Indonesia - Bali (Amed)

Data: 10.09.2010 - 11.10.2010
Participanti: Elena si Alex
Locatie: Indonesia
Poze:  Amed
          Tirta Gangga
          Pura Lempuyang
Filme: mai un pic de rabdare...

Azi sunt prost dispus si asa iese si blog-ul. Ieri imi scrie Duba ca s-a inscris la cursurile de Dive Master la aceeasi scoala unde am fost si noi si ca acuma face scufundari in Gilli. Te urasc! Azi desteptii de la National Geographic n-au alta idee de dimineata decat sa dea emisiunea cu reciful de corali. Multumesc si voua. Sunt nervos si vreau sa ma intorc acolo - de fapt vreau sa plec din nou departe. Parca sunt venit de-o eternitate aici si nu, nu m-am adaptat.

Am reusit sa pun si primele filmulete. Ma uit acuma la ele si vad ca cel putin in Yogya noi am dus o viata destul de hedonista: dimineata ne trezeam pe la 6.00, inviorarea ne-o faceam in piscina din fata camerei, treceam pe clatite si sucuri naturale. Seara inca o baita cat sa iti vina somnul. Parca nu e tocmai imaginea care am creat-o pana acuma despre Indonesia.

Din nou, se incadreaza perfect in decorul respectiv: Indonesia este (ca si alte tari din Asia presupun) , o lume a contrastelor. Contrastele le vezi la tot pasul: de la becak-ul rudimentar la trenul sau autocarele ultra luxoase (nu am vazut prin Europa asa ceva); de la homestay-urile darapanate si insalubre, la cazarile din Bali care trec de barierele imaginatiei.

Luxul nu este rezervat turistilor. Au si ei o patura care o duce bine si care beneficeaza de aceste placeri. De fapt ca si pondere (exceptand poate Bali), sunt mai multi turisti indonesieni decat straini.

La Ecuator zilele sunt egale cu noptile. Asta nu ne-a prea bucurat, noi fiind mai activi si 12 ore de bezna nu ne-au prea convenit. Programul zilnic presupunea trezirea pe la 5.30 - 6.00, iar inapoi in pat ne intorceam pe la 22.00-23.00 (seara se lasa brusc undeva pe la 18.00-18.30). In zonele islamice imamul avea grija sa ma trezeasca la 4.40 cu chemarea la rugaciune (desi e plin de moschei, lucru care m-a facut sa cred ca sunt foarte religiosi, nu am vazut multi oameni sarind pe covorase cu fata spre Mecca cand se auzea chemarea din minarete).

Sederea noastra in Yogya se termina si ne urcam in tren la clasa excklusiv (asa o numesc ei, n-am gresit eu ortografia). Asta e un tren in care intre doua randuri de scaune ai loc sa dai si o miuta, aer conditionat, prize, televizoare, mancare, racoritoare...

Ciudat e ca diferenta intre transportul de "lux" si cel "ordinar" nu este asa de mare, motiv pentru care si oamenii obisnuiti apeleaza la conditiile mai bune de deplasare.

Pentru mine toti localnicii aratau la fel: mici, cenusii, urati. "Frumusetea e in ochiul privitorului" - asa-i. Am fost obisnuit cu modelul european de frumusete si asta mi-a ramas intiparit in creier. Nu mi-au placut fetele din Peru, nu mi-au placut nici cele din Indonesia. Noi ii vedem pe ei urati (aici fac exceptie adolescentii plini de cosuri, batraneii burtosi si maniaci, inadaptatii care nu reusesc acasa sa aiba o relatie, uratii si oamenii cu puta mica care vin aici pentru o partida de sex cu localnicele si li se pare ca aici sunt cele mai frumoase femei de pe Pamant). Nu, nu sunt. Sunt doar niste fete care s-au saturat de mizeria in care traiesc si ar vrea sa duca o viata mai buna. Si daca biletul de drum il reprezinta un turist dubios, nu conteaza.

