Indonesia - Gilli

Data: 10.09.2010 - 11.10.2010
Participanti: Elena si Alex
Locatie: Indonesia
Poze: Gilli
Filme: youtube/hoinarii

Gilli... De la inceput am vrut sa ajung acolo. Cele 3 Gilli se afla intre Bali si Lombok si dupa ce Bali a devenit prea turistic, cei care cautau inca insulele tropicale virgine s-au indreptat catre acest mic arhipelag. Chiar daca si ele au avut soarta Bali-ului, plajele de o frumusete inegalabila, reciful de corali si chefurile care se tin lant, le pastreaza inca pe harta turistica a lumii.

Sunt trei insule: Gilli Trawagan - "the party island". Gilli Meno: insula indragostitilor. Si Gilli Air - insula ramasa inca traditionala. Noi am ales pentru inceputul sejurului Trawagan-ul. Aveam chef de putina animatie dupa cele 2 saptamani de "backpacking".

Este prima data cand ne deplasam cu barca lor traditionala - catamaranul. Drumul din Lombok pana in Gilli ni-l petrecem pe acoperisul barcii. In zare se vad cele trei insule.

Pe masura ce ne apropiem, vedem de ce sunt asa de renumite. In sfarsit unul din cliseele pe care le aveam de acasa pare sa devina realitate: apa verde sau de albastrul cel mai fantastic si plajele din vederi chiar exista!!!

Culoarea acesta este data si de reciful de corali de sub apa. De asemenea acolo unde ai recif sanatos nu ai valuri si viceversa.

Trawagan-ul nu e mare - poti sa ii dai ocolul in vreo 2 ore. Pe malul marii se afla inghesuite toate facilitatile turistice: pensiuni, localuri, centrele de scuba. Insula asta are ceva special...

Are o savoare veche: desi sunt o multime de turisti, nu ai senzatia ca e prea aglomerata. Nu s-a incercat neaparat sa se pastreze sau sa se creeze un anumit stil, dar iti da un sentiment de liniste. Parca e o veche colonie care pulseaza la agitatia comerciantilor de mirodenii.

Nu exista cladiri mari, nu exista betoane sau sticla. Totul este din bambus si viu colorat. Pensiunile se rezuma la niste casute mici ascunse printre cocotieri. Restaurantele sunt intunecoase si inghesuite. Chiar si partea mai exclusivista a insulei are un aer retro. Este frumos aici.

Exista un singur drum, neasfaltat, care inconjoara insula. Nu exista nici un mijloc de transport mecanizat asa  ca toata lumea se deplaseaza cu bicicleta sau cu caruta.

Am ajuns in paradis. Nu avem insa timp de admirat pesiajul, deoarece incepem imediat primul curs. Comparativ cu alte scoli de scuba care pentru inceput te baga in piscina ca sa iti predea notiunile initiale, cei de la Lombok Dive ne-au dus direct in mare.

Pe instructorul nostru il cheama Mohni. De la inceput trebuie sa zic ca cei de aici au avut niste standarde deosebite in ce priveste felul in care se ocupau de clienti, securitatea si nivelul de predare a cursului.

Ne echipam si intram in apa dupa ce Mohni ne prezinta fiecare parte a harnasamentului. Eu traiesc in lumea mea si in acea lume lucrurile sunt simple, poetice si nu se acorda o atentie foarte mare a detaliilor pentru a nu strica poezia.

Cu tot echipamentul acela in spate realizez brusc ca in sportul asta poti sa mori. Alergam, schiem, uneori cataram, ne dam cu bicicletele si facem multe alte activitati. Dar nici unde nu depind atat de mult de echipament ca aici (nici macar la catarare - acolo in cel mai rau caz se rupe coarda sau pocnesc asigurarile sau  - OK sunt multe scenarii). Dar la scuba ai o infinitate de posibilitati de a o mierli. Si ce imi displace cel mai mult e ca aici sunt complet la mila echipamentului. Oricat de "bun" sunt eu, daca pe la 30 de metri sub apa o parte a echipamentului cedeaza - am mierlit-o.

Asta ma sperie efectiv, asa ca fac eforturi serioase pentru a ma concetra la cele ce ne sunt predate. Invatam sa folosim echipamentul si efectuam nenumarate scenarii de urgenta sub apa.

Este unul din sporturile in care depinzi cel mai mult de partenerul tau. Exista si termenul de "solo scuba", dar sunt putini temerari care incearca asa ceva. Echipamentul de calitate si un partener in care sa ai incredere sunt cele mai importante ingrediente ale unei scufundari care sa se termine bine.

