand vad unde am ajuns.
Eram in fata lor
....si a lor, ca doar e urcare
500, 1000,....2500: ma apropii de final. Am depasit multi concurenti aici. Deasupra zboara elicopterul, pe traseu sunt o gramada de cameramani care ne filmeaza sau fotografi care vaneaza un cadru cat mai bun. Alaturi de ei sunt numerosi turisti care au venit special sa ne incurajeze - e greu de descris pe de-a intregul atmosfera respectiva. Ajung in varf si pana jos am parte de o coborare la limita sigurantei.
A doua si ultima urcare a zilei are doar 800 de metri pe Cima del Bosco. Nu are nimic deosebit; coborarea care urmeaza ma solicita serios - ma concentrez si incerc sa cobor cat pot de bine.
Final de etapa in Cesana - o alta localitate care a fost gazda a nenumarate evenimente sportive. Suntem cazati la Casa Alpina si avem parte de o cina mai speciala intr-un decor deosebit.
Vremea a fost de-a dreptul incredibila de-a lungul celor 8 zile de concurs - soare (undeori suparator de mult soare), nori doar atat cat sa mai domoleasca din dogoare. Nici vorba de ploaie, vant sau alte fenomene meteorologice nedorite. Stau acuma si ma gandesc ca ultimele precipitatii pe care le-am prins in turele noastre de anul acesta au fost sub forma de zapada.
Odihna bine meritata alaturi de Panda
E ultima seara - maine voi lua startul in ultima etapa de la Iron Bike. Sunt foarte aproape de a-mi indeplini visul.
Dar sa povestim un pic despre rezultate. De la inceputul concursului m-am instalat bine de tot in coada clasamentului. Am reusit sa strang in fiecare etapa aproape 10.000 de puncte mai ales din probele speciale, asa ca inca de la etapa a 4-a depasisem baremul de 30.000 si ziceam adio la tricoul pentru care am venit. Mi-a fost greu sa continui in fiecare zi stiind ca sunt in afra concursului; a fost nevoie de toata puterea de vointa pentru a lua startul zi de zi. Dar m-am incapatanat: am venit sa termin concursul asta si asta voi face.
Erau destul de multi concurenti care au optau pentru o strategie mai ciudata: faceau o etapa, dupa care luau o pauza de o zi. Nu se prezentau la start si erau depunctati cu 10.000 de puncte. Frustrant era ca respectivii erau toti inaintea mea in clasamentul general. Adica eu imi rupeam gatul si imi scuipam plamanii pe tot felul de coclauri si ei stateau si beau bere in tabara de baza, iar la final erau inaintea mea in clasament. Regula asta de punctare ma depaseste complet. Va dati seama ce motivant era sa pornesc dimineata cu noaptea in cap sa imi fac etapa stiind ca cei care nu iau startul o sa fie la final in fata mea...
De ieri a mai aparut un clasamet pe care nu m-am obosit sa-l inteleg - am zis ca nu ma mai uit pe clasament ca imi fac sange rau. Azi totusi ii dau atenti si vad ca acolo sunt pe locul 73 cu un total de 15.672 de puncte. Ma duc la organizatorii si ii intreb ce e cu acel clasament.
Acela e clasamentul cu finisheri!!!!!!!!! Pentru acel clasament se calculeaza doar diferenta dintre timpul scos fata de timpul impus. Am strans 10.000 de puncte in etapa a 4-a cand am depasit timpul maxim, in resttul am strans cumulat doar 5000 de puncte.
Pe scurt: indiferent de rezultatul de maine sunt un finisher! Am reusit - o sa iau tricoul dupa care am venit. Nu-mi vine sa cred. Daca n-ar fi fost cele 10 minute din etapa a 4-a as fi fost la mijlocul clasamentului. Pe de alta parte etapa a 2-a am terminat-o cu un minut inainte de expirarea timpului - exista o balanta in toate.
Ma uit de 1000 de ori la clasament si tot nu-mi vine sa cred. Si daca nu m-as prezenta maine la start as stranfge 25000 de puncte si tot as lua tricoul. Dar nu asta e ideea. In viziunea mea finisher e cel care participa si termina toate etapele din concurs. De aceea am venit aici, aia o sa fac.
Nu ma mai satur privind clasamentul - si cu imaginea lui intiparita in memorie incep sa ma pregatesc pentru ultima etapa. Apelez pentru ultima oara la maseuri, dar din pacate nici chiar ei nu mai reusesc sa ma repare de data aceasta - picioarele imi sunt prea distruse de la atata efort.
Nu mai am nici pofta de mancare si noaptea abia daca apuc sa dorm cateva minute legate.
