Indonesia - Sulawesi (Tana Toraja)

Data: 10.09.2010 - 11.10.2010
Participanti: Elena si Alex
Locatie: Indonesia
Poze:   Rantepao
           Tana Toraja
           Funeral Rituals
Filme: youtube/hoinarii

Avionul aterizeaza pe la ora 21.00 in Makassar. Aceasta este capitala insulei Sulawesi, una din insulele mari din arhipelagul indonesian (are o suprafata arpoximativ egala cu Romania, o populatie de 15 milioane si o forma a naibii de neregulata -semn al activitatilor tectonice care au format-o si macinat-o de-a lungul timpului).

In aeroport nu avem multe idei - ar fi ideal sa ajungem intr-un terminal de autobuze de unde sa plecam direct catre Rantepao, capitala regiunii Tana Toraja.

Ora este destul de tarzie incat sa ne gandim ca poate e mai bine sa dormim in aeroport. Apare un cuplu de spanioli care ne propune sa impartim un taxi pana in oras. Pana la urma reusim sa negociem cu un sofer sa ne duca la terminalul catre Rantepao, unde ajungem cu 10 minute inainte sa plece autobuzul. Asa ca pana la urma o sa ne petrecem noaptea in autobuz. (Din totalul de nopti petrecute in Indonesia, 2 le-am dormit in aeroport, 2 in autobuz, una in tren - preferam sa calatorim noaptea, era practic gratis si aveam toata ziua la dispozitie pentru alte activitati).

Autobuzul este o surpriza (placuta) similara cu trenul catre Bali. Ai loc nesimtit de mare pentru picioare, este curat si este confortabil.

Destinatia noastra este Rantepao, capitala regiunii Toraja si locul cel mai potrivit pentru a stabili o tabara de baza in vederea explorarii zonei.

Toraja reprezinta numele grupului etnic care locuieste in aceste regiuni, iar Tana Toraja inseamna "Pamanturile Toraja".  Cea mai mare parte a populatiei este crestina, dar aici mai mullt ca oriunde in restul Indonesiei se pot vedea influentele animiste pe care a prins radacini crestinismul adus de misionarii olandezi.

Tana Toraja este renumita pentru ritualurile funerare elaborate, mormintele sapate in stanca sau suspendate pe fetele abrupte ale muntilor si mai ales pentru casele lor cu forma de barca, care in limba locala se numesc tongkonan.

Riturile funerare din Toraja sunt evenimente sociale importante la care participa sute de oameni si care dureaza mai multe zile.

Inainte de 1970 nimeni nu auzise de Toraja. Dupa aceea National Geographic a facut un documentar cu unul din ritualurile funerare de aici. Anul urmator 12.000 de turisti apar in zona. In 1989, 40000 de turisti straini vizitau anual zona la care se adaugau inca vreo 20.000 de turisti indonesieni.

Si ghici ce? Turistii au inceput sa sara de cur in sus ca nu vad ceea ce li s-a promis (Tana Toraja devenise a doua destinatie dupa Bali). In loc de oameni care traiau in epoca de piatra si ritualuri pagane, se trezeau in mijlocul unei societati crestine care descoperise de ceva timp televizorul si isi practica ritualurile pentru ochii turistilor cu singurul scop de a face bani.

S-au enervat la un moment dat si localnicii care si-au dat seama ca traditiile lor se duc de rapa. Asa ca "s-au revoltat" si au inchis usa turistilor in cateva sate. Asta a durat doar cateva zile pana cand au realizat ca nu pot trai fara veniturile din vanzarea de suvenire... Buna treaba....Asta am vazut-o si in Peru unde de exemplu cei din Uros traiesc exclusiv din veniturile din turism.

De cacat... Din fericire, turistii si-au pierdut interesul pentru zona aceasta. Asta nu inseamna ca satele lovite de plaga comertului si-au mai revenit, dar cel putin satele din munti si cele care se afla departe de caile batute de turisti au scapat deocamdata

Dis de dimineata am ajuns in Rantepao si prima impresie a fost ca aici e un fel de Indonesia "la tara". Un orasel mic si inghesuit al carui scop pare a fi acela de nod rutier si punct de plecare pentru turisti. Toraja nu a aparut de mult timp pe harta turistica si nici acuma nu este o destinatie foarte frecventata, chiar daca si aici turismul a ajuns sa schimbe insasi modul traditional de viata pentru care de fapt vin pana aici turistii.