Petrecem vreo 2 ore sub apa si invatam o multime de chestii.

A venit momentul sa ne si cazam si aici avem si singura nemultumire din timpul sederii in Gilli. In spatele sirului de pensiuni care dau spre plaja, se afla satul localnicilor. Acolo ajungem si noi sa stam - la un localnic acasa. Cazarea in sine era la fel de buna ca precedentele - locatia a lasat de dorit.

Dupa amiaza ne-am petrecut-o plimbandu-ne pe plaja si facand snorkelling. Reciful de corali este foarte bogat si bine conservat aici. De fapt, firmele de scuba ii platesc pe localnici ca sa nu pescuiasca incercand astfel sa pastreze reciful si vietuitoarele lui.

Aici am vazut alte vietati comparativ cu Amed. Am vazut si primii rechini - rechinul cu aripioara alba si pe cel cu aripioara neagra. Sunt doua specii inofensive, dar ai un nod in gat cand ii vezi trecand pe langa tine.

Incepem vanatoarea de apus si in in aceasta incercare ajungem sa dam ocol intregii insule. Un apus destul de timid, dar speram ca maine va fi mai grandios. Eu zic ca ne incadram destul de bine in peisajul acela.

Seara ne plimbam in sus si in jos pe aleea principala a insulei. La lumina felinarelor sau a tortelor, insula capata un aer si mai misterios. Mancarea de aici era cel putin proaspata. Iti alegeai animalutul preferat si bucatarul ti-l gatea acolo pe loc.

N-are rost sa o tot dau la intors: cand am vrut sa ajung in Gilli am vrut sa vin aici pentru...Magic mushrooms.

Inainte sa sariti cu gura - in Indonesia faci inchisoare sau esti condamnat la moarte pentru posesia in anumite cantitati a drogurilor sau pentru orice forma de trafic. Daca va intrebati cum de se vindea asa ceva pe insule e simplu: ciupercile nu sunt considerate droguri acolo.

Plus ca pe Gilli nu exista politie... Este un "status quo" care se mentine atat timp cat cei de pe insule nu sar calul. Noi am avut/avem Amsterdamul - din pacate acolo oameni "destepti" si "pudici" au grija sa reduca orasul pacatelor la un searbad port infrigurat. Noi am avut sansa sa il prindem inca in plina glorie.

Inainte sa sariti a doua oara cu gura - ciupercile nu creeaza dependenta. Fumatorii sau cafengii sunt niste drogati inveterati (Nasol...). Poza asta m-a speriat de-a binelea. Se implinesc peste doua luni de cand am renuntat si la placerea tigarii de dupa cina cu tatal meu. Oricum in ultimii doi ani devenise un moft, dar de doua luni, am renuntat complet amandoi.

De chestia asta sunt foarte mandru, dar nu regret deloc ca am fumat si nu consider ca as fi fost mai fericit daca nu fumam. Si nu recomand nimanui sa nu fumeze. Omul trebuie sa moara de ceva - si daca respectivului ii place sa faca asta, nu sunt eu Dumnezeu sa-i zic ca nu-i bine...

Ciupercile m-au fascinat de mult timp. Istoria lor se pierde in negura timpului. Samanismul din Asia avea la baza ciupercile (Amanita muscaria). Sunt raspandite pe tot globul si apar in toate culturile. Am citit despre ele mai mult decat toate lecturile obligatorii de la scoala. As putea sa umplu bloguri intregi despre ce sunt si ce nu sunt acestea. Specia locala era Copelandia Cyanescens, desi nu cred ca sunt multi pasionati de botanica printre voi.

Capacitatea de a modifica realitatea si mai presus de orice capacitatea de a vedea ceea ce alfel doar iti imaginezi. Un vis, o amintire draga, o idee trasnita. Creezi si darami lumi. Opresti timpul in loc sau il faci sa alerge intr-un ritm nebun. Ani, secole, milenii trec prin fata ochilor. Limita este data doar de imaginatie. Iar eu am o imaginatie foarte bogata.

A fost o noapte magica. Spre seara au inceput si chefurile pentru care insula este asa de renumita - am fost si noi la unul la care se canta live muzica reggae.

