Indonesia - Pe drum

Data: 10.09.2010 - 11.10.2010
Participanti: Elena si Alex
Locatie: Indonesia
Poze:aici
Filme: in blog-urile urmatoare

Din spatele  monitorului cu capul in maini si privind in gol, viitorul pare ca nu prea are contur. Stau tamp acolo si nu am nici o idee in afara de aceea de a pleca. Oriunde, dar departe. Si cat mai repede. Ma uit scarbit la calculator - paradoxal tocmai el e cel care imi ofera posibilitatea sa imi indeplinesc vise pe care multi nu si le permit; dar acuma singurul lucru care ma intereseaza e sa fug de aici.

Cat de idiot suna, asta-i adevarul: Indonesia ne-a ales pe noi, nu noi pe ea. Azi ar fi trebuit sa fim in avion spre Nepal, in schimb se implineste o saptamana de cand am revenit din Indonesia. Inceputul de an ne-a gasit plini de energie si cu planuri bine puse la punct. Circuitul Annapurnei, un trekking in Tibet, rafting, bicicleta si jungla din sudul Nepalului - toate incepeau sa se contureze.

Pe masura ce treceau lunile, ne-am plictisit de monotonia week-end-urilor in care daca nu eram la concurs, eram la munte. Asta e...se poate sa te plictisesti si de asa ceva. Ce e clar, e ca nu mai vrem munte si pentru concediu.

Idei n-am in afara de aceea fixa de a pleca cat mai departe si pentru cat mai mult timp. Tot felul de destinatii alternative apar - nu ma intereseaza atata timp cat plec.

La fel de putin atractiva pare si Indonesia. Dar privind mai atent are multe caracteristici comune cu Peru: are diversitatea geografica care face sa se merita un zbor peste jumatate din glob. Mai e si Duba. Cu el n-am apucat sa vorbesc foarte mult de cand il cunosc, dar il simt aproape. El pare ca traieste azi. Ieri a trecut deja, iar maine nu sti daca vine. A fost o perioada de cateva luni in Indonesia. Povestile lui ne-au convins.

Nu stiu nimic despre tara asta si in momentul in care am luat biletul inca nu stiam. Cu biletele in buzunar faptul e implinit: vom sta peste o luna acolo. Acuma este cazul sa vedem si ce facem.

Documentarea mea relativ la Indonesia s-a oprit la istorie, religie, obiceiuri, dar nu am incropit nici un fel de plan pentru ce facem acolo. In afara de primele cateva zile, nici Elena nu are habar cum o sa decurga luna care urmeaza - nici macar in linii mari. A fost cel mai important ingredient al unei vacante fara stres si fara dezamagiri.

Europa, Kyrgyzstan si Peru ne-au invatat multe. E o greseala sa planifici detalii cand te inhami la asa ceva. Noi am cazut in cealalta extrema si nu am stabilit nimic. La final am fost incantati: nu te poti enerva ca n-ai facut un lucru pe care n-ai avut niciodata de gand sa-l faci.

In Indonesia am calatorit in continuu. Am acoperit distante mult mai mari decat in precedentele hoinareli, am fost permanent in miscare. Nu am mai avut zile pierdute sau timpi morti. Destinatiile (unele implicand distante de mii de km cu avionul) le alegeam dupa o frantura din conversatia altor turisti, dupa o privire fugara peste harta arhipelagului sau dupa ce citeam cate un paragraf din ghid. Am schimbat Kalimantan-ul cu Sulawesi-ul in decurs de cateva replici. Am ajuns in Bunaken in urma unei fraze la o cina. Destinatiile in Lombok sau Bali le alegeam dimineata inainte de a ne urca pe motor. Caracteristica excursiei a fost o miscare perpetua in acord cu viermuiala umana care ne-a inconjurat o luna de zile. Nu am mai bifat destinatii, am facut numai ce am avut chef sa facem fara presiunea unui : "trebuie sa vedem si asta daca tot suntem aici".

Nu a fost obositor pentru ca nu fugeam dupa nimic si nu puteam sa fim in afara unui plan care nu exista. Nu stiam niciodata cate zile stam intr-un loc. Stateam pana ne plictiseam (uneori dupa o zi, alteori dupa 4 sau cinci) si nu pana epuizam obiectivele turisticve. Elocvent este exemplul cu Bunaken: Elena si-a dat seama la un moment dat ca am gresit numaratoarea zilelor si ca mai avem inca 2. Asa am ajuns sa mai stam o zi pe insula si sa vizitam si Jakarta.