Aici ne-am cazat la Monika si am plecat imediat sa ne cautam un motor pentru a putea explora zona in liniste si pe unde avem noi chef, nu pe unde ne duc ghizii. Nu am mai gasit scutere automate ci doar semiautomate - asta inseamna ca au mutat frana de spate la picior si acuma aveam si un schimbator de viteze (tot la picior). Cu motorul acesta m-am obisnuit mai greu, dar am hotarat totusi  sa il luam.

Scapam cu greu de ceva ghizi si dupa ce aplicam tactica deja consacrata de a face de rost de la ei de informatii fara a le folosi serviciile, plecam sa cautam faimosul ritual funerar. Avem cu noi o harta a zonei si incercam sa ne descurcam  cu ea si cu ajutorul localnicilor. Majoritatea frustrarilor legate de capacitatea de comunicare a bastinasilor le-am dezvoltat in Sulawesi. Astia nu intelegeau nimic din ce le spuneam. Si nu le spuneam altceva decat nume de localitati. M-au scos din sarite.

Ajungem in zona satului cu ritualul si incepem sa il cautam. Nimeni nu stie sa ne indrume. Asa ca ne hotaram sa urmarim niste camioane pline cu oameni si porci care banuiam noi ca se duc la ritual. In timpul cautarilor Elena si-a facut o multime de prieteni. Care dupa ce urlau "Morningggg sir!" treceau la un obositor "Money, money, money".

Motor nou, sofer neexperimentat, ploaie si lut umed. Era o chestiune de timp pana cand sa se intample. Nici n-am stiut cum sa reactionez cand am derapat asa ca am ramas agatat de motor accelerand pana cand ne-am rasturnat intr-o parte si motorul a prins-o pe Elena sub el cu teava de esapament lipita de gamba. A urmat peste o saptamana in care la un moment dat piciorul Elenei arata ca si cand ar fi cangrenat - abia acuma incepe sa se retraga urma de la arsura.

Cum faptul e deja implinit, nu ne ramane decat sa plecam mai departe in cautarea renumitei inmormantari. Pe care o si gasim intr-un final pe un platou plin de lut alunecos.

In societatea Toraja, ritualul funerar este cel mai laborat si mai costisitor eveniment. Cu cat esti mai bogat si ai o pozitie mai importanta , cu atat inmormantarea va fi mai scumpa. Inmormantarea unui nobil de exemplu strange cateva mii de participanti si dureaza mai multe zile. Pentru inmormantare se pregateste un loc special, unde sunt construite adaposturi  pentru participanti.

Ceremonia are loc de obicei saptamani, luni sau chiar ani dupa ce respectivul moare, pentru a permite familiei sa stranga fondurile necesare pentru inmormantare. Pana la inmormanare, corpul decedatului este infasurat in carpe ca o mumie si pastrat sub casa.

Acuma efectiv ce se intampla la o astfel de inmomantare: se macelaresc sute de porci si zeci de bivoli. Invitatii stau in locurile pregatite si mananca produsele preparate pe loc.

Daca citesti ghidul te astepti la cine stie ce ritualuri elaborate. Pe scurt este un fel de pomana combinata cu taierea porcului de la noi. Diferenta e ca aici se omoara mult mai multi porci si sunt mai multi invitati. Venind din Romania, te impresioneaza eventual scara evenimentului.

Pentru turistii straini care mai erau pe acolo cred ca era destul de socant sa-i vada cum parlesc porcul, cum ii scot matele si le curata de rahat, cum strang sangele in tulpinile de bambus pentru a pregati un fel de sangerete.

Altceva nu prea se mai intampla pe aici. Cuplul de spanioli ne-a povestit ca ei au nimerit la o inmormantare unde familia i-a invitat in casa sa faca poze cu mortul, dupa care au inceput sa plimbe mortul prin camera, sa il duca la geam si sa ii vorbeasca. Cei de aici nu chiar considera ca omul moare, ei vad un pic altfel lucrurile: pana la inmormantare, se considera ca decedatul e doar "adormit", abia dupa aceea incepe drumul spre Puya (taramul spiritelor).