Nu sunt deloc rau si Elena va poate confirma. Am vazut puzderie de specimene din lista de mai sus (nu garantez pentru aia cu puta mica, dar pe restul i-am vazut prin toata Indonesia). Come on man! Ai 100 de ani - ce naiba ai cu fata aia care nu sunt sigur ca e majora ?! Idioti... Noi am creat piata de sex care exista acolo...
Daca noi (nu cred ca sunt singurul specimen care vede lucrurile asa) ii vedem urati, ei in schimb ne vad frumosi. Reprezentam modele pentru ei. Toate reclamele la produse cosmetice, tigari, masini si alte cele erau facute cu ... albi! La ei pare a fi la mare cinste pielea alba. Elena s-a dus sa caute crema de protectie solara - a gasit o gramada de creme de...albit. Cum era la noi cu "alba, grasa si frumoasa" se pare ca e la ei cultul pentru pielea alba.

40 de grade: baietii au niste hanorace cu gluga si blugi. Fetele sunt infofolite in baticuri din cap pana in picioare. Mi se face rau de cald numai cand ii vad. Un numitor comun la toti il reprezentau slapii: Indonesia e o tara de 240 de milioane de perechi de slapi. Ciorapi n-au inventat, alte incaltari n-au inventat. Desculti sau incaltati cu slapi.

Dar revenind. Suntem intr-un tren luxos care ne lasa in Surabaya (al doilea oras ca marime si dezvoltare din Indonesia) unde trebuie sa prindem o legatura. Nu o sa ramanem in gara - hai sa vedem ce e prin preajma chiar daca e deja noapte. In Romania nu avem inca gari asa de civilizate ca cea de aici. Lasam bagajele si pornim la drum.

Asta n-are cum sa fie Indonesia. Ajung la convingerea ca Yogya o pastreaza asa exclusiv pentru turisti ca sa nu se piarda obiceiurile vietii autentice. Aici au disparut becak-urile, bulevarde largi si inundate de reclame luminoase trec printre ...blocuri. Arata a naibii de diferit fata de locul de unde am plecat acuma cateva ore.

Foamea ne indreapta catre un restaurant din zona. Pe scurt aici am mancat cel mai bine in toata excursia. Era vorba de un "all you can eat", dar mai ciudat. Adica nu exista mancare preparata - doar ingrediente. Fiecare masa avea un gratar electric si o oala cu apa pe un fel de resou.

Te duceai la bufet si iti alegeai ingredientele pe care le doreai, te intorceai la masa si le gateai singur. Chelneritele au fost indulgente si ne-au invatat ce si cum trebuie facut. Una peste alta a fost cea mai placuta experienta culinara din Indonesia (apropo - restaurantul era cu specific japonez).

Cu burta plina plecam sa ne mai plimbam. Din nou contraste. De pe bulevardele luminoase si dintre cladirile inalte nimerim pe ganguri.

Gangurile sunt o caracteristica a fiecarui oras din Indonesia si sunt exact ce le zice numele: niste ganguri. Culoare inguste si intunecoase formeaza un labirint intortocheat printre locuintele oamenilor. Cand folosesti expresia : "China Town" te referi la lumea pe care o formeaza aceste ganguri impreuna cu oamenii care traiesc aici.

O casa tipica indonesiana: o camera (maxim doua) cu gresie pe jos. Putini au paturi si dorm direct pe jos din motive practice - e mai racoare. Mobila se rezuma la un televizor si eventual o canapea. Mobila strict necesara este din bambus. Geamul si usa sunt intreptate direct catre strada - pardon gang. Casa omului reprezinta si locul lui de munca, afacerea lui.

Sampon la plic, slapi, brichete, haine, mancare, coafoare (le place la nebunie sa se aranjeze si sa se parfumeze), ateliere de reparat motoare. De fapt hai s-o zic altfel: fiecare timisorean a pus piciorul in fasia Gaza - strada cu arabi si chinezi din Timisoara. Sau a fost in Aurora sau Flavia. Na, asta era si acolo, doar ca la o alta scara: adica fiecare om vindea putin din cate ceva. Si treaba se desfasura fix in fata casei in timp ce intr-o mana tinea un orang si cu cealalta prajea niste sate (frigaruile alea pe bete). Universul omului se rezuma la gangul respectiv.

