EcoMarathon

Data: 01.05.2010
Participanti: Elena, Alex, Adina, Sergiu
Locatie: Moeciu
Poze: aici
Multe multumiri pentru poze lui Laurentiu Pavel !!! Toate pozele din acest post ii apartin!
Filme: aici
-------
Acuma am vazut rezultatele: aici

Blog-ul l-am scris inainte sa le stiu. Acuma mi-e o ciuda de mor. Imi vine sa plang de ciuda. Pentru ca m-am ratacit, pentru ca am facut experimente, pentru ca n-am tras, pentru atitudinea defetista, pentru ca ma alergat fara bete, pentru tot.

Cei pe care vroiam sa-i depasesc erau acolo aproape. Macar de nu ma rataceam...

Bucla 1 eram "acolo". Si n-am tras. Am facut eu alte prostii in concurs, dar sigur n-am apasat niciodata pe acceleratie. Si eram "acolo" mama ei de treaba!!!! Eram "acolo" fara sa ma chinui.

Bucla a 2-a am stricat tot. Nu inteleg si nu o sa inteleg ce mi s-a intamplat. Am numit-o ciudatenia. Consider ca am suficienta experienta de alergari pe distante lungi ca sa nu o pun pe seama chestiilor clasice gen tras la inceput, lipsa de hidratare, bla, bla, bla. A fost altceva.

Degeaba m-am redresat pe bucla 3. Atunci chiar nu mai aveam nici o motivatie

Brusc (si contrar a ceea ce veti citi in continuare in blog) Hercules devine prioritar. Totul sau nimic.
-------
Dupa un week-end excelent la Dorel in Sebis (vine blog-ul mai tarziu) ne-am trezit la inceput de sezon de concursuri.

Din noiembrie ne-am tot antrenat. Si timpul a trecut cu un scop. Am avut o sumedenie de ture interesante in week-end, iar peste saptamana am avut antrenamentele.

Acuma a sosit momentul sa vedem daca antrenamentele au dat ceva roade. Si nu putem incepe altfel decat in forta: sambata avem EcoMarathon-ul la Moieciu, iar duminica Liman Bike Race la... Liman. O sa fie un week-end marathon.

Anul trecut tot povesteam de stresul dinaintea concursului - acuma nu a mai ramas nimic. Stiu ca o sa termin maratonul fara probleme, stiu ca nu pot sa-l castig si mai stiu ca fata de timpul calculat la antrenamente nu pot sa am o variatie mai mare de maxim 10%. Asa ca totul e destul de clar inca inaintea startului -singura necunoscuta e cat de bine merg ceilalti concurenti.

Vineri pornim alaturi de Adina si Sergiu catre Moieciu unde ajungem tocmai la timp pentru a ne ridica pachetul de concurs.

Din ciclul romanul e deosebit, episodul 2: cu o luna (30 de zile ca sa va fie clar) inainte, Elena a facut rezervare la o pensiune langa punctul de start. A primit confirmarea rezervarii. Cunoscand mentalitatea imbecila a micului proprietaras roman hapsan de bani, am batut-o pe Elena la cap sa mai sune odata pentru confirmare. Evident ca idiotul ne-a zis senin ca nu mai sunt locuri. Ma pis pe pensiunea ta (ceea ca am si facut la propriu) si ca sa ai cat mai multi clienti pe viitor uite dau si numele pensiunii: Veronica.

Ne cazam in Moeciu de Jos. Ar trebui sa zic de la inceput ca nu am considerat EcoMarathon-ul ca un obiectiv pe anul asta (prin asta intelegand concursuri de genul "intru si trag pana mor"). E primul concurs, nu stiu traseul si prefer sa ma "incalzesc".

Asa ca ma apuc sa fac experimente: nu mai alerg cu rucsac si camelback - imi iau acuma o borseta si bidonul de bicicleta.

Dupa ce mananc in scarba o farfurie de paste si rad 2 beri (cantitatea stintific determinata de 2 beri are darul de a elimina stresul si de a asigura un somn linistit) ma duc la nani.

Dimineata ne pregatim pe fuga si ne prezentam la start. Aici e deja iures mare. Sunt aproape 400 de participanti inscrisi la cele 2 categorii de concurs: Cross -14.2km si Maraton - 42km.