Dupa ce ne saturam de alunecat prin lutul plin de sange plecam mai departe pentru a vedea un alt reper turistic al zonei: mormintele.

Efigiul mortului (numit tau tau) este plasat la intrarea in mormant. In unele sate pe care le-am vizitat erau si mestesugari care produceau tau tau  ca suveniruri. Ceva mai morbid de atata nu imi pot imagina.

Exista trei metode de a inmormanta decedatul: fie sicriul se duce intr-o pestera, fie se sapa efectiv o nisa intr-un perete stancos unde sa incapa sicriul, fie sunt agatate sicriele cu funii pe fetele stancoase. Sicriele contin cam tot ce ar avea nevoie decedatul in viata de apoi. Si aici - cu cat esti mai bogat ai parte de un mormant mai somptuos. Bogatii de obicei au parte de morminte sapate in stanca.

Mormintele copiilor sunt agatate de regula cu funiile de stanci sau de copaci.

In cele cateva zile petrecute in Tana Toraja, ne-am obisnuit cu prezenta morminteleor cam in toate locurile posibile. Fiind o zona muntoasa, unde gaseau o fata de stanca mai dreapta, sapau morminte.

In cursul zilei am apucat sa vizitam mai multe situri unde erau morminte sapate in stanca. Traditita se pastreaza in continuare asa ca langa mormintele care pareau a avea o vechime considerabila, erau si unele proaspat sculpate. 

Cea mai interesanta experienta a zilei a fost in schimb la o pestera. Intrarea era strajuita de o multime de tau tau si de sicrie in diferite stadii de descompunere si din care ieseau oasele locatarilor. Dar partea cea mai interesanta era in pestera. Peste tot pe unde te uitai gaseai cate un craniu care sa ranjeasca la tine Mai incolo cate un femur uitat se lafaia pe un prag de stanca. Dar craniile care se iveau de dupa fiecare colt la lumina frontalei erau deliciul pesterii.

Dupa ce am inaintat prin zona mortuara, spiritul de speolog a inceput sa biruie. Galeria parea ca se continua mult in inima munteleui. La un moment dat a devenit mai alunecos si am hotarat nemultumit sa ne intoarcem. Am repetat experienta si pe un culoar paralel care parea sa mearga si mai adanc in munte.

 

Bivolii reprezinta masura avutiei la Toraja. Cu cat ai mai multi bivoli cu atat ai un statut mai mare in sat. Coarnele bivolilor morti sunt afisate cu mandrie pe stalpii caselor. O mare parte din activitatea copiilor se reduce la a curata aceste vite. Le sapuneaza bine si le clatesc dupa aceea. Bivolul fericit sa duce dupa aceea in  mijlocul orezariei si se scalda in noroi.

Tongkonan reprezinta casele traditionale ale Toraja. Unele din constructii sunt folosite pentru locuit, altele sunt folosite ca hambar pentru orez. Nu se stie exact care sunt motivele pentru care localnicii au ales aceasta forma ciudata pentru locuintele lor. Speculatiile sugereaza ca reprezinta barcile cu care au navigat pe rauri in sus primii oameni care au colonizat zona.

Pe seara revenim in Rantepao. Am gasit un restaurant chinezesc cu mancare buna de unde urmatoarele patru zile nu ne-am miscat. Aici am avut parte si de cea mai condimentata mancare din toata Indonesia. Tot aici am vazut cum se poate manca un peste cu tot cu oase. Daca comandai peste fript, nu stiu cum reuseau sa il friga in ulei, dar toate oasele deveneau crocante, asta fara ca sa arda carnea.

A doua zi schimbam motorul buclucas cu unul automat si mai increzatori pornim sa terminam de explorat zona. Cum ne-am facut plinul de morminte, azi vom merge fara o directie anume. Mai trecem pe langa un sit mortuar destul de retras, dupa care avem norocul sa nimerim in mijlocul unui fel de balci.

Cum am mai zis, inmormantarile dureaza mai multe zile. Intr-una din ele macelaresti animalele, in alta asisti la coride, in alta zi te desfeti cu tot felul de jocuri si tot asa.