Intr-un gang din asta am nimerit la miezul noptii in Surabaya. Am citit ca Indonesia ar fi o tara relativ sigura, dar e bine sa fi precaut.

Nici asta nu e adevarat: nu e relativ sigura. Indonesia e cel mai sigur loc de pe Pamant. In Romania nu m-as fi plimbat pe acolo nici daca eram inarmat ca Rambo. Nu glumesc. O luna de zile nu am avut cel mai mic sentiment de nesiguranta; nimeni nu s-a uitat suspect la noi, nimeni nu ne-a amenintat. Indiferent unde (si am fost in locuri unde cred ca albii erau la fel de rari ca si prezervativele) si la ce ora ne plimbam, ne-am simtit in siguranta. Ajunsesem sa lasam garda jos la nivelul: SLR-ul ramanea pe plaja (si pe langa pasapoarte, aparatul foto era cel mai pretios lucru al nostru) si noi ne vedeam linistiti de snorkelling.

Surpriza ! Puteti iesi din hotel - nu va mananca. Puteti sa va plimbati pe strazi alaturi de ei - nu sar sa va fure Mastercard-ul. Puteti sa stati afara si dupa ce se insereaza - nu o sa sara sa va bea sangele.

Indonesia e mult mai sigura decat Peru. Mult mai sigura decat orice loc in care am fost vreodata. Si asta fara sa fie cate un politist la fiecare colt de strada. E buna si religia asta la ceva...

Fiind totusi miez de noapte si aterizand pentru prima data intr-un gang din asta, reactia normala a fost de frica. De peste tot perechi de ochi se iveau si ne fixau. Oameni misunau peste tot. In lumina palida a becurilor, cu ei frecandu-se de noi, inaintand incet printr mazga alunecoasa de pe jos si printr-un curcubeu de mirosusi - lumea asta parea ireala. Totul era pigmentat cu "Hello sirrrrrrrr!", rasetele lor si dupa aceea cuvinte inteligibile in indonesiana.

Din Surabaya am luat un tren la fel de luxos, care spre dimineata ne-a dus pana in Banyuwangi. De aici schimbam trenul cu feribotul pentru a ajunge dicolo de stramtoarea Bali in...

Bali - de departe cea mai vizitata si popularizata zona turistica din Indonesia. Vrei sa fi smecher? Am fost in luna de miere in Bali. Mooooama! Bai, asta are bani, bai!

Undeva prin 1920 au inceput sa apara pe aici primii "turisti" sub forma artistilor. Pana prin 1970 banuiesc ca aici era efectiv ceea ce noi ne imaginam ca e paradisul. Dupa aceea au venit oamenii cu idei si au inceput sa dezvolte zona pentru a atrage mai multi turisti. Care au avut nevoie de conditii. Si au aparut alti oameni cu bani care le-au oferit conditiile. Si asa au aparut mai multi turisti care au avut nevoie de conditii mai bune. Si tot asa.

O sa ziceti ca chestia de mai sus se cheama progres si ca e destul de nasol daca nu reusesc sa inteleg lucru asta. Fain. Na, progresul a futut rau de tot insula asta si paradisul il mai gasiti doar in prezentarile Powerpoint care sunt facute in alte zone din Indonesia.

Bali e total diferit fata de Java (de fapt aici fiecare insula e total diferita de celelalte). In primul rand aici este cea mai mare comunitate hindusa din Asia din afara Indiei. Si asta se vede peste tot - de fapt este ceea ce da specificitate insulei.

Hinduismul balinez (ca de fapt toate religiile din Indonesia) este departe de "religia mama". S-a contopit cu animismul si a rezultat religia actuala.