Dimineata ne sculam cu noaptea in cap ca sa ...alergam. Insula are o circumferinta de vreo 8km si este terenul ideal de alergat. Asa ca pe la 5.30 ne-am pus in miscare. Pare o imagine de basm: la lumina rasaritului sa alergi pe malul oceanului pe o plaja pustie. Teoretic asa si e. Dar dupa cateva minute incepi sa realizezi ca esti la Ecuator la o temperatura de 30 de grade si intr-o umiditate de 100%. Sauna e pistol cu apa.

Am strans serios din dinti ca sa nu renuntam, iar la finalul turei scaldatul in mare a venit ca o mantuire - eram mai uscati ca niste mere uitate peste iarna in camara.

Dupa micul dejun ne intlanim cu Mohni si refacem inca o data cursul de ieri. Azi suntem deja patru - ni s-a alaturat un cuplu de americani simpatici. Chiar m-a bucurat sa mai aprofundez inca o data notiunile de baza, deoarece nu ma simteam deloc sigur pe mine.

Americanii ne-au dus in piata locala la un fel de autoservire autohtona. Unde era mancare multa, apetisanta, gustoasa si ieftina. Ne-a placut asa de mult incat toate celelalte mese le-am servit aici. Din cate am observat localul facea furori si printre ceilalti turisti.

Dupa amiaza a sosit si marele moment: prima noastra scufundare. Mohni ne-a mai explicat odata masurile de siguranta si mai ales semnele prin care comunici sub apa. E foarte important sa calculezi toata scufundarea, sa iti lasi suficient timp pentru a face o revenire de siguranta, pentru a face oprirea de safety inainte de a iesi din apa. Comunici cand ai ajuns la jumatate cu aerul, iar cand mai ai inca 50 de bari te pregatesti de iesirea la suprafata.

Cu parere de rau nu retin cum a fost prima scufundare comparativ cu urmatoarele. Cu siguranta am fost foarte stresat. Si mi s-a confirmat si aici ca eu nu sunt tocmai cel mai indemantic si mai priceput om. Nu stiu ce faceam, dar reuseam sa termin primul din tot grupul rezerva de aer, chestie care m-a frustrat. Elena pe de alta parte s-a descurcat de minune - eu cred ca ea uita sa respire sub apa, altfel nu imi explic cum reusea sa aiba tot timpul dublu rezervei de aer fata de mine.

Este impresionant acolo jos si ati vazut deja pozele. Cu cat cobori mai adanc insa, numarul pestilor se reduce, lumina scade in intensitatae si devine mai frig. Pe de alta parte ai ocazia sa vezi alte specii de pesti. 

Dupa scufundare si pranz ne-am reluat periplul de snorkelling pe insula. Nu stiu cum se face ca din cele "enspe mii "de poze din care eu am facut peste 99%, alea 1% facute de Elena au iesit cel mai bine.

Cu tot renumele ei, Gilli nu este aglomerata nici pe plaja. Nu poti sa zici ca esti chiar Robinson Crusoe, dar ai ocazia sa stai pe bucata ta de plaja "deranjat"  in cel mai rau caz de copiii localnicilor care se scaldau si ei acolo.

A doua seara cei de la Rudy cred ca au vrut sa-mi testeze limitele si mi-au facut o bomba de cocktail magic. Toata documentarea dinainte nu m-a putut pregati pentru asta. Iadul exista. Exista si demoni si monstrii. Sunt acolo ascunsi adanc in creier. Si nu vreau sub nici o forma sa mai deschid usa aceea. Badddd trippp...

Dimineata ne facem alergarea matinala in aceleasi conditii ca in ziua precedenta, dar acuma scoatem un timp sensibil mai bun.

Si vine si prima scufundare a zilei... Scufundarile aveau loc in diferite locuri ale argipelagului - pana unde ne deplasam cu catamaranul. Invatam sa coboram si din barca cu aceasta ocazie.

Una din chestiile importante la scuba este sa reusesti sa egalizezi presiunea din urechi. Sau popular spus "sa iti pocnesti urechile". Senzatie cunoscuta de toata lumea atunci cand merge cu avionul sau cand urca brusc pe munte. Doar ca sub apa se simte mult mai acut.