Noi am prins ziua cu jocurile de  noroc. Era un spatiu amenjat ca la inmormantarea din ziua precedenta: in centru se afla ringul unde aveau loc luptele de cocosi, dupa aceea era un spatiu liber, iar pe margini erau locurile unde stateau spectatorii.

La "periferia" Coloseumului erau jocurile pentru copii. Desi erau copii, acolo se paria pe bani adevarati, ca sa se invete de mici cum sa piarda banii munciti o luna in cateva secunde. Au inventat o multime de jocuri interesante (in general versiuni primitive ale ruletei) la care puteai sa-ti pierzi toata agoniseala. Am fost si noi invitati sa pariem, dar am plecat sa vedem evenimentul pricipal: luptele de cocosi.

Ni s-a oferit loc in tribune, asa ca am putut sa urmarim actiunea din prima linie. Pentru inceput n-am prea inteles ce se intampla. Primele lupte ne-au derutat complet. Pe masura ce luptele se succedau, am inceput sa intelegem ce se intampla:

Proprietarii cocosilor vin si isi cauta parteneri de lupta. Pentru aceasta dau ocol de mai multe ori prin tribune. Inainte de aceasta faza insa cocosii sunt dusi la ITP unde le sunt verificate diferite caracteristici. Dupa ce trece de ITP, proprietarul si isi gasesc un partener pe masura (se verifica cocosul din toate unghiurile, se cantareste si se gadila in toate locurile posibile) si poate incepe lupta. Urmeaza 30 de secunde de frenezie in care se fac pariurile, dupa care se asterne linistea.

Pentru inceput cei doi proprietari isi intarata cocosii unul impotriva altuia, dupa care ii lasa liberi sa se casapeasca. Cocosii nu stau foarte mult pe ganduri si se pun pe lupta.

Exista si un arbitru care decide cand lupta s-a incheiat - de obicei aceasta se intampla cand unul din concurenti incepe sa-si piarda parti componente din organism sau cand incepe sa improaste cu sange ca o arteziana. Momentul respectiv era gustat cu entuziasm sau cu dezamagire profunda (in functie de cocosul pe care s-a pariat). Invinsul are o soarta demna de mila: i se taie piciorul care este oferit ca trofeu invingatorului. Dupa aceea, cocosul invins este aruncat intr-o parte (asa fara picior, sa se chinuie fir-ar a dracului daca nu s-a antrenat destul si a pierdut).

Nu am prea inteles cum doi cocosi ajung sa fie balta de sange in cateva zeci de secunde. Revelatia a venit in curand: si indonesienii au rabdarea lor si n-au de gand sa stea toata ziua pana se ciupesc pasarile. Asa ca le-au dotat cu lame legate migalos de picior. Asa ca atunci cand se apuca sa sara unul peste altul -smaaaaaash!!! incepe sa isi tatueze adversarul.

Mai ramanea sa deslusim sistemul de pariuri. Nu e foarte complicat: cand cocosii intra in ring, fiecare parior iuncepe sa strige pe care posesor de cocos pariaza (doar unul poarta o palarie pe cap ca sa poata fi deosebiti). X pariaza pe "palarie". Y pariaza pe "fara palarie". Asa ca sa zicem ca X tine banii. Daca "palarie" castiga, X ramane cu banii, daca pierde, Y ia toata suma. Interesant mi s-a parut ca nu am vazut dupa nici o lupta sa se iste certuri intre pariori.  Aici se pariau bani seriosi: nu existau decat doua paliere: 50.000 de rupii si 100.000 de rupii. Asta in conditiile in care multi isi duc traiul zilnic cu 10.000 de rupii pe zi.

A fost de departe cea mai autentica experienta traita in Indonesia. Aici am scapat de turisti, localnicii ne-au lasat in pace, asa ca am putut sta alaturi de ei fara sa fim noi in centrul atentiei si sa-i vedem cum se poarta natural.