Balinezii cred ca spiritele sunt peste tot. Spiritele bune locuiesc in munti si aduc prosperitate oamenilor, in timp ce monstrii si demonii locuiesc sub apa, iar spiritele rele bantuie padurile si plajele izolate. Oamenii se afla intre aceste doua extreme si ritualurile lor au rolul sa mentina echilibrul de forte. Ofrandele pregatite cu multa migala sunt oferite spiritelor bune in temple sau sunt asezate cu nonsalanta pe pamant pentru a satisface si spiritele rele. Religia este prezenta peste tot in Bali - sunt temple in fiecare sat,altare in fiecare orezarie si ofrande se aduc la fiecare colt de strada.

Cum o sa vedeti si mai departe, religia lor este naiva pentru noi. Dar ei cred cu putere in ea. De exemplu cheltuie mici averi pentru ofrande. Ai multi bani, faci ofranda mare si te-ai ales cu mai mult noroc si prosperitate ...

Trecand peste forma de prezentare (totusi mult mai simplista si mai ancorata in realitate decat la crestini), ideile de la baza hinduismului (care este la fel de mult religie cat e si curent filosofic) m-au atras si m-au fascinat.

Temple sunt peste tot. Fiecare sat are cel putin temple (templu dedicat fondatorilor satului, templul dedicat spiritelor care protejeaza satul si templul dedicat mortilor).

Mai mult: familiile isi oamgiaza strabunii in templele din curtea casei, clanurile (astea sunt familii infratite - un pic mai jos decat urmatoarea unitate sociala care e satul) in temple amplasate intre case, iar satul in temple mai mari. Exista si diferite temple care apartin intregii insule si nu doar unui anumit sat.

Altarele care se gasesc efectiv la fiecare pas - orezarii, intersectii, langa copaci sacrii, peste toooot - nu sunt temple, deoarce nu sunt imprejmuite cu ziduri. Aici se aduc dimineata si seara ofrande. De ce? Pai simplu, mai. Si zeii aia trebuie sa manance, nu? Credinta lor e foarte profunda - nu cred ca ai vrea sa dai laturi de mancare la zei... Asa ca ofrandele de la cele mai simple pana la cele mai somptuoase sunt facute cu foarte mare grija si atentie la detalii.

Dar noi nu stiam inca astea cand am ajuns in Bali. Ce stiam precis e ca trebuie sa ocolim Kuta, Nusa Dua si Sanur. Astea sunt tot ceea ce stiu "cretinii" despre Bali. Primele plaje virgine, originea mitului Bali. Vom traversa toata insula de la vest la est (100 km) si ne vom indrepta spre Amed - o zona pare-se mai izolata.

Bali traieste din turism. Sunt 3 milioane de localnici, dar populatia insulei se cifreaza la cifra constanta de 5 milioane. Cu un raport asa de mare de turisti, toata viata balineza s-a orientat spre sectorul respectiv.

Luam un autobuz (biletul din Yogya a inclus 2 trenuri, un feribot si un autobuz -si n-am avut nici un fel de neplaceri - sunt convins ca cei de la British pot sa vina la training aici). Ajungem in Denpassar (capitala insulei) si de aici trebuie sa ne descurcam singuri.

Cu un pret exorbitant (si asta dupa negocieli la sange in care mai ca plangeau ambele parti) ajungem in Amed. E nasol daca nu te deplasezi in prima parte a zilei. Dupa o anumita ora (14.00 -15.00) ajungi la mana rechinilor, deoarece nu mai exista mijloace de transport in comun.

Amed... Suntem pe plaja la ocean. Elena aproape ca face crize. Nu seamana cu nimic din vederile alea cu nisipul alb, palmierii aplecati deasupra apei si albastrul incredibil. O plaja neagra si pietroasa, plina de catamarane se intinde cat vezi cu ochii. (Nisipul ala negru era chiar deosebit si se datora vulcanului langa care salasluiam). Dupa Yogya unde am avut contactul dur cu Asia, se pare ca nici paradisul de la ocean nu e chiar ca in carti.

Gasim o cazare (avea sa fie cea mai frumoasa locatie in care am stat in Indonesia) la "Three Brothers". Nu mai am rabdare, arunc rucsacul, imi iau echipamentul de snorkelling si fug sa mai prind cateva minute de lumina. Poate macar in apa e ca la TV...