La start o multime de prieteni pe care ni i-am facut cu prilejul altor concursuri. Maratonul este constituit din 3 bucle care se intersecteaza chiar la punctul de start - fiecare bucla are aproximativ 14km. Silviu Balan ne sfatuieste sa nu folosim betele in primele 2 ture si sa le luam numai in cea de-a treia. Ne decidem sa mergem pe mana lui si astfel sa mai incerc un experiment - pana acuma nu am alergat decat cu bete.

Timpul trece repede si ne apropiem de start. Nu am la mine ceasul asa ca nu o sa stiu cu ce viteza alerg sau cat am facut. Nici nu ma prea intereseaza. In fata este Elena; Sergiu este in spate. Pentru Sergiu va fi primul maraton, Elena vrea sa vada daca a crescut fata de anul trecut.

Se da startul si pornim in prima bucla. Drumul forestier ne duce pe valea Popii. Cred ca alerg repede. In primii kilometri se fac deja grupulete de alergatori. Eu o iau ca reper pe Gianina pe premiza ca anul trecut am alergat in spatele ei o buna bucata la MPC si mi-a placut ritmul.

Dar trebuie sa ma chinui serios sa tin ritmul ei si o pierd inainte de inceputul unei urcari in padure. Sunt asa de vag in detalii pentru ca efectiv tin minte destul de putin din traseu: este foarte frumos, dar nu tin minte detalii. Am mai fost aici de multe ori asa ca nu e nimic nou pentru mine.

Ca de obicei, cum incepe urcarea, cum merg si eu mai bine (sau restul mai prost). Incep sa depasesc concurenti. Cum nu am vreun obiectiv precis, nu ma prea entuziasmeaza asta, cum la fel de rece ma lasa faptul ca sunt multi care ma depasesc.

Nu pe urcare, acolo nu au voie sa treaca de mine- trebuie sa mai creasca. Nimeni din cei care sunt in spate incepand cu punctul asta (concurentii mai buni ca mine sunt deja toti inainte) nu are voie sa ma depasesca pe urcare de-acuma inainte. Pe coborare, bafta tata: mai am inca vreo 15 concursuri anul asta...

Asa ca depasesc concurenti pe urcare, sunt depasit pe plat sau coborare.

O alta chestie noua este ca acuma alerg cu un MP3 la mine. L-am umplut cu techno asa ca acuma nu aud decat : tut tut tut la maxim in casti. Nu imi dau seama daca e bine sau rau, dar macar acum am o parghie de care sa ma agat.

E destul de deprimant...Nu am obiectiv si nici motivatie: nu sunt in stare si nici nu voi fi vreodata sa urc pe podium la maratoanele montane. Asta e clar. La fel de clar e ca il pot termina decent si daca il alerg beat.

Alergatorii ar zice ca de fapt nu e vorba de a-i intrece pe ceilalti si de a castiga, ci de a lupta cu tine insuti si de a-ti imbunatati timpul cu fiecare concurs. Imi pare rau, eu inca n-am ajuns la asa noblete spirituala si la fiecare concurs la care merg, eu tintesc podiumul sau sa depasesc pe X, Y sau Z. Ca nu iese aproape niciodata, asta e. Dar asta imi da mie putere.

Iar acuma nu am nici unul din aceste obiective asa ca acuma ma concentrez pe techno. Pe la mijlcoul primei bucle incep sa ma intreb de ce m-am mai inscris. Nu gasesc raspunsul, in schimb o gasesc pe Gianina in varful urcarii. O depasesc - spre diferenta de mine Gianina alearga cu ceasul si avea sa imi zica ca atunci alergam cu vreo 9km la deal. Adica mult. Ea si-a dozat mult mai bine efortul.

Pe coborarea ce urmeaza ma depasesc o droaie. Ii depasesc lejer pe urcarea ce urmeaza.

Imi mai amintesc de un drum asfaltat si ceva case. Dupa aceea o coborare. Acuma sunt cu Daniela. Am alergat cu ea si anul trecut la MPC. Imi place ritmul ei. Cred... Alearga mai bine pe plat sau la vale. O prind pe urcari.