Mai departe am fost la Batutumanga - un sat aflat la altitudine si de unde se zice ca ai o priveliste deosebita. De cand am plecat de pe malul marii, ne-am intors la tiparul in care ne ploua de cateva ori pe zi, asa ca nu am avut o vizibilitate foarte buna, dar terasele de aici sunt mai interesante decat cele din Bali - relieful muntos i-a obligat pe localnici sa fie mai ingeniosi.

Peste tot pe unde am mers ne-am intalnit cu copii venind de la scoala. Au un program ciudat - pe la 10.00-11.00 termina orele. Dar nu asta conteaza, conteaza ca cineva si-a batut capul sa le faca scoli si in cele mai izolate locuri. Si daca de acolo se aleg numai cu a sti sa citeasca si tot e mare lucru.

Pe drumul de intoarcere avem parte de vreme buna si putem admira plantatiile de orez in bataia vantului si sub lumina calda a soarelui la asfintit.

Nenea asta mi-a povestit o gramada de lucruri despre cultivarea orezului - banuiesc eu - ca vorbea in limba lui si tot gesticula cu maceta respectiva. Si vorbea. Probabil banuia ca eu nu inteleg ce zice, dar nu parea sa il deranjeze.

In doua zile am periat zona. A ramas partea a doua a sejurului din Tana Toraja: trekking-ul. Din ghid reiese mai mult sau mai putin ca daca nu te apuci sa mergi pe jos din sat in sat ai cam facut degeaba umbra soarelui. Peisaje dramatice (am citat de acolo), sate traditionale, aventura garantata.

Dupa doua zile de perindat cu mototrul prin zona, ceva ma face sa fiu circumspect, asa ca pentru a ne mari sansele de succes ne trasam noi un traseu care numai partial este descris si pentru care ghidul recomanda 4 zile, ghid obligatoriu si rezerve de mancare si bautura. Noi il planuim la 2 zile de capul nostru.

Trebuie sa vedem ce facem mai departe. Excursia se apropie de sfarsit, dar mai avem totusi  o saptamana. Insulele Togean - adevaratul paradis indonesian sunt de neatins din motive logistice. Inghitim greu aceasta infrangere si nu stim unde sa ne indreptam. Ghidul, harta si o fraza a spaniolilor ne indruma spre destinatie: va fi Pulau Bunaken una din cele mai renumite destinatii de scuba din Indonesia. Pentru asta ne petrecem dimineata la Internet Cafe de unde ne cumparam biletul de avion. Cu ocazia asta descoperim locatia tuturor bancomatelor din Rantepao, aflam ca duminica nu sunt deschise bancile si ne dumirim care este diferenta intre un card de credit si unul de debit. Noi nu-l avem pe ala de debit asa ca nu putem plati biletul.

Vreau in Bunaken! Asa ca mergem la o agentie. Acolo ne zic un pret dublu. Ii arat la bou biletul online, ii amintesc ca maica-sa inca se cheama urangutan si locuieste in padurea de vis-a-vis si in final obtinem un pret cu doar 50.000 de rupii mai mare decat cel de la Internet. Decent.

Mult mai tarziu decat planificasem initial, pornim in aventura. Pentru inceput luam o ricsa ca sa ne miscam mai repede. Cel mai repede ne-am miscat cand alergam pe langa ricsa. Din cauza ca drumul era praf si noi eram doi oameni cu greutate, jumatate de drum nu am putut sta in ea, deoarece atingea macadamul.

Ajungem si la terminal de unde luam un Kijang (acesta este un Jeep de cate locuri vrea soferul si care pleaca catre o anumita destinatie atunci cand este plin). Ajungem...undeva. Stiu ca in sfarsit suntem pe drumul bun atunci cand nimeni nu stie de satul spre care ne indreptam : "Pulu Pulu" (asa il cheama pe satul ala, eu ce sa-i fac).

Aici am scapat de turisti cu siguranta. Dar asta aduce dupa sine si mici neplaceri. Toate remarcile rautacioase la adresa localnicilor le-am nascocit in urmatoarele 24 de ore. Pana aici eram cat se poate de indulgent si o temperam si pe Elena. Aici insa mi-au sarit capacele.