Intru in ocean si fara nici un fel de exagerare, am fost coplesit. Vine si Elena si toata supararea dispare. Iesim dupa apus. Lumea noastra s-a schimbat complet.


Cum viata subacvatica de pe reciful de corali nu se poate descrie in cuvinte (ar fi o carte numai cu: Woooow !!!!, Ooooooo!!!! si alte interjectii de uimire), va mai pun aici inca odata link-ul cu pozele.

Underwater

Amed este un sat pescaresc in care frustratii ca si mine au venit sa scape de ceilalti "cretini". Cazarile sunt mici, in curs de darapanare dar foarte frumoase. Avem piscina (cat de idiot trebuie sa fi sa folosesti piscina pe malul recifului de corali ?! Cred ca asta intrece imaginatia oricarui manelist. Dar probabil "se cere" ca altfel nu se mai construiau).

Mancam la mini restaurantul de langa noi. Si da, paradisul exista. De acuma inainte o sa tot repet sintagma asta in urmatoarele bloguri.

Paradisul exista de exemplu cand stai cu persoana iubita la o cina pe malul (cand zic pe malul inseamna ca eram la 2m de apa) oceanului, singuri la lumina lumanarii.

A doua zi suntem in picioare pe la 5.00. Trebuie sa vedem ce se ascunde sub apa. Dupa o tura de snorkelling luam micul dejun si la 8.00 ne intoarcem in apa.

Am avut norocul (n-a fost noroc a fost doar documentarea de acasa...) sa nimerim intr-o zona protejata. In gradinile de corali (asa se si numesc, nu e o metafora). Jemeluk e un sat langa Amed renumit pentru reciful de corali. Adevaru-i ca recif mai frumos decat cel de aici nu am mai vazut niciunde in restul excursiei.

Orele au trecut repede. Unul din punctele de atractie din zona sunt chiar gradinile de corali si ceva mai incolo epava unui vapor japonez. De unde stateam noi erau vreo 6km pana la gradinile de corali si 10km pana la epava. Abia am scapat de cei de la pensiune care se ofereau sa ne duca cu motorul sau cu barca pana acolo.

Inotand am ajuns destul de repede pana la gradinile de corali. Nu poti sa iesi din apa. Esti stresat doar de timp - trece prea repede si nu vrei sa pierzi nici o secunda. Pe Internet am postat 430 de poze - multe, si in afara noastra probabil nu se va uita nimeni la toate. Asta a fost ce a ramas dupa ce am periat cele peste 1600 de poze. Criteriul a fost in general simplu: stergeam la intamplare doar ca sa ramana mai putine (da, originalele sunt la loc sigur :) ). Cu filmele e la fel. Am pus o parte pe YouTube. Nu ma puteam opri din pozat si filmat - era... ca in poze.

Dupa vreo 6 ore de stat in continuu in apa, iesim la mal. Apa avea in jur de 31 de grade la suprafata si vreo 27 de grade cam pana unde ne-am scufundat noi. Asa ca era simplu sa stai toata ziua in apa.

Ajunsi pe drum nu mai e la fel de simpatic: suntem desculti si nu putem merge pe asfalt. Asa ca facem autostopul si pana la urma ne intelegem cu un motociclist sa ne recupereze de la epava japoneza.

Una peste alta inotam vreo 10km si iesim din apa pe seara. Ponoasele aveam sa le tragem vreo saptamana dupa aceea. Ne recupereaza motoreta si asa se termina prima zi de stat prin apa.

Pe seara imi vine o idee: sa inchiriem si noi o motoreta sau un scuter. Avea sa fie una din cele mai bune decizii din excursie.

Toti au aici motor. Cred ca inca au scutec, dar se dau cu motorul. Baieti, fete, mosi, babe, toti au motor. Pai daca chiar toti astia stiu sa mearga cu el, hai sa fim seriosi ca pot si eu. Faptul ca nu am carnet (nu la mine, eu n-am categoria A...), ca astia circula pe stanga, ca sunt pana la urma in Indonesia unde acuma cateva zile nu aveam curajul sa trec strada - toate astea nu mi-au creat foarte multe batai de cap.