Europa, Kyrgyzstan si Peru ne-au invatat multe... Am avut noroc. Ca de obicei. Dar din nou, nu poate sa iti para rau dupa un lucru la care nu ai visat.

In tot acest talmes balmes a exista un far calauzitor: ghidul Lonelly Planet. Este o binecuvantare si un blestem totodata. Folosit cum trebuie reprezinta Graal-ul excursiilor de acest gen. Nu exista spatiu pentru a descrie ocaziile in care ne-a ajutat.

Sari din avion. Unde esti? Pagina x. Cum ajungi in centru, cat costa mijlocul de transport - pagina y. In functie de buget mergi tinta la cazare folosindu-te de harti. Nu mai cazi in plasele vulturilor care iti ofera marea cu sarea. Ce oras e asta? Aha...Deci avem ceva de facut aici? In jur este ceva de vazut? Cum zice ca ajung acolo?

Ghidul l-am descoperit in Peru si daca sti sa-l folosesti (prin asta intelegand ca nu trebuie sa te cramponezi in fiecare detaliu de acolo si nu trebuie sa-ti propui sa faci exact ce iti propun autorii sa faci) este singurul accesoriu de care ai nevoie in afara biletelor de avion si a cardurilor bancare pentru a avea o excursie reusita.
(sti ca ai unde sa folosesti cardurile in primul rand, pe harti ai locatiile bancomatelor, birourile agentiilor de turism sau de transport, locurile de cazare sau restaurantele, obiceiurile specifice zonei, reteaua de transport si lista poate continua la nesfarsit).

Aveam o baza de negociere tot timpul. Ei cereau cat ii taia capul. Treaba lor. Noi avem cartea si stiam cat e pretul la care trebuie sa negociem. Negociam pana il obtineam. Un teanc de foi xeroxate (Elena a impartit cartea in capitole pentru a fi mai usor de manevrat) a economisit o gramada de bani. Tot teancul acela de foi a creat din mers itinerariul intregii excursii.

Este si un blestem. Subtil, curvesc si de care nu poti scapa odata ce ai pus mana pe ghid. Te crezi Robinson Crusoe? Sau Marco Polo, Vasco da Gama sau alt explorator faimos? Vrei sa faci ceva ce nimeni n-a mai facut? Sa fi unic, sa ai sentimentul ca nici un alt confrate de al tau nu a mai trecut pe aici? Si zici ca esti cu ghidul in mana? Atunci poti sa uiti... Tot ce faci este sa calci pe urmele a zeci, sute, mii de turisti ca si tine care au avut aceleasi vise si care s-au lovit de aceleasi probleme. Asa s-a nascut ghidul ala - din esecurile premergatorilor tai, adevaratii pionieri si exploratori. Tu ajungi unde vrei si nu mai ai probleme pentru ca altii ca tine n-au ajuns unde au vrut si nu s-au descurcat.

Na, acuma ia-l, arunca-l si pierzi ore in sir intrebandu-te daca ai gasit cea mai buna cazare sau incercand intr-o limba pe care nu o cunosti sa afli cum ajungi undeva unde nici nu sti ca ai vrea sa ajungi. Nu numai tu ai ghidul ala. Toti il au. Asa ca in ce e trecut acolo ca locatie turistica poti sa fi sigur ca o sa intalnesti alti turisti ca tine.

Exista o portita de iesire si pentru rebelul din tine. E acolo, mica, dar adevaratul spirit al Lonelly Planet (care apropo s-a nascut acuma 20 de ani aici in Asia de Sud Est) mai exista printre randuri. Pune-ti propriul filtru in functie de ce vrei sa faci in excursie si scapi de blestem.

La noi a fost simplu: extrem, greu accesibil, nerecomandat, facilitati precare. Acestea au fost unele din cuvintele de cautare in ghid. Si din fericire inca mai exista spiritul respectiv printre autorii ghidului.

Si nu uita: ghidul NU e scris de tine sau de mine. E scris de oameni care au alte mentalitati, alt mod de viata si provin din culturi si civilizatii diferite de a noastra. Ce este extrem, uluitor, socant sau inaccesibil pentru autori s-ar putea sa se rezume la o simpla pomana a porcului (Tana Toraja o sa fie o poveste pe cinste) pentru romanul din tine.

Toata polologhia de mai sus este pentru a nu ma intreba de unde am stiut sa facem anumite lucruri. Cum am stiut sa ne descurcam in anumite situatii. Sau de unde am aflat de anumite locuri.