Pare-se ca exista intr-adevar locuri in care oamenii albi sunt la fel de rari ca un indonesian beat. Cum ne vedeau, copii incepeau sa strige de parca atunci ar fi aterizat un OZN si din ele au aparut extraterestrii. Nimeni, absolut nimeni nu intelegea numele de sate care erau la cateva sute de metri de ei. Nici un scaner de ultima generatie nu reusea sa ne cerceteze asa cum o faceau localnicii.

Dar trecand de nervii acestia, pot spune ca am nimerit in sfarsit in partea de Toraja unde nu se mai invarte totul in jurul turismului si oamenii sunt ocupati cu chestii mai importante decat vandutul suvenirurilor.

Familia sta la baza societatii Toraja. Fiecare sat este de fapt o familie extinsa, centrata in jurul tongkonan-ului. Si aici mai mult decat oriunde am vazut ca fie oamenii traiesc sub teroarea unei iminente extinctii a speciei umane, fie efectiv le place ... sa se futa. Eu cred ca au facut ceva pariu ca o sa ajunga pe locul 1 ca populatie, ca altfel nu imi explic de ce erau atatia copii peste tot. Si sa-i vezi cand incepeau toti sa guite si sa fuga dupa tine...

GPS.-ul nu ne ajuta deloc la orientare. Dar l-am luat cu noi ca macar sa putem sa refacem traseul daca e cazul sa ne retragem. Folosim intens harta si deoarece nu ne putem intelege cu oamenii, le aratam pe harta unde vrem sa ajungem

Incet, incet drumurile se ingusteaza, devin greu accesibile si pentru motociclete, pentru ca in final sa se transforme in poteci ce serpuiesc printre orezarii. A fost frumos, dar peisajul e departe de a fi dramatic. Acesta este unul din exemplele in care ghidul trebui folosit cu discernamant. Autorul sectiunii cu Toraja, fie a fost pentru prima data in natura, fie ca copiat descrierea de altundeva. Era frumos, dar asa ceva avem si noi acasa la tot pasul. 

Frumusetea era pana la urma data tot de locuitori si de asezarile lor.

Ii bine acolo asa-i?! Noi asudam din belsug si rezervele de apa ne erau pe terminate. Cu apa e o intreaga poveste. Cat de multi si de saraci sunt si ei beau tot apa imbuteliata. Pare-se ca in tot arhipelagul nu exista apa potabila care sa se plimbe libera peste "7 pietre" si sa fie curata. Am mancat orice si oriunde, am dormit in orice conditii, dar apa n-am baut decat imbuteliata (febra Dengue, destul de frecventa in zona, nu era tocmai in planul de vacanta asta).

Dupa un urcus sustinut am ajuns pe o culme de unde am inceput coborarea catre valea de pe partea cealalta. Ritmul a fost sustinut si chiar daca eram cu mult inaintea previziunilor din ghid, mai aveam ceva de mers. Planul pentru prima zi era sa ajungem pana in Pulu Pulu care se afla la mijlocul traseului.

Dupa ce am coborat in vale, traseul nostru urmarea unul din versantii acesteia in amonte. 

Chiar daca apa nu am gasit, am gasit Cola. Am observat ca exista doua lucruri universale in lume: Internetul si Cola. Internet n-aveau aici, dar macar aveau Cola.

In drumul  nostru am trecut prin sate unde ni s-au cerut dulciuri. Nu bani, dulciuri. Asta m-a impresionat. Eram convins ca fazele astea le mai intalnesti doar in cartile cu exploratorii care duceau bucati de oglinda indienilor si nu in realitate. Aici am vazut si cele mai precare conditii de trai din toata excursia si tot aici mi s-a acutizat senimentul ca civilizatia e buna la ceva si sa fiu recunoscator pentru ce ma asteapta acasa.

Odata cu aceste profunde reflectii, aproape s-a lasat seara, momentul celei mai neplacute iluminari pentru noi: am dedus ca nu eram nicidecum acolo unde credeam noi ca suntem  dupa indicatiile localnicilor. Mai aveam vreo 12km de mers pana in Pulu Pulu si era clar ca ne prinde noaptea pe drum. Asa ca am re desenat repede traseul si am decis sa incepem din seara aceasta intoarcerea.

