Adio si bine-ai venit!

Data:20.03.10-21.03.10
Participanti: Elena, Alex, Gianina, ALin, Razvan, Florin, Iulius
Locatie: Tarcu-Godeanu
Poze faine si multe: Poze
Filme: Cu vant, cu ski-uri si mai ales cu noi

In the depth of winter I finally learned that there was in me an invincible summer. Albert Camus

Inapoi...Ca sa nu lasam neterminata tura de saptamana trecuta, dar mai mult ca sa avem si noi o tura legata pe sezonul asta. Deci ne reintoarcem in Tarcu-Godeanu.

Week-end-ul acesta se anunta ceva unic: vreme buna. Asa ceva nu am mai vazut din octombrie. Bine, de fapt am stat sa calculez: tot sezonul nu am avut vreme buna, cu exceptia turei de sapte zile de la Soelden. Adica exact cand a trebuit...Ar fi fost dezastros sa fi fost si atunci vreme proasta. In rest ne-am chinuit din cod in cod: vant, ger, ceata - cam astea au fost constantele turelor de iarna. Un sezon de rahat.

Gianina cu Alin ne pescuiesc cu masina lor. De data asta pot sa dorm in spate si nu la volan - o noua premiera pe sezonul acesta. La baraj ne intalnim cu Iulius, Florin si Razvan, asa ca suntem din nou o echipa numeroasa. Asta a fost macar o constanta pentru sezonul de iarna: ture cu multi participanti. Asta a compensat toate neajunsurile cauzate de vreme.

La baraj - vara de-a dreptul. E canicula afara si suntem ingrijorati de zapada. Reusim sa ne urcam pe ski-uri chiar de langa masina din fericire. Norocul nostru ca saptamana trecuta a nins destul de consistent, astfel ca in ciuda caldurii nu a reusit sa se topeasca tot.

Din primele minute imi gasesc inamicul turei: rucsacul din spate. Si acuma cand scriu blog-ul ma enervez numai cand imi amintesc de el. E greu, e un rucsac prost pe care ma incapatanez sa-l tot iau dupa mine. Si mai mult in ecuatie daca adaug SLR-ul pe care il tin peste piept si care ma opreste sa respir normal - rezulta un aparat de tortura perfect. Au ce nervi am! Jur ca e ultima tura in care mai car asa ceva in spate.

Ajungem repede la intersectia cu drumul care duce catre Saua Iepii si incepem sa urcam cu ski-urile in spate ca totusi nu a nins chiar asa de mult incat sa le putem folosi pe panta abrupta. Chestia de pe jos de fapt nu poate fi numita chiar zapada - e o "chestie" la limita starii lichide. Rand pe rand dau toate straturile de haine jos si ajung sa merg in colanti si tricou. Pe ski-uri. Asta ca sa imi amintesc ca acuma 2 week-end-uri degeram la propriu pe crestele Retezatului de vis-a-vis.

 

Ajungem la liziera padurii - pragul psihologic de saptamana trecuta si facem aici un popas. Baie de soare de fapt. Pozele curg una dupa alta. Eu nu stau mult - merg cel mai incet din tot grupul asa ca eu o sa merg  continuu. Imi bag **** in el rucsac si mers cu capul in piept si aplecat de spate. Na...daca mai aud pe vreunu' ca incearca sa ma convinga ce frumos si poetic e sa cari rucsacul, ii crap capul. Serios. Nu mai visez altceva decat papuceii de padure, camel back-uri si maxim, maxim geluri si batoane. Atat.

Din fericire peisajul e superb si vremea pe masura asa ca imi inec amarul facand poze. De la liziera padurii se intrezareste cel mai bine "dezastrul" provocat de foen. E ca un smirglu. Daca la caldura mai adaugi si vantul ai reteta perfecta pentru o topire in doi timpi si trei miscari.

Alternand portiunile de iarba cu cele de zapada uda ajung in Saua Iepii.

 Aici fac un mic popas si ma ajung din urma Elena si Razvan.