Termin prima bucla cu o coborare criminala. Dar asta imi place. E suficient de abrupta ca sa imi placa. Pui frana, pivotezi, sari si pui iarasi un pic de frana cat sa nu pici in cap. Asta chiar imi place.

Cum totul e subiectiv asa e si cu ce imi place la maraton: iubesc catararile abrupte si coborarile criminale. Din simplul motiv ca aici ma pricep si aici depasesc numerosi concurenti. Ma enerveaza panta lina sau si mai rau - platul.

Termin prima bucla in 1.30. Acuma imi dau seama ca s-ar putea sa fi facut ceva gresit - mi se pare ca am mers cam repede.

Tot acuma incep sa imi dau seama ca experimentele mele au esuat (cu exceptia MP3-ului). Borseta m-a deranjat toata tura: cand nu ma batea pe ficat, mi se plimba in jurul braului, asa ca jumatate din bucla 1 am alergat cu bidonul in mana.

Mai proasta a fost ideea sa renunt la bete. Urcarile fara bete m-au solicitat complet diferit de ce eram eu obisnuit de la antrenamente.

Dupa ce am realizat asta la sfarsitul primei ture, NU fac nici o modificare si plec tot asa mai departe.

Urcare abrupta (Moeciu e pe o vale marginita de pante foarte abrupte, asa ca pentru a iesi sau a intra in el de pe creste, trebuie sa depui ceva efort).

Se termina urcarea si din punctul asta maratonul devine interesant. Incepe sa imi fie rau. Ma doare inima, chestie pe care am mai experimentat-o in ultima saptamana si care incepe sa ma sperie. Respir greu si sacadat si simt dureri in piept.

Sunt intr-un grup cu care alerg de ceva timp si unde ne tot rotim la trena. Acuma e randul meu si cum e un pic de urcare ma hotarasc sa scap de ei, trec in fata si accelerez.

Scap de ei, termin urcarea, merg pe ceva plat, incep sa cobor abrupt pe un forestier si dupa ceva timp realizez ca nu am mai vazut marcaje. De destul de mult timp. In spate - nimeni. Bai, daca am reusit sa ma ratacesc pe-aici inseamna ca...

Nu vine nimeni asa ca ma opresc. Dupa aceea din deal vreo 10-12 concurenti vin spre mine. Sa vezi ca i-am fraierit si pe astia... Ajunge unul dintre ei, ma intreaba unde-i marcajul. In timp ce vorbim, alti cativa (multi) concurenti trec mult deasupra noastra pe unde era de fapt traseul.

Na, acuma chiar ma simt rau. Foarte rau. Parca mi-a turnat cineva plumb in picioare. Abia revin pe traseu. Din fericire, de aici se coboara.

Nu mai am suflu si imi simt picioarele groaznic de grele. Ajungem in sosea si aici unul dintre organizatori are o placa pe care scrie: 18.5km.

Na...acuma am un obiectiv a naibii de bun: sa termin maratonul. Ma simt stors ca o lamaie, ma doare pieptul si picioarele nu ma mai asculta. Habar n-am ce s-a intamplat. Distanta asta cu diferenta de nivel mai serioasa o alerg ca sa imi revin din mahmureala. Acuma sunt terminat.

Nu ma prea intereseaza cati au trecut de mine - acuma mi-e frica de cum ma simt. Incepe o urcare pe forestier catre complexul Cheile Gradistei. Un forestier perfect, lat, fara denivelari, cu o panta nu mai mare de 10%-12%. Exact ca banda, prietena mea.

Nu pot sa mai alerg nici un pas. Si acasa alergam cate o ora pe asa ceva... Acuma m-am speriat rau - nu inteleg ce s-a intamplat. Incep sa merg. SA MERG!!!!!!! Imi vine sa tip de neputinta. Dar merg repede. Asa de repede incat depasesc concurenti care se straduie sa alerge.

Si aici trec pe regimul de "caine" care ma ajuta sa termin fiecare concurs. Mie mi-e greu, dar lor le e si mai greu. Hi hi hi. Ma bucur de fiecare data cand depasesc cate un concurent. 5km. Atata are infectia asta de drum prafuit pe care ar fi trebuit sa alerg cu 10 la ora conform planului de acasa. Nu am alergat nici macar un pas. Dar am depasit o droaie de concurenti mergand. Si asta mi-a dat putere.