Dupa ce am vazut satele din jur, mi-a disparut orice urma din dorinta de traditionalism si am concluzionat ca este de o mie de ori mai igienic sa dorm in padure decat in vreun sat. Asa ca am continuat sa mergem (de data aceasta pe celalalt versant la vaii si in sens opus) pana am intrat bine in noapte.

Inainte de a se intuneca de-a binelea, am mai apucat sa vedem si cea mai mare si mai frumoasa cascada din excursia noastra. Care nu apare mentionata nici unde pentru ca dupa ce am modificat traseul suntem efectiv in afara oricarei rute. Acuma putem spune ca suntem primele fete pailde care au trecut prin zona.

Pe noapte ajungem intr-un sat unde sunt mai multe variante de drum. La lumina frontalei nu reusim sa ne orientam si apelam la un localnic. Acesta pe langa faptul ca e de treaba, pare sa aiba mult mai multi neuroni decat ceilalti orangi cu care am avut contact de-a lungul zilei. Asa ca ne intelegem cu el.

Analizam optiunile si pana la urma alegem sa dormim in sat. Omul ne duce intr-un tongkonan . Sot, sotie si cinci copii impart aceasta casa. Ne poftesc inauntru si ne ofera de mancare. Chiar atata tupeu nu am, dar un ceai nu refuz. De astia mi-a placut de la inceput. Aceeasi curiozitate pe care o manifestau toti, dar mai retinuti cumva. Am incercat sa legam converstii cu ei, dar din pacate nu am prea reusit.

Ne-au cazat in cea mai buna camera a lor, dupa care fetele au venit sa converseze cu noi in engleza. Referitor la igiena am avut din nou idei preconcepute care s-au dovedit a fi neintememiate. De fapt, in ceea ce tinea de propria persoana si de casa - erau deosebit de pedanti si de curati. Ca in rest faceau munti de gunoaie, e partea a doua.

Mai sus se vede...baia. Nu vreau sa fiu rautacios, dar la noi la tara oamenii nu se prea oboseau sa isi faca asa ceva - uneori isi aminteau sa se mai scalde in rau sau sa isi toarne cate un lighean de apa in cap. Fiecare casa avea o constructie similara care chiar era folosita. Petreceau un timp indelungat aranjandu-si parul - asta pare a fi o activitate sociala ca si depaduchiatul la maimute (iara sunt rau...).

Ne-au intrebat de la inceput daca suntem crestini si au fost foarte incantati cand am zis ca da. De fapt numele copiilor erau nume de personaje biblice. Ca de multe ori in Indonesia si aici m-am simtit stingher. Se uitau astia la noi ca la niste zei. S-au pus toti intr-un colt inghesuiti unul in celalalt si de acolo se uitau foarte curiosi la noi.

Dimineata ne-am luat la revedere de la gazdele noastre si am pornit mai departe. Pe lumina am gasit repede drumul si in curand am revenit pe un fel de forestier. Satele lor sunt imprastiate peste tot si uneori este dificil sa ajungi pana la ele cu masina. De exemplu, camionul din poza folosea lanturi pentru a face fata solului alunecos si pantei accentuate.

Azi avem o stare de spirit mult mai buna - cred ca motivul e ca ne indreptam spre zone cunoscute. Eu am tot trambitat ca vreau viata traditionala, oameni simpli si puri. Adevarul e ca nu ma deranjeaza salbaticia si privatiunile. Pot sa stau sinistrat pe munte in orice conditii si mie mi se pare o aventura. Dar la fel de adevarat e ca nu imi place sa vad oameni traind in conditiile respective.

Saracia lor ma deprima. Nu mi se pare nimic idilic in a-i vedea cum se chinuie sa traisca - in conditiile in care ei sunt constienti ca o gramada de alti oameni au apa din perete, masini, haine si alte chestii care noua ni se par asa de normale. E usor sa te zgaiesti la ei si sa le faci poze, mai greu e sa traiesti in conditiile respective zi de zi.

Pe drumul de intoarcere trecem pe la o casa care noi ne dam cu presupusul ca apartine sefului de zona dupa numarul de coarne de bivol care o impodobesc.

Traseul nostru de trekking se sfarseste in Batutumang. De aici asteptam un Kijang care sa ne duca inapoi  in Rantepao unde ajungem undeva pe la pranz.