Biletele au fost un chilipir. Dar chilipirurile se platesc cu timp. Duba zice ca el are timp. Cand nu fugi dupa himere incepi sa ai si tu... Timisoara-Budapesta cu trenul. Primul avion ne va duce din Budapesta pe Heathrow in Londra. De aici vom lua avionul cel mare pentru a strabate jumatate de glob pana in Singapore. Dupa o noua escala aici vom ajunge in Jakarta. Nici aici nu vom zabovi foarte mult si vom pleca spre Yogyakarta - prima oprire.

Am plecat. Pentru mine e tot ce conteaza. Si stresul o sa dispara in momentul in care o sa parasesc aeroportul din Londra. De acolo orice se intampla, macar o luna de zile voi face altceva.

Bagajul e mic - invataturi din turele trecute. Tot ce e important e la noi: aparatul foto, incarcatoarele, pasapoartele, cardurile si ghidul. Nu glumesc, pentru noi atata conteaza. De restul nu ai nevoie. Este numai o falsa impresie ca depinzi de celelalte lucruri pe care le crezi indispensabile. La cala mai avem echipamentul de snorkelling si trei schimburi de haine. Atata tot.

 Prima oprire in gara din Budapesta. Cu zambetul pe buze - important e ca suntem pe drum.

 Elena s-a pregatit pentru excursie cu mult mai constiincios decat mine (eu n-am facut mai nimic in afara de a citi despre istoria si obiceiurile lor), asa ca acuma ma poarta prin lantul de mijloace de transport din Budapesta catre aeroport.

Am ajuns si pe Heathrow. Aici am avut de asteptat vreo 6 ore. Aeroport mare (la intoarcere ne-am dat seama ca e prea mare), civilizat, auster. Perioada petrecuta aici a fost un deliciu pentru mine. Ne-am asezat pe o banca si am privit sirul neintrerupt de calatori. Mari, mici, negri, galbeni. Stilati sau saracaciosi. Grabiti sau letargici. Agitati sau reci si flegamtici. Un adevarat turn Babel s-a perindat pe langa noi. Te uiti la ei si iti dai seama cat de mare e lumea. Cat de colorata si cat de diversa. Fiecare cu religia lui (existau camere de rugaciuni prin aeroport), fiecare cu obiceiurile lui, fiecare cu visele, sperantele, implinirile si esecurile lui.

Esti invatat de mic cat de mandru, special, brav, destoinic si unic este romanul. Ca el nu-i altul. Ce tara frumoasa si unica are.  Poate ca asa si este. Asa or fi invatati si restul despre poporul si tara lor. Auzi invariabil de mandrul banatean. Cat de harnic e el. Si cate are si cate drege. Si cum ce are el nu are nimenea. Asa o fi. Dar esti sigur de asta? 

Iesi, umbla, uita-te ce fac si altii. Descopera. Si poate ca o sa te intorci ca si noi de fiecare data inapoi. Sau poate o sa vezi ca mai sunt multi ca si tine sau complet diferiti. Poate ca o sa-ti placa acolo. Dar trebuie sa sti macar ca "acolo" ala exista. Si ca s-ar putea sa nu traiesti in cel mai minunat loc de pe pamant populat cu cei mai speciali oameni.

Elena a inceput studiul aprofundat a primului capitol din ghid. Ea a fost creierul intregii ture. Deciziile destepte ea le-a luat (de fapt cred ca toate deciziile). Si are calitatea sa puna in practica ideile mele trasnite. Eu eram ocupat cu tot felul de dileme acuma: Cum naiba 4 italieni pot sa faca zgomot mai mare decat jumatate din cel mai aglomerat aeroport din Europa?! Sau daca toti copiii mici sunt cretini de la inceput si numai educatia ii aduce pe drumul bun, iar altii raman la stadiul de imbecili muciosi ca ala de langa mine care urla mai tare ca sirena antiaeriana cu niste retardati de parinti uitandu-se mandri la el.

Ne-am urcat si in avionul cel mare ii aglomerat. Sistemul de entertainment nu a mai fost principala ocupatie avand in vedere ca am calatorit ziua. Ati citit paragrafele de mai sus? Mai, lumea asta e uriasa!!!
De exemplu poza de mai sus e deasupra Afghanistan-ului. M-a impresionat pentru ca pana aici am trecut peste zone mai mult sau mai putin populate. Aici am calatorit peste 2 ore (trecand si peste Iran si Pakistan) prin exact peisajul de mai sus. Mi s-a parut uluitor, acolo nu e nimic. Mi s-a parut si provocator cu atat mai mult cu cat ideea care ma roade mai nou implica si traversarea zonei respective.