Psihic, ca fizic sunt la pamant. Dar nu am timp acuma sa inteleg ce dracu am gresit. Acuma nu mai vreau decat sa termin si sa ma dau cu bicicleta. In punctul asta urasc alergatul. Horcaind la propriu ajung in varful urcarii la un punct de alimentare. Aici ma pun in cur pe scaun si stau asa cateva minute.

E un mare mister - nu am tras deloc de mine si ma simt mai rau ca la Eco Explora (ala e etalonul pentru cel mai dur concurs).

Nu mai tin minte nimic pana la coborarea criminala care incheie cea de-a doua bucla. Din cauza durerilor din piept si a totalei lipse de reactie a organismului, cochetez tot mai mult cu abandonul. N-am facut-o niciodata, dar acuma mi se intampla ceva ce nu inteleg si mi-e cam frica. Asa ca ma gandesc serios sa renunt la bucla 3.

Agonizant de incet ajung la punctul de start mai mult mort decat viu. Aici nu vreau altceva decat lamaie. Mi-e greata (am bagat in mine geluri si bauturi izotonice si acuma imi vine sa imi vars si fierea). Mananc lamaie si ii cer Adinei care ne asteapta acolo sa imi aduca betele. Tot acuma renunt si la bidonul cu apa. In ultima tura o sa mabazez doar pe ce gasesc in punctele de alimentare.

Ma hotarasc sa incep si bucla 3. De rusine. Incepe urcarea. Si e asa de abrupta incat brusc se ridica valul si motorul se pune in functiune. Reusesc dupa mult timp sa imi controlez respiratia. Am betele prietene cu mine si ma ajut de ele.

Nu am facut nimic: nu am mancat ceva, nu am baut ceva, nu am schimbat nimic. Si totusi ceva s-a schimbat. Nu ma mai doare pieptul si pot sa trag cum sunt obisnuit.

Din pacate ciudatenia care m-a urmarit 2 bucle a lasat urme si incep sa simt inceput de crampe in ambele gambe. Urcarea trece prin fanetele localnicilor. Fanete delimitate de garduri care trebuie sarite. Fiecare salt peste gard ma apropie tot mai mult de momentul crampelor. Le simt de fiecare data. Probabil exista o metoda sa le previ daca simti ca apar. Eu nu o stiu, asa ca astept sa vina.

Sar peste un gard si pic gramada dincolo urland de durere. Au venit. Concurentul din fata vine instantaneu si ma ajuta. Nu pot sa zic decat atat: multumesc!

Mai bag un gel. Paradoxal, crampele nu m-au deranjat foarte tare. Au fost ultima rabufnire a ciudateniei. Inca inainte sa apara crampele, am trecut la apatia din bucla 1. Cum nu ma mai doare pieptul si nu mai am plumb in picioare, stiu ca mai pot continua asa inca 2 maratoane. Din nou nu mai am obiectiv asa ca astept sa se termine concursul.

Mai tin minte bucata de forestier impanzita cu oraseni lasati liberi in natura. Care nu inteleg de ce trebuie sa alergi. De la cele 120kg de ignoranta si de pe toacele de 15cm nici nu trebuie sa intelegeti.

Urmeaza ultima urcare - cea catre Gutanu. Aici ma intalnesc cu salvatorul meu. E o urcare pe care o stiu si care imi place mult. Cred ca e singura portiune in care ma bucur efectiv. Ba chiar si alerg. Cu pasi mici fiindca panta e foarte abrupta, dar alerg.

Fara nici un fel de ironie, imi pare rau ca se termina urcarea. Mi-au luat jucaria. De aici mai sunt inca vreo 7km. Traseul trece pe la liziera padurii intr-o coborare usoara. Alerg toata portiunea si astept cuminte sa se termine traseul.

O ultima coborare abrupta ma aduce la linia de finish. Gata. L-am terminat. Ma bucur... ca s-a terminat. Nu mi-e rau, nu sunt obosit. Daca nu ar fi fost momentul buclei 2 in care m-a urmarit ciudatenia, probabil ca nu as fi retinut mare lucru din tura.