Mai departe urmeaza urcusul pe vf. Baicu. Din sa incepe sa fie cat de cat continuu stratul de zapada. La cum arata in zona de la 2000m , la prognozele care sunt pentru saptamana urmatoare, cred ca pot sa fac pronosticuri fara riscul de a gresi: e ultima tura de iarna. Si am asa o bucurie sadica cand ma gandesc la asta! Sigur zapada o sa mai ramana pe valcele pana spre mai sau chiar iunie, dar nu mai poate fi vorba de ski de tura nici macar peste o saptamana.

Pe vf. Baicu facem un popas mai mare. Adica ceilalti sase fac, ca eu o tai repede de-acolo. Desi sunt tot timpul in fata si la distanta destul de mare de restul, eu merg clar cel mai incet asa ca nu stau mult sa fac pauze.

Creasta e...banala si...asta e, nu pot sa zic urata ca ma cearta lumea. Dar e ideala pentru ski-ul de tura, asta-i adevarul. Coborarile sunt domoale, asa de domoale incat nu are rost sa dam jos pieile de pe ski-uri. Din cauza zapezii ude, daca am face asta am risca sa nici nu se mai lipeasca. Asa ca pe coborare lasam ski-urile sa alunece franat in piei. Oricum avand casa in spate nu putea fi vorba de ski.

Urmeaza varful Nedeia, dupa aceea o coborare pana in Saua Schei. De aici se vede pe un platou ratrack-ul si snowmobilele lui Dunca. Arata straniu parasite in imensitatea alba.

Mai departe urmeaza o urcare abrupta. In unele portiuni (in general cele orientate spre nord) este gheata asa ca inaintam uneori mai greu.

Intram pe creasta care ne va duce catre Saua Mlaci. Acolo este stabilit sa facem tabara peste noapte. Sunt obosit - am tras tare vineri si am si dormit putin. Dar adevarul e ca nu mai sunt obisnuit cu turele lungi. Asa ca week-end-ul acesta e binevenit pentru a ma reobisnui psihic cu efortul intins pe multe ore.

Merg incet pe creasta lunga care coboara incet catre Mlaci. Soarele se duce si el la culcare si imediat vine frigul. Care musca repede asa ca in cateva minute si pe fondul oboselii sunt inghetat. Ma opresc si ma echipez cu toate hainele date jos dimineata.

Ajungem in lumina calda a asfintitului in sa. Stana de aici este complet ascunsa sub zapada asa ca nu ne ramane altceva de facut decat sa incropim satul de corturi. M-am mai incalzit si ma simt bine asa ca mai dau si eu cate o mana de ajutor la instalat tabara, mai fac ceva poze, mai stau. In general ma bucur ca am scapat de monstrul din spate.

Nu mai ancoram cortul decat cu ski-urile. Intram la adapost si ne apucam repede de facut apa. E un proces de durata si avem nevoie de rezerve bune pentru a doua zi. Ma bucur de inghesuiala din cort, de frig, de toate micile activitati pe care le desfasuram aici. De ce? Fiindca e pentru ultima data in urmatoarele 7-8 luni in care le fac! De-aia.

Luam o cina copioasa - tura ne-a secatuit de energie. Alin stabileste ora de plecare 7 dimineata - o decizie foarte inteleapta. Nu suntem inca la mijlocul turei si partea cea mai grea abia urmeaza. Asa ca punem ceasul sa sune la 5.30 ca sa avem timp de impachetat.

Ma trezesc inainte de ora stabilita. Cortul este batut destul de serios de rafalele de vant de afara. Mai motai un pic si telefonul ne trezeste pe amandoi. Ies afara. Un sezon de cacat nu se putea termina altfel decat cu o zi de cacat! Afara e ceata si vant puternic. Mi-e asa de cunoscut laitmotivul asta...

Bun! Asa ca acuma ma pot bucura pe indelete de facut rucsacul, strans cortul si celelalte acitvitati premergatoare plecarii. Acuma ma bucur chiar mai mult decat aseara ca le fac pentru ultima oara - nu de alta, dar din cauza vremii...