Pana la urma sunt intr-una din cele mai corupte tari din lume, asa ca daca ma opreste politia si imi cere carnetul o rezolvam cu cateva bacnote.

Noaptea a fost lunga... Nu e chiar OK sa stai 10 ore in apa cu spatele, curu si picioarele batute de soare. La o saptamana dupa aventura asta inca nu ne revenisem. Dar de-aia am continuat sa facem in fiecare zi snorkelling indiferent de ora sau de cat stateam. La capitolul asta "cretinii" au stat mai bine ca noi: nu au suferit de arsuri. Nu-i vedeai in apa decat dimineata devreme sau seara. Erau la fel de albi ca atunci cand au plecat de acasa. Personal consider ca noi am fost mult mai castigati chiar daca cateva zile am suferit destul de tare.

Dimineata luam scuter-ul in primire. E "full automatic". Adica am frane ca la bicicleta si o maneta de acceleratie si frana. Dau cateva ture in fata pensiunii si ma obisnuiesc cu el suficient cat sa o iau pe Elena si sa pornim in explorarea Bali-ului.

Pe scurt, chestia asta cu motorul a schimbat complet excursia. Brusc aveam independenta completa. Inarmati cu harta, puteam merge unde vroiam, puteam sa stam cat ne taie capul. Nu mai depindeam de ore fixe sau de mijloace de transport. A fost ingredientul care a trebuit pentru a descoperi si un alt Bali decat cel asa de popularizat.

Pentru prima tura nu ne aventuram prea departe: mergem sa vizitam (adica sa facem snorkelling)  la Liberty Ship. Asta este cea mai renumita epava din Indonesia si unul din locurile preferate de scufundari. Epava in sine este destul de mare si foarte populata deopotriva cu oameni si de pesti.

Acolo am dat peste o multime de scufundatori - noi ne-am limitat la snorkelling. Chiar daca zona era mai saraca decat cea de la Amed, aici am avut parte de niste pesti mai mari. De fapt de-a lungul excursiei, fiecare zona in care am facut scufundari sau snorkelling a diferit ca fauna si flora de precedenta. Chiar daca exista un numitor comun, fiecare loc avea si specificul lui - in Amed am vazut aproape la fiecare tura testoase, lucru destul de rar in celelalte zone.

Amed se afla efectiv in umbra lui Gunung Agung, muntele sfant al balinezilor. Este vorba de un vulcan de 3200 de metri care momentan isi face somnul de frumusete, dar in trecut a fost destul de nabadaios. Dupa esecul pe care l-am avut pe Merapi cand vremea nu a tinut cu noi, Agung devine tinta evidenta.

Dar in continuare vremea nu a tinut cu noi. Cum aveau sa ne spuna localnicii de mai multe ori, am prins o vreme specifica lui decembrie (mijlocul sezonului ploios in Indonesia). In afara unei fasii foarte inguste de plasja, unde vremea s-a pastrat in limitele bunului simt, de fiecare data cand inaintam spre interiorul insulei intram in ploaie si in ceata.

In conditiile acestea aveam de ales intre a urca fara sa vedem absolut nimic pe Agung sau sa ne petrecem timpul la snorkelling. Am ales un fel de varianta b. Adica dimineata ne faceam tura de balaceala, dupa care ne urcam pe scuter si porneam la colindat insula. Seara mai faceam o baie si asftel se incheia ziua.

Una dintre destinatiile alese a fost Tirta Gangga (palatele de apa).

Nimic deosebit la locatia in sine, dar imprejurimile sunt fabuloase. Daca esti in Asia trebuie sa vezi orezariile. De fapt zona nu este renumita pentru Tirta Gangga ci pentru traseele pe care le poti face in zona.