In fine se face dimineata si ma pregatesc de...
Etapa 7: Pragelato - Sauze D'Oulx
Exista aici in zona un varf de care sunt foarte mandrii atat localnicii cat si organizatorii lui Iron Bike: Chaberton - 3100m. Toate editiile precedente ale concursului au trecut pe acolo (in unele editii chiar a fost tabar de baza varful muntelui).
Nici anul acesta nu putea sa lipseasca din meniu. Sunt pregatit de cu seara de concurentii mai vechi si de rganizatori: o sa fie greu, deosebit de greu. O sa trebuiasca sa car biciclceta in spate nu stiu cat.
Doar ca nu reusesc sa ma sperie. E vorba de tras la deal? Perfect, nici o problema suntem pe terenul meu. Nu trebuie sa stau pe bicicleta, trebuie s-o car in spate? Si mai bine. Asa ca paradoxal cu cat informatiile dinspre organizatorii ne parvin si sunt mai panicante, cu atat eu sunt mai linistit.
Alaturi de prietenii mei austrieci impreuna cu care impartim bucuriile si suferintele maratonului de cateva etape incoace
La ora 7.00 iau startul in ultima etapa de la Iron Bike. Inceputul e o coborare usoara, dar pe care din motive evidente trebuie s0o parcurg in picioare si nu ma pot aseza pe sa.
Am inca o fata destul de umana dupa 7 zile de concurs...
Start in ultima etapa de la Iron Bike 2009
Din cei 1800m de urcare pana pe Chaberton, 800 se urca lejer cu bicicleta. Dupa aceea in functie de talentul fiecaruia, dar in principiu nu prea are rost sa te chinui si e de preferat sa impingi la ea. Ceea ce fac si eu.
Suntem pe un forestier, dar care e foarte accidentat si presarat cu bolovani. Intre 2 serpentine de forestier exista si inevitabila scurtatatura. Pe acolo o iau eu. Majoritatea concurentilor prefera sa efectueze toata serpentina si sa impinga la ea. Eu o iau in spate si incep sa ii dau constiincios la deal.
Am de departe cea mai buna prestatie de pana acuma din cocnurs (din pacate nu pot sa o confirm si cu rezultatele specialei - urcarea pe Chaberton a fost evident o proba speciala - deoarece pe cat de impecabila a fost organizarea cursei, pe atat de execrabil e site-ul si nu sunt in starte sa gasesc nimic pe el).Si am si chef. E etapa de final, eu o sa-mi iau tricoul asa ca frumos ar fi sa trag. Si aia si fac.
In 3 ore si ceva de la plecare sunt pe varful Chaberton. N-a fost greu. Monstrul cu care ne-au speriat organizatorii avea rasuflarea obosita. L-am biruit mai usor decat ma asteptam. Pe tot parcursul urcarii sunt turistiveniti acolo special pentru a asista la ciorvoada noastra si pentru a ne incuraja. Organizatorii au acuma 2 elicoptere care ne spioneaza fiecare miscare. Spectacolul este complet.
Categoric azi e ziua mea. Din varf se coboara exact pe unde s-a urcat pe o portiune de peste 1000m.
Nota Bene: pe o coborare criminala nu m-a depasit nimeni! Si nu pentru ca nu se mai afla nimeni in spate...Am coborat asa cum mi-ar fi placut s-o fac din prima zi. Si mi-a facut placere. E ca la ski. Multi concurenti mai titrati sunt bine in spatele meu.
Termin si coborarea, trec rapid de punctul de control (azi nu m-am mai dedat la petreceri culinare, abia daca ma ciugulit ceva si am fugit mai departe).
Urmeaza o a doua catarare, care chiar daca e mica (350m), mie mi s-a parut mai grea decat tot Chaberton-ul in sine. Evident ca a fost de carat bicicleta in spate. Cred ca efortul depus in prima parte a etapei si-a spus cuvantul - sunt ajuns din urma de mai multi concurenti.
Coborarea care urmeaza e inca prea dificila pentru nivelul meu, asa ca acolo ii pierd pe urmaritorii mei. Raman cu satisfactia ca pe muntele lor simbolic am urcat magistral.
Intru pe un forestier pe care mai ca adorm de plictiseala pe coborare. La o curba e Elena care a venit sa faca poze in timpul cursei.