De fapt, ma simt asa de bine incat e clar ca maine voi lua startul la Liman. La categoria Hero.

Gianina ma felicita. Ea merita in schimb felicitari. A terminat pe locul 1 la open feminin. Bravo Gianina! Daca ea a confirmat, Alin a reusit dupa parerea mea o performanta mai mare: locul 3 la open masculin. Felicitari!

Mai trebuie sa vina Elena si Sergiu asa ca de-acuma incep emotiile. Vine si Elena dupa socoata mea pe locul 3. Si ea e bine dispusa.

Si daca tot blogul de mai sus pare lamentarea neputintei (pe undeva asa si e), Elena e cam de aceiasi parere: sportul asta nu e de noi. Elena e la fel de fresh ca mine. Adica nu ca dupa ce a alergat 42km pe munte. Si ea s-a intrebat ce cauta aici in timpul concursului.

Nu a abandonat fiindca nu o face niciodata. Fiindca e o luptatoare. Dar concursul asta s-ar putea sa ne reorienteze catre alte orizonturi. O sa continuam sa alergam, dar cel putin eu o sa dedic tot mai putin timp antrenamentului de alergat. As fi terminat maratonul asta si daca faceam 10% din antrenamentele pe care le-am facut. Si probabil l-as fi terminat cu doar 30 de minute mai tarziu.

In schimb ma tenteaza la fel de mult adventure race-urile sau concursurile gen Marathon 7500. Ca sa nu mai vorbim de bicicleta ! Ceva...lung :). Si greu.

Vine si Sergiu. A terminat primul lui maraton. Felicitari Sergiu si la cat mai multe maratoane.

Asteptam momentul premierii. Am uitat sa punem la socoteala o concurenta asa ca Elena e pe locul 4 si nu pe 3 cum am crezut eu.

Eu am terminat maratonul in 5.26. Obiectivul meu stabilit acasa pentru concurs era 4.50. Problema e ca si daca il mai alerg de 10 ori anul asta, nu imi pot imbunatati timpul cu mai mult de 10-15 minute. Si incep sa cred ca e cam plictisitor sa alerg atata pentru a castiga cateva minute...

Dupa ce realizam ca am stat inutil pana la ora 21.00 - ne grabim sa ne urcam in masina si sa pornim catre Liman.

Ca sa termin intr-o nota optimista: ne vedem la Hercules Marathon; si dupa aceea la Ciucas Trail running; si evident la MPC. Si bineinteles ca si la UtraMarathon-ul Fagaras.

---------------------------------------------------
Acuma despre concurs:

Traseul este foarte frumos - ai numeroase perspective asupra masivului Bucegi sau Piatra Craiului. Este variat: urcari si coborari abrupte, macadam, asfalt sau poteci montane. Este un traseu greu, cu multe urcari si diferenta mare de nivel - si asta o spun ca fiind un plus pentru acest concurs.

Punctele de alimentare au fost exemplar aprovizionate. E prima oara cand am vazut un asa corn al abundentei la un concurs.

Marcajul a fost foarte bun. Acolo unde m-am ratacit eu, o baba dementa luase panglica care marca traseul - nu a fost vina organizatorilor.

Organizatorii si-au dat toata silinta pentru a crea o atmosfera deosebita pentru participanti. Silvia si Cornelia indemnau in continuu participantii si suporterii sa incurajeze fiecare concurent sosit.

S-a organizat si un Ecokids pe diferite categorii de vartsa - din nou o idee excelenta pentru promovarea sportului in randul copiilor.

Daca e sa iau fiecare detaliu separat, nu pot sa gasesc nimic de reprosat. Pasta party, arbitrii de traseu zambitori si care te incurajau (asta mi se pare foarte important). Organizatorii au luat in calcul toate detaliile. Nota 10 !

Dar pentru ca "Beauty is in the eye of the beholder", aici nu a fost atmosfera de la MPC. A fost doar un concurs - un mod de consumare a energiei si atat. A insemnat si o buna oportunitate de a ne intalni cu prietenii din zona si pana la urma asta a fost cel mai important. Nu stiu de ce, dar la MPC a fost "ceva" ce aici a lipsit...