Orezariile sunt impresionante. Aici se vede migala locuitorilor. Iara o sa fiu rau, dar nu ma pot abtine... Viata in Indonesia (si asa am eu o vaga impresie ca nici restul Asiei de Sud Est nu face exceptie) e simpla. Adica hai sa vedem: 365 de zile pe an stai la o temperatura constanta de 28-30 de grade. Nu-ti trebuie nu stiu cate schimburi de haine. Nu trebuie sa-ti bati capul ca viune iarna si mori de frig.

 

Mancarea?! O culegi sau o pescuiesti - si oricat de simplista pare exprimarea, efectiv cu asta se ocupau. Orezul este doar cu un pas mai sus  - daca ai nivelat terenul si nu uiti sa il irigi, asta creste singur. Ai doua sau trei recolte pe an. Pe unde am umblat am vazut in paralel parcele recent arate, parcele cu orezul verde  sau parcele gata de a fi recoltate. Nu pare sa sufere de ceva daunatori si creste repede.


Viata e simpla si nu trebuie sa-ti pui cerebelul la lucru ca sa supravietuiesti. Trantesti orang dupa orang, culegi sau pescuiesti si in rest stai si razi de uriasii aia albi care se plimba uimiti la tine pe camp. Fain, nu? Daca nu ai alta perspectiva cred ca e chiar suficient...

 

Ne-am plimbat cateva ore bune prin valea unde erau terasele cu orezarii. Ce mai - a fost foarte frumos.

Desi in ghid se face referire la traseele de la Tirta Gangga, localnicii nu pareau foarte obisnuiti cu prezenta turistilor. Tipul de mai sus a fost foarte incantat sa faca o poza cu Elena. Daca va uitati bine, Elena sta un pic aplecata de spate si tot e mai inalta decat el. Si respectivul nu era tocmai cel mai ic om din Indonesia.

Am fost curiosi cum se culege orezul - procesul seamana cu ce era pe vremuri la noi batutul graului. Orezul seamana destul de mult cu graul. Are un fel de spic sus, unde stau boabele. Se culege si dupa aia se scutura.

 

Singura operatie "mecanizata" este aratul unde folosesc bivolii; din cauza dimensiunilor reduse si neregulate ale orezariilor, nici n-ar avea cum sa intre acolo cu vreun tractor.

Apropo, la ei orezul se prepara la abur. Si acuma surpriza: europenii au venit cu tampenia aia cu orezul care nu se lipeste. La ei e foarte important sa se lipeasca. Nu de alta, dar manaca cu mana si nu cred ca au chef sa le fuga fiecare bob printre degete (nu e teoria mea, e luata din carti).

Orezariile formeaza un adevarat labirint (determinat de fapt de barierele de pamant care le delimiteaza). Peste tot in mijlocul teraselor gasesti altare unde se aduc ofrande zeilor pentru o recolta manoasa.

Dupa Tirta Gangga a urmat complexul de temple de la Pura Lempuyang. Aici sunt 6 temple care urca de la baza pana in varful unui munte. Noi am nimerit intr-o zi de sarbatoare importanta, asa ca tot muntele era efectiv plin cu credinciosi.

 

Ca sa intri in templele hinduse trebuie sa ai picioarele acoperite. Sau sa ai un sarong (carpa aia prinsa in jurul braului). Elena a fost tot timpul circumspecta cu neamul asta de oameni mici si cenusii. I-a intrat in cap ca astia vor sa ne fure indiferent de ce am face sau de locatie (lucru care era in 90% din cazuri adevarat). Doar ca si-au gresit clienta... Asa ca aici am platit 10.000 rupii pe sarong. Dar la urmatorul templu, in timp ce abia reuseam sa scapam cumva de zecile de vanzatori ambulanti care ne impingeau sub nas fustele, am intrebat alti turisti latini (cred ca detaliul asta e important) daca chiar trebuie sarong sau merge daca ai picioarele acoperite - merge si fara sarong. Cum nu vroiam sa cumparam sarong, vanzatorii au inceput sa se enerveze si sa ne zica ca nu avem voie asa in templu (inca nu intrasem). Erau aproape isterici.