Am ajuns in Singapore pe aeroportul Changi. Epitetele nu prea is au locul asa ca va zic de statistici: De la deschiderea lui in 1981, aeroportul a fost considerat ca un standard in ceea ce priveste serviciile oferite calatoriilor. A castigat 280 de titluri in decurs de 20 de ani, inclusiv 19 titluri de cel mai bun aeroport doar in 2007.

Sau spus altfel: Heathrow se chinuie sa iasa din epoca de piatra in timp ce changi a pasit de mult pe Luna.  A fost cel mai impresionant loc public (din punct de vedere al serviciilor) in care am fost pana acuma. Atentia la detalii este uluitoare. Eleganta si rafinamentul sunt la pragul opulentei. Aici ai tot ce vrei. De fapt ai multe lucruri pe care nici nu ti le imaginai in materie de divertisment. Gratis. Poti sa traiesti aici mai bine decat in multe hoteluri de lux.

E viu colorat. Sunt flori si plante peste tot. Au parcuri amenajate cu diferite tematici in interiorul terminalelor. A...da. Si plantele alea sunt vii si au miros, nu sunt de plastic.

 Am inceput cu un masaj bine mneritat dupa un zbor de 12 ore.

 Unul din numeroasele parcuri.

Dar punctul la care exceleaza aeroportul este nivelul pe care ti-l ofera din punct de vedere al divertismentului media. Si eu il apreciez. Masina nu reactiona foarte bine la comenzi, dar m-am distrat o perioada.

 Sa ascultam un pic de muzica in decorul asta de Star Trek.

Orele au trecut mult prea repede.

Ultimul avion ne duce pana in Jakarta. Am ajuns la destinatie. Nu poti sa zici ca e diferit fata de Singapore. E ca si cum ai compara elefantul cu crocodilul functie de cat de albastrii sunt amandoi... Brusc imi aduc aminte de Kyrgyzstan. Doar ca aici nu este atata politie si cea care exista nu e inarmata pana in dinti. Undeva aproape de miezul noptii se deschide usa de la terminal si pasim afara intr-o caldura sufocanta.

Bine am venit in Indonezia!

Intoarcerea a fost de pomina. Nu pot sa zic ca initial era la limita - aveam suficient timp intre lergaturi. Si pana la urma aceeasi companie aeriana ne-a vandut un sigur bilet. Daca ei considera ca e suficient intervalul intre escale, or fi stiind mai bine.

Nu tin mortis sa ma intorc acasa. Dar nici perspectiva sinistrarii pe nu stiu ce aeroport nu imi surade.

De-a lungul drumului am inteles de ce ne antrenam atata. Ca sa putem alerga ca dementii prin terminalele celor mai mari aeroporturi din lume.

Povestea incepe in Jakarta cand ne uitam pe ceas. Nici unul dintre noi nu vrea, dar excursia s-a aporpiat de final. Si daca vrem sa prindem avionul, ar fi o idee sa plecam catre autogara. Acuma. Si cu alt ritm.

Autobuzul e acolo si odata ce ne urcam in el, pleaca. Urmatorul ar fi plecat in momentul in care se umplea cu pasageri. Si are cam 40 de locuri. Ajungem pe aeroport si dupa ce facem toate formalitatile suntem deja in avionul spre Singapore.

Adio Indonesia. Noi probabil nu o sa ne mai vedem. Nici o urma de melancolie. Doar vise legate de tura urmatoare si amintiri nenumarate legate de tura ce tocmai a trecut.

In Singapore avem doar o ora si jumatate intre avioane.Asa ca asta ar face bine sa nu intarzie. Plecam cu jumatate de ora intarziere - ceva suficient de rar pentru Singapore Airlines incat sa incep sa am convingerea ca Indonesia nu vrea sa ne dea drumul.

Ai intarziat - acuma stai la coada. Asa ca facem ture pe deasupra Singapore-ului asteptand permisiunea de aterizare. E clar ca am pierdut avionul. Elena vorbeste cu stewarzii si suntem anuntati ca vom fi asteptati de reprezentantii British Airlines la iesirea din avion.