Elena si-a protejat arsura (adica a tinut-o acoperita) ca sa nu se infecteze. Acuma arata de-a dreptul morbid si ganduri negre incep sa-mi circule prin cap. Mergem la spitalul orasenesc doar ca sa ajungem la concluzia ca e mai bine sa se trateze singura.

Mai avem de pierdut jumatate de zi pana cand avem autobuzul de noapte care sa ne duca inapoi in Makkasar. Au fost cele 6 sau 7 ore in care am stat efectiv in excursia de 32 de zile (Elena si-a mai permis luxul sa doarma jumatate de ceas in Bunaken - rusine!). Am mancat la restaurantul nostru, ne-am plimbat in sus si in jos pe "bulevardul" principal sau doar am stat sa ne uitam la agitatia orasului. Nu numai ca nu ne-am plictisit, dar lancezeazala aceasta mi-a permis sa observ alte detalii pe care altfel nu le-as fi remarcat.

Biserica de langa noi sarbatorea ceva ani de la ridicare asa ca au organizat un spectacol. Una din atractii a fost spectacolul oferit de un grup de copii (care practicau ceva arte martiale) care au sarit, s-au frecat pe corp sau "s-au spalat " pe fata cu cioburile de sticla.

Am avut ragazul sa fotografiem si una din miile de moschei pe care le-am intalnit la tot pasul in Indonesia. Sa nu uitam ca totusi Tana Toraja este un fief crestin - asta nu inseamna ca islamicii nu isi puteau practica in liniste religia.

Uite si pisica fara coada (asta e chiar bine dotata fata de suratele ei). Dupa cum vi-am spus, majoritatea animalelor au suferit in Indonesia o forma de mutatie (dwarfism, gigantism) datorita izolarii. De exemplu, vacile de aici aveau o ditamai cocoasa pe spate - asta pe langa ca erau foarte mici. Ca veni vorba de vaci - astia n-au lapte. Folosesc vacile la o gramada de chestii - trag caruta, trag plugul, le divinizeaza. Dar nu le mulg. Fraierii....

S-a facut si seara si a venit momentul sa ne despartim de Rantepao. Ma incearca sentimente contradictorii: clar nu e aici cum zic aia in ghid. Poate un vestic este impresionat de ceea ce vede, dar daca ai mai umblat in viata ta la tara si ai vazut cum se taie porcul si care e viata campeneasca, nu e foarte diferit.

Si totusi, din Tana Toraja plec cu cele mai multe amintiri si ramane locul in care mi s-a parut ca am fost "la tara" in Indonesia. Rantepao e ca un oras de la marginea civilizatiei, dincolo de care incepe aventura. Tana Toraja desi nu ne-a impresionat neaparat prin "peisajele dramatice" a avut acel "ceva" care o sa o faca sa imi ramana in amintire multi ani de acuma inainte. Interesant e ca de aici am amintiri mai vii decat din paradisul din Gilli.

Aici m-au enervat localnicii la culme - asta doar ca sa  realizez ca probabil aici am vazut si putinii indonesieni care nu erau obisnuiti cu turistii si ca de fapt acela era modul lor firesc de a reactiona.

Autobuzul ne duce peste noapte pana in Makassar. Aici avem de pierdut mult prea mult timp. Elena se afunda in integrame. Eu ma sacrific si ma duc la Executive Lounge unde pe langa ca manac cat ma tine burdihanul, am access gratis la Internet.

Dupa Tana Toraja asta mi s-a parut cea mai contrastanta paralela. In decurs de 2 ore, folosind Internetul si telefonul mobil am aranjat urmatoarele 5 zile din Pulau Bunaken. Am cautat pe net centrele de scuba care au si cazare, am trimis mail-uri si SMS-uri si in final am ales "Two Fish".

Acuma 24 de ore cautam sate uitate de Dumnezeu , iar acuma, cu doua ore inainte de decolare, am aranjat pana si masina care sa ne astepte in aeroport.

Cea mai mare surpriza a fost cand in urma SMS-urilor am vazut ca in Makassar chiar ne astepta soferul de la "Two Fish", pregatit sa ne duca spre urmatoarea aventura si spre urmatoarul blog: Pulau Bunaken.