Tacticosi ne-am scos colantii de alergare din scuter, ne-am imbracat cu ei si am plecat mai departe. Au tacut malc si s-au evaporat (cu acelasi zambet pe fata, evident..). Ce vreau sa spun cu asta: e util sa cititi un pic despre cultura locala inainte de a pleca in tari indepartate. Puteti zice ca "ce inseamna aia 10000 de rupii pentru un european ?!". Gandire tipica de "cretin" si n-am spatiu aici sa va explic care sunt consecintele acestei logici.

Pura Lempuyang mi-a placut in mod deosebit. In ghid se face o singura referire la locul acesta si asta se vede imediat: pe tot muntele ne-am intalnit doar cu un cuplu de francezi uimiti si ei sa mai vada turisti.  Aici am asistat la mai multe ceremonii religioase la templele care se catara catre varful dealului.

Ne-am si jucat: noi ne antrenam acasa pe scarile de la stadion. Aici erau scari de la baza pana in varful muntelui pe o diferenta de altirudine de 600m. Peste tot scari (cat naiba de timp trebuie sa fi avut astia ca sa se apuce sa faca trepte pe tot muntele?!).

Vremea nu a fost de partea noastra, dar macar am avut parte de o o ceremonie hindusa autentica (din care nu am inteles nimic, dar oamenii erau colorati, ofrandele abundente, si mai ales totul era complet nou pentru noi).

Pentru mine a fost interesant aspectul cu ofrandele: in functie de cati bani au, oamneii aduc ofrande mai consistente zeilor. Ce e bun pentru un simplu muritor, e bun si pentru zeu. Ii dai tigari, ii dai si niste chibrite ca poate nu are cu ce sa le aprinda. Ii mai dai si o Coca Cola ca poate ii e sete. Si niste gaini si rate ii aduci ca sacrificiu ca pana la urma zeul e mai desptep decat muritorul de rand si stie ca vegetarismul e un moft sau o dereglare.  Ii dai si niste bani, ca poate are si el chef de iesit cu ceilalti zei la o bauta. In ofrandele de mai sus se vad undeva la 200.000 de rupii, o suma  destul de consistenta pentru ei.

O sa ziceti ca e o religie naiva: cum mai poti sa sarcifici animale zeilor in secolul XXI? Sau sa aduci ofrande zi de zi unor figurine cu chip de animale. Trebuie sa recunosc ca a transforma apa in vin, a crede ca unu s-a dat jos de pe cruce si a iertat pacatele omenirii sau a macelarii civilizatii intregi doar pentru ca ele cred in altceva e mult mai ancorat in realitate...

Recunosc ca am o anumita aversiune (mare...) fata de bigotismul multor persoane pe care le vad in jurul meu si care nici macar n-au avut bunul simt (sau inteligenta necesara) sa citeasca singuri si sa inteleaga anumite texte. Ideile care stau la baza hinduismului si mai ales ale budismului (care este mai mult un curent filosofic decat o religie) mi se par mult mai atragatoare si mai pertinente.

Treapta cu treapta ne-am croit drum pana la templul din varf, care este evident si cel mai important. Aici treaba parea a fi pe terminate. Am mai asteptat naivi ca doar, doar se vor mai sparge norii sa vedem ceva in jur, dar degeaba.

Aici ne-am intalnit pentru prima data cu macacii. Ca in Cartea Junglei a lui Rudyard Kipling, maimutele isi fac veacul langa temple, mancand probabil tonele de ofrande. Localnicii le trateaza cu o bata in cap de cate ori devin mai insistente si se apropie de ei. Barosanul de mai sus a trecut indiferent si fara a acorda prioritate pe langa Elena.

Restul timpului ni l-am petrecut preponderent sub apa. A venit si vremea sa plecam din Amed. Si pentru prima data simt strangerea de inima ca plec dintr-un loc drag. Si frica ca s-ar putea sa nu mai vad minunatiile de aici - asa ca am facut snorkelling pana in ultima secunda.

Aglomeratie, arta, orezarii, vulvani si ghizi idioti in urmatorul blog.