Imagine frumoasa pentru orgoliu: la iesirea din ombilicul unui mastodont cu 400 de pasageri era scris mare pe niste placute: " A. Fodor / E. Fodor" Astia suntem noi. Un sofer mucalit ne urca in masinuta si incepe sa faca slalom prin interminabilele culoare ale aeroportului. Se face galben cand afla ca noi am facut rezervarea online si nu avem de fapt bilete. Le luam si pe astea pe drum si dupa noi se inchide usa avionului. Elena mai apuca sa intrebe daca bagajele ajung si ele. Da...

Ne-am ales din timp locurile pe Internet, asa ca am scapat de claustrofobie. Dar si de vreun peisaj. Pe Internet n-am putut face sa calatorim si ziua nu doar intr-o bezna de 13 ore.

Avionul aterizeaza la secunda. Aici avem 4 ore ca sa facem transferul intre aeroportul Heatrow si Gatwick. Asteptam amandoi, stresati ca niste studenti aflarea rezultatelor, sa vedem daca au ajuns si bagajele. N-au ajuns. Mergem la cei de la British si ne zic ca apar cu urmatorul avion care va sosi in vreo 40 de minute. Elena e inginera. Intreaba daca are suficient timp pentru a ajunge pana la Gatwick. Evident ca avem, e raspunsul.

Cele 40 de minute se transforma intr-o ora si jumatate. Mi-am dat seama prea tarziu ca suntem in criza de timp. Elena deja se cearta cu cei de la British. Cu un scremut de constipat cronic, trailer-ul ne aduce si noua bagajele.


Maraton. Heatrow e cel mai mare si mai aglomerat aeroport din Europa si al patrulea din lume. Fain...

Probabil pe urmele noastre erau cei de la securitatea aeroportului intrigati de 2 nebuni care goneau ca disperatii facand slalom printre calatori. Doar ca n-aveau nici o sansa sa ne prinda. Aeroportul e urias. Si ca sa ajungi la statia de autobuz mai alergi un pic si printre masini in miscare.  Autobuz exista, dar mult prea tarziu pentru noi. Asa ca facem ce n-ar trebui sa faca nici un om normal: luam primul taxi de la iesirea din aeroport. Doar ca  nu mai avem alernative.

45 de minute zice soferul ca facem daca nu e trafic. Hai ca e o sansa... Cifrele se perinda haotic pe ceasul de la taximetru. Inlemnesc. Dupa care incep sa ametesc. Acuma mi-e rau. Fac calcule peste calcule. In continuare cel mai rentabil e sa luam teapa cu taxiul asta... Sarim de bariera de 100 de lire sterline - acuma mi-e ca la finalul de la maraton. Am putea opri taxiul in orice moment. Calculele arata ca totusi inca e mai rentabil sa luam cea mai mare teapa din istorie.

Cand sa ajungem la aeroport ma intreaba soferul la ce terminal. Un sir de ghinioane incepute la check-in-ul din Jakarta ne loveste acuma. Nu stim. Asa ca o sa mergem la primul sperand ca avem noroc. Alerg ca la Hercules ca sa aflu ca nu e terminalul bun. Inapoi la Elena si in acelasi taxi care macina banii cu un ritm halucinant. Din fericire sunt doar 2 terminale.

N-avem bani la noi. Englezul vrea sa vada banii, asa ca ne opreste la un bancomat intr-o benzinarie. "Windows is shutting down". Am zis ca nu injur in blog-urile despre Indonesia, dar sa-mi bag...picioarele :)... in el de sistem de operare, de companie aeriana de cacat, de sofer idiot si de ghinion tampit. Taxiul ma lasa la terminalul bun si pleaca cu Elena sa caute bancomatul norocos.

Alerg, alerg...si fac check-in-ul in ultimul moment. Apare si Elena cu o factura de 150 de lire sterline. Daca prindem trenul din Budapesta se va dovedi totusi decizia corecta...

Ati ghicit deja. Avionul intarzie. Doar ca acuma nu ma mai mira. E clar: Indonesia plange dupa noi. Sarim din avion si alergam. Dar vreau sa zic ca...alergam, nu ne jucam. Autobuz si metrouri. Prindem in ultimele 15 minute si trenul.

Suntem acasa. Gata! S-a terminat! Melancoliile si metaforele or sa fie in celelalte blog-uri. Din punctul asta noi suntem deja pe drum. Unde? Nu conteaza. Cand? Nu peste mult timp. Dar cu siguranta pentru o perioada mai indelungata si incercand ceva nou.

Si acuma hai sa va povestesc cum a fost si intre cele 2 drumuri...