Cehul Sibl Radoslav, castigatorul de anul trecut
Unii se grabesc catre final
Lousie Cobain concentrata
Insotitorul lui Louise - daca pana acuma termina impreuna cu ea aproape, azi am dfost la un pas de a-l depasi
Unii se grabesc catre final
Lousie Cobain concentrata
Insotitorul lui Louise - daca pana acuma termina impreuna cu ea aproape, azi am dfost la un pas de a-l depasi
Asta a fost o coborare de bun simt
Sunt in fata ultimei urcari - 400m. E tot ce a mai ramas din cei 23.000m de urcare de la inceput. Atat: 400 amarati de metri. Ma ridic in pedale si ii urc ca si cand as fi acasa la noi la un maraton. Ii urc i forta, ii urc de placere, ii urc la razbunarea celorlati 22600m care mi-au scos peri albi.
Se intra pe sosea si sunt deja in Sauze D'Oulx. Aici, in piata centrala e finish-ul. Dprintez la propriu pe ultimul kilometru - mai depasesc 2 concurenti si in invalmaseala din fata mea aud o voce la microfon:
"Number 77 - Fodor Alexandru from Romania!!!!!!!!!"
Am trecut linia de sosire la Iron Bike 2009. Directorul de cursa ma felicita personal. Ma dau jos de pe bicicleta si nu stiu cum sa ma comport. E exact ca la Marathon 7500 cand am luat locul 1. Sunt debusolat. Desi am visat la momentul acesta de cand m-am inscris la concurs, acuma ca am reusit ce mi-am propus, nu stiu sa ma bucur.
Sincer sunt trist - ca la 7500. E greu de explicat. Ai un joc fain care ti-a captat interesul si ai investit in terminarea lui toata energia. Si cu greu, l-ai dus la capat. Dar ducand-ul la capat, n-ai facut altceva de fapt decat sa-i spulberi maretia, grandoarea, sa-i furi ce avea mai frumos. Si stai trist acuma si iti dai seama ca nu mai ai cu ce sa te joci.
Nu o sa ma mai intorc aici. Am obtinut ce am vrut. O sa povestesc si raspovestesc aventura de la Iron Bike la fiecare pahar de bere si pentru fiecare ureche care o sa vrea s-o asculte. Dar chiar in momentul acesta cand stau la linia de sosire sunt trist si nu ma bucur.
Vine si Elena si ma felicita. Incerc sa ma bucur de momentul meu. Detaliile obisnuite de dupa fiecare etapa si la ora 17.00 suntem inapoi in centru pentru festivitatea de premiere.
Bicicleta mea si-a facut datoria cu brio: de-a lungu intregului concurs am facut o singura pana, in rest nu am avut absolut nici un fele de probleme tehnice. Pe langa cazatura de la prolog am reusit sa ma aleg si cu o frumusete de tatuaj - in etapa a 4-a imediat dupa o coborare abrupta, m0am dat jos de pe bicicleta si am atins cu gamba discul de frana care era supra incins asa ca acuma am un model tribal infricosator pe picior.
O echipa de aur.
Dupa ce sunt premiate locurile 1,2,3 de la master 1, master 2 (peste 40 ani) si fete, vine randul sa fie premiati toti finisher-ii.
Locul 1 fete si locul 1 baieti
Podiumul complet la fete
Podiumul complet la baieti (peste 40 de ani)
Podiumul complet la baieti (sub 40 de ani)
And in the red corner from Romania..............
Alf The Great!!!!!!!
E un banal tricou de bumbac pe care scrie pe spate:
Atat. Nici nu e nevoie de mai mult. E tot ce conteaza.
Seara o petrecem tot in Sauze D'Oulx.
A doua zi dis de dimineata coboram catre mare si ajungem in Saporno. Inghesuiala, mult zgomot, oameni claie peste gramada. Nu ne simtim in largul nostru. Mediterana nu are azi valuri pentru noi.
Ne intindem la soare.
"Costele!!!!! Hai sa ma vezi cum inot!".
Sper din tot sufletul ca cele peste 2 milioane de concetateni de-a mei sa se simta bine acolo peste hotare unde au plecat si Doamne fereste sa le vina ideea sa se intoarca inapoi...
Luni e innorat asa ca iese din discutie ziua de plaja. Ne urcam in masina si facem un ultim maraton pentru aceasta iesire - drumul spre casa.
---------------------------------------
La final, ca la Oscar, cu multumirile.
- in primul rand lui Elena pentru...TOT
- tot in primul rand celor de la capatul SMS-urilor de incurajare
- CS Tibiscus Timisoara si in special lui Marius
- d-lui Clinciu Lucian pentru produsele Sponser puse la dispozitie.
Si nu in ultimul rand unui personaj incapatanat, care are obiceiul sa-si urmeze visele indiferent cat de greu ar fi sa le atinga: Eu.
------------
Am gasit ceva interesant pe net.... :)
------------
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