Dar exista si o parte buna in chestia cu vremea. Daca ieri eram molatec sub soarele arzator si mergeam alene asteptand sa ajung la destinatie azi sunt mult mai prezent in peisaj. Bine, ma misc mai incet ca ieri ca doar nimeni nu mi-a furat rucsacul, dar macar acuma sunt concentrat la ce se intampla.

In continuare ne departam de masina. Urcam din Mlaci spre ceva varf si de aici continuam tot mai departe spre sud si spre Curmatura Olanelor (acolo am ajuns intr-o toamna din greseala incercand sa ajungem prin ceata pe Godeanu). Acuma nu e chiar ceata ca sa fiu sincer - e un plafon de nori compact destul de jos asa ca macar nu avem probleme cu orientarea. Dar vantul este destul de puternic.

Categoric aici este terenul ideal de ski de tura. O zona uitata de lume, modelata pe indelete de natura. A avut muuuuuult timp la dispozitie si n-a deranjat-o nimeni asa ca a trasat niste linii domoale si a dracului de lungi catre Godeanu. Azi chiar mi-s obosit. Nu mai merge strategia cu mersul in fata asa ca acuma raman ultimul - nu ca as vrea, dar na...

Urcusul pe Godeanu imi trezeste in minte descrieri pe care le prezentam mai demult prin bloguri: lupte, sudoare, vointa, etc. Bag seama ca daca ma gandesc la asa ceva sunt destul de obosit - asta cum am mai zis e bine. Ma pregateste pentru turele lungi ce stau sa vina.


Pe Godeanu -vijelie de-a dreptul. Incredibil! Cred ca Zamolxis sta pe undeva pe deasupra si se baseste fix peste noi. Si cred ca a mancat toata recolta dacilor la cata forta are.

De pe Godeanu, unii (cei care i-au luat) isi pun coltarii, ceilalti o iau direct la vale. Pe masura ce inaintam vantul devine din ce in ce mai intens si abia ne mai tinem pe picioare. urmeaza o portiune mai ingusta de creasta unde vantul se poate desfasura in voie.Sunt in fata si incerc sa trec pe partea cealalta a crestei. Proasta decizie - sunt pe ski-uri si vantul ma ia efectiv pe sus si ma arunca vreo 2m mai incolo.

Hmmm...Si cand eu povesteam de oile zburatoare din Parang toata lumea zicea ca sunt dus cu pluta...Gianina este si ea la pamant din cauza unei rafale mai puternice. Ne retragem pe partea corecta a crestei si continuam sa ne chinuim prin vijelie.

Alin ne zice ca ar fi mai intelept sa coboram direct din Saua Matului fara a mai urca pe vf. Gugu, decizie care mi se pare excelenta in conditiile date. Deci...inca o tura semi esuata. Adica fara sa facem 100% din ce ne-am propus.

Urmeaza urcusul ucigator pe Moraru. In sensul ca panta nu e mare, el nu e lung, dar eu sunt a naibii de obosit. Si deja descrierile alea din trecut devin din ce in ce mai vii in minte.

 Elena ma ajunge din urma si imi zice ca nu mai stau focile lipite pe ski-uri. Asta nu-i a buna. In asa masura incat in curand trebuie sa se opreasca sa le dea jos si sa ia ski-urile in spate. Si ea are un rucsac greu si din cauza celor 2 izolire de pe el, nu prea mai e loc si de ski-uri decat pe o parte, asa ca merge intr-o rana.

Inaintam incet. Dar odata ajunsi pe Moraru vantul scade in intensitate. Si ceilalti se pare ca au sesizat asta, deoarece vad ca au cotit-o catre vf. Gugu totusi, renuntand la coborarea de siguranta din Saua Matului.

Facem o noua pauza inainte de asaltul final spre Gugu. Am mancat mai multe batoane in tura aceasta decat in ultima luna cumulat. Dar de aici cred ca a iesit dopul si ma simt mult mai bine (OK, am injurat in continuu rucsacul, dar macar starea de oboseala a trecut sau mai degraba incep sa redezvolt imunitate la ea).

Un gugulan fericit pe varful Gugu. Fara permis.