Daca prima scufundare am uitat-o, pe aceasta o s-o tin minte tot timpul. Trebuia sa ne scufundam pana la 12m intr-o zona fara recif. Mohni, Elena si cei doi americani au cazut ca bolovanul spre fundul apei. Inca de la primii metri am avut probleme cu egalizarea presiunii si am inceput sa am dureri acute. I-am facut semn instructorului, acesta mi-a zis sa stau si sa imi fac egalizarea. N-am reusit. Dupa aia mi-a fost jena sa fac tot grupul sa astepte dupa mine. Mareeeeee greseala! Am simtit ca imi pocneste capul tot timpul cat am stat sub apa. Mii de menghine ma strangeau de tample. Cand am iesit la suprafata aveam masca de pe fata pe  jumatate plina cu sange, o imagine nu tocmai placuta si care m-a speriat si pe mine si pe cei din jur.

Daca ar fi fost numai asta era inca bine. Din cauza presiunii "mi s-a futut echilibrul". Urmatoarele zile aveam momente cand efectiv nu mai puteam sa stau in picioare si aproape cadeam (nu, nu era de la ciuperci).

Ca de obicei asta m-a intaratat. Nu o sa renunt si o sa-mi iau certificatul ala fie ce-o fi! Daca ceilalti pot, o sa pot si eu.

Intre scufundari, echipa noastra tehnica se odihnea pe barca, iar noi ne luam pranzul si citeam sarguinciosi manualul din care aveam sa dam examen.

Cea de-a treia scufundare a decurs mult mai bine, dar la final tot aveam sange in masca. De fapt de acuma inainte toate scufundarile aveau sa se termine la fel. Pe langa ca eu consumam aer ca un alergator la 100 de metri, nici nu prea reuseam sa imi tin echilibrul sub apa: cand stateam lipit de fundul apei ca un bolovan, cand pluteam ca o pana pe la suprafata. Si atunci chinuie-te sa-ti mentii nivelul in apa. Si asa se ducea naibii oxigenul. Clar nu sunt un talent. Si cu fiecare scufundare deveneam tot mai indarjit sa invat si sa iasa mai bine. Daca ei pot - pot si eu!

Gata cu desfraul si calatoriile psihedelice. Elena ma muta pe Gilli Meno. Meno este tot ce nu este Trawagan. Cateva bungalow-uri de bambus ascunse dupa liziera cocotierilor, doua sau trei localuri unde se poate manca si atat. Insula turistica are undeva la 300m, in rest este efectiv salbatica.

Daca pe Trawagan ne-am facut incalzirea, aici am gasit plajele acelea nesfarsite cu nisipul alb si fin pe care nu era tipenie de om. Aici timpul ar fi trebuit sa se opreasca. Este unul din putinele locuri in care am fost si din care nu as fi mai plecat.

Meno nu este la nivelul Trawagan-ului din punct de vedere al snorkelling-ului, in schimb este o placere sa faci baie aici. Asta dupa ce bineinteles ai facut si ocolul acestei insule in alergare dimineata. Meno e mai mica si are si un deal in mijlocul ei - deal pe care ne-am grabit sa il alergam.

Mohni si echipa vine si ne preia de aici pentru ultima scufundare din curs. O parte din pozele de sub apa  sunt facute la scufundare. Dar marea majoritate sunt facute la snorkelling. Mie personal mi s-a parut ca cea mai faina portiune este undeva intre 0m-10m. Sub aceasta adancime nu mai era asa de diversa si agitata viata.

Scufundarile cu ghid au fost ca si turele din jungla din Peru: fara Mohni nu am fi vazut nici macar jumatate din creaturile care isi dezvotasera niste mecanisme perfecte de camuflare. Ambii instructori care s-au ocupat de noi au fost adevarati profesionisti: au avut rabdare, au stiut sa ne invete, au stiut ce sa ne arate.

Dupa ultima scufundare a venit si momentul examenului teoretic. In cele 3 zile am avut de digerat un manual de 300 de pagini. Testul era grila si consta din 50 de intrebari. Am citit cu mare atentie manualul respectiv si am obtinut 48 de puncte.

Ne-am luat cu brio certificatul si am fost intampinati cu:"Congratulations! And welcome to a new world!". In primul rand multumim.

E ciudat. Planeta noastra este 73% apa si totusi noi o numim "Pamant ". Acolo sub apa este o lume incredibila, incomparabil mai animata si mai diversificata decat cea de la suprafata. Pare paradoxal, dar excursia asta a trezit in mine spiritul ecologic mult mai mult decat 15 ani de mers pe munte. Aici am simtit pentru prima data ca avem ceva unic si ca depinde numai de noi sa pastram ce ne-a fost dat.