Pielile lui Elena s-au uscat asa ca ajungem repede pe Gugu. De aici,in linii mari urmeaza numai coborare pana la masina. Coboram inca pe foci si pe masura ce pierdem in altitudine ne reintalnim cu zapada apoasa de ieri si revin peticele de iarba uscata in peisaj.

Urcam varful Branu si acuma putem zice ca urmeaza doar coborare pana la Lapusnic. Dau jos si pielile si ma screm sa fac niste cristiane si sa am satifactia ca am si skiat in tura asta. nu prea reusesc din cauza rucsacului.

O poza de grup la intrarea in padure si de aici inainte mergem ghidati de GPS-ul lui Alin. Din nou o decizie excelenta. Nici nu vreau sa ma gandesc cat ne-ar fi luat sa bantuim prin troienile de zapada ferite de soare din padure. Ca tot veni vorba de GPS, eu m-am imprietenit cu al meu. E cuminte si daca ii dai acumulatorii care ii trebuie incet, incet se apropie de specificatiile tehnice. Mananca mult, dar cu acumulatorii potriviti...Am mai invatat sa lucrez cu el asa ca incep sa am si incredere in ce imi arata.

Avem si un pic de noroc - in padure s-a mai mentinut zapada asa ca putem cobora pe ski-uri. Nu apuc sa fac doua curbe si crac! Se rupe batul telescopic.

Celelalte victime ale sezonului: calcai clapar dreapta Alex, nit pivotant clapar Elena, frontala Elena, suprapantaloni, supramanusi, bete telescopice, piei foca, talpa ski tura, izoprene si lista poate continua. Cica e normal sa se strice dupa o perioada, dar asta nu ma prea incalzeste.

De-acuma coborarea devine palpitanta pentru mine. Cu rucsacul in spate, printre copaci si numai cu un singur bat in mana ma distrez pe portiunea ce urmeaza. Scopul e sa nu imi crap capul sau sa imi omor mostenitorii prin brazii din padure.

Coboram destul de mult pe ski-uri dupa care le luam din nou in spate pe ultima portiune de coborare pana in Valea Lapusnicului.

Aici trebuie sa trecem apa. Eu ma bazez ca am cracii lungi si trec peste Lapusnicul Mic. Lapusnicul Mare e...mai mare asa ca ma descalt si trec asa apa. Senzatia de arsura la iesirea din apa imi aminteste de tura din noiembrie.

Ceilalti adopta un mod mai simplist de traversare a apei: cu claparii in picioare - bazandu-se ca masinilie nu sunt asa de departe.

Ca de obicei pentru final ramane partea cea mai anosta: urcusul pe forestier de la malul Lapusnicului pana la baraj. Nu se mai termina si aici chiar am nevoie de toata vointa ca sa nu arunc tot rucsacul. Partea de baraj are fix 496 de pasi facuti cu capul in piept si numarati unul cate unul ca sa treaca mai repede.

Am schimbat Clopotiva cu hanul din Sarmizegetusa. O schimbare inteleapta si probabil urmatoarele ture o sa le terminam pe aici. Ni s-a cam luat de ciorba de burta si clatite unsuroase.

A fost o tura solicitanta din punct de vedere fizic si psihic - cum nu am mai avut de ceva timp. Am avut noroc de o echipa excelenta, cam la acelasi nivel fizic - ceea ce a contribuit la reusita turei. Vremea a tinut cu noi sambata asa ca cei care au putut rasufla s-au bucurat de soare si un peisaj frumos. Duminica Zamolxis ne-a amintit ca ursul nu de prost sta in barlog toata iarna.

Na,na, na, na....Gata! Acuma, stiu ca tot blog-ul asta a sunat ceva de genul: am scapat si nu ma mai obliga nimeni sa mai merg pe munte in conditiile astea. Adevaru-i ca am asteptat cu nerabdare iarna asta. Aveam chef de creste si de ture de ski. A fost de cacat tot sezonul in afara turei de la Soelden - aia a fost superba. Asa ca da, ma bucur ca s-a terminat si ca trec la bicicleta si la papuceii de padure. Una din putinele parti frumoase ale iernii a fost ca in majoritatea weeke-end-urilor am fost cu o trupa mare de prieteni si ne-am distrat.