A mai urmat o ultima sesiune de snorkelling intr-un colt uitat de lume a insulei Meno. E ca si cand ai ceva drag si nu vrei nicicum sa il pierzi. Niste meduze minuscule ma intepau intr-una, incepea sa fie racoare si curentul era puternic, dar vroiam sa mai smulg cateva minute din ce credeam ca e ultima tura de snorkelling din excursie. Am fost obligati sa iesim mai repede deoarece...

L-am prins! Fir-ar el sa fie ca l-am prins! Cliseul apusului a devenit realitate. Am asteptat dupa el 3 saptamani, dar eu zic ca a meritat.

Un final de basm pentru 4 zile de basm.

Munca-i munca, asa ca de dimineata alergam pentru ultima data in zona. Dupa care luam micul dejun. Ceea ce vedeti este restaurantul local cu vedere spre mare.

Pana vine barca sateasca care ne va duce inapoi in Lombok, mai avem timp de o baie.

La reveder paradis! Si cand ma gandesc ca Duba sta aici un an si vrea sa se faca instructor de scuba... Dar pana la urma tine de fiecare ce alege in viata, asa ca depinde doar de noi sa ne realizam si pe viitor visele facand abstractie de ceea ce cei din jur considera a fi obligatii, griji sau probleme.

Ajunsi in Lombok incepe seria de noroace. Suntem pe punctul de a ne urca intr-o caruta care sa ne duca la autobuz. Vindeti voi castraveti gradinarului... E gratis? Au inceput s-o dea la intors cum ca e gratis autobuzul, dar ca transferul cu caruta costa. Pe asta am vrut sa-l bat: adica imi iei bani ca ma duci 200m cu trascaleta aia?!

Sarim din caruta langa un localnic care ne intreaba: "Elena? Alex?" Era trimis de cei de la Lombok sa ne preia din port, deoarece ni se schimbase avionul.

Si acuma ma intreb: daca nu ne dadeam jos din caruta? Restul excursiei ar fi avut cu totul alta desfasurare si nu neaparat mai buna.

Soferul face o cursa care aproape ca ma face sa promit ca nu o sa-i mai fac pe pasagerii de la mine din masina sa vomite. La final ajungem la aeroportul din Mataram - capitala insulei Lombok. Primul zbor va fi scurt si ne va duce inapoi in Bali.

Intre cvele doua zboruri avem cateva ore bune. Asa ca ajungem sa vizitam zona din Bali pe care am ocolit-o: faimoasa Kuta. Este asa cum ne imaginam ca o sa fie: aglomeratie, cladiri mari, macarale. Dar trebuia s-o vedem. Nu poti spune ca ceva iti place sau nu, pana nu incerci, pana nu vezi cu ochii tai.

Si oricat de pornit eram impotriva zonei, tebuie sa recunosc ca plaja este superba. De fapt nu, plaja, dar valurile. Eu am ramas cu ideea ca daca mergi la mare trebuie sa ai valuri mari. Altfel poti ramane linistit pe malul lacului Surduc, nu trebuie sa te duci pana la cuca macaii.

Si aici au valuri! Din alea mari care aproape ca se transforma in  "butoiul" cautat de surferi. De fapt zona a fost la inceput locul secret de joaca al acestora. Si acuma erau cu zecile in zona. Am stat vreo 2 ore bune si ne-am jucat cu valurile cel mari. Na, asa! Asta e marea!

Acuma, prea multe cladiri opulente nu am vazut. Am plecat cu niste idei preconcepute despre zona aceasta. Majoritatea s-au adeverit si sub nici o forma nu va recomand sa va petrecti vacanta aici. Dar pe de alta parte daca sunteti numai in tranzit, este un bun prilej de a vedea pentru ultima data fete palide si crampeie de civilizatie inainte de a va indrepta spre locurile mai exotice si neumblate ale Indonesiei.

Pe nesimtite, am inceput sa mancam preponderent in warung-uri. In Yogya am fi pariat pe orice ca noi nu o sa punem piciorul acolo. Au ajuns sa primeze cantitatea, pretul si aspectul mancarii. Plus ca in general in warung-uri era un flux continuu de oameni ceea ce te facea sa te gandesti ca mancarea e proaspata si mai si vedeai cum e preparata (ceea ce nu era intotdeauna de dorit). Intr-un warung am mancat si in Kuta.

Cu intarzierea de rigoare, Lion Air decoleaza spre noi zari si noi aventuri: urmeaza tinutul mortilor din Sulawesi.

Pana atunci, pot spune pentru prima data "La revedere!"